Îndreptățirea lui Dumnezeu
Copiază link

Îndreptățirea lui Dumnezeu

Începând de la 1844 o chemare urgentă a fost așezată asupra acelora care înțeleg că Dumnezeu așteaptă o generație de oameni care Îl vor îndreptăți cu adevărat prin păstrarea „poruncilor lui Dumnezeu și a credinței lui Isus” (Apocalipsa 14:12). Multe sunt sfaturile adresate bisericii care accentuează relația directă dintre lucrarea lui Hristos în Sfânta Sfintelor și lucrarea Sa în viețile urmașilor Lui de pe pământ.[1]

„Acum Hristos este în Sanctuarul ceresc și ce face El acolo? Face ispășire pentru noi, curățind Sanctuarul de păcatele poporului. Prin urmare, noi trebuie să intrăm prin credință în Sanctuar cu El, noi trebuie să începem lucrarea în sanctuarul sufletelor noastre. Noi trebuie să ne curățim pe noi înșine de toate întinările. Noi trebuie să ne curățim pe noi de toate murdăriile cărnii și spiritului, îndeplinindu-ne sfințirea în frică de Dumnezeu.” – E.G. White, predică ținută pe 20 octombrie 1888. Retipărită în cartea lui  A.V. Olson, Through Crisis to Victory, 267.

Unul dintre cele mai urgente mesaje în legătură cu doctrina Sanctuarului adresate creștinilor începând cu 1844 este că ceva special este cerut de Dumnezeu urmașilor Lui, în termenii dezvoltării caracterului, pe care mulți nu l-au văzut ca fiind de importanță crucială în dezvoltarea bisericii de aici înainte. Poporul lui Dumnezeu ajungând la caracterul pe care El îl dorește, și pentru care El le va da putere divină pentru a suplini orice nevoie, afectează în mod decisiv modul în care [cât de repede] Isus Își poate încheia lucrarea Sa în Locul Preasfânt.[2]

Urgența care ar trebui să captiveze poporul lui Dumnezeu de pe pământ stă în faptul că prin intrarea în Locul Preasfânt în anul 1844, Marele nostru Preot a început ultima fază a lucrării Sale de mijlocire, care implică dezvoltarea caracterului ultimei generații. Planul lui Dumnezeu a fost acela de a încheia lucrarea acum mulți ani în urmă. Întârzierea nu se datorează ineficienței din locurile cerești sau schimbării planurilor Lui.[3]

El așteaptă să reverse ploaia târzie asupra celor ce și-au curățit „templul sufletului de fiecare întinăciune” (Mărturii, vol. 5, 214).

El dorește pentru poporul Său să fie stabilit în adevăr[4], acomodați cu modul Său de viețuire, pentru ca El să poată pune pecetea aprobării Sale și să-i desemneze fără rușine la misiune mondială prin chemarea: „Aici este răbdarea sfinților care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus” (Apocalipsa 14:12). El dorește să anunțe sfărșitul marii lupte: „Cine este nedrept să fie nedrept și mai departe; cine este întinat să se întineze și mai departe; cine este drept, să trăiască și mai departe în dreptate; și cine este sfânt să se sfințească și mai departe.”

Începând de la 1844 Isus așteaptă pentru un popor pentru care poate scrie în dreptul fiecărei înregistrări individuale din Sanctuarul ceresc -  Curățit - un popor care va reflecta preocuparea Sa pentru mântuirea și bunăstarea altora, prin care tot cerul va putea lucra în mod deplin în îndeplinirea marii trimiteri a Evangheliei.[5]

Modul de viață zilnică a celor care se declară creștini este reflectat pe acele înregistrări din Locul Preasfânt. Apare următoarea întrebare urgentă: este aceasta o înregistrate care reflectă o persoană care, prin harul lui Dumnezeu, este biruitoare a păcatului sau nu?

