Capitolul 50 - Adventism versus calvinism
Copiază link

Capitolul 50 - Adventism versus calvinism

În toamna anului 1977, Jeanne și cu mine ne-am mutat într-un oraș din vest, unde am fost rugat să slujesc ca pastor senior într-o biserică mare. Aici am întâlnit o situație pe care nu am mai văzut-o înainte, în ciuda faptului că, în calitate de evanghelist al conferinței și de secretar al asociației pastorale, am intrat în relații strânse cu multe biserici. Comunitatea era divizată cu privire la probleme teologice, iar tensiunile erau cumplite. Am fost luat prin surprindere mai ales atunci când am fost informat de către unii membri ai bisericii, că teologia mea – teologie pe care am predat-o în două colegii adventiste de ziua a șaptea și pe care am predicat-o timp de treizeci de ani în bisericile adventiste de ziua a șaptea – era incorectă.

Aceasta s-a întâmplat în 1977. Acum suntem aproape de sfârșitul anului 1988. Problema este mult mai răspândită în zilele noastre. Când am vorbit cu o clasă de studenți post universitari în domeniul teologiei, la începutul acestui an, i-am avertizat că trebuie să fie pregătiți să întâmpine aceeași problemă în aproape orice biserică din Diviziunea Nord Americană în care ar putea fi repartizați atunci când vor părăsi seminarul pentru a-și asuma responsabilitățile pastorale.

Despre ce e vorba? Cum s-a întâmplat? Poate că o scurtă istorie a problemei va fi de folos. 

Cele două școli majore de opinie teologică care și-au extins influența din perioada Reformei Protestante până în prezent, sunt școala arminiană și cea calvinistă. Rolul lui Jean Calvin în înființarea școlii calviniste este bine cunoscut și nu are nevoie de nicio descriere aici. Teologul olandez Arminius (1560-1609) este mai puțin cunoscut, în parte pentru că a trăit ulterior (s-a născut cu patru ani înainte de moartea lui Calvin) și, parțial, din cauza scurtimii nefericite a propriei sale vieți, doar patruzeci și nouă de ani.

Cu toate acestea, Arminius a fost un formidabil oponent al celor mai rele caracteristici ale calvinismului – decretelor sale de predestinare și doctrina sa potrivit căreia creștinii nu pot înceta a mai păcătui și astfel sunt mântuiți „doar prin îndreptățire (iertare)”. Învățăturile lui au fost integrate în metodismul englez, de către John Wesley, pentru a reacționa la delăsarea din rândul creștinilor din acea țară, care, într-o anumită măsură, a rezultat din predicarea teologiei „doar îndreptățirea”. (A se vedea articolul „Methodism” din Schaff-Herzog Encyclopedia of Religious Knowledge, et. al.).

Francis Asbury, fără urmă de îndoială unul dintre cei mai mari pastori pe care i-a avut metodismul, a fost delegat de Wesley, în 1771, să se îngrijească de biserica metodistă în formare, din coloniile americane (zece pastori, șase sute de membri). El a slujit patruzeci și cinci de ani, literalmente neavând „vreo altă casă, decât drumul”. El a predicat 16.500 de predici, a parcurs 270.000 de mile (aproximativ 6.000 de mile pe an) și a hirotonit 4.000 de predicatori. La moartea sa în 1816, biserica metodistă avea 214.235 de membri. (Vezi Schaff, articolul „Francis Asbury”).

În memoriile sale, Asbury face referire la lupta sa neîncetată cu erorile calvinismului și la situațiile care au rezultat din doctrina mântuirii „doar prin îndreptățire”. Această doctrină îi condusese pe adepții săi să fie siguri de mântuire, deși se complăceau nestingherit în păcate deschise, potrivit lui Asbury.

Ar trebui amintit faptul că acesta nu a fost calvinismul ce aparținea, de exemplu, marii mărturisiri de credință de la Westminster din 1645. În acest document, găsim aceste cuvinte: 

Nici utilizările legii menționate mai sus nu sunt contrare harului evangheliei, ci se conformează în mod minunat acesteia. Harul lui Hristos, supunând și făcând în stare voința omului să facă de bunăvoie și cu voioșie ceea ce voia lui Dumnezeu, dezvăluită în lege, cere să fie făcut. Schaff, Creeds of Christendom, p. 643.

