Ancora istorică
Copiază link

Ancora istorică

Unul dintre motivele pentru care doctrina Sanctuarului este importantă este că aceasta ancorează bazele istorice pentru mesajul și misiunea Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea: „Subiectul Sanctuarului a fost cheia care a descuiat taina dezamăgirii din anul 1844.” – Tragedia veacurilor, 423. De fapt, Ellen White a spus mai departe, „Textul din Scriptură, care mai presus de toate celelalte a fost temelia și pivotul central al credinței advente, a fost acesta: «până vor trece 2300 de seri și dimineți, apoi Sfântul Locaș va fi curățit» (Daniel 8:14).” – Ibid, 409.

Dacă doctrina Sanctuarului este „cu adevărat mesajul care ne-a separat ca popor și care a dat caracterul și puterea lucrării noastre” (Evanghelizare, 225), atunci noi trebuie să cunoaștem motivele pentru aceasta. Sau altfel, noi vom aluneca în acea mare a viselor, unde nu vom simți nicio nevoie urgentă sau distinctivitate pentru noi ca popor. Motivul pentru existența noastră ca Biserică va fi obturat dacă vom uita implicațiile unice ale doctrinei Sanctuarului.

Încă înainte de anul 1851 Ellen White și alții au văzut clar că „asemenea subiecte ca Sanctuarul, în legătură cu cele 2300 de zile, poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus sunt perfect calculate să explice trecutul mișcării advente și să arate că poziția noastră prezentă este stabilirea adevărului credinței în afara oricărei îndoieli și oferirea siguranței pentru un viitor glorios. Acestea, le-am văzut adesea, ca fiind subiectele principale la care mesagerii ar trebui să se oprească.” – Early Writings, p. 63.

Doctrina Sanctuarului ancorează Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea în istorie și îi oferă scopul existenței sale, deoarece aceasta explică semnificația zilei de 22 octombrie 1844. Cu toate că foarte mulți, mii de adventiști milleriți, după Marea Dezamăgire au părăsit bogata lor experiență care i-a ținut împreună unul cu altul și cu Domnul lor, unii nu au respins experiența lor și aceștia au continuat să studieze Biblia, silindu-se să înțeleagă mult mai clar semnificația lui Daniel 8:14.

William Miller și-a bazat mesajul său electrizant despre revenirea lui Isus pe pământ în anii 1843-1844, prima dată pe Daniel 8:14.[1]  Prima data, el a declarat că Biserica trebuie să fie Sanctuarul care trebuia să fie curățit. Mai târziu, el a stabilit că trebuia să fie atât Biserica cât și Pământul, ambele trebuind să fie curățite prin focul din ultima zi, la încheierea celor 2300 de ani profetici.

După o ajustare făcută în cronologia lui Miller, pentru a se conforma mai bine calculelor karaite ale calendarului iudaic, milleriții au schimbat așteptarea celei de a doua veniri din primăvara lui 1844 în toamnă, la ziua de 22 octombrie.

Din primăvara până în toamna lui 1844 un studiu atent i s-a acordat doctrinei Sanctuarului și aplicării sale la Evanghelia Creștină. A devenit clar că Hristos trebuia să vină afară din Sfânta Sfintelor în ziua antitipică de ispășire, la timpul celei de a doua Sale veniri. Însă nu s-a înțeles că era o eroare conceptul că Isus va ieși din Locul Preasfânt – o parte a Sanctuarului Ceresc – pentru a „curăți” prin foc, așa zisul sanctuar de pe pământ, la a doua Sa venire din anul 1844.

Pașii care au fost făcuți pentru a rezolva confuzia, că Daniel 8:14 se referea atât la sanctuarul din cer cât și de pe pământ, au fost făcuți abia după Marea Dezamăgire. Doi milleriți, Hiram Edson și un prieten al său, erau adânciți în meditație în timp ce treceau      printr-un lan de porumb în apropiere de Port Gibson, New York, pentru a vizita un grup de adventiști milleriți cu inima dezamăgită. Dintr-o dată, Edson a văzut paradoxul și a înțeles că „în loc ca Marele nostru Preot iasă afară din Sfânta Sfintelor la sfârșitul celor 2300 de zile, El pentru prima dată a intrat în acea zi în a doua încăpere din Sanctuarul Ceresc; și că El avea o lucrare de făcut acolo în Locul Preasfânt, înainte de întoarcerea Sa pe Pământ.” [2]

