Scopul lui Dumnezeu exprimat prin simboluri
Copiază link

Scopul lui Dumnezeu exprimat prin simboluri

Pentru o mai bună înțelegere a scopului măreț al Bisericii creștine în general și al Mișcării Adventiste de Ziua a Șaptea în particular, la fel ca și marele scop al planului salvării, noi trebuie să medităm mai departe asupra motivului pentru care Dumnezeu le-a dat israeliților Sanctuarul pământesc în timpurile Vechiului Testament.

Serviciile Sanctuarului pământesc au simbolizat, în maniera unei cutii de nisip, cu o claritate la nivel de grădiniță, modul în care Dumnezeu a plănuit să abordeze problema păcatului în legătură cu indivizii, Pământul, Satan și întregul Univers. Principala preocupare a lui Dumnezeu este că într-o bună zi creația Sa rațională va fi eliberată din lanțurile și constrângerile păcatului și va fi purificată de toate îndoielile privind dragostea și înțelepciunea Sa. Însă El știe că aceasta nu se va realiza printr-un decret divin, ci prin voința liberă a acelora care sunt stabiliți în adevărul despre El și care acționează în conformitate cu acesta.

Cum poate Dumnezeu să-Și îndeplinească soluțiile Sale cu privire la problema păcatului vizavi de Pământul aflat în rebeliune, a cărui bărbați și femei sunt centrați în jurul lucrurilor pământești? Le poate scrie un mesaj în nori? Prin intermediul tunetului care în fiecare zi străbate pustia Sinaiului, în zorii zilei? Nu. Știind cum noi învățăm și dobândim cunoașterea în cel mai eficient mod, El a făcut tot ceea ce a fost cel mai potrivit, chiar dacă a fost mai puțin spectaculos și copleșitor decât tunetul sau mesajele scrise în nori. El ne-a dat o istorie ilustrată în drama umană, o materie de studiu care poate fi văzută, auzită, experimentată și care este reluată iarăși și iarăși, în cazul în care memoria devenea slabă sau capacitățile de învățare diminuate.

După ce a revelat Israelului programul Său de viață, libertate și fericire în cele Zece Porunci, pe fondul tunetelor și fulgerelor de la Sinai, El a știut că Legea îi va copleși pe păcătoși. El a știut că așteptările acesteia doar vor dezvolta în om simțământul de neputință și disperare. Așa că imediat El a hotărât construirea unui Cort pământesc pentru a învăța cele două lecții înrudite pe care tot le-am discutat în această carte – „lecția iertării păcatelor și puterea prin Mântuitorul pentru ascultarea care duce la viață” (Educație, 36). Iertarea și puterea, aspectele înrudite ale rolului dublu ale atot-puternicului Mijlocitor, au fost exact ceea ce Israeliții aveau nevoie - și ceea ce avem nevoie și noi astăzi !

În serviciul acestui Sanctuar minunat „Dumnezeu a dorit ca poporul Său să citească scopul Lui pentru sufletul uman. A fost același scop care mai târziu a fost evidențiat de Pavel, vorbind prin Duhul Sfânt: «Voi sunteți templul lui Dumnezeu și Spiritul lui Dumnezeu locuiește în voi. Dacă un om profanează templul lui Dumnezeu, va fi distrus de Dumnezeu; pentru că templul lui Dumnezeu este sfânt și așa sunteți voi.»” – Ibid.

Templul de la Ierusalim în zilele lui Isus a fost destinat să îndeplinească aceeași funcție ca Sanctuarul lui Moise din pustie. „Templul acela era înălțat pentru ca prezența Divină să sălășluiască în el, având scopul de a fi obiect de învățătură pentru Israel și pentru lume. Scopul lui Dumnezeu din veacurile eterne a fost ca fiecare ființă creată, de la serafimul luminos și sfânt, până la om, să fie un templu în care să locuiască Creatorul. Din cauza păcatului omenirea a încetat să mai fie un templu pentru Dumnezeu … Dar prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, scopul cerului a fost îndeplinit. Dumnezeu locuiește în umanitate și prin harul salvator inima omului devine din nou templul Său. Dumnezeu a proiectat templul din Ierusalim pentru a fi o mărturie continuă despre destinul înalt deschis fiecărui suflet … Prin curățirea templului de negustorii și cumpărătorii lumii, Isus a făcut cunoscut misiunea Sa de a curăța inima de mânjirea păcatului – de dorințele pământești, de poftele egoiste, de obiceiurile rele care corup sufletul … Niciun om nu poate prin puterea sa să arunce afară răul care a pus stăpânire pe inima sa. Doar Hristos poate curăți templul sufletului. Dar El nu va forța intrarea. El nu vine în inimă ca în templul de pe vremuri; ci El zice: «Iată, Eu stau la ușă și bat, dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine.»” Apocalipsa 3:20 – Hristos lumina lumii, 161.