În această perioadă timpurie, calviniștii înșiși erau în dezacord, după cum reiese din Shorter Catechism, publicat la scurt timp după mărturisirea de credință de la Westminster, în care s-a declarat că viața creștină biruitoare este imposibilă. Punctul de vedere al catehismului pare să fi dominat, iar doctrina sa vătămătoare, potrivit căreia nici măcar creștinii nu pot înceta a mai păcătui, a fost o provocare secole de-a rândul pentru creștinii care nu sunt calviniști. 

Acest calvinism, cu coborârea sa generală a standardelor etice, a fost puternic respins de Arminius, Wesley, Asbury, și asociații lor. A fost respins cu aceeași putere de fondatorii și pionierii Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, și în special de către Ellen White. Cititorul își va aminti că Ellen White a publicat nu mai puțin de treizeci și cinci de declarații în care a identificat ideea că omul nu poate asculta de legea lui Dumnezeu, ca fiind marea minciună a lui Satana, o acuzație pe care el spera să o folosească pentru a-L discredita pe Dumnezeu înaintea întregului univers. (A se vedea capitolul șase).

Merită menționat faptul că toate aceste declarații au fost publicate în timpul și după anul 1888, deși o declarație mai puțin accentuată a fost publicată în ediția din 1884 a cărții Tragedia veacurilor.

În timpul acestui an centenar, 1988, se acordă o atenție deosebită problemelor conferinței memorabile din 1888, care a avut loc la Minneapolis.

Am aflat despre problema legalismului versus neprihănirea prin credință, despre problema puterii regești versus libertatea evangheliei în administrația bisericii și despre problema necredinței în Spiritul Profeției versus încrederea continuă în darul profetic. Din păcate, a patra problemă majoră, și poate cea mai mare, având în vedere împotrivirea sa directă față de doctrina neprihănirii prin credință, a fost adesea trecută cu vederea – invazia calvinismului în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea.

Nu avem înregistrări stenografiate ale mesajelor prezentate de Jones și Waggoner din timpul conferințelor din 1888, dar avem mesajele prezentate de Ellen White. Pe 20 octombrie, primul sabat al conferinței, ea a rostit o predică inaugurală intitulată „Înaintarea în experiența creștină”, bazată pe 2 Petru 1:1-12. În primele paragrafe ale acestei predici, ea descrie problema pe care o abordează. Este în mod clar doctrina calvinistă conform căreia creștinii nu pot înceta să mai păcătuiască.

Te rugăm să observi:

Subiectul pe care dorim să-l prezentăm acum este cum puteți înainta în viaţa dumnezeiască. Auzim pe mulţi scuzându-se: „Eu nu pot să mă ridic până la înălțimea aceasta sau aceea.” Ce vreți să spuneți prin „aceasta sau aceea”? Vreţi să spuneţi că la calvar a fost adusă o jertfă nedesăvărșită pentru rasa căzută, că nu ni se acordă suficient har şi putere ca să putem scăpa de defectele şi tendinţelor noastre firești, că nu ne-a fost dat un Mântuitor desăvârșit? Sau vreţi să puneţi vina pe Dumnezeu? Ei bine, voi spuneţi: „A fost păcatul lui Adam.” Voi spuneţi: „Eu nu sunt vinovat de acel păcat și nu sunt răspunzător pentru vina şi căderea lui. Iată, toate aceste tendinţe firești se află în mine, iar eu nu sunt vinovat dacă acționez în virtutea acestor înclinații firești.” Cine este vinovat? Este Dumnezeu? De ce l-a lăsat Dumnezeu pe Satana să aibă putere asupra naturii umane? Acestea sunt acuzaţii aduse împotriva Dumnezeului cerului, iar El vă va da o ocazie, dacă o doriți, de a vă aduce în cele din urmă acuzațiile împotriva Lui. Atunci, El Își va aduce acuzațiile împotriva voastră, când veți fi duși în curtea Sa de judecată. 

