Capitolul 49 - Neprihănirea prin credință
Copiază link

Capitolul 49 - Neprihănirea prin credință

Neprihănire prin credință. Ce înseamnă cu adevărat? Cum funcționează? E ceva profund misterios cu privire la ea? Dacă este o taină pe care doar câțiva creștini au înțeles-o, există vreo speranță reală ca și noi ceilalți să o putem înțelege?

Neprihănirea prin credință nu este nici o taină complicată, nici un fel de formulă magică. Este ușor de înțeles de către orice creștin, tânăr sau vârstnic. Nu este nevoie de nicio diplomă în teologie sau în psihologie. Dar, la fel ca în cazul multor altor adevăruri cât se poate de clare și simple, tainele sunt într-adevăr create de eschivări umane, interpretări false, contrafaceri și surogate. De ce ne-ar surprinde lucrul acesta? Nu s-a străduit dușmanul sufletelor să învăluie toate adevărurile mântuitoare ale evangheliei într-o taină adâncă? Să nu-l lăsăm să continue să facă aceasta.

În primul rând, să ne uităm la cuvinte – să definim termenii.

Neprihănire înseamnă calitatea sau condiția de a face ce e drept. Verifică în orice dicționar, apoi vezi definiția lui Ellen White din Parabolele Domnului Hristos, p. 312:

Neprihănire înseamnă a face ceea ce este drept (…)

În această utilizare, prin [engl. by] este doar un mod mai scurt de a spune „prin intermediul”, precum în: „Această mașină este propulsată de[1] un motor pe benzină”, sau „Acest motor este pus în funcțiune de electricitate”. În toate aceste utilizări, sensul este de „prin intermediul”. Nu trebuie să ne preocupăm de confuzia datorată celeilalte utilizări majore a cuvântului, de a indica o poziție. În descrierea casei „de pe [engl. by] marginea drumului”, sau a mașinii „de la [engl. by] marginea casei”, cu greu ar putea fi confundat cu sensul de „prin intermediul”

Credința indică mijloacele noastre de a obține puterea prin care facem ce este drept. Puterea nu este în noi. Este în Dumnezeu, în Hristos, în Duhul Sfânt. Noi primim această putere prin credință. Nu există nicio altă cale. Încercările de a trăi o viață în care să facem ce este drept, fără putere din partea Dumnezeului nostru creator, sunt complet lipsite de speranță. Nu pot avea succes.

Punând toate acestea împreună obținem: „Neprihănirea prin credință”, însemnând a face ce este drept prin intermediul puterii primite de la Dumnezeu. Am putea numi aceasta sfințire.

Dar acest lucru nu corespunde nevoii noastre. Cum rămâne cu greșelile noastre din trecut? Sunt uitate când începem să facem ceea ce este drept? Nu chiar. Greșelile din trecut trebuie iertate, acoperite, îndreptățite. Da, a îndreptăți înseamnă a ierta. Din nou, verifică cuvântul în orice dicționar vast. Apoi, vezi definiția lui Ellen White din Seventh-day Adventist Bible Commentary, vol. VI, p. 1070:

Iertarea și îndreptățirea sunt unul și același lucru.

De aceea, pe lângă sfințire avem nevoie de îndreptățire. Ambele vin la noi doar prin credință.

Dar ajunge cu raționamentul uman. Să revenim la frumusețea simplă a Scripturilor. În Ioan 5:24 (KJV) găsim cuvintele lui Isus:

Adevărat, adevărat vă spun: cine aude cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viața veșnică și nu ajunge sub osândă, ci este trecut de la moarte la viață.

Observă cele două utilizări ale timpului prezent:

are viața veșnică (…)

este trecut de la moarte la viață.

A vrut Isus să spună că cei credincioși nu se vor pogorî în mormânt? Evident că nu, deoarece El continuă chiar prezicând un timp când:

(…) toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși afară din ele: cei ce au făcut binele vor învia pentru viață, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată. (Versetele 28-29).

Cei credincioși se pogoară în mormânt, dar poartă cu ei „actul doveditor” al vieții veșnice. Înțelegem acest lucru. Dacă s-ar întâmpla să plătim toți banii pe o mașină, înainte de a se uza, primim un act care dovedește dreptul nostru de proprietate. Cea mai bună parte a acestui aranjament este că o copie a actului doveditor este înregistrată în siguranță la sediul organului legislativ al statului. Ne putem debarasa de ea dacă dorim, dar nu ne poate fi luată fără consimțământul nostru[2].

