Tema Marii Lupte și rugăciunea
Copiază link

Tema Marii Lupte și rugăciunea

Rugăciunea şi credinţa sunt strâns legate şi trebuie să fie studiate împreună. În rugăciunea credinţei există ştiinţă divină, o ştiinţă pe care trebuie s-o înţeleagă orice om care vrea să trăiască o viaţă plină de succes. Domnul Hristos spune: «De aceea vă spun că orice lucru veţi cere când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit şi-l veţi avea» (Marcu 11:24). El ne spune clar că lucrurile pe care le cerem trebuie să fie în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu. Noi trebuie să cerem lucrurile pe care ni le-a făgăduit, iar tot ce primim trebuie să fie folosit pentru a împlini voia Sa. Când sunt împlinite condiţiile, făgăduinţa este sigură. Putem cere iertarea păcatului, Duhul Sfânt, un temperament creştin, înţelepciune şi putere pentru a face lucrarea Sa, orice dar pe care El l-a făgăduit. Apoi, urmează să credem că vom primi ce am cerut şi să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru primirea acelui lucru.” — Educaţie, 257-258.

Rugăciunea este deschiderea inimii noastre înaintea lui Dumnezeu ca înaintea unui prieten. Nu pentru că ar fi necesar să-I vorbim despre noi, ci pentru a ne face capabili să Îl acceptăm. Rugăciunea nu-L coboară pe Dumnezeu la noi, ci ne înalţă pe noi la El.” – Rugăciunea, 8.

„Noi avem privilegiul de a ne deschide inima şi de a lăsa lumina prezenţei lui Hristos să intre în ea. Fratele meu, sora mea, staţi în faţa luminii. Veniţi în prezenţa reală şi personală a lui Hristos, ca să puteţi exercita o influenţă înălţătoare şi înviorătoare. Credinţa voastră să fie puternică, statornică şi curată. Recunoştinţa faţă de Dumnezeu să umple inima voastră. Când vă treziţi dimineaţa, îngenuncheaţi pe marginea patului şi cereţi-I lui Dumnezeu să vă dea puterea necesară pentru a îndeplini datoriile zilei şi pentru a înfrunta ispitele ei. Cereţi-I să vă ajute să aduceţi frumuseţea caracterului lui Hristos în lucrarea voastră. Cereţi-I să vă ajute să rostiţi cuvinte care le vor inspira speranţă şi curaj celor din jurul vostru şi vă vor aduce mai aproape de Mântuitorul.” – Idem, 9.

Viaţa noastră trebuie să fie strâns legată de Hristos. Trebuie să primim continuu putere de la El, să ne împărtăşim din Pâinea vie care S-a coborât din cer, să bem din fântâna mereu proaspătă a vieţii şi să transmitem mai departe fără încetare comorile ei abundente. Dacă Îl păstrăm pe Domnul în atenţia noastră, îngăduind inimii noastre să-şi exprime mulţumirea şi laudele la adresa Lui, viaţa noastră religioasă îşi va păstra o stare de înviorare continuă. Rugăciunile noastre vor lua forma unei conversaţii cu Dumnezeu, ca şi când am vorbi cu un prieten. El ne va descoperi tainele Sale în mod personal. Adesea, vom trăi un simţământ fericit al prezenţei Domnului Isus, şi inima ne va arde înăuntrul nostru, pe măsură ce Domnul ne va atrage tot mai aproape de El, stabilind o relaţie de comuniune cu noi, aşa cum a făcut cu Enoh. Când creştinul va trăi cu adevărat această experienţă, în viaţa lui se va vedea o simplitate, o umilinţă, o blândeţe şi o smerire a inimii, care le vor arăta tuturor celor cu care se va asocia, că a fost cu Isus şi că a învăţat de la El.” – Idem, 12.

Rugăciunea este respiraţia sufletului. Este secretul puterii spirituale. Niciun alt mijloc al harului nu o poate înlocui pentru a păstra sănătatea sufletului. Rugăciunea aduce inima într-o comuniune directă cu Izvorul vieţii şi întăreşte vigoarea şi tonusul experienţei religioase. A neglija rugăciunea sau a ne ruga ocazional, atunci când ne convine, înseamnă a pierde legătura cu Dumnezeu. Însuşirile spirituale îşi pierd vitalitatea, iar experienţa religioasă va fi lipsită de sănătate şi vigoare” – Idem, 12.