Ce invocă El? „Cunosc toate relele şi ispitele de care sunteţi împresurați. De aceea, L-am trimis în lumea voastră pe Fiul Meu Isus Hristos, ca să vă descopere puterea Mea, tăria Mea, să vă facă cunoscut că Eu sunt Dumnezeu şi că voi veni în ajutorul vostru pentru a vă scoate de sub puterea vrăjmașului şi a vă da ocazia ca să puteţi recâştiga chipul moral al lui Dumnezeu.” Dumnezeu L-a trimis pe Fiul său, care era asemenea Lui, una cu Tatăl, și El a suportat insulta, ruşinea şi batjocura pentru noi, iar în cele din urmă a suferit moartea infamă pe calvar. Satana L-a întâmpinat cu împotriviri, imediat ce a venit în lume, dar El le-a înfruntat pe toate, nu S-a clătinat niciun pic. Dacă nu ar fi avut puterea pe care I-a dat-o Dumnezeu, El nu ar fi putut rezista asalturilor inamicului. Însă Isus a rezistat, şi deși a trebuit să-l înfrunte la fiecare pas şi a fost apăsat pas cu pas, totuşi aici, în această lume, s-a dat bătălia cu puterile întunericului. Materialele 1888, vol. 1, p. 122

Duhul Sfânt a descoperit solului special al lui Dumnezeu ceea ce se dezvoltase, poate imperceptibil, în mintea unora dintre pastori. Ei acceptaseră raționamentul fals potrivit căruia, din cauza căderii lui Adam, natura noastră a fost atât de slăbită și coruptă, încât este imposibil pentru noi să încetăm să păcătuim, și, astfel, faptul că păcătuim nu este vina noastră. Noi nu suntem responsabili. Implicația acestui raționament este, desigur, că responsabilitatea faptului că noi păcătuim Îi revine lui Dumnezeu, deoarece El a permis ca această slăbire și depravare să ni se întâmple. Observă răspunsul îngrozit al lui Ellen White:

Vreţi să puneţi vina pe Dumnezeu?

În lumina acestor cuvinte, putem mai bine să înțelegem de ce un înger al lui Dumnezeu a instruit-o că:

(…) exista un spirit care va lua în stăpânire bisericile și care, dacă va fi îngăduit, le va despărți de Dumnezeu (…) (Sublinierea îmi aparține). Materialele 1888, vol. 1, p. 296

(…) spiritul acesta a prins puteri de-a lungul anilor, iar influenţa lui stricăcioasă era la lucru și viaţa spirituală se stingea din biserici. (Sublinierea îmi aparține). Materialele 1888, vol. 1, p. 297 

(…) pe când eram în Europa, mi-au fost prezentate capitole din experienţa viitoare a poporului nostru, capitole care se împlinesc în timpul acestei conferinţe. Mi s-a spus că motivul este lipsa de pietate biblică, lipsa spiritului şi a minții lui Hristos. Vrăjmaşul şi-a pus amprenta asupra lucrării de ani de zile, căci cu siguranţă aceasta nu este amprenta divină. (Sublinierea îmi aparține). Materialele 1888, vol. 1, p. 179

Ea a fost în Europa din august 1885, până în august 1887. Încă din 1882, Ellen White a publicat în Mărturii pentru comunitate, volumul 5, aceste avertismente:

Cunoscând, așa cum cunosc eu, lipsa cea mare a sfințeniei și puterii pastorilor noștri (…). Pagina 160

Vă spun, frații mei, că un mare număr dintre aceia care mărturisesc a crede și chiar învață pe alții adevărul, sunt sub robia păcatului. Pasiuni josnice mânjesc mintea și corup sufletul. (Sublinierea îmi aparține). Pagina 220

Când comparăm aceste avertismente cu privire la spiritul satanic care lucra în biserici, lipsa de pietate biblică și supunerea sub robia păcatului, cu declarațiile ei referitoare la raționamentul nebiblic care avea loc în mintea unora dintre pastori în 1888, nu ne putem îndoi că a avut loc o invazie cu adevărat serioasă a erorilor calvinismului în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea. Evident, acest lucru nu s-a întâmplat la conferința din 1888 și nici în lunile imediat precedente conferinței. Lucrul acesta se petrecea de ani de zile, potrivit îngerului.

Toate acestea ne determină să privim cu reînnoit interes ordinea de zi a subiectelor propuse pentru discuții de către conducătorii conferinței, din timpul institutului pastoral de zece zile care a precedat conferința din 1888. 

Pe listă se află subiectul predestinării. (A se vedea A. V. Olson, 1888-1901 Thirteen Crisis Years, p. 37.) De ce ar trebui un grup de pastori conducători adventiști de ziua a șaptea să petreacă chiar și numai un minut discutând despre această doctrină hidoasă?