Tot așa, actul nostru doveditor pentru viața veșnică este înregistrat în siguranță la sediul organului legislativ al cerului. Ne putem debarasa de el dacă dorim, dar nu îl putem pierde. Poate fi retras de la sediul organului legislativ al cerului doar prin decizia noastră. Nu uita, a devenit posesia noastră când L-am crezut și L-am acceptat prima dată pe Isus Hristos. 

În cartea lui Ezechiel, capitolul 33, găsim patru descrieri, fiecare fiind un studiu de caz care ne ajută să înțelegem cum Dumnezeu aduce omului mântuirea. Vom reprezenta cele patru studii de caz pe un grafic cu o linie de demarcație prin centrul său. Linia de demarcație indică decizia noastră de a ne abate de la păcat, de a-L accepta pe Hristos ca mântuitor personal și de a-I sluji. Deasupra liniei punem cuvântul viață, iar sub linie punem cuvântul moarte. În partea de sus a graficului punem cuvintele asemănarea cu Hristos.

Fiecare persoană își începe viața cu libertatea de alegere.

În Ezechiel 33:7-9 găsim primul nostru studiu de caz, păcătosul nepocăit:

Acum, fiul omului, te-am pus străjer peste casa lui Israel. Tu trebuie să asculţi cuvântul care iese din gura Mea și să-i înștiinţezi din partea Mea. Când zic celui rău: „Răule, vei muri negreșit!” și tu nu-i spui ca să-l întorci de la calea lui cea rea, răul acela va muri în nelegiuirea lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna ta. Dar, dacă vei înștiinţa pe cel rău, ca să se întoarcă de la calea lui, și el nu se va întoarce, va muri în nelegiuirea lui, dar tu îţi vei mântui sufletul.

Acest om nu-L crede și nu-L acceptă niciodată pe Isus Hristos, nu răspunde niciodată la dragostea lui Dumnezeu sau la stăruințele Duhului Sfânt, nu trece niciodată linia de la moarte la viață. Vom reprezenta experiența sa pe grafic astfel:

Observă cum viața lui fără Hristos merge în jos. El nu s-a îmbunătățit odată cu trecerea anilor. Inima lui s-a împietrit împotrivindu-se continuu influențelor Duhului Sfânt. Probabil, ca mulți alții, el a intenționat, de fapt, să se împace cu Dumnezeu într-o zi, dar nu chiar acum. Ziua predării lui Dumnezeu nu a venit niciodată, dar ziua predării la moarte a venit. „A murit în păcatul lui” este epitaful său. El n-a trecut niciodată de la moarte la viață.

Studiul de caz numărul doi se găsește în Ezechiel 33:14-16 (KJV):

Dimpotrivă, când zic celui rău: „Vei muri!”, dacă se întoarce de la păcatul lui și face ce este legiuit și drept, dacă cel rău dă înapoi zălogul, returnează ce a furat, urmează învăţăturile care dau viaţa și nu săvârșește nicio nelegiuire, va trăi negreșit și nu va muri. Toate păcatele pe care le-a săvârșit se vor uita; a făcut ce este legiuit și drept, și va trăi negreșit.

Cuvântul „pocăit” din Noul Testament cuprinde de fapt ideea de cotitură, nu foarte diferit de cuvântul „se întoarce” care este folosit în acest capitol. Acum reflectăm asupra experienței păcătosului pocăit. Vom reprezenta experiența sa pe grafic, astfel:

Observă că viața acestui om nu este diferită de viața primului om până în moment în care crede, se întoarce, ia decizia de a-și preda viața lui Dumnezeu. Traiectoria lui este acum ascendentă în loc să fie descendentă. El crește în har, devenind tot mai asemănător lui Hristos în fiecare zi, prin puterea lui Dumnezeu. Apostolul Pavel adaugă o notă explicativă în Romani 3:22 (KJV). Să-l citim încet și cu atenție:

Chiar neprihănirea lui Dumnezeu prin credința lui Isus Hristos, pentru toți și peste toți cei ce cred (…)

A cui neprihănire? Neprihănirea lui Dumnezeu.