Pentru câteva luni Hiram Edson, Owen R.L. Crosier și Franklin B. Hahn au studiat o nouă doctrină a Sanctuarului. Crosier a publicat preliminar rezultatele acestor studii în anul 1845 și discursuri mult mai extinse între anii 1846-1847. În aceste articole și scrisori el a stabilit cu fermitate că Sanctuarul Ceresc a fost singurul sanctuar existent atunci când cei 2300 de ani profetici s-au sfârșit în anul 1844; astfel, acesta era singurul Sanctuar care trebuia curățit la acel timp.

Înțelegerea pe care o avea Crosier, și care de asemenea era și aceea a lui Hahn și Edson, a fost repede acceptată de James White și Joseph Bates. Aceasta a fost aprobată de Ellen White ca „lumina adevărată a curățirii Sanctuarului” (SDA Encyclopedia, ediție revizuită, 1976, 1281).

Poziția lui Crosier a furnizat baza pentru acei adventiști care nu au respins „experiența” dezamăgirii lor de la 1844, declarând orbește că socotirea anului 1844 era o eroare sau să accepte explicația „spiritualizată” care a afirmat corectitudinea lui 1844, dar a reinterpretat evenimentul ca „venire a lui Isus” în viața creștinilor credincioși. Pentru cei care au rămas alături de Crosier, Sanctuarul Ceresc a fost la fel de literal ca Noul Ierusalim. Pentru ei, evenimentul care a marcat sfârșitul celor 2300 de ani din Daniel 8:14, a fost tranziția lui Hristos de la lucrarea de Mare Preot din Locul Sfânt al Sanctuarului Ceresc, în Sfânta Sfintelor, semnificând o lucrare nouă și finală în favoarea poporului Său.

Pe lângă aceasta, Crosier a declarat că „există un templu literal și unul spiritual – cel literal fiind Sanctuarul din Noul Ierusalim (oraș literal) și cel spiritual – biserica; cel literal - locuit de Isus Hristos ca Rege și Preot…, cel spiritual - de Duhul Sfânt … Între acestea două există o corelare perfectă de acțiuni, așa cum Hristos «pregătește Locul» așa face Duhul Sfânt cu oamenii. Când El vine la Templul Său, Sanctuarul, pentru a fi curățit, în același timp Duhul începe o lucrare specială de curățire a poporului. Maleahi 3:1-3.” – Scrisoare (31 Martie 1846), tipărită în The Day-Star, 18 aprilie 1846, 31.

Prezentarea lui Crosier a devenit nucleul pentru poziția standard adoptată de Adventiștii de Ziua a Șaptea. Însă mai rămânea mult mai mult de descoperit, pe măsură ce doctrina Sanctuarului a fost studiată mult mai complet. Conceptul judecății, speciale și investigative, sau faza pre-adventă[3], nu era încă legată cu clarificarea lui Crosier privind curățirea Sanctuarului Ceresc și a ceasului judecății din Apocalipsa 14.

În timpul acestei perioade, după ce studiul lui Crosier a plasat locația Sanctuarului la care se referă Daniel 8:14, alte referințe biblice la Sanctuarul Ceresc au devenit clare. Descrierea din Apocalipsa 11:19 a evenimentelor din timpul celei de a șaptea trâmbițe au devenit clare, în special referința la Sanctuarul Ceresc : „Și Templul lui Dumnezeu care este în Cer a fost deschis; și s-a văzut chivotul legământului Său în Templul Său.” Acesta este adevărul conținut în aceste versete, dezvoltat în alte părți din Scriptură, care au dat unicitatea istorică și teologică a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea.[4]

Înțelegerea doctrinei Sanctuarului i-a condus pe adventiști să vadă importanța Sabatului biblic, a zilei a șaptea a săptămânii. Acceptarea adevărului Sanctuarului Ceresc ca ancorare în experiența de la 1844 „cuprindea și recunoașterea cerințelor Legii lui Dumnezeu și obligativitatea Sabatului poruncii a patra” (Trageadia veacurilor, 435).