„Prin harul lui Dumnezeu și prin eforturile lor stăruitoare trebuie să fie biruitori în lupta cu cel rău. În timp ce judecata de cercetare se continuă în cer, în timp ce păcatele credincioșilor pocăiți sunt îndepărtate din Sanctuar, în mijlocul poporului lui Dumnezeu trebuie să se producă o lucrare deosebită de curățire, de îndepărtare a păcatelor. … Când această lucrare se va fi împlinit, urmașii lui Hristos vor fi gata pentru venirea Sa.” – Tragedia veacurilor, 425.

În general, serviciul Sanctuarului a fost mijlocul pedagogic al lui Dumnezeu, prin care să ne instruiască că El va ierta păcatele noastre și că ne va da putere să trăim vieți de ascultare asemenea lui Hristos.[6] El va face curățirea, înzestrarea cu putere, păstrarea de păcat, dacă noi alegem să-L lăsăm să lucreze. Biruitorul curățit va reflecta atât caracterul lui Isus, cât și viața Sa plină de abnegație pentru slujire.

În mod precis, lucrarea lui Isus ca Marele nostru Preot în Sfânta Sfintelor are o legătură directă cu lucrarea de pe pământ care nu doar că anunță mesajul ceasului judecății din Apocalipsa 14:6-14 ci, de asemenea, permite harului lui Dumnezeu să facă lucrarea Sa în biruința asupra păcatului.

Poate fi vreo altă perioadă mai glorioasă, mai interesantă, mai satisfăcătoare pentru individ decât timpul prezent?[7]

Pentru mai mult de un secol baza gândirii adventiste a fost reprezentată de aceste concepte gemene, curățirea Sanctuarului și  pregătirea unui popor. Cu aceste concepte învățații adventiști au pus în strânsă legătură idei cum ar fi „spălarea păcatelor”, „reînviorarea” și „haina de nuntă care este neprihănirea sfinților.”

Timpuriu în istoria adventistă, Joseph Bates a scris pe tema legăturii dintre tipurile Sanctuarului și antitip, în special cu privire la curățirea Sanctuarului în ziua ispășirii. După ce a citat Levitic 16:16 el a scris : „Îl rog pe cititor să citească aceste optsprezece cuvinte din nou, și să vadă dacă poate să nu ne spună înțelesul curățirii Sanctuarului. Oh, da! Veți spune, aceasta a fost curățirea poporului, toți laolaltă, de păcatele lor. Foarte bine, să nu uitați aceasta, atunci când aceasta se va împlini în antitip.”[8] – „Strigătul de la Miezul Nopții în Trecut”, Review and Herald, decembrie 1850, 21.

Stephen N. Haskell în 1856, de asemenea a văzut legătura între un popor pregătit și încheierea trimiterii evanghelice: „O teorie a soliei celui de al treilea înger, niciodată, dar niciodată, nu ne va salva fără să avem haina de nuntă, care este neprihănirea sfinților. Noi trebuie să ne desăvârșim sfințirea în frica de Domnul.” –„Gânduri asupra Bisericilor Filadelfia și Laodicea”, Review and Herald, nr. 6 anul 1856, 6.

La Conferința Generală din 1901, Haskell a ținut o serie de studii pe istoria doctrinei Sanctuarului. În timpul sumarizării ideilor adventiste de bază pe tema acestui subiect, el a spus : „Am învățat prima dată că există un timp în care Hristos va intra în Templul ceresc; apoi că acel timp va fi judecata de cercetare; în al treilea rând, că lucrarea din acea perioadă va fi desăvârșirea caracterului; și în al patrulea rând, că, cu cât veți înțelege mai mult despre lucrarea aceasta din Templu, cu atât veți înțelege puterea adevărului lui Dumnezeu, care este în legătură cu poporul lui Dumnezeu din acest timp în care noi trăim.”[9] – „Studiu Biblic”, Buletinul Conferinței Generale, din 7 Aprilie 1901, 100.