Unul din scopurile pentru care Domnul nostru S-a întrupat, a fost să ne ofere o lecție suplimentară, de data aceasta în trup și sânge: pentru a demonstra cum Dumnezeu a dorit să Se raporteze la bărbați și femei și pentru a arăta ceea ce cere Dumnezeu de la ei. Făcând așa El, a împlinit scopul pentru care tabernacolul L-a avut ca simbol (ibid). [1]

Ceea ce serviciul Sanctuarului a învățat prin simboluri, Isus a exemplificat. Ceea ce Isus a exemplificat, urmașii Lui trebuie să oglindească.[2]

În orice privință, prin viața și moartea Sa, Isus a îndeplinit cerințele dreptății și a făcut posibil ca Dumnezeu „să fie drept și să îndreptățească pe cel care are credința în Isus” (Romani 3:26).[3]

El a expus minciunile lui Satan prin demonstrarea că Dumnezeu nu așteaptă imposibilul atunci când El cere ascultare de la creația Sa; viața lui Isus a dovedit că ființele umane pot trăi o viața de ascultare, biruitoare.[4]

Ceea ce a făcut Isus pentru noi în termenii vieții și morții Sale sacrificiale este revelat în serviciile cortului din pustie și ulterior în Templul din Ierusalim. Noi putem contempla cu respect aceste lecții și primi cu recunoștință. Ceea ce El a dorit să facă în noi așteaptă doar cooperarea și permisiunea noastră pentru îndeplinirea lucrării Sale de curățire a templului sufletesc.

Acest aspect dual a rolului Domnului nostru ca Răscumpărător este chiar și mai clar definit atunci când studiem modul în care serviciile cortului pământesc simbolizează, de asemenea, Biserica creștină.

La trecerea dintre veacuri Ellen White a schițat o interesantă legătură între serviciile Sanctuarului pământesc și Biserica creștină. Pe alocuri ea scrie: „Cortul iudaic a fost un tip al Bisericii creștine … Biserica pe pământ, compusă din aceia care sunt credincioși și loiali lui Dumnezeu, este «adevăratul cort», de aceea Răscumpărătorul este slujitorul acestuia. Dumnezeu și nu omul a ridicat acest cort pe o înălțime, pe un platou înalt. Acest cort este trupul lui Hristos și de la nord la sud, de la est la vest, El adună pe aceia care îl alcătuiesc. Prin Hristos adevărații credincioși sunt reprezentați ca fiind zidiți împreună pentru o locuință a lui Dumnezeu prin Duhul. Pavel scrie aceasta în Efeseni 2:4-22. Deși planul salvării a mers mai departe, după hotărârea luată înainte de întemeierea lumii, cu toate acestea, bărbații și femeile nu vor fi salvați până când ei înșiși vor exercita credință, și vor fi zidiți pe adevărata temelie, până când ei Îi vor permite lui Dumnezeu să îi recreeze prin Duhul Sfânt. Dumnezeu lucrează în și prin agenți umani care cooperează cu El, prin a alege să participe la alcătuirea clădirii Domnului. Un cort sfânt este construit de aceia care Îl primesc pe Hristos ca Mântuitorul lor personal … Prin primirea lui Hristos și prin conformarea față de voința Sa, omul pășește spre perfecțiune. Această clădire care se înalță din caractere individuale, care sunt reînoite, constituie o structură mult mai nobilă decât orice altă lucrare a muritorilor. Astfel, marea operă a lui Dumnezeu înaintează mereu pas cu pas. Aceia care doresc un loc în Biserica Sa, exprimă aceasta prin dispoziția lor de a fi conformați voinței Sale, fiind găsiți de încredere pentru a duce harul Său și altora … Hristos este Slujitorul adevăratului cort, Marele Preot al tuturor celor care cred în El ca Mântuitor personal;  și slujba Sa nu o poate lua nimeni. El este Marele Preot al Bisericii, și El are o lucrare de făcut și pe care nimeni altcineva nu o poate face. Prin harul Său, El este capabil să păstreze pe fiecare om de cădere. Ambasadorii Lui, aceia pe care El i-a primit, sunt născuți din nou, și astfel sunt înzestrați să-L reprezinte pe El. Vezi Evrei 7:26-28. Dumnezeu Însuși îngrijește de Biserica Sa.” – Semnele Timpului, 14 februarie 1900.