Nu înainte de articolul lui J.N. Loughborough din 1854[5] a fost curățirea Sanctuarului conectată de solia ceasului judecății așa cum se poate vedea din solia primului înger din Apocalipsa 14. Până la articolul lui James White din Review în anul 1857[6] nu au fost conceptele judecății de cercetare, curățirea Sanctuarului și a soliei ceasului judecății legate și stabilite permanent în gândirea adventiștilor de ziua a șaptea.

Astfel, o grupă post-1844 de adventiști a mers de la o legătură biblică la alta : de la determinarea Sanctuarului ceresc așa cum este menționat în Daniel 8:14, la înțelegerea Locului Prea Sfânt al Sanctuarului ca fiind locul noului rol al lui Hristos ca Mare Preot începând din 1844, la recunoașterea că supunerea în fața Legii lui Dumnezeu în plinătatea sa era legată în mod inevitabil cu noua lumină a doctrinei Sanctuarului, la conștientizarea că adevărurile distinctive enunțate în solia celor trei îngeri din Apocalipsa 14, coincid cu dezvoltarea setului de adevăruri despre Sanctuar. Data de 1844 a ancorat istoric doctrina judecății de cercetare sau pre-advente și începerea ceasului judecății anunțat de primul înger din Apocalipsa 14.

Legătura dintre doctrina complet dezvoltată despre Sanctuar și solia celor trei îngeri din Apocalipsa 14, a dat un nou impuls tinerei grupe de adventiști, care acum erau păzitori ai Sabatului.[7]

Membrii mișcării adventiste, aflate în creștere, au simțit urgența implicită a trăirii în ceasul judecății, când înregistrările vieții tuturor neprihăniților de pe Pământ, morți sau vii, vor fi judecate în tribunalul ceresc. Ei au experimentat impresia puternică a predicării soliei primului înger, înainte de 1844; unii au crezut mai mult, că ei erau în timpul chemării celui de al doilea înger, în timpul verii din anul 1844 „a căzut Babilonul cel mare” când mulți dintre ei au fost aruncați afară din bisericile lor. Și acum, cu o nouă înțelegere a succesiunii și corespondenței celor trei mesaje, și cu atenționarea celui de al treilea înger împotriva închinării la „chipul fiarei” și a recomandării de a „păzi poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus” – platforma de bază a noii biserici a fost formată.

Adventiștii de Ziua a Șaptea au văzut în doctrina Sanctuarului „un sistem complet al adevărului, legat și armonios, aratând că mâna lui Dumnezeu dirijase marea mișcare adventă și a descoperit totodată și datoria prezentă, poziția și lucrarea poporului Său.” – Tragedia veacurilor, 423. Ei au văzut limpede validitatea experienței de la 1844, zdrobirea a venit întâi apoi semnificația acesteia a devenit clară. Ei au văzut datoria lor prezentă ca purtători de cuvânt ai lui Dumnezeu, în vestirea avertizărilor și a invitației divine a îngerului al treilea din Apocaplipsa 14, pentru toți cei ce au urechi de auzit. Ei au văzut viitorul în lumina judecății lui Dumnezeu asupra acestui pământ, viața pentru cel neprihănit și distrugerea pentru cel rău.

Trecut, prezent și viitor  - totul devine clar din cauza doctrinei Sanctuarului. Ce a înseamnat această creștere a înțelegerii doctrinei Sanctuarului în mod experimental pentru adventiștii de la mijlocul secolului al XIX-lea și ce ar trebui să însemne pentru noi cei de astăzi, vom studia în continuare. [8]

 

[1] Pentru un scurt studiu al celor 2300 de zile/ani profetici, începând din 457 î.Hr., vezi Tragedia veacurilor, paginile 409-410; pentru bazele istorice care stabilesc validitatea și semnificația datei de 457 î.Hr. vezi SIEGFRIED H.HORN și LYNN H.WOOD, The Chronology of Ezra 7 (Washington, Review and Herald, 1970) și The SDA Bible Commentary, vol. 3, 85-110.

[2] Vezi SDA Encyclopedia, revised edition (1976), p.1280, pentru această parte a manuscrisului lui Edson intitulat “Life and Experience.”

[3] O frază care a fost folosită, posibil, pentru prima dată de Edward Heppenstall, Our Hight Priest (Washington, Review and Herald Publishing Association, 1972, pagina 107.