Cum o primim? Prin credința lui Isus Hristos.

Este pentru toți cei care cred – neprihănirea împărtășită a lui Hristos, sfințirea. 

Este peste toți cei care cred – neprihănirea atribuită a lui Hristos, îndreptățirea.

Acest verset, Romani 3:22, este unul dintre cele mai grandioase versete din întreaga Biblie. Este conceptul care a revoluționat viața apostolului Pavel și l-a făcut cel mai mare evanghelist pe care lumea l-a văzut vreodată; altul decât Însuși Isus Hristos. Este ceea ce l-a îndreptat furtunos spre Imperiul Roman, strigând cât putea de tare, parafrazând: 

Oricine poate reuși! Oricine poate avea viață veșnică! Există ajutor pentru noi – suficient ajutor pentru oricine! Oricine poate reuși! 

Nu este acesta mesajul din Evrei 7:25?

Și de aceea poate să-i mântuiască în chip desăvârșit pe cei care se apropie de Dumnezeu prin El – pentru că trăiește pururi ca să mijlocească pentru ei.

Studiul nostru al Scripturii și al graficului evidențiază aceste puncte:

Păcătosul trece de la moarte la viață într-o clipită, atât cât e necesar să ia o decizie.

Păcatele sale din trecut (Romani 3:25) sunt acoperite de neprihănirea lui Hristos așezată peste el, atribuită lui. El este iertat, îndreptățit, un procedeu instantaneu.

Puterea lui Dumnezeu de a face ceea ce este drept, e neprihănirea lui Hristos dată lui, împărtășită lui, aducându-i sfințirea, o lucrare continuă.

Atâta timp cât el continuă în atitudinea sa de credință, rămâne în grafic pe partea vieții. Putem crede că vedem imperfecțiuni în el, dar Dumnezeu nu vede. Dumnezeu îl vede ca pe un desăvârșit în Hristos. Observă cum descrie Ellen White acest lucru:

Când în inimă se află dorința de a asculta de Dumnezeu și când se depun eforturi în scopul acesta, Domnul Isus acceptă dispoziția și efortul omului ca pe slujirea lui cea mai bună și completează deficiența lui cu meritele Sale divine. 1SA, p. 382

Dumnezeu nu-i arată păcătosului pocăit tot ceea ce este greșit la el și tot ce trebuie schimbat în același timp. Lucrul acesta l-ar putea copleși de descurajare. Dumnezeu îl conduce pas cu pas, corectându-l, călăuzindu-l și desăvârșindu-l, făcându-l asemenea lui Hristos. Atâta timp cât păcătosul pocăit rămâne în Hristos, crezând, încrezându-se, ascultând, el este în grafic pe partea vieții. El este desăvârșit în Hristos. El are actul doveditor pentru viața veșnică. Acest act doveditor nu poate fi pierdut, dar poate fi lepădat, se poate renunța la el. Acest lucru conduce la următorul nostru studiu de caz, apostaziatul. Se găsește în Ezechiel 33:18: 

Dacă cel neprihănit se abate de la neprihănirea lui și săvârșește nelegiuirea, trebuie să moară din pricina aceasta.

Pe grafic, experiența apostaziatului ar arăta astfel:

Acest om trece de la moarte la viață într-o clipită și pornește fericit pe calea spre cer. Dar apoi se întâmplă ceva. El devine prea ocupat pentru a studia Biblia, prea ocupat să se roage, iar sufletul său cunoaște o înfometare lentă. În loc să înainteze din biruință în biruință, el coboară și se stabilizează la o experiență de platou neuniformă. Lucrurile care au fost eliminate din viața lui încep să reapară. Obiceiurile rele se reafirmă. În cele din urmă el „se întoarce”, din nou, în direcția greșită. El trece linia de la viață înapoi la moarte.

Ce anume îl duce înapoi de cealaltă parte a linie? Îl vom lăsa pe apostolul Ioan să ne spună în 1 Ioan 2:1 (KJV):

Copilașilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiți. Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos cel neprihănit.