Aceste cuvinte evidențiază unele aspecte foarte importante ale planului de mântuire, în special așa cum sunt văzute prin intermediul simbolismului serviciului Sanctuarului. Fără a minimaliza în niciun fel faptul că Isus este slujitorul „adevăratului cort” din ceruri, cel spre care sanctuarul pământesc a îndreptat atenția, sau că „adevăratul cort” din ceruri este Sanctuarul noului legământ. – Tragedia veacurilor, 417.

Ellen White face aici o altă aplicație a rolului Său de slujitor al adevăratului cort. Adevăratul cort în această aplicație este Biserica Sa de pe pământ, compusă din persoane care permit harului Său să îi păstreze de cădere, oameni cu adevărat născuți din nou care sunt desemnați să Îl reprezinte pe El.

Din vremea inaugurării Tabernacolului în pustiu, până la Templul din Ierusalim, slujitorii lui Dumnezeu au cunoscut că planul salvării simbolizat în serviciile sanctuarului sunt cu privire la popor, nu la animale, perdele, lemne sau apă. Aspectele literale ale doctrinei sanctuarului au învățat adevărurile literale, arătând cum lucrează Dumnezeu cu bărbații și femeile. El nu curăță sau restaurează mobilierul, ci pe oameni. Adevărurile glorioase simbolizate în sanctuarul pământesc se referă la acțiuni literale, evenimente și relații care există între Dumnezeu și poporul Său.[5]

În timp ce Isus este într-un loc foarte real în ceruri, îndeplinind funcțiile foarte reale în lucrarea marii lupte, una din preocuparile Sale majore în legătură cu punctul culminant al marii lupte este construirea Bisericii Sale pe pământ. Sanctuarul pământesc a fost o umbră (Evrei 8:5) a acestor mari adevăruri văzute în lumina Soarelui de la amiază al Noului Testament și clarificate mai departe în scrierile lui Ellen White. Pentru a vedea aceste adevăruri în cea mai clară lumină a lor, avem nevoie să nu exagerăm în ce privește detaliile sanctuarului pământesc; noi ar trebui să mergem la revelațiile ulterioare care interpretează și clarifică umbra.

Ellen White și alții au indicat că Dumnezeu este preocupat în primul rând de oameni; că toate mijloacele Sale de învățătură reprezintă atât partea Sa, cât și rolul omului în marea luptă.[6]

Scopul mântuirii este de a avea un popor curățit și răscumpărat. Scopul serviciului Sanctuarului și a doctrinei a fost să clarifice acest scop măreț și să asigure o explicație clară, cum bărbații și femeile sincere pot atinge acel scop. Dumnezeu este preocupat de eradicarea păcatului din univers. Dovada vie că păcatul nu este necesar, că bărbații și femeile pot birui toate tendințele naturale spre păcat, că Dumnezeu a fost drept atunci când a așteptat ascultarea ca test al credinței, a fost demonstrat în viața lui Isus. Aceasta va fi confirmată de două ori în viața urmașilor Lui, în special în timpul generației care aude vestirea „cine este drept să trăiască și mai departe în dreptate” (Apocalipsa 22:11, KJV), chiar înaintea încheierii timpului de probă.

În 1900, în articolul citat anterior din revista Semnele Timpului, Ellen White doar a menționat din nou principiul major exprimat adesea de ea – că israeliții (și după ei creștinii) au citit „scopul lui Dumnezeu pentru sufletul omenesc” în clădirea sanctuarului din pustie sau în uimitorul Templu din Ierusalim. (Educatie, 36). Același scop, spune Ellen White a fost stabilit de Pavel atunci când scrie: „Nu știți că voi sunteți însăși Templul lui Dumnezeu și că Spiritul lui Dumnezeu locuiește în voi?” (1Corinteni 3:16).