Captivarea unora dintre pastori cu erorile calvinismului ar fi ajuns la punctul în care erau dispuși să ia în considerare adoptarea doctrinei predestinării în forma sa originală sau chiar într-o formă modificată?

Fratele A. V. Olson, autorul cărții Thirteen Crisis Years menționată mai sus, include în apendicele A, paginile 248-311, textul predicilor ținute de Ellen White, atât în cadrul institutului pastoral, cât și al conferinței. Chiar și numai o citire superficială a acestor predici, va arăta preocuparea primordială a lui Ellen White față de starea spirituală scăzută din rândul pastorilor. În mod repetat, ea îi îndeamnă să fie demni de chemarea lor și ca viața și caracterul lor să reflecte adevărurile evangheliei. Olson însuși declară că, predica ei din sabatul din 13 octombrie, a tratat problema predicatorilor fără Hristos (Ibidem, p. 45). Cineva care citește în zilele noastre aceste mesaje prezentate de Ellen White, se poate întreba de ce Olson a limitat această descriere la o anumită predică. S-ar părea că se aplică la fel de bine și la altele. Dovezi suplimentare cu privire la natura extrem de serioasă a acestei intruziuni a calvinismului în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea, inclusiv în misiunea sa, se găsesc comparând timpul și efortul pe care Ellen White le-a dedicat soluționării celor patru probleme majore.   

1. Problema legalismului versus neprihănirea prin credință. În timp ce delegații păreau să creadă că această problemă era centrată pe o înțelegere corectă a legii din Galateni, Ellen White nu a fost deloc de acord. Ea a refuzat să intre în dezbaterea cu privire la legea din Galateni, îndemnând doar ca subiectul să fie discutat într-o manieră politicoasă și creștină. Ea a așteptat până în 1896 ca să-și prezinte propriile opinii. (Materialele 1888, vol. IV, p. 1575). (A se vedea capitolul șase din această carte). Ea a mustrat cu fermitate un delegat care a prezentat propunerea că mesajul nostru stă sau cade pe baza poziției noastre cu privire la legea din Galateni. (Materialele 1888, vol. I, p. 220). Se pare că ea a acordat puțină atenție acestui subiect în trecut, în 1888.

2. Problema puterii regești versus libertatea evangheliei în administrația bisericii. Ea a făcut referire la această problemă în primul rând prin corespondența din Australia către mai marii conducători ai bisericii și, în special, către președintele Conferinței Generale, fratele O. A. Olsen. Vigoarea crescândă a protestelor și apelurilor ei la reformă poate fi înțeleagă citind seria de scrisori adresate fratelui Olsen, care se găsesc în cele patru volume ale materialelor din 1888. Aceste apeluri la reformă au atins punctul culminant în anul 1901[1], când, întorcându-se din Australia, ea a participat la conferința din Battle Creek. Pe 1 aprilie, ea a adunat slujitorii conducători în biblioteca colegiului și, într-o manieră remarcabil de sinceră, a subliniat relele care existau în pozițiile de frunte și a solicitat să aibă loc o îndreptare înainte de încheierea conferinței.

Acest apel a adus schimbări ample în organizație și în personalul de conducere. Ellen White părea să creadă că situația critică a fost întâmpinată cu succes, și ea nu prea a avut multe de spus despre acest lucru în anii următori. Nu trebuie să uităm, însă, că problema puterii regești, a abuzul de autoritate, este prin însăși natura ei o problemă recurentă. Trebuie să fim mereu în gardă ca nu cumva să se manifeste din nou în organizația noastră.

3. Problema necredinței în Spiritul Profeției versus încrederea continuă în darul profeției. Tocmai această izbucnire a necredinței, care a avut loc în 1888, a fost în mare măsură compensată de pocăința și încrederea reînnoită a multora dintre cei care se aflau în cea mai proastă stare în timpul și după conferința în sine. (A se vedea Materialele 1888 și Thirteen Crisis Years)[2]. În scrierile ei ulterioare, ea a făcut puține referiri la această problemă specifică și s-a ocupat de nevoia de încredere în darul profeției, într-o manieră care nu se deosebea de felul în care a tratat această problemă în anii dinainte de 1888.