Rugăciunea zilnică este la fel de necesară pentru a creşte în har şi în viaţa spirituală, cum este hrana obişnuită pentru bunăstarea noastră fizică.” – Idem, 17.

„Mulţi dintre aceia care se străduiesc să asculte de poruncile lui Dumnezeu au puţină pace şi bucurie. Această lipsă în experienţa lor este urmarea faptului că nu şi-au exercitat credinţa. Ei se comportă ca şi cum ar trăi într-o ţară cu pământul sărat, într-o pustie pârjolită de soare. Ei cer puţin, în timp ce ar putea să ceară mult, pentru că făgăduinţele Iui Dumnezeu nu au nicio limită. Astfel de oameni nu reprezintă sfinţirea ce vine prin ascultarea de adevăr. Dumnezeu ar dori ca toţi fiii şi fiicele Sale să fie fericiţi, în pace şi ascultători. Prin exercitarea credinţei, cel credincios ajunge în posesia acestor binecuvântări. Prin credinţă poate fi împlinită orice lipsă a caracterului, poate fi curăţită orice pată, poate fi corectată orice greşeală şi poate fi dezvoltată orice însuşire aleasă. Rugăciunea este mijlocul rânduit de cer pentru a avea succes în lupta cu păcatul şi în dezvoltarea caracterului creştin. Influenţa divină, care vine ca răspuns la rugăciunea credinţei, va împlini în sufletul celui care se roagă tot ce a cerut el. Noi putem cere iertare pentru păcate, putem cere Duhul Sfânt, o fire asemenea lui Hristos, înţelepciune şi tărie pentru a face lucrarea Sa şi orice dar pe care El l-a promis, iar făgăduinţa este: «Veţi primi».” – Istoria faptelor apostolilor, 563-564.

„Dacă Mântuitorul lumii, Fiul lui Dumnezeu, a simţit nevoia de a Se ruga, cu atât mai mult noi, ca fiinţe muritoare şi slabe, ar trebui să simţim nevoia de a ne ruga zelos şi consecvent. Tatăl nostru ceresc aşteaptă să-Şi reverse asupra noastră plinătatea binecuvântărilor Sale. Este privilegiu nostru acela de a bea cu îndestulare din fântâna Iubirii Nemărginite. Este de mirare că ne rugăm aşa de puţin! Cu toate că Dumnezeu este binevoitor şi gata să asculte rugăciunea sinceră a celui mai umil dintre copiii Săi, din partea noastră se manifestă o mare reţinere şi lipsă de interes pentru a-I face cunoscute nevoile noastre. Ce ar putea gândi îngerii cerului despre fiinţele omeneşti sărmane, neajutorate şi supuse ispitei, care, în ciuda faptului că inima iubirii infinite a lui Dumnezeu se pleacă spre ei gata să le dea mai mult decât cer sau gândesc, totuşi se roagă aşa de puţin şi au atât de puţină credinţă? Îngerii se închină înaintea lui Dumnezeu cu bucurie şi simt plăcere să stea aproape de El. Ei consideră comuniunea cu Dumnezeu cea mai mare bucurie a lor; totuşi fiii acestui pământ, care au aşa de multă nevoie de ajutorul pe care numai Dumnezeu îl poate da, par a fi mulţumiţi să umble în afara luminii Duhului Său şi fără însoţirea prezenţei Sale. Întunericul celui rău îi învăluie pe aceia care neglijează rugăciunea. Şoaptele ispititoare ale vrăjmaşului îi amăgesc la păcat; şi toate acestea, pentru că ei nu folosesc privilegiile pe care li le-a dat Dumnezeu prin comuniunea divină a rugăciunii. De ce oare copiii lui Dumnezeu sunt aşa reticenţi şi lipsiţi de dispoziţia de a se ruga, ştiind că rugăciunea este cheia cu care mâna credinţei deschide tezaurul cerului, unde se află depozitate resursele inepuizabile ale Celui Atotputernic? Fără rugăciune continuă şi fără veghere atentă, suntem în pericolul de a deveni din ce în ce mai nepăsători şi de a ne abate de la calea cea dreaptă. Vrăjmaşul mântuirii se străduieşte fără încetare să ne blocheze calea spre tronul milei, ca să nu putem obţine, prin rugăciuni stăruitoare şi credinţă, harul şi puterea de a rezista ispitei.” — Calea către Hristos, 93-94.