În 1864 o serie excepțională de articole a apărut în Review, semnată de D.T. Bourdeau, în care el menționa responsabilitățile speciale care se află asupra ultimei generații a Bisericii: „Unii nu văd necesitatea de a primi adevărurile aplicabile timpului prezent în scopul de a fi sfințiți. Ei cred că pot fi sfințiți prin a trăi la fel cum au trăit și alți buni creștini. Dar cum creștinii cei buni au fost sfințiți în trecut? Nu au fost ei oare sfințiți prin a trăi lumina care le-a fost disponibilă în acele zile? Și dacă noi am fost favorizați cu lumină mult mai multă decât ei, dacă Dumnezeu are pentru noi alte îndatoriri de îndeplinit, putem oare să fim sfințiți prin a trăi așa cum au trăit și ei? A făcut Dumnezeu ca lumina să strălucească degeaba? … Aceasta necesită o pregătire specială pentru a-L întâlni pe Domnul atunci când El vine.” – „Sfințirea: sau trăirea în sfințenie”, Review and Herald, 2 august 1864.

Deși ne-am referit doar la câțiva dintre gânditorii adventiști timpurii cu privire la subiectul Sanctuarului, ar putea fi citați mult mai mulți. Înțelegerea lor generală prezintă o remarcabilă profunzime și unitate. Ei au văzut de timpuriu și au expus în mod insistent că, curățirea Sanctuarului în ceruri este legată direct de dezvoltarea unui popor curățit și pregătit pe pământ. Ei au argumentat cu convingere că Dumnezeu cere dezvoltarea unui caracter înalt de la Biserica Lui din ultima generație care va fi mutată la ceruri, față de cea din primele perioade de început. Ploaia târzie înviorătoare va fi experimentată doar după, ca un rezultat al acestei pregătiri a caracterului. O astfel de pregătire care va fi asistată în mod divin, va fi reflectată în Sanctuarul ceresc prin „curățirea” acelor păcate care au năpăstuit viețile biruitorilor.

W.W. Prescott a fost cât se poate de clar în înțelegerea pe care a avut-o cu privire la legătura dintre solia îngerului al treilea din Apocalipsa 14, curățirea păcatelor, poporul de biruitori și timpul revenirii lui Isus. Într-o predică ținută în 1903 la Conferința Generală el a spus: „Există o diferență între predicarea evangheliei pentru iertarea păcatelor și predicarea evangheliei pentru îndepărtarea păcatelor. Totuși, chiar acum există o sursă abundentă pentru iertarea păcatelor. În generația noastră vine asigurarea curățirii păcatului. Și curățirea păcatului este ceea ce va pregăti calea pentru venirea Domnului; și curățirea păcatului este lucrarea Marelui nostru Preot în Sfânta Sfintelor din Sanctuarul ceresc; și aceasta face diferența pentru poporul lui Dumnezeu în lucrarea lor, în mesajul lor și în experiența lor, dacă ei recunosc schimbarea lucrării din Locul Sfânt în Sfânta Sfintelor sau dacă ei recunosc și experimentează în mod real această schimbare …. Acum aceasta ar trebui să fie făcută cât se poate de clar de solia îngerului al treilea; și cu aceasta, desigur, va veni cea mai clară revelație a lucrării evangheliei pentru acest timp, curățirea păcatului în această generație, pregătind astfel calea pentru Domnul …. Și atunci când aceste adevăruri sunt predicate în lumina istoriei adventiste și a profeției adventiste, acestea vor mântui oameni de păcat și de a continua să mai păcătuiască. Acestea vor pregăti un popor care să stea în ceasul încercării, care ne stă înainte, și vor pregăti un popor pentru a-L întâlni pe Domnul în văzduh, pentru ca, astfel, să fie pentru totdeauna cu Domnul; și acesta este mesajul care trebuie predicat în această generație.” – „Mesajul Evangheliei pentru astăzi”, Buletinul Conferinței Generale, 2 aprilie 1903, 53-54.[10]