Acesta este un verset care și-a pierdut o parte din sensul său prin traducere. Nu vedem nicio diferență în limba engleză între cele două utilizări ale cuvântului „a păcătui”. În limba greacă a existat o diferență foarte semnificativă, atât în ce privește scrierea, cât și sensul. Apostolul a folosit în prima utilizare a cuvântului „a păcătui”, o formă numită liniară (ca o linie). Se referă la o practică neîncetată, continuă. În a doua utilizare, el a schimbat cu o formă punctiliară (ca un punct). Se referă la un act individual, izolat, în contrast cu o practică obișnuită. Nu există niciun mijlocitor pentru păcătuire, care este o practică neîncetată, continuă. Există un mijlocitor pentru actul izolat, recunoscut, mărturisit și regretat.

Deși nu știm ca Ellen White să fi studiat vreodată greaca, se pare că ea a înțeles diferența dintre verbele liniare și punctiliare. Observă sensul liniar al acestor pasaje:

(…) niciun om nu poate să-și acopere sufletul cu hainele neprihănirii lui Hristos, în timp ce practică păcate cunoscute sau neglijează împlinirea datoriilor știute. 1SA, p. 366

Nimeni nu poate să creadă cu toată inima în vederea neprihănirii și să obțină îndreptățirea prin credință, în timp ce continuă să practice acele lucruri pe care cuvântul lui Dumnezeu le interzice sau să neglijeze vreo datorie cunoscută. 1SA, p. 396

Atunci, ce anume îl duce pe apostaziat din partea vieții a graficului înapoi în partea morții? În limbajul modern l-am putea descrie ca fiind un păcat cultivat. Observă avertismentul lui Ellen White din Parabolele Domnului Hristos, p. 316:

Neprihănirea Domnului Hristos nu va acoperi niciun păcat cultivat cu plăcere. 

În scrierile lui Ellen White, termenul „păcat cultivat” este folosit în mod constant pentru a descrie ceea ce desparte sufletul de Dumnezeu. Observă aplicarea acestui principiu la păcatul lui Moise și Aaron la lovirea stâncii:

Dacă Moise și Aaron ar fi cultivat un spirit de înălțare de sine sau ar fi îngăduit un spirit pătimaș în fața avertizării și mustrării divine, vinovăția lor ar fi fost mult mai mare. Dar ei nu s-au făcut vinovați de un păcat cu voia, în mod deliberat, ci au fost biruiți de o ispită neașteptată, iar căința lor a fost imediată și din toată inima. PP, p. 419

(Să le explicăm specialiștilor în greacă, care poate citesc această lucrare, că respingem propunerea făcută de H. E. Dana și Julius R. Mantey conform căreia primul „a păcătui” din 1 Ioan 2:1 este un al doilea aorist [pagina 195 din gramatica lor] și îl citim ca un subjonctiv prezent activ. Aceasta este în armonie cu principiile prezentate în gramatica pregătită de Dr. William Hershey Davis [pagina 75] și, de fapt, principiile expuse în gramatica lor de către H. E. Dana și Julius R. Mantey [pagina 283]. Credem că H. E. Dana și Julius R. Mantey, nici măcar nu sunt în concordanță cu ei înșiși și că propunerea lor în ceea ce privește 1 Ioan 2:1 este mai mult o interpretare teologică decât o traducere).  

Înainte de a trece mai departe, să precizăm că starea apostaziatului nu este lipsită de speranță. Dacă alege, el poate să se pocăiască și să se întoarcă la Dumnezeu și astfel să trăiască. El va fi din nou în grafic pe partea vieții.

Voi vindeca apostazia lor, îi voi iubi de bunăvoie, căci mânia Mea s-a abătut de la el. (Osea 14:4 – KJV).

Al patrulea și ultimul nostru studiu de caz din Ezechiel 33 este experiența omului „neprihănit prin el însuși”. Ea este prezentată în versetul 13:

Când zic celui neprihănit că va trăi negreșit, dacă se încrede în neprihănirea lui și săvârșește nelegiuirea, atunci toată neprihănirea lui se va uita și el va muri din pricina nelegiuirii pe care a săvârșit-o.

Pe grafic, experiența omului „neprihănit prin el însuși” ar arăta astfel:

Viața acestui om merge într-o direcție descendentă, ca a multor altora, până când ajunge la niște idei mai bune. Probabil că citește niște cărți bune sau întâlnește și admiră anumite persoane. El face schimbări în viața lui și inițiază reforme până când devine un cetățean și un vecin destul de bun. Din multe puncte de vedere, el are un caracter exemplar. Cu toate acestea nu-L va accepta pe Isus Hristos ca domn în viața lui.