„Fiţi stăruitori şi sinceri. Rugăciunea fierbinte valorează mult. Luptaţi în rugăciune asemenea lui Iacov. Agonizaţi. Dacă, în grădină, Domnul Isus S-a rugat până când sudoarea I s-a făcut ca stropii mari de sânge, şi voi trebuie să faceţi un efort. Nu părăsiţi cămăruţa tainică până când nu vă simţiţi puternici în Dumnezeu, apoi vegheaţi şi, atâta vreme cât vegheaţi şi vă rugaţi, veţi putea rămâne netulburaţi, iar harul lui Dumnezeu va putea să se arate în voi.” — Mărturii, Vol. 1, 158.

„Strigaţi după Dumnezeu cu sinceritate şi cu o foame a sufletului. Luptaţi eu solii cereşti până când veţi avea biruinţa. Puneţi-vă toată făptura în mâinile Domnului: trup, suflet şi spirit şi hotărâţi-vă să fiţi slujitorii Săi iubitori şi consacraţi, conduşi de voinţa şi gândirea Sa şi pătrunşi de Duhul Său.” – Rugăciunea, 75.

„Cea mai mare şi cea mai urgentă dintre toate nevoile noastre este o înviorare a adevăratei evlavii în rândurile noastre. Trebuie să depunem un efort stăruitor pentru a obţine binecuvântarea Domnului, nu pentru că Dumnezeu nu este doritor să reverse binecuvântarea Sa asupra noastră, ci pentru că noi suntem nepregătiţi să o primim. Tată! nostru ceresc este mai doritor să le dea Duhul Său cei Sfânt celor ce Îl cer, decât sunt părinţii pământeşti doritori să le dea daruri bune copiilor lor. Cu toate acestea, lucrarea noastră este aceea de a ne mărturisi păcatul, de a ne umili, de a ne pocăi şi de a ne ruga stăruitor, îndeplinind astfel condiţiile pe care le-a pus Dumnezeu când a făgăduit că ne va da binecuvântarea Sa. Înviorarea spirituală trebuie să fie aşteptată numai ca răspuns la rugăciune.” – Solii alese, Vol. 1, 121.

„Asupra ucenicilor care aşteptau şi se rugau, Duhul Sfânt a venit cu o asemenea plenitudine, încât a cuprins fiecare inimă. Cel Infinit S-a manifestat cu putere în biserica Sa. Era ca şi cum această putere fusese zăvorâtă de veacuri, iar acum, Cerul se bucura de faptul că putea să reverse asupra bisericii bogăţiile harului Duhului Sfânt. Sub influenţa Duhului Sfânt, cuvintele de pocăinţă şi mărturisire se amestecau cu imnuri de laudă pentru păcatele iertate. Se auzeau cuvinte de mulţumire şi profeţii. Cerul întreg s-a coborât să privească şi să adore înţelepciunea fără egal şi de necuprins a iubirii. Cuprinşi de uimire, apostolii au exclamat: «Iată, aceasta este dragostea». Ei au ajuns să fie conştienţi de darul care le-a fost dat. Care a fost urmarea? Sabia Duhului, proaspăt ascuţită cu putere şi scăldată în fulgerele cerului, şi-a croit drum prin necredinţă. Mii au fost convertiţi într-o zi.” – Istoria faptelor apostolilor, 38.