Un lucru este clar: Dumnezeu nu este un arhivar lipsit de onestitate. El nu va scrie „curățit” în dreptul niciunuia din ultima generație, dacă viața acelei persoane nu a fost curățită de puterea locuitoare a Duhuui Sfânt. Deși au existat lucruri care i-au permis harului lui Dumnezeu să îi curățească de orice nelegiuire, există o responsabilitate specială asupra acelui grup de pe pământ din ultima generație care va fi mutată. Acei despre care s-a zis “Cine este sfânt să se sfințească” (Apocalipsa 22:11), vor fi cu adevărat poporul curățit.[11]

Totul ne aduce la punctul culminant al acestui capitol: Este păcatul inevitabil și imposibil de evitat din cauză că noi suntem ființe umane slabe? Deși am studiat cum cele două adevăruri centrale ale doctrinei Sanctuarului (jertfa de ispășire și Atot-puternicul Mijlocitor), leagă în mod indisolubil ceea ce Isus a făcut pentru noi cu ceea ce El dorește să facă în noi, vor funcționa acestea?

Aceasta este întrebarea care rămâne suspendată înaintea întregului univers. Aceasta este întrebarea pe care Satan o azvârle în fața lui Isus. Trecerea anilor, decadă după decadă – inevitabil – doar adaugă la durerea Calvarului și la inima zdrobită a lui Isus, care a făcut promisiunea că harul Său este suficient pentru a mântui pe poporul Său de păcatele lor (Efeseni 3:20; 5:27; Evrei 4:16; Juda 24).

O înțelegere clară a doctrinei Sanctuarului va schimba imaginea tristă, dar nu lipsită de speranță. Astăzi noi avem privilegiul de a intra în Sanctuarul ceresc „prin sângele lui Isus, pe calea cea nouă și vie pe care El ne-a deschis-o prin perdeaua dinăutru, adică prin trupul Său și fiindcă avem un Mare Preot peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, cu o deplină siguranță a credinței, cu inimile stropite și curățite de o conștiință rea și cu trupul spălat cu o apă curată” (Evrei 10:19-22).

Noi intrăm cu adevărat în Sanctuar și avem părtășie cu Marele nostru Preot atunci când există o dorință sinceră de a condamna păcatul în carne, la fel cum a făcut Isus, Fratele nostru Mai Mare, în trupul Său de carne (Romani 8:3-4). Pretinzând numele lui Isus, dar nu puterea Sa, nu doar că este jenant pentru Dumnezeu, ci de asemenea constituie o barieră pentru mântuire. „Dacă aceia care își ascund și își scuză păcatele ar vedea cum se bucură Satana de ei, cum acuză pe Hristos și pe sfinții îngeri cu blestemul lui, s-ar grăbi să-și mărturisească păcatele și să le părăsească.” – Tragedia veacurilor, 489.

Astfel, continuarea păcătuirii de către poporul lui Dumnezeu, la fel ca și păcatele lumii în general, devine un foarte important element cu privire la Sanctuarul ceresc, dacă se întâmplă ceva efectiv acolo.

Una din minciunile sfruntate ale lui Satan este că ascultarea este imposibilă, că legile și așteptările lui Dumnezeu sunt imposibil de îndeplinit. De fapt, unul din defectele universului, susține Satan, este că Dumnezeu este nedrept în condamnarea acelora din creația Sa care sunt neascultători de El, deoarece El le cere imposibilul. (Vezi Hristos, lumina lumii, 761-764).

Cine are dreptate? Dumnezeu sau Satan? Când cineva privește la lăcomia omului, la violența, ura și infidelitatea sa, pare ca și cum Satan ar avea dreptate în acuzațiile sale. Pare ca și cum Dumnezeu este mai degrabă nerealist în a cere iubire și altruism sau că El este incapabil să gestioneze problema păcatului după apariția acestuia.

