Adevărul de care Satan se teme cel mai mult
Copiază link

Adevărul de care Satan se teme cel mai mult

Sfatul care a fost dat a fost că „subiectul cu privire la Sanctuar și la judecata de cercetare trebuie să fie clar înțeles de către poporul lui Dumnezeu.” – Tragedia veacurilor, 488. Această cunoaștere ar trebui să fie ceva mai mult decât priceperea care vine din cărți. Fără aceasta, destul de sigur, membrul bisericii își va pierde sufletul său, așa cum a declarat mai departe Ellen White: „Toți au nevoie de o cunoaștere personală a poziției și lucrării Marelui lor Preot. Altfel, le va fi cu neputință să dea pe față credința care este absolut necesară în vremea aceasta sau să ocupe locul pe care-l dorește Dumnezeu. Fiecare are un suflet de câștigat sau de pierdut.” – Ibid. O astfel de avertizare înfricoșătoare nu a mai fost dată de Ellen White cu privire la niciun alt subiect biblic.

De ce este Ellen White atât de categorică? Ce se află în doctrina Sanctuarului atât de fundamental pentru o înțelegere corectă a soliei și misiunii Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea? Mai mult, de ce se păstrează o așa tăcere în Biserica Creștină în general, și la amvoanele adventiste în particular, cu privire la această doctrină? Și de ce este o așa plictiseală ciudată printre adventiști cu privire la adevărurile Sanctuarului dacă ele sunt atât de vitale pentru sănătatea spirituală a fiecărui membru al bisericii, în special în aceste zile de după 1844? Simplu, deoarece Satan nu dorește ca adevărurile înălțătoare despre Isus, care sunt întruchipate în doctrina Sanctuarului, să fie înțelese. Pe el nu-l interesează dacă membrii bisericii își plătesc zeciuielile lor, dacă recunosc Sabatul ca zi sfântă a lui Dumnezeu sau dacă construiesc școli și spitale mari. El nu este prea îngrijorat nici dacă membrii bisericii se roagă zilnic lui Isus pentru iertarea păcatelor lor sau dacă se roagă pentru reîntoarcerea Sa pe acest pământ. Oricum, oameni care au făcut lucruri similare cândva în trecut, l-au crucificat pe Isus.

Satan însă urăște „adevărurile cele mari care scot în evidență o jertfă ispășitoare și un Mijlocitor puternic. El știe că, în ceea ce-l privește, totul depinde de abatarea minților de la Isus și de la adevărul Său.” – Ibid. Prin urmare, „Satana inventează nenumărate planuri pentru a ne ocupa mintea, așa ca ea să nu mai stăruiască asupra lucrării, pe care ar trebui să o cunoaștem foarte bine.” – Ibid.

Cu alte cuvinte, dacă Satan poate provoca confuzie sau plictiseală față de cele două adevăruri centrale ale planului de mântuire, el nu se îngrijorează prea mult cu ceea ce noi am putea cunoaște sau face. Aceste adevăruri centrale sunt (1) „lucrarea de ispășire” și (2) „Mijlocitorul atot-puternic”. În acestea sunt legate în mod indisolubil ceea ce Isus a făcut pentru noi și ceea ce El dorește să facă în noi.

O temă majoră și perpetuă a Creștinismului este că bărbații și femeile tind să se focalizeze pe ceea ce a făcut Isus în trecut pentru ei, mai degrabă decât asupra a ceea ce El dorește să facă în noi. Destul de rar cele două concepte sunt menținute în echilibru. Când sacrificiul ispășitor, ceea ce Isus a făcut pentru noi, este înfățișat disproporțional, destul de des, dovada arată că lucrarea Duhului Sfânt este neglijată; se dezvoltă adesea o religie rece și ridigă, orientată dogmatic. Adesea, ca reacție la aceste exagerări, lucrarea Atotmputernicului Mijlocitor este contrabalansată de creștinii care simt golul din experiența lor personală, provocat de o religie supra-intelectualizată. Însă supralicitarea excesivă a ceea ce face Hristos în noi fixează o atenție disproporționată a ascultătorului asupra propriei sale experiențe religioase. Cuvântul istoric și ispășirea obiectivă a Domnului nu sunt accentuate în mod corect și astfel sunt întunecate. Credința devine atunci mai mult o problemă sentimentală și o reflectare a experienței religioase a persoanei, decât un răspuns în ascultare față de Dumnezeu, care ne revendică pentru Sine ca propria Sa creație răscumpărată.