„Duhul Sfânt le este dat numai acelora care caută cu umilinţă pe Dumnezeu, care urmează călăuzirea şi harul Său. Puterea Iui Dumnezeu aşteaptă să fie cerută şi primită. Această binecuvântare făgăduită, dacă este cerută prin credinţă, aduce cu sine toate celelalte binecuvântări. Ea se dă potrivit cu bogăţiile harului lui Hristos, iar El este gata să dea fiecărui suflet atât cât poate să primească.” – Hristos Lumina lumii, 673.

„Trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să deschidă izvoarele apei vieţii. Fiecare trebuie să primească apa vie pentru el însuşi. Acum, în timpul ploii târzii, să ne rugăm cu inima smerită şi cu toată stăruinţa, pentru ca torentele harului să se poată revărsa peste noi. Să ne rugăm cu ocazia fiecărei adunări, să ne rugăm lui Dumnezeu să dea chiar acum sufletului nostru căldura şi umiditatea necesară germinării seminţei. În timp ce ne rugăm lui Dumnezeu pentru Duhul Sfânt, El va realiza în noi blândeţea şi smerenia inimii, o dependenţă conştientă de El pentru a primi ploaia târzie care ne desăvârşeşte. Dacă vom cere cu credinţă binecuvântarea, o vom primi, aşa cum a făgăduit Dumnezeu.” – Mărturii pentru pastori și slujitorii evangheliei, 508.

„Rugaţi-vă neîncetat şi vegheaţi, lucrând în armonie cu rugăciunile voastre. Când vă rugaţi, încredeţi-vă în Dumnezeu. Este timpul ploii târzii, când Domnul va da o măsură bogată a Duhului Său. Fiţi plin de zel în rugăciune şi vegheaţi în Duhul Sfânt.” – Idem, 512.

„Dacă Mântuitorul oamenilor, cu puterea Lui divină, a simţit nevoia de rugăciune, cu cât mai mult ar trebui să simtă muritorii slabi şi păcătoşi nevoia de rugăciune fierbinte şi constantă! Când a fost atacat de ispita cea mai nemiloasă, Hristos nu a mâncat nimic. El S-a predat lui Dumnezeu şi, prin rugăciune stăruitoare şi supunere desăvârşită faţă de voinţa Tatălui Său, a ieşit biruitor. Cei care mărturisesc adevărul în aceste zile de pe urmă, mai presus de oricare altă categorie de creştini, trebuie sa-L imite pe Marele Model în rugăciune.” – Rugăciunea, 274.

„Aluatul evlaviei nu şi-a pierdut întru totul puterea. În timpul când pericolul şi descurajarea bisericii sunt cele mai mari, mica grupă care stă în lumină va geme şi va suspina pentru nelegiuirile ce au loc în ţară. Totuşi rugăciunile lor se vor înălţa îndeosebi pentru biserică, deoarece membrii ei se comportă aşa cum se comportă lumea. Rugăciunile stăruitoare ale acestui număr mic de credincioşi nu vor fi în zadar. Când Domnul va veni ca un răzbunător, El va veni, de asemenea, ca un protector al acelora care au păstrat credinţa în toată curăţia ei şi s-au păstrat pe ei înşişi neîntinaţi faţă de lume. Într-un timp ca acesta, Dumnezeu, deşi a avut multă răbdare cu ei a făgăduit sa-i răzbune pe aleşii Săi care strigă zi şi noapte la El.” – Mărturii pentru comunitate, Vol. 5, 209-210.

I-am văzut pe unii care, cu o credinţă puternică şi strigăte agonizante, se rugau de Dumnezeu. Feţele lor erau palide şi marcate de o profundă suferinţă, reflectând lupta lor interioară. Feţele lor exprimau fermitate şi o mare sinceritate; de pe frunţile lor cădeau stropi mari de transpiraţie. Din timp în timp, feţele li se luminau de semnele ce arătau aprobarea lui Dumnezeu, după care revenea privirea aceea solemnă, sinceră, hotărâtă. Îngeri răi îi înconjurau, aducând întuneric asupra lor, ca să-L ascundă pe Isus de privirile lor, pentru ca ochii să le fie atraşi de întunericul care îi înconjura şi să fie astfel determinaţi să nu aibă încredere în Dumnezeu şi să cârtească împotriva Lui. Unica lor siguranţă era de a-şi ţine privirile aţintite în sus. Îngeri ai lui Dumnezeu îi aveau în grijă pe cei din poporul lui Dumnezeu şi, pe măsură ce atmosfera otrăvită a îngerilor răi era împinsă cu insistenţă în jurul acestor persoane neliniştite, îngerii cereşti îşi agitau neîncetat aripile deasupra lor pentru a risipi negura groasă. În timp ce aceia care se rugau îşi continuau strigătele sincere, din timp în timp, o rază de lumină de la Isus venea asupra lor pentru a le încuraja inimile şi a le lumina feţele.

