Rolul dublu al Mijlocitorului
Copiază link

Rolul dublu al Mijlocitorului

Este foarte dificil pentru bărbați și femei să accepte complet sau să manifeste în mod corect adevărurile minunate ale faptului că Isus a fost „El Însuși preot, El Însuși jertfă” în planul de mântuire (Hristos lumina lumii, 25). Pavel a menționat rolul Său ca jertfă atunci când a scris : „El S-a arătat o singură dată, înlăturând păcatul prin jertfa Sa” (Evrei 9:26). El a accentuat funcția Domnului nostru ca preot atunci când a spus: „Hristos n-a intrat într-un Templu făcut de mâini omenești, copie a celui adevărat, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfățișeze acum, pentru noi înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9:24).

Ca jertfă El a asigurat bazele pentru salvarea omului și a făcut iertarea posibilă; ca Mare Preot El asigură puterea care face posibilă restaurarea din păcat. Iertarea și puterea  - „doza dublă.”

Legătura dintre aceste două faze ale preoției Domnului nostru este exact ceea ce Satan dorește să ascundă: „Arhiamăgitorul urăște adevărurile cele mari care scot în evidență o jertfă ispășitoare și un Mijlocitor atotputernic.” – Tragedia veacurilor, 488.

Neînțelegerea acestor două faze vitale a condus pe creștini în asemenea erori cumplite așa cum este larg răspândita controversă a predestinației și universalismului; aceasta a derutat milioane de oameni prin falsa siguranță oferită de „o dată mântuit, pentru totdeauna mântuit” și de „harul ieftin” care vine imediat, mai devreme sau mai târziu, când îndreptățirea este accentuată disproporționat în defavoarea sfințirii. Clarificarea vine când ne amintim că îndreptățirea este pașaportul nostru pentru cer, iar sfințirea este condiția noastră pentru cer.

Fără moartea Domnului nostru pe cruce, fără jertfa Sa ispășitoare nu ar fi posibilă salvarea nimănui (Romani 5:17; Faptele Apostolilor 4:12). Ceea ce a făcut El pentru bărbați și femei nu ar putea fi egalat de nimic din ceea ce am putea face noi, indiferent cât de mult am trăi sau cât de mult ne-am strădui. Dar beneficiile sacrificiului Său ispășitor făcut pentru toți oamenii (1 Ioan 2:2; 1Timotei 2:4) se aplică doar celor ce își însușesc darul Său prin credință (Ioan 1:12; 3:16), prin acceptarea invitației Sale pline de har pentru a deveni fiii și fiicele Sale și care își manifestă recunoștința lor prin încrederea și supunerea față de voința Lui.

Sacrificiul ispășitor al Domnului nostru a fost înțeles într-o măsură mult mai mare de către Biserica Creștină, decât mijlocirea Sa ca mare preot. De fapt, înțelegerea deplină a lucrării Domnului ca mijlocitor (1Timotei 2:5) este o poziție teologică unică a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, în special în ceea ce privește latura investigativă sau judecata pre-adventă, judecata care încheie faza lucrării Sale mijlocitoare.[1]

Satan nu este nemulțumit dacă membrii bisericii pun în evidență ispășirea sacrificială în predici și cântare atâta vreme cât beneficiile a ceea ce Hristos a făcut pentru noi nu sunt însușite de către bărbați și femei, pentru a deveni efective în ei.

De aceea, noi ar trebui să privim cu atenție la rolul de mijlocitor, de intermediar al Domnului nostru. Preoția Sa este singura legătură, relația vie a omenirii, dintre Dumnezeu și om, „singurul Mijlocitor între Dumnezeu și oameni : Omul Isus Hristos” (1Timotei 2:5). Atunci când El a intrat în Sanctuarul ceresc la înălțarea Sa, El „a intrat prin propriul Său sânge, pentru a turna asupra ucenicilor Lui, beneficiile ispășirii Sale” (Scrieri timpuri, 260).

În mod clar, aceasta trebuie păstrat în minte că „mijlocirea lui Hristos în favoarea omului, din Sanctuarul de sus, este tot atât de importantă pentru Planul de Mântuire ca și moartea Sa pe cruce.” – Tragedia veacurilor, 489. Obiectivul acestui studiu este de a vedea de ce este atât de important să înțelegem scopul funcției Domnului nostru ca Mare Preot.