Acest om este în pericolul de a face o greșeală imensă. El se poate compara cu niște creștini nou convertiți și poate concluziona că, din moment ce diferența dintre ei nu este mare, dacă Dumnezeu îl mântuie pe creștin, Dumnezeu îl va mântui, cu siguranță, și pe el.

Aruncând o privire asupra graficului, identificăm cu ușurință greșeala. El trece cu vederea faptul că creștinul este acoperit de neprihănirea lui Hristos, care compensează lipsurile sale și completează graficul până sus de tot, făcându-l desăvârșit în Hristos. Omul „neprihănit prin el însuși” trebuie să ajungă din poziția sa de sub „linia vieții” până în partea de sus a graficului, fără niciun ajutor din partea lui Hristos – un demers care este, în mod evident, imposibil.

Nu putem fi mântuiți prin neprihănirea noastră. Numai neprihănirea lui Hristos ne va fi suficientă. După cum obișnuia să spună un predicator de modă veche: „Nu renunți doar la băutură și crezi că aceasta te va mântui. Așa, doar vei merge în iad treaz, atâta tot.” 

Cu un preț enorm, cerul ne-a asigurat o cale de mântuire prin moartea sacrificală a propriului Fiu al lui Dumnezeu. Orice eșec din partea noastră de a aprecia acest sacrificiu ne descalifică pentru societatea cerului. Planul de mântuire al lui Dumnezeu nu poate fi îmbunătățit. Să beneficiem de el printr-o predare deplină și să nu încercăm să construim un plan al nostru.

Privind înapoi la aceste patru grafice, ar trebui să fim capabili să ne găsim experiența într-unul dintre ele. Ele sunt atotcuprinzătoare. Am putea fi în primul grafic, gata să murim în păcatele noastre, fără să fi trecut vreodată linia de la moarte la viață. Am putea fi în partea vieții, având deja o decizie luată și urmându-L cu bucurie pe Domnul nostru spre împărăția Sa, beneficiind de neprihănirea Sa la fiecare pas din drum. Am putea fi într-o stare de apostazie, din nou în partea morții a graficului. Sau am putea fi în poziția omului „neprihănit prin el însuși”, felicitându-ne că nu suntem foarte răi, dar uitând că numai neprihănirea lui Hristos ne poate mântui. Cu siguranță ne dăm seama că partea din grafic unde se află viața este singurul loc în care trebuie să fim. Dacă nu ești acolo, tot așa cum citești acest lucru, poți trece linia înainte de a pune această carte jos. Aceasta se realizează prin luarea unei decizii care ia doar o clipă. Aceasta se poate realiza spunându-I Domnului: „Văd și înțeleg acest lucru și îl voi face chiar acum. De acum înainte Tu ești Domnul meu, iar eu primesc porunci doar de la tine. Spune-mi ce vrei să fac.”

Ca o sugestie practică. Am aflat din dicționare și de la Ellen White că îndreptățirea înseamnă iertare atunci când termenul este aplicat la modul în care îl tratează Dumnezeu pe om. Observă cât de simple și clare devin unele „texte problematice”, dacă numai am citi „a ierta” acolo unde vedem cuvântul „a îndreptăți”.

De aceea prin faptele legii nicio carne [în greacă sarx] nu va fi iertată înaintea lui (…) (Romani 3:20 – KJV).

Ei sunt iertați fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. (Romani 3:24).

Pentru că noi socotim că prin credință este iertat omul, fără faptele Legii. (Romani 3:28).

De vreme ce Dumnezeu este unul, și El îi va ierta prin credință pe cei circumciși și tot prin credință pe cei necircumciși. (Romani 3:30).

Dacă Avraam a fost iertat prin fapte, are temei de laudă, dar nu înaintea lui Dumnezeu. (Romani 4:2).