O înțelegere a adevărurilor fundamentale ale doctrinei Sanctuarului va salva membrii bisericii de aceste erori gemene, ale suprasolicitării credinței intelectuale pe de o parte și a emoționalismului exacerbat pe de cealaltă. Adevărurile Sanctuarului ne vor salva de capcana bătăliilor de cuvinte fără rost, care în ele însele, se dovedesc a fi doar jumătăți de advăr aflate în tensiune. De exemplu, când nu înțeleg corect, cei care strigă, „Fără fapte, să fie lauda tuturor” trebuie să se aștepte la contrareacția „Fără crez, toți să se mândrească.”

Ambele erori trec pe lângă intenția reală a planului salvării – eradicarea practicilor păcătoase din viața creștină, acum și aici. Doctrina Sanctuarului înțeleasă în mod corect va aduce adevărurile care se găsesc în ambele afirmații exagerate, într-un concept armonios al planului de mântuire.[1]

De ceea ce se teme cel mai mult Satan este că o anume generație Îl va lua pe Dumnezeu în serios și va asculta de El cu foarte mare grijă. [2] Satan se teme că adventiștii de ziua a șaptea Îl vor lua pe Dumnezeu pe cuvânt și vor coopera cu El în eradicarea practicilor păcătoase. Satan se teme că adventiștii se vor preocupa să păzească poruncile lui Dumnezeu cu „credința lui Isus” (Apocalipsa 14 :12). Satan se teme că, aceia care doresc sincer „credința lui Isus”, vor dezvolta de asemenea un caracter ca al lui Isus. Satan se teme că cei care dezvoltă un caracter ca al lui Isus prin credința în puterea copleșitoare a lui Dumnezeu îl vor dovedi pe Satan ca fiind greșit înaintea întregului univers.

Satan se teme că bărbați și femei care au fost odată prizonierii lui, fiecare cu un cazier de egoism și alienare spirituală, va demonstra că modul de viață a lui Dumnezeu este cea mai fericită, plăcută și sănătoasă cale de viețuire. Satan se teme că acest caracter fermecător și atrăgător al păzitorilor poruncilor va grăbi a doua venire și implicit distrugerea sa, pentru că „Hristos așteaptă cu dorință înfocată să Se manifeste pe Sine în Biserica Sa. Atunci când caracterul lui Hristos va fi perfect reprodus în poporul Său, atunci El va veni să-i pretindă pe ei ca fiind ai Lui.” – Parabolele Domnului Hristos, 69.

Satan se teme că aceste posibilități glorioase vor fi descoperite atunci când bărbați și femei studiază doctrina Sanctuarului. El va fi chiar mulțumit că membrii bisericii își fixează ochii lor pe cruce unde Domnul lor atârnă între cer și pământ – atâta vreme cât ei nu Îl urmează pe El în Sanctuarul Ceresc unde ei pot descoperi de ce El a trăit și de ce a murit așa cum a murit. Satan va fi mulțumit dacă membrii bisericii își vor aduce ofrandele lor, astfel încât să le sporească venitul financiar, construind astfel instituții educaționale și medicale frumoase, în toate zonele planetei, să primească apoi laudă de la oameni peste tot la radio și la programele de televiziune, pentru clinici anti-fumat și așa mai departe. Satan va fi mulțumit atâta vreme cât toată această activitate impresionantă nu se va dezvolta în har și în acea calitate a vieții care într-o zi va pune deoparte poporul lui Dumnezeu ca exponat al Lui numărul unu, ca singura cale de a rezolva problema păcatului.