Rolul Său de intermediar ca Marele nostru Preot este împărțit în două segmente; primul, se întinde de la înălțarea Sa și până în anul 1844, iar al doilea de la 1844 până la încheierea timpului de probă. Lucrarea Sa din 1844, pe durata căreia El continuă să aplice „beneficiile mijlocirii Sale” (ibid., 430) pentru aceia care au dreptul la ea, implică de asemenea „ultimele acte ale slujirii Sale în favoarea omului, pentru a îndeplini lucrarea judecății de cercetare și pentru a face ispășire pentru toți aceia care sunt arătați a avea dreptul la beneficiile acesteia.” (ibid., 480).

Întrebările sunt: Care sunt beneficiile pe care El le aplică de la cruce prin virtutea sacrificiului Său ispășitor? și Care sunt „ultimele acte ale slujirii Sale” implicând „lucrarea judecății de cercetare”?

Ca Mijlocitor, intermediar, Isus îndeplinește două roluri specifice: (1) El reduce la tăcere acuzațiile lui Satan „cu argumente fundamentate nu pe meritele noastre, ci pe ale Sale proprii” (Mărturii, vol. 5, 472). Viața Sa de perfectă ascultare, pecetluită cu o moarte care a zdrobit inima lui Dumnezeu și care a expus consecința îngrozitoare și teribilă a păcatului, devine baza reconcilierii și ispășirii dintre Dumnezeu și om. El a câștigat dreptul iertării noastre. (2) El este liber să asigure puterea harului tuturor acelora care aleg să trăiască vieții biruitoare. „El este Marele Preot al Bisericii și El are o lucrare de făcut și pe care nimeni altul nu o poate face. Prin harul Său, El este capabil să păstreze pe fiecare om de la încălcarea Legii.” – Ellen G.White, Signs of the Times, 14 februarie 1900. Ce ar mai putea cere cineva mai mult ?

Privită în lumina controversei cosmice dintre bine și rău, dintre figurile centrale, Hristos și Satan, lucrarea mijlocitoare a Domnului nostru, lucrarea de mediere, dobândește o mare semnificație.[2] Atunci când Satan spune că bărbații și femeile păcătoase nu merită iertarea, că ei nu trebuie să moștenească viața veșnică mai mult decât el însuși, că Dumnezeu a cerut prea mult de la făpturile create și de aceea El este nedrept – Isus este singurul răspuns pentru lumile care stau și privesc, așteptând răspuns la aceste întrebări.

Ce văd îngerii și celelalte făpturi create? Ei văd un Om care L-a învins pe Satan pe propriul său teren, care „a trebuit să Se asemene fraților Săi în toate, ca să poată fi, un Mare Preot milos și credincios” (Evrei 2:17). Ei văd un Om care a învins fiecare tentație de a Se sluji pe Sine, dovedind că toți bărbații și femeile, cu aceeași putere disponibilă lor și pe care și El a avut-o, pot trăi vieți victorioase. În cei treizeci și trei de ani, de perfectă ascultare de voința lui Dumnezeu, Domnul nostru a luptat „lupta pe care fiecare copil al umanității trebuie să o ducă” (Hristos lumina lumii, 49) anulând fiecare acuzație a lui Satan. Noi avem un Prieten în tribunalul ceresc, care niciodată nu a pierdut niciun singur caz.

Mai mult, brațul puternic al lui Hristos este suficient pentru toți cei ce s-au hotărât să-și predea sufletele Lui. El a câștigat dreptul de a interveni în viața urmașilor Lui. El sfărâmă puterea prin care Satan îi ținea captivi, dezvoltând în credincioșii Săi fideli o voință puternică pentru a rezista tendințelor păcătoase. Aceasta este aceiași apărare, prin care El Însuși a învins păcatul.

De acest fel de mijlocire au nevoie acum bărbații și femeile, în fiecare zi, până când Isus se va reîntoarce. „Oricine va scăpa din sclavia și slujirea lui Satan, și va sta sub flamura însângerată a Prințului Emanuel, va fi păzit de Hristos prin mijlocirea Sa. Hristos, ca Mijlocitor al nostru, la dreapta Tatălui, ne va avea în vedere tot timpul, pentru că este necesar să ne păstreze prin mijlocirea Sa, în același fel în care El ne-a răscumpărat prin sângele Său. Dacă El ne va da drumul doar pentru un singur moment, Satan va fi gata să ne distrugă. Aceia care au fost cumpărați prin sângele Său sunt păstrați prin mijlocirea Sa.” – The SDA Bible Commentary, comentariile lui Ellen G. White asupra Romani 8:34, 1078.