Acest principiu poate fi aplicat în toate scrierile lui Pavel, având bune rezultate ori de câte ori el folosește cuvântul „a îndreptăți” pentru a se aplica la modul în care îl tratează Dumnezeu pe omul păcătos. Celălalt sens al cuvântului „a îndreptăți” – a arăta sau a dovedi că ceea ce cineva face sau a făcut este drept și adecvat – nu are nicio aplicație aici. Ceea ce face omul păcătos nu este, în niciun caz, drept și adecvat și nu se poate dovedi, în niciun caz, că este astfel. Pavel folosește cuvântul în acest sens în Romani 3:4, care se aplică numai lui Dumnezeu, nu și omului.

Scopul acestei îndreptățiri – acestei iertări – este definit de Pavel ca:

Pentru ca neprihănirea legii să fie împlinită în noi, care umblăm nu conform cărnii, ci conform Duhului. (Romani 8:4 – KJV).

Ellen White adaugă că:

(…) iertarea are un înțeles mai cuprinzător decât își închipuie mulți. (…) Iertarea lui Dumnezeu nu este un simplu act juridic, prin care ne scapă de osândă. Nu este numai iertare din păcat, ci îndreptare din păcat. (Sublinierea îi aparține ei). Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 114

Religia Domnului Hristos înseamnă mai mult decât numai iertarea păcatelor, ea înseamnă îndepărtarea păcatelor și umplerea locului rămas gol cu harul Duhului Sfânt. (…) Când Domnul Hristos domnește în suflet, acolo este curăție și eliberare din păcat. PDH, p. 419

Este aceasta o învățătură a perfecționismului? În niciun caz. Eroarea doctrinară a perfecționismului, din clipa când a apărut în istoria bisericii, s-a rezemat ca un scaun cu trei picioare, pe trei principii:

 1. Perfecțiunea caracterului este posibilă prin puterea lui Dumnezeu. 

2. Această perfecțiune se poate întâmpla într-un clipă – sfințire instantanee.

3. Când i se va întâmpla unui creștin, el va fi conștient de aceasta și va putea să declare altora că a devenit fără păcat. Unii adepți ai perfecționismului au susținut că această stare fără păcat nu ar putea fi pierdută. Alții nu au susținut lucrul acesta.

Două „rezultate secundare” ale doctrinei au fost acestea:

1. Doctrina simplității acțiunii morale. Conform acestei teorii, fiecare act al vieții, mare sau mic, este, în sine, fie total fără păcat, fie total păcătos, iar noi, în timp ce îndeplinim orice act al vieții, mare sau mic, suntem, de asemenea, fie total fără păcat, fie total păcătoși. Prin urmare, creștinul trece linia înapoi în partea „morții” în momentul în care face vreo greșeală neînsemnată în viața lui de creștin. El nu are nicio siguranță în Hristos și nicio neprihănire a lui Hristos nu compensează lipsurile sale. Asprimea acestei doctrine sumbre a fost combătută de dezvoltarea

2. Doctrinei providenței asigurate a lui Dumnezeu. Conform acestei teorii, Dumnezeu nu va lăsa niciodată vreun creștin care păcătuiește să moară fără a-i acorda timp să se pocăiască.

Dintre toate aceste idei, adventiștii de ziua a șaptea o acceptă doar pe prima, aceea că este posibil, prin puterea lui Dumnezeu, să biruim ispita și să trăim vieți creștine victorioase. Pe toate celelalte le respingem ca fiind invenții umane care nu sunt în armonie nici cu Scripturile, nici cu Spiritul Profeției. De aceea, a descrie credința noastră drept perfecționism ar fi o utilizare foarte incorectă a termenului.  

Am văzut că creștinul primește putere de la Dumnezeu prin credință. Cum ne este transmisă această putere? În primul rând, prin cuvântul lui Dumnezeu – Scripturile. 

Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu și plin de putere (…) (Evrei 4:12).

Sfințește-i prin adevărul [Tău]: Cuvântul Tău este adevăr. (Ioan 17:17)

Viața lui Hristos, care dă viață lumii, este în cuvântul Său. HLL, p. 390

Cuvântul lui Dumnezeu, adevărul, este canalul prin care Domnul Își manifestă Duhul și puterea Sa. FA, p. 519

(Pentru alte citate pe această temă, te rugăm să consulți capitolele 32 și 34 din această carte.)

Obținem o creștere constantă în har, printr-un studiu regulat și sistematic al cuvântului lui Dumnezeu, însoțit, desigur, de rugăciune. Citind acest cuvânt, nu numai că dobândim cunoștințe, dar primim și putere. Și este bine să avem la îndemână o rezervă de putere pe care o putem folosi în împrejurările critice create de eforturile speciale ale diavolului, de a ne ispiti în diferite moduri.