4. Problema intruziunii doctrinelor false ale calvinismului în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea. Judecată după timpul și atenția pe care Ellen White i-a dedicat-o, aceasta ar putea fi descrisă în mod just ca fiind cea mai mare problemă a bisericii în 1888, prin faptul că a fost o provocare directă la doctrina neprihănirii prin credință. Ea s-a ocupat de ideea că creștinii nu pot înceta a păcătui, identificând-o ca fiind minciuna lui Satana, o acuzație împotriva caracterului lui Dumnezeu, într-o serie de treizeci și cinci de declarații publicate în cursul anilor 1888-1909.

Ea a tratat această problemă prezentând noi descrieri ale acesteia, precum în ST 29/08/92:

Sunt mulți care murmură împotriva lui Dumnezeu în inimile lor. Ei spun: „Noi moștenim natura căzută a lui Adam și nu suntem responsabili pentru imperfecțiunile noastre firești.” Ei găsesc vină în cerințele lui Dumnezeu și se plâng că El cere ceea ce ei nu au puterea să facă. Satana a avut aceleași nemulțumiri în ceruri, dar astfel de gânduri Îl dezonorează pe Dumnezeu. 

Cei care se vor justifica în facerea răului și vor pune vina neascultării lor asupra lui Dumnezeu, vor fi auziți. Ei susțin că se nasc cu pasiuni și pofte puternice și că sunt înconjurați de obiecte care ademenesc la păcat, și în astfel de circumstanțe este drept să-i condamni. 

Pe măsură ce vedem slăbiciunea naturii umane, în loc să încercăm să ne justificăm în facerea răului, să ne familiarizăm mai mult cu cuvântul lui Dumnezeu. Ne va întări mintea în timpul ispitei. Puteți spune: „M-am născut cu o tendință naturală spre acest rău, dar nu o pot birui.” Dar Tatăl nostru ceresc a asigurat toate mijloacele prin care puteți fi în stare să biruiți orice tendință nesfântă. Trebuie să biruiți cum Hristos a biruit în favoarea voastră.

(…) Hristos a murit pe calvar, pentru ca omul să poată avea puterea de a birui tendințele sale naturale spre păcat. RH 23/02/1892

Așadar, ea a tratat problema publicând un flux constant de declarații care afirmă că, prin puterea lui Dumnezeu, este posibil ca creștinii să înceteze să mai păcătuiască. Am prezentat aproximativ 2.500 de astfel de declarații în acest volum, dar să ne amintim că acestea au fost selectate dintr-un total de 4.500 de declarații care au fost găsite, examinând numai lucrările publicate, fără a include scrisorile și manuscrisele ei nepublicate.

Ea a luptat neîncetat să prezinte adevărata doctrină a neprihănirii prin credință, în contrast cu falsa doctrină a lipsei neprihănirii prin încumetare.

Credința cere împlinirea făgăduințelor lui Dumnezeu și aduce roade în ascultare. Încumetarea cere și ea împlinirea făgăduințelor, dar le folosește la fel ca Satana, pentru a scuza călcarea legii. HLL, p. 126

Neprihănirea lui Hristos devine neprihănirea noastră, dacă păstrăm o legătură vie cu El. Apoi încetăm să călcăm legea sfântă a lui Dumnezeu și devenim părtași ai naturii divine. RH 18/12/1888

Adevărata credință își însușește neprihănirea lui Hristos, iar cel păcătos este făcut biruitor (…) 1SA, p. 363

Prin ascultarea Sa desăvârșită, a făcut posibil ca fiecare ființă omenească să asculte de poruncile lui Dumnezeu. Când ne supunem lui Hristos, inima noastră este unită cu inima Lui, voința noastră se cufundă în voința Lui, mintea noastră devine atunci una cu mintea Lui, iar gândurile sunt robite Lui. Atunci, noi trăim viața Lui. Aceasta înseamnă să fii îmbrăcat cu haina neprihănirii Sale. ST 22/11/1905 

Propriul ei rezumat al discuțiilor din cadrul conferinței din 1888 se găsește în Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, pp. 91-92:

În marea Sa îndurare, Domnul a trimis o foarte prețioasă solie prin frații Waggoner și Jones. Această solie a avut scopul de a-L evidenția și mai mult înaintea oamenilor pe Mântuitorul înălțat, jertfa adusă pentru păcatele întregii lumi. Ea a prezentat îndreptățirea prin credința în Garantul divin și a invitat oamenii să primească neprihănirea lui Hristos, care se manifestă prin ascultarea de toate poruncile lui Dumnezeu.