Aici, în acest al doilea rol de Mijlocitor (prin care El ne asigură har susținător pentru a ne păzi de păcătuire) se odihnește speranța fiecărui creștin. Prin ceea ce El a făcut pentru noi, Isus Își va face partea Sa în anularea acuzațiilor Acuzatorului. Însă El nu poate reduce la tăcere acuzațiile, dacă nu-I dăm Lui permisiunea de a-Și face lucrarea Sa în noi. Cuvintele lui Ioan sunt simple și categorice: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nedreptate” (1Ioan 1:9).

În comentariul său asupra acestui verset, Ellen White spune: „Sângele lui Isus Hristos ne curățește pe noi de orice păcat … Noi trebuie să avem înaintea noastră întotdeauna eficacitatea sângelui lui Isus. Acel sânge de viață-curățitor, de viață-susținător, însușit prin credință vie, este speranța noastră. Noi avem nevoie să creștem în aprecierea valorii sale inestimabile, pentru că acesta vorbește pentru noi, doar dacă noi prin credință pretindem virtuțile sale, păstrarea unei conștiințe curate și pacea cu Dumnezeu.” – Ibid., comentariu la 1 Ioan 1:7,9, 948.

Rolul dublu al Domnului nostru ca mijlocitor aduce la tăcere acuzațiile lui Satan, deschizând astfel ușa pentru ca beneficiile vieții Sale să fie date bărbaților și femeilor, și să garanteze că există putere suficientă, disponibilă pentru a păstra pe fiecare solicitant departe de păcat.

Acest rol dublu se focalizează pe punctul central al planului de mântuire, pe scopul lui Dumnezeu de a eradica păcatul din univers. Aceasta nu se realizează prin declarația că păcatul este eradicat, sau prin ștergerea cu buretele a oricărei sentințe, sau cu un mop atotputernic al milei. Dacă ar fi așa, înțelepciunea și dreptatea lui Dumnezeu Însuși ar deveni pentru totdeauna suspecte; nimic nu ar fi apărut în marea controversă dacă nu ar fi apărut ideea că Dumnezeu a fost fie nedrept în stabilirea de legi pe care nimeni nu le-a putut urma, fie El este drept în aruncarea irevocabilă a lui Satan din cer și a celei a treia părți dintre îngeri (vezi Apocalipsa 12:3-4).

Singura cale prin care păcatul poate fi eliminat, în timp ce atât păcătosul cât și justiția lui Dumnezeu rămân protejate, este ca rebelul să devină un fiu loial de bună voie și în mod adevărat. Păcatul este ridicarea pumnului ființei create în fața Creatorului; păcatul este necredința creaturii în Dumnezeu, care Îl detronează pe El de pe tronul vieții Sale. Consecințele unei astfel de rebeliuni sunt mortale, așa cum o descoperă istoria acestei lumi sumbre.

Doar păcătosul care își mărturisește păcatele sale și le abandonează va „căpăta îndurare” (Proverbe 28:13). Dumnezeu nu este interesat în distrugerea bărbaților și femeilor; scopul Său principal este să îi salveze pe ei, să îi salveze pe ei din centrarea personalității lor în jurul ego-ului, să le vorbească la nivelul celei mai bune rațiuni a lor, și să-i restaureze pe ei la o relație fericită, bazată pe încredere și voluntară. Dar singurul lucru pe care nu îl poate suferi Dumnezeu  este ipocrizia. Nu se poate face nimic însă, dacă membrii bisericii afirmă numele lui Hristos, dar refuză puterea Sa; sau afirmă puterea Sa, dar nu și caracterul Său.[3]

Din acest motiv Ellen White accentuează o doctrină biblică fundamentală atunci când ea scrie : „Religia lui Hristos înseamnă mult mai mult decât iertarea păcatului; aceasta înseamnă îndepărtarea păcatelor noastre și umplerea golului rămas cu harurile Duhului Sfânt.” – Parabolele Domnului Hristos, 419-420.[4]

Lucrarea de mijlocire a lui Isus ca „Mijlocitorul nostru Atot-puternic”, nu doar că aplică păcătoșilor care imploră iertarea făcută posibilă prin sacrificiul Său ispășitor, dar asigură de asemenea puterea Spiritului Sfânt, prin care păcatele sunt într-adevăr eradicate din caracterul creștinilor care de bună voie se încred în Dumnezeu.[5]

Acest gând uimitor niciodată nu poate fi evidențiat îndeajuns; totuși, din când în când este auzit de-a lungul istoriei bisericii. Acesta este adevărul de care Satan se teme cel mai mult.[6]