Am văzut că unii nu luau parte la această lucrare a rugăciunii agonizante. Păreau indiferenţi şi lipsiţi de griji. Ei nu se împotriveau întunericului din jurul lor, şi acesta îi învăluia ca un nor gros. Îngerii lui Dumnezeu i-au părăsit pe aceştia şi au mers în ajutorul celor sinceri, care se rugau. Am văzut îngerii lui Dumnezeu grăbindu-se să-i sprijine pe toţi aceia care se luptă din toate puterile să ţină piept îngerilor răi şi să se ajute singuri, făcând cu perseverenţă apel la Dumnezeu. Dar îngerii Săi i-au părăsit pe cei care nu făceau nici un efort să se ajute singuri; şi apoi nu i-am mai văzut.

Am întrebat care este înţelesul zguduirii pe care o văzusem şi mi s-a arătat că aceasta va fi provocată de mărturia directă, adusă de sfatul Martorului Credincios către laodiceeni. Aceasta îşi va face efectul asupra inimii celui ce o primeşte şi îl va face să înalţe stindardul şi să vestească fără ocoliş adevărul. Unii nu vor suporta mărturia directă. Ei se vor ridica împotriva ei, şi aceasta este ceea ce va provoca o zguduire în poporul lui Dumnezeu. Am văzut că nu s-a luat aminte nici pe jumătate la mărturia Martorului Credincios. Mărturia solemnă de care atârnă destinul bisericii nu a fost apreciată la valoarea ei, dacă nu a fost chiar trecută întru totul cu vederea. Această mărturie trebuie să provoace o pocăinţă profundă; toţi cei ce o primesc cu adevărat se vor supune şi vor fi curăţiţi. Îngerul a spus: «Ascultă!» După puţin timp, am auzit o voce asemenea multor instrumente, toate răsunând în acorduri perfecte, dulci şi armonioase. Întrecea orice muzică auzită vreodată de mine, părând să fie plină de îndurare, compasiune şi de o bucurie înălţătoare, sfântă. Ea mi-a străbătut întreaga fiinţă.

Îngerul a spus: «Priveşte!» Atenţia mi-a fost apoi îndreptată către grupul teribil de zguduit pe care-l văzusem. Mi-au fost arătaţi cei pe care îi văzusem mai înainte plângând şi rugându-se cu un duh zdrobit. Detaşamentul de îngeri păzitori din jurul lor fusese dublat, iar ei erau îmbrăcaţi cu armură din cap până în picioare. Se mişcau într-o ordine desăvârşită, ca o companie de soldaţi. Feţele lor arătau conflictul teribil prin care trecuseră. Cu toate acestea, trăsăturile lor, marcate de o mare suferinţă interioară, străluceau acum de lumina şi slava cerului. Ei obţinuseră biruinţa, şi aceasta îi umpluse de cea mai adâncă recunoştinţă şi bucurie sfântă.

Acest grup scăzuse ca număr. Unii fuseseră zguduiţi, căzuseră în afară şi rămăseseră pe drum. Cei nepăsători, indiferenţi – care nu se alăturaseră celor care puneau preţ pe biruinţă şi mântuire într-atât, încât să se roage cu perseverenţă şi durere pentru a o primi – nu au obţinut victoria şi au fost lăsaţi în urmă, în întuneric, iar locurile lor au fost imediat ocupate de alţii, care s-au prins de adevăr şi au completat rândurile. Îngerii răi făceau încă presiuni asupra lor, dar nu puteau avea nici o putere asupra lor.