Din perspectiva celor patruzeci și doi de ani de slujire, pot aduce la cunoștință că există puține probleme mai supărătoare pentru tinerii creștini, și pentru unii creștini mai în vârstă, decât problema tensiunilor sexuale. Totuși, se poate face față acestor tensiuni cum se cuvine, printr-o folosire adecvată a Scripturii. David scrie:

Am ascuns cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta. (Psalmii 119:11 – KJV).

Nu putem descrie cuvântul lui Dumnezeu ca fiind ascuns în inimile noastre dacă trebuie să-l citim dintr-o carte, chiar și dintr-o carte bună precum Biblia. Trebuie memorat. Când Satana L-a ispitit pe Hristos, El nu a spus: „Așteaptă un pic, Satano, și îți voi citi câteva versete din sulul cărții lui Isaia.” Hristos l-a întâmpinat pe Satana cu Scripturile pe care le-a memorat. Ele erau în inima Lui.

Trebuie să învățăm pe de rost întreaga Biblie? Nu. Biblia este atât de încărcată cu putere încât un singur capitol va fi suficient. Alege numai un capitol care îți place. Aceeași putere a lui Dumnezeu este în toate capitolele. (Capitolul meu preferat de ani de zile este cartea lui Iuda). Învață pe dinafară acest capitol atât de bine, încât să-l poți recita cu ușurință în orice moment. Recită-l oricât de des, astfel încât să nu-l uiți.

Apoi, când ești tulburat de tensiuni sexuale sau de alte atacuri ale lui Satana, așa cum sunt toți bărbații și femeile normale uneori, recită capitolul exact în momentul acela. Tensiunile tale vor dispărea și vei fi învingător. Încearcă. Funcționează. Vei experimenta neprihănirea prin credință.  

Neprihănirea prin credință nu este o taină. Nu este greu de înțeles, de practicat sau de experimentat. Este a face ceea ce este drept prin intermediul puterii primite de la Dumnezeu. Începe cu neprihănirea lui Dumnezeu peste noi, îndreptățirea. Ea continuă cu neprihănirea lui Dumnezeu dată nouă, sfințirea. Transmiterea puterii se face prin citirea și studierea cuvântului sfânt al lui Dumnezeu – Biblia.

După Biblie, recomandăm cartea Parabolele Domnului Hristos de Ellen White. După cum Hristos Lumina lumii este lucrarea în care ea își prezintă poziția cu privire la natura și lucrarea Domnului nostru Isus Hristos, tot așa, cartea mai mică, Parabolele Domnului Hristos, este lucrarea în care ea își prezintă poziție cu privire la doctrina neprihănirii prin credință. Oricine stăpânește conținutul acestei cărți micuțe va fi în siguranță împotriva interpretărilor greșite sau denaturărilor doctrinei.  

Și în timp ce te afli în librăria adventistă, procurându-ți cartea Parabolele Domnului Hristos, de ce să nu te uiți peste întreaga colecție de scrieri ale lui Ellen White? Le-ai putea avea pe toate pentru prețul unei piese de mobilier, iar beneficiile ar fi mai mari. Dacă este necesar, cumpără-ți câte un volum pe rând, până când ți le-ai asigurat pe toate. În această perioadă a istoriei lumii, cu greu putem face o investiție mai bună.

Note de subsol

[1]Engl. by, care are și sensul de prin. (N.t.).
[2]Cititorul este îndemnat să țină cont și de următoarea afirmație al lui Ellen White: „Inima mândră se străduiește să dobândească mântuirea. Dar, atât actul nostru doveditor pentru cer, cât și potrivirea noastră pentru cer, se găsesc în neprihănirea lui Hristos. Domnul nu poate face nimic pentru restabilirea omului până când, convins de propria sa slăbiciune și golit de toată încrederea în sine, acesta se supune controlului lui Dumnezeu. Atunci va putea el să primească darul pe care Dumnezeu așteaptă să i-l ofere. Nimic nu-i este reținut sufletului care își simte nevoia. El are acces nerestricționat la Acela în care locuiește toată plinătatea.” (N.ed.).