Opoziția hotărâtă a lui Ellen White față de intruziunea erorilor calvinismului în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea a fost eficientă. Încercarea lui Satana de a distruge misiunea unică a bisericii noastre, așa cum este exprimată în soliile celor trei îngeri din Apocalipsa 14:6-14, a fost în mare măsură un eșec. Dar Satana este un dușman viclean. El trebuie să fi realizat că următoarea lui încercare de a introduce în biserica noastră cea mai mare minciună – că Dumnezeu a dat o lege de care supușii Săi nu pot asculta – ar trebui să fie mai subtilă. El a studiat, a planificat și a așteptat o oportunitate, care a venit în anii 1950.

Detaliile conferințelor dintre anumiți conducători ai bisericii noastre și un teolog calvinist pe nume Walter Martin, care au avut loc în anii 1950, au fost prezentate în volumul nostru anterior, Cuvântul a fost făcut carne. Conferințele, și aparent perspectiva atrăgătoare de a obține o mai bună acceptare din partea bisericilor evanghelice, i-au condus pe frații noștri să publice în 1957 o carte intitulată Seventh-day Adventists Answer Questions On Doctrine, acum cunoscută mai simplu ca Questions On Doctrine, sau QOD.

Această carte conține o declarație despre credința istorică a adventiștilor de ziua a șaptea cu privire la natura umană a Domnului nostru, menită să arate o asemănare între doctrina noastră despre Hristos și doctrina calvinistă potrivit căreia Hristos a venit pe acest pământ în natura umană a lui Adam cel necăzut. Inexplicabil, declarația a fost o interpretare eronată, incorectă a istoriei adventiste de ziua a șaptea. Cercetarea noastră a scos la iveală un total de aproximativ 1.200 de declarații publicate de conducătorii adventiști de ziua a șaptea, care au afirmat cu tărie punctul de vedere opus, că Domnul nostru a venit pe acest pământ în natura umană a omului căzut. Aproximativ patru sute dintre aceste declarații proveneau din pana lui Ellen White. În perioada 1852-1952 nu a fost găsită nicio declarație care să susțină poziția prezentată în Questions On Doctrine. 

Cu toate acestea, Questions On Doctrine a fost răspândită în întreaga lume ca o definiție corectă și autentică a punctelor de credință AZȘ. Afirmarea aparent inofensivă a înțelegerii noastre cu calvinismul în ce privește natura umană a Domnului nostru, s-a dovedit a fi un cal troian prin care a fost reintrodusă eroarea gravă cu care s-a confruntat biserica noastră în 1888. 

Dacă ar fi venit pe acest pământ în natura umană a lui Adam cel necăzut, Domnul nostru n-ar fi avut slăbiciuni moștenite de niciun fel și n-ar fi putut fi ispitit așa cum suntem noi ispitiți. Și având în vedere diferența enormă dintre natura Sa umană și a noastră, ar fi nerezonabil și nedrept să ne așteptăm să trăim așa cum a trăit El, să biruim cum a biruit El. Aceasta este o concluzie care a intrat în gândirea multor adventiști de ziua a șaptea. În mod curios, aceasta este exact aceeași eroare a pastorilor noștri din 1888, care a alarmat-o pe Ellen White când i s-a făcut cunoscut. Este eroarea împotriva căreia a lupta cu atâta tărie până la moartea ei în 1915. 

De asemenea, este o eroare care e predicată de la multe amvoane în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea din zilele noastre și creează confuzie și dezacord pe scară largă în rândul membrilor bisericii noastre. După cum am menționat anterior în acest capitol, neînțelegerile generate de această „nouă teologie” (care este, de fapt, un calvinism vechi de secole) tulbură acum biserica, mai ales în Diviziunea Nord Americană, dar și în unele diviziuni de peste hotare.

Cei care aderă la poziția istorică adventistă de ziua a șaptea arminiană wesleyană conform căreia o viață creștină biruitoare, prin puterea lui Hristos, este posibilă, iar cei care îmbrățișează doctrina potrivit căreia creștinii nu pot, prin niciun mijloc, să înceteze a mai păcătui până când vine Isus, ajung să se simtă din ce în ce mai incomod unii cu ceilalți. Le este din ce în ce mai greu să se înțeleagă unii pe ceilalți și să lucreze împreună în comitetele bisericii, în biserici și chiar în comitetele conferințelor.