[4] „Ei (Adventiștii de Ziua a Șaptea timpurii) au găsit că la un timp anume, sub sunetul celui de al șaptelea înger, Hristos Își va schimba poziția Sa în Sanctuarul Ceresc, de la Locul Sfânt la Sfânta Sfintelor; și acesta a fost evenimentul care ei au concluzionat că a avut loc în anul 1844. Această descoperire a greșelii lor nu a fost făcută decât odată cu trecerea timpului. Ei au văzut prin credință Sanctuarul Ceresc din cer, locul său interior, și poruncile în chivotul legământului; și aceasta a fost studiul problemei Sanctuarului și a adevărurilor legate de acesta, care au condus un popor să păzească poruncile lui Dumnezeu, și să fie separați, ca Adventiști de Ziua a Șaptea, așa cum sunt în timpul prezent.” – Stephen N. Haskell, „Bible Study”, General Conference Bulletin, 7 aprilie 1901, 98-99.

[5] „Ceasul Judecății a venit” Review and Herald, 14 februarie 1854, 29-30.

[6] White a ajuns la această concluzie pe baza unor texte ca 1 Petru 4:17-18 că doar două clase sunt recunoscute în judecată, că „fiecare clasă are timpul său de judecată; și conform textului, judecata casei sau bisericii lui Dumnezeu, vine prima în ordine. Ambele clase vor fi judecate înainte ca acestea să fie înviate din morți. Judecata de cercetare a casei sau bisericii lui Dumnezeu va avea loc înainte de prima înviere; astfel că judecata celor răi va avea loc după 1000 de ani descriși în Apocalipsa 20 și ei vor fi înviați la încheierea acelei perioade.” – „Judecata” Review and Herald, 29 ianuarie 1857, 100.

[7] În anul 1850 James White a scris: „O parte din solia îngerului al treilea este – «Aici este răbdarea sfinților care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus.» (Apocalipsa 14:12). Noi știm că sfinții așteaptă cu răbdare încă de la dezamăgirea lor din 1844; ei bine, iată aceasta este aici și noi o cunoaștem. Noi nu putem greși aici. Noi știm că timpul pentru solia îngerului al treilea este acum. Noi știm de asemenea că timpul pentru păzirea tuturor poruncilor este încă de la 1844, de când Dumnezeu ne-a chemat pe noi afară din Babilon. …”

„Și templul lui Dumnezeu a fost deschis în ceruri, și am văzut acolo chivotul legământului, Apocalipsa 11:19.  A văzut Ioan chivotul celor zece porunci în cer? Da, așa a mărturisit el; și nici unul care crede Biblia nu se va îndoi de această mărturie și va spune că Ioan a căzut într-un fel de transă mesmerică și că a văzut lucrurile incorect. Atunci, dacă cele zece porunci sunt păstrate în ceruri, cu siguranță că ele nu sunt abolite pe Pământ.”

„În tip, templul lui Dumnezeu pe pământ, locul pentru chivot era în Sfânta Sfintelor, dincolo de văl. În antitip, templul lui Dumnezeu din ceruri, chivotul trebuie să fie în același loc, pentru că lucrurile de pe Pământ sunt umbre ale lucrurilor din ceruri. Pe Pământ, Sfânta Sfintelor era deschisă la sfârșitul fiecărui an, pentru ca Marele Preot singur să intre în ziua în care făcea curățirea sanctuarului; dar Sfânta Sfintelor din Templul Ceresc, nu a fost deschisă până când Isus, Marele nostru Preot, a intrat să curățească Sanctuarul la sfârșitul celor 2300 de zile, adică în anul 1844…. ”

„Dumnezeu a marcat atât experiența noastră trecută cât și poziția noastră prezentă foarte clar, astfel că nimeni nu se poate îndoi. Toți sfinții trebuie să vadă și să știe pe unde se află și să înțeleagă adevărul prezent și prezenta datorie.” – „Solia Îngerului al Treilea”, The Present Truth, aprilie 1950.

[8] Stephen N.Haskell a evidențiat de asemenea : “Dacă credința voastră nu este revitalizată în problema Sanctuarului și în lucrarea Marelui nostru Preot și dacă nu aveți o experiență, mă tem că niciodată nu veți putea înțelege ceva. Noi trebuie să experimentăm această lucrare a Marelui nostru Preot” – Predică predicată la Colegiul View din Nebraska (1904), tipărită de Mattie H.Welch, în Present Truth for Perilous Times (Nashville : Southern Publishing Association, n.d.).