Așa cum poporul lui Dumnezeu trebuia să colaboreze cu Dumnezeu și unul cu altul pentru construirea sanctuarului pământesc, tot așa ei trebuiau să coopereze cu El în dezvoltarea „Templului lui Dumnezeu în suflet” (ibid., 37). Așa cum Dumnezeu a locuit în sanctuarele pământești, tot astfel El dorește să facă sufletul uman un loc adecvat pentru locuirea Spiritului lui Dumnezeu.

Această cooperare divino-umană este singura cale de mântuire care vine prima dată la bărbați și femei prin îndreptățire și singura cale prin care îndreptățirea are loc este sfințirea. „Dumnezeu lucrează în și prin agentul uman care cooperează cu El prin alegerea făcută de a compune clădirea Domnului. Un tabernacol sfânt este construit de aceia care Îl primesc pe Hristos ca Salvator al lor personal.” – Ellen G. White, Semnele Timpului, 14 februarie 1900.

Dar este acest proces de construire-înălțare o concentrare copleșitoare asupra individului, o fasonare a pietății membrilor bisericii în timp ce mulțimile mor neavertizate? Nu, nu este așa! Nici pentru o secundă! Acei care sunt preocupați cu îndeplinirea scopului lui Dumnezeu pentru ei, preocupați de cât de bine pot coopera cu Dumnezeu în recrearea caracterului după Model, sunt persoanele în care și prin care Dumnezeu poate lucra cu adevărat pentru îndeplinirea marii trimiteri a Evangheliei. Așa cum a scris Ellen White în articolul său din anii 1900: „Cei ce doresc un loc în Biserica Sa, arată aceasta prin grija pe care o au de a se conforma în totalitate cu voința Lui, și fiind de încredere li se încredințează harul pe care să-l împartă altora.”

Dumnezeu Se află în procesul pregătirii instrumentelor umane care doresc să aibă caracterul Său, la fel ca și puterea Sa. Când ei vor fi dezvoltat asemenea caractere, El va fi capabil să Se încreadă în ei ca exponenți ai harului Său. Pentru că doar atunci poporul Său va dezvălui, fără nicio urmă de îndoială, adevărul a ceea ce poate face El pentru păcătoșii pierduți.[7]

Îndeplinirea cu succes a marii trimiteri a Evangheliei așa cum a fost promisă în Matei 24:14 depinde în mare măsură de creștinii pe care Dumnezeu nu se va sfii să-i identifice în ziua puterii Sale. Înzestrarea cu putere a bărbaților și femeilor nu doar că îi va pregăti pe ei pentru a fi potriviți să trăiască în împărăția Sa, dar va pregăti de asemenea terenul pentru ca Dumnezeu să-i dea planetei pământ ultimua Sa solia. Creștinii maturi sunt asemenea lui Hristos. Ei sunt biruitorii care răspund mesajului Laodicean (Apocalipsa 3:14-21) – singurii de pe pământ care sunt mișcați cu adevărat și determinați în mod spontan să proclame contemporanilor lor Evanghelia în plinătatea ei.

Această nevoie urgentă apasă pe umerii adventiștilor, iar aceste adevăruri vor fi discutate în capitolul următor.

 

[1] „Venind să locuiască cu noi, Isus avea să descopere pe Dumnezeu atât oamenilor cât și îngerilor. El era Cuvântul lui Dumnezeu – gândul lui Dumnezeu făcut auzit … Astfel Hristos Și-a așezat cortul Său în mijlocul taberei noastre omenești. El Și-a întins cortul Său alături de corturile oamenilor, ca El să poată locui între noi și să ne familiarizeze cu caracterul și viața Sa divină” – Hristos, lumina lumii, 19-23.