Problema afectează atât amvonul, cât și scaunele. Pastorului care urcă la amvonul sacru în sabat dimineață, cu conștientizarea faptului că el trebuie să încerce să slujească celor două școli de opinie teologică între care nu există un mic grad de tensiune, îi este greu să îndeplinească o sarcină atât de dificilă. Este cu adevărat o situație în care eșecul este inevitabil. Dacă întărește opiniile unui grup, îl dezamăgește pe celălalt grup, și viceversa. Dacă încearcă să evite să dezamăgească pe oricare dintre grupuri, prezentând predici cordiale, necontroversate, el ajunge să nu mulțumească pe nimeni și oferă ocazie criticilor, atât de des auzite: „Predicile pe care le auzim în sabat de dimineață în biserica noastră ar putea fi auzite în orice biserică din oraș duminică dimineața.”

Unii pastori sunt suficient de îndrăzneți pentru a se identifica în mod deschis cu o școală de opinie sau cealaltă, ceea ce creează probleme pentru membrul bisericii. Membrul îl aude pe pastorul A ținând o predică înflăcărată despre biruirea prin credință în puterea lui Hristos și, probabil doar o săptămână mai târziu, îl aude pe pastorul B predicând, cu aceeași înflăcărare, că nimeni nu va fi în stare să înceteze a păcătui până la revenirea lui Isus. Nedumerirea membrului bisericii se intensifică atunci când își amintește că la Conferința Generală din 1980 din Dallas, Texas, scrierile lui Ellen White au fost declarate a fi „o sursă continuă și autoritară a adevărului”. Dacă a cumpărat noua carte Seventh-day Adventists Believe, membrul află că această declarație este ferm susținută la paginile 216-230. 

Prin urmare, el se întoarce la colecția de cărți a Spiritului Profeției pentru informații și găsește materialul care a umplut cea mai mare parte a acestei cărți. Ce poate însemna aceasta? De ce sunt pastorii într-un astfel de dezacord unii cu ceilalți?

În acest stadiu, membrul bisericii se poate consulta cu administratorul conferinței sale, iar aceasta devine problema președintelui. Președintele se poate consulta cu profesorii de Biblie de la colegiul susținut de uniunea sa și poate descoperi că și ei sunt în dezacord. În cazul în care solicită ajutor din partea unor funcționari administrativi superiori, el poate constata că dezacordul există atât la nivelurile de administrație ale uniunii de conferințe, cât și ale Conferinței Generale.

Aceasta nu este o speculație ipotetică. Aceste probleme există, de fapt, în timpurile noastre. Dacă până la acest moment nu te-au afectat, consideră-te norocos și spune o rugăciune pentru membrii din biserica ta.

Așadar, ce stă în fața noastră?

Care este viitorul Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea?

Putem continua în modul în care funcționăm acum până când neînțelegerea se încheie cu o divizare – o perspectivă îngrozitoare. Sau putem obține armonia și unitatea, care acum ne ocolesc, abordând cu sinceritate întrebarea: Care este baza adevăratei unități? Să atribuim mai multă autoritate opiniilor teologilor sau cuvântului lui Dumnezeu? Speculațiilor scolastice sau Spiritului Profeției?

Noi, adventiștii de ziua a șaptea, am fost dezorientați de practica unor creștini care continuă să tipărească și să publice crezuri bisericești pe care nu au intenția vizibilă de a le urma. Pe de o parte, ei afirmă, de exemplu, că cele zece porunci sunt veșnice și neschimbătoare, iar pe de altă parte susțin că duminica este ziua de închinare, aceasta constituind un conflict vădit între logică și practică. Cu siguranță noi nu vrem să le urmăm exemplul, afirmând autoritatea scrierilor lui Ellen White, în timp ce le ignorăm de fapt.

De curând am vizitat Relicva Templul Dintelui Sacru din Kandy, Sri Lanka. Ni s-a spus că undeva în acest templu imens este ascunsă o serie de șapte casete, una în cealaltă, caseta din interior conținând un dinte autentic al lui Buda. Închinătorii se prosternează în direcția unde se pretinde că se află dintele pentru a-și arăta reverența și respectul. Efectul asupra vieții lor nu este vizibil.