I-am auzit pe cei îmbrăcaţi în armură rostind răspicat adevărul cu mare putere. Acesta avea efect. Mulţi fuseseră legaţi; unele soţii de soţii lor şi unii copii de părinţii lor. Cei sinceri, care au fost opriţi să asculte adevărul, s-au prins acum cu nerăbdare de el. Toată teama pe care o aveau faţă de rudele lor dispăruse şi numai adevărul era înălţat înaintea lor. Flămânziseră şi însetaseră după adevăr, care le era mai drag şi mai preţios decât viaţa. Am întrebat ce anume provocase această mare schimbare. Un înger a răspuns: «Este ploaia târzie, înviorarea de la faţa Domnului, marea strigare a celui de-al treilea înger».

O mare putere îi însoţea pe aceşti aleşi. Îngerul a spus: «Priveşte!» Atenţia mi-a fost îndreptată către cei răi sau necredincioşi. Erau cu toţii agitaţi. Erau turbaţi de mânie pentru că zelul şi puterea poporului lui Dumnezeu crescuseră. Tulburarea, încurcătura era la tot pasul. Am văzut cum se luau măsuri împotriva grupului care avea lumina şi puterea lui Dumnezeu. Întunericul s-a îndesit în jurul lor; cu toate acestea, ei stăteau neclintiţi, aprobaţi de Dumnezeu şi încrezători în El. I-am văzut încurcaţi; apoi, i-am auzit strigând cu sinceritate către Dumnezeu. Strigătul lor nu înceta nici ziua, nici noaptea: «Voia Ta, o, Doamne, să se facă! Dacă aceasta poate slăvi Numele Tău, deschide o cale de scăpare pentru poporul Tău! Izbăveşte-ne de păgânii care ne împresoară. Au hotărât să ne omoare; dar braţul Tău poate aduce mântuirea.» Acestea sunt toate cuvintele pe care mi le pot aminti. Toţi păreau să aibă un simţământ profund al nevredniciei lor şi manifestau o supunere totală faţă de voinţa lui Dumnezeu; totuşi, asemenea lui Iacov, fiecare, fără excepţie, se ruga cu seriozitate şi se lupta pentru izbăvire.

Curând după ce aceştia îşi înălţaseră strigătul puternic, îngerii, plini de milă, au dorit să meargă să-i salveze. Însă un înger comandant, înalt, nu i-a lăsat. A spus: «Voia lui Dumnezeu nu s-a împlinit încă. Ei trebuie să bea din această cupă. Trebuie să fie botezaţi cu acest botez.»}

La scurt timp, am auzit glasul lui Dumnezeu, care a făcut să se cutremure cerurile şi pământul. S-a produs un mare cutremur de pământ. Peste tot se prăbuşeau clădiri. Am auzit apoi un strigăt de biruinţă, puternic, melodios şi clar. M-am uitat la grupul care, nu cu mult timp în urmă, se afla în necaz şi robie. Captivitatea lor luase sfârşit. O lumină deosebită strălucea asupra lor. Cât de frumoşi arătau atunci! Toate semnele grijilor şi oboselii dispăruseră şi pe toate feţele se puteau vedea sănătatea şi frumuseţea. Vrăjmaşii lor, păgânii care îi înconjurau, au căzut ca morţi; nu au putut îndura lumina care strălucea asupra celor izbăviţi, sfinţi. Această lumină şi slavă au rămas asupra lor până când Isus a fost văzut pe norii cerului, şi grupul celor credincioşi, încercaţi, a fost preschimbat într-o clipă, într-o clipire din ochi, dintr-o slavă în alta. Şi mormintele s-au deschis, iar sfinţii au ieşit îmbrăcaţi în nemurire, strigând: «Biruinţă asupra morţii şi a mormântului»; şi, împreună cu sfinţii aflaţi în viaţă, au fost luaţi pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh, în timp ce strigăte pline de armonie, de slavă şi biruinţă ieşeau de pe buzele nemuritoare ale tuturor.” – Scrieri timpurii, 269-272.