Nu este de mirare că Satan este încântat când adevărurile Sanctuarului sunt mistificate, făcute obscure sau abandonate ca fiind un subiect plictisitor. Nu este de mirare că Ellen White a scris: „Toți au nevoie de a deveni mai înțelepți în ceea ce privește lucrarea de ispășire, care are loc în Sanctuarul de sus. Când acest adevăr măreț este văzut și înțeles, cei care îl păzesc, vor lucra în armonie cu Hristos, pentru a pregăti un popor care să stea în picioare în marea zi a lui Dumnezeu, iar eforturile lor vor fi încununate de succes.” – Mărturii, vol 5, 575.

Această lucrare de a pregăti „un popor care să stea în marea zi a lui Dumnezeu” poate fi cel mai bine înțeles în termenii doctrinei Sanctuarului. Sarcina de a face acest lucru clar lumii a fost desemnat Adventiștilor de Ziua a Șaptea.

Capitolele următoare vor examina în detaliu această misiune specifică.

 

[1] „Ispășirea este o expresie a intenției divine de a distruge păcatul care a rupt universul. Restaurarea unității nu a fost realizată la cruce. Problema păcatului încă nu a fost rezolvată în mod final. Crucea este actul suprem al lui Dumnezeu pentru răscumpărarea omului. Dar este doar un aspect al lucrării lui Hristos spre răscumpărarea finală. Împăcarea este efectuată de Hristosul cel Viu. Aceasta nu este ceva care s-a întâmplat acum două mii de ani. Ispășirea este experimentată doar pe măsură ce omul trăiește zilnic o viață de încredere și dependență de El… Se prea poate ca eșuarea de a cuprinde întreaga lucrare a Domnului nostru, atât pe cruce cât și în Sanctuarul ceresc, să îl lase pe om cu o cunoaștere incompletă a întregului adevăr, pe care îl revelează Biblia, cu privire la înțelesul deplin al ispășirii… Ambele, atât victoria de pe cruce cât și lucrarea lui Hristos ca preot în cer, sunt speranța și garanția răsplății finale și ispășirea.” – Edward Heppenstall, Our Hight Priest, 29-31.

[2] „În Sanctuarul Ceresc, totul este plin de viață, dinamică, totul este important și totul se concentrează pe problemele eterne. Adevărul Sanctuarului  îl înfățișează pe Satan ca dușmanul real, puterile răului ca reale, în conflictul cu Hristos care afectează fiecare creatură din univers. Doar aici, destinele oamenilor sunt hotărâte pentru binecuvântare sau blestem. Aici realitățile adevărului lui Dumnezeu și ale scopului Său, pot fi văzute clar.” – Heppenstall, op, cit., 19.

[3] „Lucifer a dorit puterea lui Dumnezeu, dar nu și caracterul Său” – Ellen G.White, Hristos lumina lumii, 435.

[4] „Pentru a fi iertat în maniera în care Hristos iartă, nu este doar a fi iertat, ci a fi înnoit în spiritul minții noastre.” – Ellen G. White, Review and Herald, 19 august 1890.

[5] „Prin ascultarea perfectă a Fiului lui Dumnezeu, prin meritele sângelui Său, și prin puterea mijlocirii Sale, omul poate deveni părtaș al naturii divine.” – Ellen G. White,Semnele Timpului, 6 iulie 1888.

[6] Ellen White se focalizează asupra acestor trei teme pe care Satan le dorește să rămână obscure: „Dacă aceia care își ascund și își scuză păcatele ar vedea cum se bucură Satana de ei, cum acuză pe Hristos și pe sfinții îngeri cu blestemul lui, s-ar grăbi să-și mărturisească păcatele și să le părăsească. Prin defectele de caracter, Satana lucrează pentru a pune stăpânire pe toată ființa și el știe că, dacă aceste defecte sunt cultivate, va avea succes. De aceea, el caută fără încetare să amăgească pe urmașii lui Hristos cu sofistica lui fatală că ei nu pot fi biruitori. Dar Isus mijlocește  în favoarea lor cu mâinile Sale rănite, cu trupul Său zdrobit … Harul Meu îți este de ajuns. Luați jugul Meu asupra voastră, și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun și sarcina Mea este ușoară. Nimeni deci să nu socotească defectele sale ca fiind de nevindecat. Dumnezeu va da credință și har pentru a le învinge.” – Trageadia veacurilor, 489.