Nu suntem în pericolul de a acorda un respect la fel de gol spiritului profeției? Sau e posibil ca și noi să fi luat, în mod imperceptibil, aceeași poziție pe care au luat-o unii în 1888? Vezi în Materialele 1888, volumul II, p. 684, unde Ellen White relatează că numeroși membri ai bisericii spuneau că 

„(…)fratele Smith, fratele Butler, fratele Canright, [și alții] nu mai privesc mărturiile aşa cum le-au privit cândva, ci consideră că lucrarea şi influenţa sorei White este ceva ce ţine de trecut. Acum nu mai avem nevoie de mărturii (…) Această declarație față de [acești oameni] o întâlnesc pretutindeni”. 

Aprobarea lumii și dragostea pentru păcat sunt probleme mereu prezente pentru toate grupurile creștine, dar dintre acțiunile care au contribuit la problemele actuale din Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea, cartea Questions On Doctrine, cu învățătura sa despre natura lui Hristos, trebuie luată în considerare, deoarece rezultatul său final a fost furnizarea unei apărări teologice pentru continuarea în păcat.

Aceasta a fost o concesie spre calvinism, o încercare de a armoniza două teologii care, în anumite puncte esențiale, sunt practic incompatibile. Nu trebuie să judecăm motivele celor care au pregătit QOD, dar se pare că a fost mai degrabă o încercare de a rescrie Spiritul Profeției cu privire la acest subiect, decât de a primi instrucțiuni de la el. Încă o dată, biserica a trebuit să învețe o lecție dureroasă: 

Încredeţi-vă în Domnul Dumnezeul vostru și veţi fi întăriţi; încredeţi-vă în prorocii Lui, și veţi izbuti. (2 Cronici 20:20).

Însă se pare că este lumină la capătul tunelului. Noua carte doctrinară, Seventh-day Adventists Believe (Adventiștii de ziua a șaptea cred), care este o explicație a celor douăzeci și șapte de puncte fundamentale de doctrină adventistă care au fost votate la Conferința Generală din 1980, este o realiniere curajoasă la credința istorică a pionierilor noștri și a bisericii noastre. Calvinismul este evident prin însăși absența sa. Cartea reafirmă că „El [Hristos] a luat asupra Sa natura omului, în starea ei căzută (…)” (pagina 49), și „(…) a spulberat mitul că oamenii nu pot asculta de legea lui Dumnezeu și că nu pot câștiga biruința asupra păcatului” (pagina 50). Aceasta conține nu mai puțin de 140 de afirmații despre posibilitatea unei vieți creștine biruitoare prin puterea primită de la Dumnezeu, care este tema citatelor lui Ellen White din această carte.

Oare va marca această nouă carte, Seventh-day Adventists Believe, sfârșitul unei ere de incertitudine, confuzie și neînțelegere între adventiștii de ziua a șaptea? Să sperăm din toată inima și să ne rugăm cu evlavie să fie așa. 

Note de subsol

[1]Pentru mai multe detalii despre anul 1901 accesează: https://www.zguduireaadventismului.ro/video/conferinta-generala-din-1901/, https://www.zguduireaadventismului.ro/1888/1901-in-retrospectiva/, https://www.zguduireaadventismului.ro/1888/1901-si-1903-ani-ai-destinului/. (N.t.).
[2]Thirteen Crisis Years, 1888-1901, From the Minneapolis Meeting to the Reorganization of the General Conference (Treispezece ani de criză, 1888 – 1901, De la întâlnirea de la Minneapolis până la reorganizarea Conferinței Generale) este o retipărire a cărții Through Crises to Victory: 1888 – 1901 (Prin criză spre victorie: 1888 – 1901), publicată inițial în 1966. Cartea duce în eroare prin multe din informațiile oferite și nu este o sursă sigură pentru adventistul care dorește informații despre sesiunea de la Minneapolis și ceea ce a urmat în anii ulteriori. Cartea construiește falsa impresie că după 13 ani de criză, în anul 1901, solia neprihănirii prin credință a fost acceptată, iar biserica s-a reorganizat în modul dorit de Dumnezeu. Pentru mai multe informații despre erorile cărții, precum și pentru o opinie echilibrată despre 1888, vezi Ron Duffield, Întoarcerea ploii târzii, vol. 1 și Rănit în casa celor ce Îl iubeau. Ambele cărți sunt disponibile în aplicația 1888 Minneapolis, care poate fi descărcată din App Store sau Google Play. (N.t.).