Problema se concentrează în mod simplu pe ceea ce este în stare să facă Isus sau nu; aceasta este, dacă El ca Mijlocitor Atot-puternic nu „curăță” pe păcătos de păcatele sale (1Ioan 1:9), dacă harul Său „ajutor la momentul potrivit” (Evrei 4:16) nu este suficient să păstreze pe urmașii Săi de căderea în păcat, dacă mijlocirea Sa cerească este deteriorată de o incapacitate de a ne „păzi de orice cădere și de așezare fără vină și plini de bucurie înaintea slavei Sale” (Iuda 24), atunci Satan este cel ce are cel din urmă dreptate. Marea luptă ar fi atunci rezolvată – Dumnezeu ar fi expus ca nedrept în a cere prea mult de la creația Sa. Și El ar fi văzut ca incompetent, nefiind capabil să gestioneze rebeliunea.

Mulțumire lui Dumnezeu, aceasta nu se va întâmpla! Glorioasă este vestea că ființele umane pot învinge ispita și pot fi biruitori. Pentru că, în chiar centrul universului stă Omul, care a dovedit că Satan este un mincinos. Din acest motiv Isus a trebuit să fie „asemenea fraților Săi în toate, ca să poată fi în lucrurile privitoare la Dumnezeu, un mare preot milos și credincios ca să facă ispășire pentru păcatele poporului” (Evrei 2:17); „unul ispitit în toate, asemenea nouă, dar fără păcat” (Evrei 4.15); unul care „a învățat ascultarea în toate lucrurile pe care le-a suferit; și fiind făcut desăvârșit S-a făcut pentru toți cei care Îl ascultă, sursa unei mântuiri veșnice, căci a fost numit de Dumnezeu Mare Preot” (Evrei 5:8-9).

Pentru a dovedi că Satan este un mincinos, Isus a îndreptățit dreptatea lui Dumnezeu. Ca Mare Preot, pledând cauza omului înaintea universului, El este Martorul Viu, că ființele umane care trăiesc de această parte a căderii, se pot împotrivi păcatului, că Dumnezeu nu le-a cerut lor imposibilul.[12] „Aceasta a fost pentru a-și demonstra dreptatea Sa … că El poate fi drept și poate să îndreptățească pe cel care are credința în Isus” (Romani 3:25-26 N.A.S.B.).

Cu toate acestea, viața fără de păcat trăită de Isus a fost doar o fază a îndreptățirii glorioase a caracterului lui Dumnezeu. Lucrarea harului în viețile creștinilor biruitori va fi în continuare o dovadă a puterii și slavei lui Dumnezeu. „Mântuitorul venise pentru a proslăvi pe Tatăl, descoperind iubirea Lui; tot astfel Duhul trebuia să proslăvească pe Hristos, arătând lumii harul Lui. În firea omenească trebuia să se refacă însuși chipul lui Dumnezeu. Slava lui Dumnezeu și a lui Hristos necesită desăvârșirea caracterului poporului Său.” – Hristos, Lumina lumii, 671. [13]

Caracterele creștinilor din zilele din urmă, cei care „păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus” sunt de calitate similară cu Enoh, Daniel și cu toți ceilalți din timpurile trecute, care au devenit biruitori sfinți, în justificarea înțelepciunii și puterii lui Dumnezeu. Experiența lui Iov va fi reprodusă. „După credința sa, așa a fost cu Iov. «Atunci când El m-a încercat am ieșit curat ca aurul» (Iov 23:10). Și așa a fost. Prin îndurarea sa plină de răbdare, el [Iov] a justificat propriul său caracter și astfel caracterul Celui a cărui reprezentant era.” Educație, 156. (Vezi de asemenea și Ezechiel 36:23-28).

Așa a fost așteptarea lui Dumnezeu, și așa a fost speranța scriitorilor biblici, în special atunci când ei s-au focalizat pe sfârșitul timpului, când secerișul sămânței Evangheliei va fi adunat. De ce a fost atunci întârziat secerișul? Răspunsul îl vom oferi în capitolul următor.