[2] „Ca unul dintre noi El a trebuit să dea un exemplu de ascultare. Pentru aceasta El a luat asupra Sa natura noastră și a trecut prin experiențele noastre. «Prin urmare a trebuit să Se asemene fraților Săi în toate lucrurile» – Evrei 2:17. Dacă noi am avea de suportat ceea ce Isus n-a îndurat atunci, în acest punct Satana ar prezenta puterea lui Dumnezeu ca fiind insuficientă pentru noi. De aceea, Isus «în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat» – Evrei 4 :15. El a îndurat toate încercările la care noi suntem supuși. Și El n-a exercitat în folosul Său nicio putere care să nu ne fie oferită și nouă în dar. Ca om El a înfruntat ispita și a biruit cu puterea dată Lui de Dumnezeu. El zice: «Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule, și Legea Ta este înlăuntrul inimii Mele» – Psalmul 40:8. În timp ce El umbla din loc în loc făcând bine și vindecând pe toți cei chinuiți de Satan, El a explicat oamenilor caracterul Legii lui Dumnezeu și a naturii slujirii Sale. Viața Sa dovedește că este cu putință ca și noi să ascultăm de Legea lui Dumnezeu. Prin umanitatea Sa, Hristos a venit în legătură cu omenirea, prin divinitatea Sa, El stăpânește pe tronul lui Dumnezeu. Ca Fiu al Omului El ne-a dat un exemplu de ascultare, ca Fiu al lui Dumnezeu El ne dă puterea să ascultăm.” - Ibid, p.24.

[3] Domnul nostru a trăit o viață fără pacat sub toate condițiile obișnuite ale omului căzut, astfel că bărbații și femeile nu trebuie să se despartă niciodată de importanța acordată morții Sale. Moartea Sa ar fi cu totul nesemnificativă fără ascultarea Sa perfectă, ca ființă umană completă. Moartea Sa pentru noi, este suficientă pentru a smulge orice mulțumire de sine din bărbați și femei, este punctul central al planului de răscumpărare deoarece Cel Ce a murit a fost cu adevărat om, perfect în ascultare. “Satan pretinzând că lumea este teritoriul său de drept, a căutat prin orice mijloc să o smulgă din mâna Răscumpărătorului; dar prin viața și moartea Sa umilitoare, Hristos a ținut-o cu putere.” – Ellen G. White, Semnele Timpului, 14 februarie 1900.

„Prin Isus Hristos, harul lui Dumnezeu a fost manifestat pentru oameni; însă mila nu înlătura dreptatea. Legea descoperă atributele și caracterul lui Dumnezeu, și nici o iotă sau frântură din Lege nu poate fi schimbată pentru a-l întâlni pe om în starea sa căzută … Prin viața și moartea Sa, Hristos a dovedit că dreptatea lui Dumnezeu nu nimicește mila Sa și că păcatul poate fi iertat, că Legea este dreaptă și că poate fi desăvârșit ascultată.” – Hristos lumina lumii, 762.

„Prin viața Sa fără pată, ascultarea Sa, moartea Sa pe cruce pe Calvar, Hristos intervine pentru rasa pierdută” – Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, 156.

„El [Tatăl] este satisfacut de ispășirea făcută. El este glorificat prin întruparea, viața, moartea și mijlocirea Fiului Său.‘’ – Ellen G. White, Mărturii, vol. 6, 364.

[4] „Satan a pretins că este imposibil ca omul să se supună poruncilor lui Dumnezeu; și în puterea noastră proprie, este adevărat că noi nu putem să ne supunem lor. Dar Hristos a venit în formă umană, și prin perfecta Sa ascultare, El a dovedit că omenirea și divinitatea combinate pot să se supună la fiecare poruncă a lui Dumnezeu. ” – Parabolele Domnului Hristos, 314.

„După căderea omului, Satan a declarat că ființele umane s-au dovedit a fi incapabile de păstrarea Legii lui Dumnezeu și a căutat să atragă Universul în această credință. Cuvintele lui Satan păreau a fi adevărate, iar Hristos a venit pentru a-l demasca pe înșelător. Majestatea cerului a preluat cauza omului și cu aceleași mijloace pe care omul le avea la dispoziția sa a stat împotriva ispitirilor lui Satan, așa cum ar fi trebuit să stea omul în fața lui. Aceasta a fost singura cale prin care omul căzut a putut fi părtaș al naturii divine. Prin luarea naturii umane, Hristos a avut ocazia să înțeleagă încercările și durerile omului și toate ispitirile cu care este împresurat acesta … El a simțit puterea acestor ispitiri; El le-a întâlnit în situația noastră și le-a biruit. Și El a folosit doar armele potrivite pentru ființele umane să le folosească – cuvântul lui Dumnezeu care este puternic – «Stă scris!» … Umanitatea lui Hristos va demonstra în veșnicie chestiunea care a finalizat lupta.” – Ellen G. White, Solii alese, vol. 1, 251-255.