În paginile următoare vom studia acele elemente ale doctrinei Sanctuarului care clarifică că Dumnezeu dorește să facă mai mult pentru noi, decât doar să ne ierte păcatele și atât. Vom vedea că doctrina neprihănirii prin credință este indisolubil legată de adevărul Sanctuarului și decurge din acesta și că experimentarea adevărurilor făcute clare în doctrina Sanctuarului au de-a face în totalitate cu grăbirea venirii lui Isus.

 

[1] W.W. Prescott a recunoscut acest pericol de lungă durată al căderii fie într-o eroare fie în alta, care apare din neînțelegerea modului în care Dumnezeu dorește să-i ajute pe bărbați și femei să distrugă păcatul. Pentru Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea – cu precădere în această zi – tentația subtilă a fost aceea de a găsi siguranță în afirmațiile doctrinare și loialitate vizibilă față de o cerință divină cum ar fi Sabatul zilei a șaptea și reforma sanitară. La Conferința Generală din 1903 el a declarat : „Acum, acea predicare a lui Hristos, și a Lui crucificat, acea predicare a dreptății lui Hristos ca dar al lui Dumnezeu prin credința în Isus, care nu se întinde, și nu se regăsește în aceste dezvoltări precise ale istoriei adventiste, ale experienței adventiste, dezvoltări precise ale adevărului pentru această generație, nu este predicarea neprihănirii prin credință, sau Hristos crucificat, pe care o are Dumnezeu de predicat poporului acum. Nu, să nu mă înțelegeți greșit! Voi vorbi cât se poate de deschis. Voi știți că eu nu predic împotriva iertării păcatului, a neprihănirii lui Hristos și a gloriei crucii lui Hristos. Dar ceea ce eu vreau să spun este aceasta, că nu prin a lua o anumită poziție, și a ignora tot adevărul istoric, și tot adevărul profetic, sau pur și simplu prin predicarea unui mesaj general al mântuirii prin credință în Hristos, fără a aplica mesajul lui Dumnezeu de salvare prin credința în Hristos pentru această generație, această predicare nu este predicarea a ceea ce Dumnezeu dorește pentru această generație. (Congregația: Amin!). Predicarea gloriei crucii lui Hristos, predicarea luminii care luminează de pe crucea Calvarului, predicarea dreptății lui Hristos ca singura noastră speranță pentru salvare, trebuie să fie extinsă în această generație la o aplicare precisă și la aplicarea acestor adevăruri, în lumina istoriei și profeției adventiste. Și când aceste adevăruri sunt predicate în lumina istoriei adventiste și a profeției adventiste ele vor salva oameni din păcat și din a mai continua să păcătuiască acum. Aceste adevăruri vor pregăti un popor care să stea în ceasul încercării care este destul de aproape acum, vor pregăti un popor care să-L întâlnească pe Domnul în văzduh, astfel ca să fie pentru totdeauna cu Domnul; și acesta este mesajul care trebuie predicat în această generație.” – „The Gospel Message for Today” – General Conference Bulletin, 2 aprilie 1903, 54.

[2] „Aceia care vor să se împărtășeacă de meritele mijlocirii Salvatorului nu trebuie să permită nimănui să se amestece în datoria lor față de o sfințenie perfectă în temere de Dumnezeu. Ceasurile prețioase în loc să fie dedicate plăcerii, expunerii sau căutării de câștiguri, ar trebui devotate studiului cu rugăciune stăruitoare a Cuvântului Adevărului. Subiectul cu privire la Sanctuar și la judecata de cercetare trebuie să fie clar înțeles de către poporul lui Dumnezeu. Toți au nevoie de o cunoaștere personală a poziției și a lucrării Marelui lor Preot. Altfel, le va fi cu neputință să dea pe față credința care este absolut necesară în vremea aceasta sau să ocupe locul pregătit pe care-l dorește Dumnezeu pentru ei.” – Tragedia veacurilor, 488.