 

[1] „Aceasta este marea zi a ispășirii, și Avocatul nostru stă înaintea Tatălui, pledând ca mijlocitor al nostru. În loc ca să ne învelim pe noi înșine în hainele auto-îndreptățirii de sine, noi ar trebui să fim găsiți zilnic umilindu-ne pe noi înșine înaintea lui Dumnezeu, mărturisindu-ne păcatele noastre personale, căutând iertarea nelegiuirilor noastre și cooperând cu Hristos în lucrarea de pregătire a sufletelor noastre pentru a reflecta imaginea divină. Până când noi nu intrăm în Sanctuarul de sus, și nu ne vom uni cu Hristos în lucrarea de salvare a sufletelor noastre cu frică și cutremur, noi vom fi găsiți ușori în balanța Sanctuarului și vom fi socotiți ca lipsiți de valoare.” – The SDA Bible Commentary, comentarii Ellen G. White, Evrei 10:19-21, 933-934.

[2] Acest punct privitor la relația dintre dezvoltarea caracterului și grăbirea sau întârzierea celei de a Doua Veniri vor fi discutate în capitolul De ce timpul este amânat.

[3] „Dacă adventiștii, după marea dezamagire din 1844, ar fi perseverat în credința lor și ar fi urmat uniți descoperirea providenței lui Dumnezeu, primind mesajul îngerului al treilea și puterea Duhului Sfânt, și ar fi proclamat acest mesaj lumii, ei ar fi văzut mântuirea lui Dumnezeu, Domnul i-ar fi ajutat în eforturile lor, lucrarea ar fi fost sfârșită și Hristos ar fi venit pentru a aduce răsplata poporului Său … Astfel lucrarea a fost împiedicată și lumea a fost lăsată în întuneric. Dacă întregul corp adventist ar fi fost unit în jurul poruncilor lui Dumnezeu și a credinței lui Isus, cât de diferită ar fi fost întreaga lume și cât de diferită ar fi fost istoria noastră! Nu aceasta a fost voia lui Dumnezeu, ca revenirea lui Hristos să fie amânată. Dumnezeu nu a plănuit ca poporul Său Israel să rătăcească patruzeci de ani prin pustie. El le-a promis că îi va conduce pe ei direct în țara Canaanului, și că acolo vor fi așezați ca un popor fericit și sănătos. Dar aceia cărora le-a fost predicat mesajul acesta, nu au ajuns în Canaan din cauza necredinței lor. Inimile lor erau pline cu nemulțumire, rebeliune și ură și El nu a putut îndeplini acest legământ cu ei … Aceleași păcate au întârziat intrarea Israelului modern în țara Canaanului. În niciunul dintre cazuri, promisiunile lui Dumnezeu nu au vreo vină. Necredința, caracterul lumesc, neconsacrarea și disputele din interiorul poporului lui Dumnezeu, ne-au ținut într-o lume a păcatului și a durerii pentru mulți, foarte mulți ani.” – Evanghelizare, 695-696.

„Acesta este privilegiul creștinului, nu doar să aștepte, ci să și grăbească venirea Domnului Isus Hristos. Când toți cei care mărturisesc Numele Lui vor aduce roade pentru gloria Sa, cât de repede întreaga  lume va fi semănată cu sămânța Evangheliei. Repede, ultimul seceriș va ajunge la coacere, iar Hristos va veni să își strângă grâul prețios.” – Ellen G. White, Mărturii, vol. 8, 22.

[4] „Imediat ce poporul lui Dumnezeu va fi pecetluit pe frunțile lor – aceasta nu este orice pecete care poate fi văzută, ci o consolidare în adevăr, atât intelectual cât și spiritual, astfel ca ei să nu poată fi clintiți – imediat ce poporul lui Dumnezeu este pecetluit și pregătit pentru necaz, acesta va veni.” – The SDA Bible Commentary, comentarii Ellen G. White la Ezechiel, 19:2-4, 1161.