[5] „Templul ceresc – locașul Împăratului împăraților, în care «mii de slujitori Îi slujeau și de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui» (Daniel 7:10), acel templu plin de slava tronului cel veșnic, unde serafimii, strălucitorii lui păzitori, își acoperă fața în adorare – nu poate fi reprezentat în toată măreția și slava lui de nicio construcție pământească. Cu toate acestea, adevărurile importante cu privire la Sanctuarul ceresc și cu privire la lucrarea cea mare care se săvârșește acolo pentru mântuirea omului trebuia să fie cunoscute, învățate, prin sanctuarul pământesc și slujbele lui.” – Ellen G. White, Patriarhi și Profeti, 357.

[6] Arthur Spalding, autorul cărții Origin and History of Seventh-day Adventists, a scris : „Noi nu putem, desigur, presupune că sanctuarul ceresc este în structura sa asemenea sanctuarului pământesc. Acesta este infinit mult mai glorios, supranatural, dincolo de imaginația minții omului … Acolo a fost tipul, umbra celui real; ceea ce noi numim antitipul este realitatea. Sanctuarul ca întreg reprezintă relația dintre Dumnezeu și om în lucrarea de răscumpărare. Serviciul din prima încăpere, locul sfânt, reprezintă mijlocirea lui Hristos pentru poporul Său în toate generațiile; serviciul din Ziua Ispășirii în a doua încăpere, locul preasfânt, reprezintă lucrarea de încheiere în pregătirea înlăturării finale a păcatului la judecata executivă … Noi vorbim despre toate acestea în limbajul omului; pentru că doar așa, prin simbol și vorbire, Dumnezeu poate transmite orice idee omului despre  lucrarea de ispășire și judecată. Mintea umană nu poate cuprinde realitățile scenei cerești a judecății: cărțile lui Dumnezeu – nu cum sunt cărțile sau consemnările oamenilor, ci ele sunt complete și infailibile; sângele simbolic – nu sânge real, ci valoarea acelei vieți pe care o semnifică sângele; locul sfânt și sfânta sfintelor – nu sunt camere așa cum ne imaginăm noi, ci locuințele inexprimabile ale spiritelor slujitoare; ziua ispășirii nu este o zi literală, ci o perioadă a cărei lungime o știe doar Dumnezeu. Și așa este cu toate celelalte simboluri și ceremonii.” – Volumul 1, 108-111.

Heppenstall a făcut următorul comentariu cu privire la aceasta : „Natura și semnificația sanctuarului ceresc nu poate fi stabilită pe baza datelor științifice. Nicio informație detaliată a materialelor, dimensiunilor sanctuarului pământesc nu poate reprezenta în mod adecvat lucrurile cerești sau reproduce lucrarea lui Dumnezeu care stă pe tronul Său. Noi vedem că revelația sanctuarului din vechime nu era una plenară sau decisivă despre Marele nostru Preot în locurile cerești. Hristos nu este implicat în lumina lămpilor, întoarcerea pâinilor, sau în pendularea cădelniței cu tămâie. Realitățile nu se află în locuri, materiale sau design-ul arhitectural, ci în activitatea divină care implică situațiile de viață ale marii controverse.” – Our Hight Priest, 20.

[7] Adesea, în cuvinte similare cu cele ce urmează, Biserica Adventistă a fost provocată : „Prin revelarea caracterului lui Hristos în propriile noastre vieți noi co-operăm cu El în lucrarea de salvare a sufletelor. Aceasta este doar prin revelarea în viața noastră a caracterului Său, pe măsură ce co-operăm cu El … Când cei ce mărturisesc că Îl servesc pe Dumnezeu urmând exemplul lui Hristos, îndeplinesc în mod practic principiile Legii în viața lor; când fiecare acțiune poartă mărturia că ei Îl iubesc pe Dumnezeu în mod suprem și pe aproapele lor ca pe ei înșiși, atunci și doar atunci Biserica are putere să miște lumea.” – Parabolele Domnului Hrisots, 340.