[5] „Hristos așteaptă cu dorință profundă manifestarea Sa în Biserica Lui. Când caracterul lui Hristos va fi în mod perfect reprodus în poporul Său, atunci El va veni să-i pretindă ca aparținând Lui. Acesta este privilegiul fiecărui creștin, nu doar să aștepte ci și să grăbească venirea Domnului nostru Isus Hristos. Dacă toți aceia care mărturisesc Numele Lui, aduc roade pentru gloria Sa, cât de repede întreaga lume va fi semănată cu sămânța Evangheliei. Foarte repede marele seceriș va ajunge la coacere și Hristos va aduna grâul său prețios.” – Parabolele Domnului Hristos, 69.

[6] „O altă lecție a Tabernacolului, prin serviciile de jertfă, a fost aceea de a învăța  lecția iertării păcatului și puterea Salvatorului pentru ascultarea care duce la viață.” – Ellen G. White, Educație, 36.

[7] „Scenele legate de Sanctuarul de sus ar trebui să facă o asemenea impresie asupra minților și inimilor tuturor, pentru ca astfel să fie în stare să impresioneze pe alții. Avem nevoie să devenim înțelepți în legătură cu lucrarea de ispășire care se desfășoară în Sanctuarul de sus. Când acest măreț adevăr este văzut și înțeles, acei care îl păstrează vor lucra în armonie cu Hristos pentru a pregăti un popor care să stea în marea zi a lui Dumnezeu și eforturile lor vor fi încununate de succes. Prin studiu, contemplație și rugăciune, poporul lui Dumnezeu va fi înălțat deasupra gândurilor și sentimentelor obișnuite, pământești și vor fi aduși în armonie cu Hristos și cu marea Sa lucrare de curățire a Sanctuarului de sus, de păcatele poporului. Credința lor va merge cu El în Sanctuar, și închinătorii de pe pământ vor privi cu atenție în viața lor și își vor compara caracterul lor cu marele standard de neprihănire. Vor vedea propriile lor defecte; de asemenea, vor vedea că trebuie să aibă ajutorul Duhului lui Dumnezeu, dacă doresc să fie calificați pentru marea și solemna lucrare pentru acest timp, care este așezată asupra trimișilor lui Dumnezeu.” – Mărturii, vol. 5, 575.

[8] În același articol, Bates a indicat că curățirea poporului lui Dumnezeu va avea loc înainte de cele șapte plăgi finale.

[9] Mai târziu în 1901, într-o serie de articole din Review, Haskell a accentuat aceiași temă, că un popor pregătit pe pământ corespunde cu curățirea Sanctuarului în cer : „Cunoașterea pe care ei [evreii] au pierdut-o a fost aplicarea spirituală a problemei Sanctuarului, care se împlinea în Hristos. Menirea Sanctuarului a fost să Îl descopere pe Hristos, lucrarea Sa în curțile cerești și cum aceasta era purtată în inimile ucenicilor Lui. Este prin urmare clar că lucrarea din inimile poporului trebuie să corespundă cu lucrarea lui Hristos în cer. Există trei temple prezentate în Biblie și toate ar trebui să fie luate în considerare într-un singur studiu … Lucrarea lui Hristos în cer este de asemenea dusă mai departe în inimile Templului său viu de pe Pământ; deși era un Sanctuar pe pământ și este unul în ceruri, cel mai important dintre toate acestea trei este poporul Său; pentru că obiectul Sanctuarului pământesc a fost să-l învețe pe om cum să cunoască și să creadă, lucrarea prezentă, făcută pentru el în Sanctuarul ceresc … Toată lucrarea revelată prin Templul tipic a fost să descopere lucrarea reală a lui Hristos în cer pentru purificarea Bisericii Sale de pe Pământ și drept consecință, o neglijare a acestor adevăruri îl vor lăsa pe om nepregătit pentru judecățile iminente ale lui Dumnezeu, tot așa cum au rămas și evreii nepregătiți în fața distrugerii care a venit peste ei.” – „Problema Sanctuarului din punctul de vedere al cărții Evrei”, Review and Herald, 13 august 1901, 518.

[10] Într-un articol din Review, de la începutul acelui an, Prescott a scris: „În acest timp al curățirii păcatului în Sanctuarul Ceresc, trebuie să fie o experimentare specială a mântuirii de păcat, printre aceia care așteaptă revenirea Domnului.” – „Este acesta Mesajul de care avem nevoie?”,  Review and Herald, 2 februarie 1903, 5. Cineva ar putea spune: Cum ar putea curățirea Sanctuarului ceresc și îndepărtarea păcatelor din cărțile cerești să aibă vreo legătură directă cu curățirea poporului de pe Pământ? Într-o predică predicată în 1974 la Conciliul Anual, W.D. Frazee a răspuns întrebării în felul următor. El a spus că lucrarea din Locurile Cerești într-o zi se va încheia pur și simplu „prin lipsă de activitate.” Păcătoșii vor continua să păcătuiască, dar fără să Îl mai întrebe pe Domnul pentru iertare; păcatele lor nu vor mai merge în Locul Preasfânt. Neprihăniții, în acest caz, prin ajutorul Atotputernicului lor Mijlocitor, nu vor mai păcătui: „nu va mai fi nevoie de jertfă pentru păcat.” El a întrebat : „De ce Isus stă atunci în Sanctuar cu mâinile ridicate și prezintă jertfa Sa? Din cauza prezenței continue a păcatului …. Dar încheierea timpului de probă va aduce cu sine acest fapt minunat că, așa cum păcătoșii vor fi atins punctul în care orice pocăința a lor devine imposibilă, tot așa cei neprihăniți vor fi trecut de punctul în care să se mai pocăiască.” – „Atunci Sanctuarul va fi Curățit”, Review and Herald, 6 martie 1975, 4.

[11] „Hristos curățește Templul Ceresc de păcatele poporului, și noi trebuie să lucrăm în armonie cu El pe pământ, curățind templul sufletului de întinarea morală.” – Ellen G. White, Review and Herald, 11 februarie 1890.

[12] „Hristos umple pe oameni cu atributele lui Dumnezeu. El reface caracterul lor după chipul caracterului divin, o țesătură dumnezeiască de putere și frumusețe sprituală. În acest fel, adevărata neprihănire cerută de Lege este împlinită în cel ce crede în Hristos. … Prin viața și moartea Sa, Hristos a dovedit că dreptatea lui Dumnezeu nu nimicește mila Sa, și că păcatul poate fi iertat, că Legea este dreaptă și că poate fi în mod desăvârșit ascultată. Acuzațiile lui Satan erau astfel respinse.” – Hristos, lumina lumii, 762.

[13] „Dacă a fost vreodată un popor în nevoia de creștere constantă a luminii cerești, acesta este poporul care, în acest timp de primejdie, Dumnezeu l-a chemat să fie depozitarul Legii Sale Sfinte și să justifice caracterul Său înaintea lumii.” – Mărturii, vol. 5, 746.

„Atunci când Hristos va veni, trupurile noastre fără valoare vor fi schimbate, asemenea trupului Său glorios; dar caracterul josnic nu va fi sfințit atunci. Transformarea caracterului trebuie să aibă loc înaintea venirii Sale, natura noastră trebuie să fie pură și sfântă; noi trebuie să avem mintea lui Hristos, pe care El să o privească cu plăcere, imaginea Sa reflectată asupra sufletelor noastre.” – Our Hight Calling, 278.

„Onoarea lui Hristos trebuie să stea desăvârșită în perfecțiunea caracterului poporului Său ales.” – Ellen G. White, Semnele Timpului, 25 noiembrie 1890.