Scrisoarea întâi - Întruparea: a fost Isus scutit?
Copiază link

Scrisoarea întâi - Întruparea: a fost Isus scutit?

Hristos lumina lumiiCuvântul „întrupare” provine din două cuvinte latine „in carnis” care înseamnă „în carne” sau „în trup omenesc”. Ca termen teologic, denotă „luarea formei și naturii umane de către Isus, conceput ca Fiu al lui Dumnezeu”. În acest sens, folosește Ioan cuvântul când spune: „Prin aceasta să cunoașteți Duhul lui Dumnezeu. Fiecare duh, care mărturisește că Isus Hristos a venit în carne, este din Dumnezeu, și fiecare duh, care nu mărturisește că Isus Hristos a venit în carne, nu este din Dumnezeu (…).” - 1 Ioan 4:2-3 (KJV). Astfel, el face din credința în întrupare un test al uceniciei, deși, fără îndoială, aceasta înseamnă mai mult decât simpla credință în apariția istorică a lui Hristos.

Venirea pe lume a unei noi vieți - nașterea unui copilaș - este în sine o minune. Infinit mai mult trebuie să reprezinte o minune întruparea Fiului lui Dumnezeu însuși. Ea va rămâne pentru totdeauna o taină dincolo de înțelegerea omenească. Ceea ce poate face orice om este să o accepte ca parte a planului de mântuire care a fost descoperit treptat după căderea omului în Eden. Din motive pe care nu le putem pătrunde pe deplin, Dumnezeu a permis păcatul. Totuși, El a oferit un remediu. Acest remediu este ceea ce noi numim planul de mântuire și este strâns legat de întruparea, moartea și învierea Fiului lui Dumnezeu. Nu putem concepe că Dumnezeu nu a știut cât avea să-L coste creațiunea, și sfatul de pace1” care a hotărât în această problemă; trebuie să fi inclus soluții pentru orice eveniment neprevăzut. Pavel numea acest plan „înțelepciune ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o înainte de lume pentru gloria noastră”. - 1 Corinteni 2:7. 

Expresia „înainte de lume” înseamnă înainte de crearea oricărui lucru. Deci planul de mântuire nu a fost o soluție de ultim moment. El a fost „rânduit mai dinainte”. Chiar când Lucifer a păcătuit, planul nu a fost descoperit în întregime, ci era „păstrat în tăcere din vremea veșniciei”. - Romani 16:25 (ARV). Dumnezeu nu oferă niciun motiv pentru aceasta. Pavel ne informează că „prin descoperire Dumnezeiască am luat cunoștință de această taină (…) taina lui Hristos, care n-a fost făcută cunoscută fiilor oamenilor în celelalte veacuri în felul cum a fost descoperită acum sfinților apostoli și prooroci ai lui Hristos prin Duhul”. - Efeseni 3:3-5

 Se cuvine

 În epistola către Evrei sunt două cuvinte care ne interesează în acest punct, și anume „se cuvine” din versetul 10 al capitolului 2 și „trebuie” din versetul 17 al aceluiași capitol. Cuvântul grecesc pentru „se cuvine” este „prepo” și înseamnă „corespunzător”, „corect”, „exact”, „plăcut”. Pavel, pe care-l considerăm autorul epistolei către Evrei, este curajos când îndrăznește să-i atribuie motive lui Dumnezeu și declară că este potrivit și drept pentru Dumnezeu să-L facă pe Hristos „desăvârșit prin suferință”. - Evrei 2:10. El consideră că „Îi este plăcut” lui Dumnezeu să procedeze astfel; aceasta înseamnă că El aprobă acest lucru. În presupunerile lui cu privire la Dumnezeu, Pavel îl imită pe Avraam, care a fost și mai curajos. Fără să înțeleagă ce avea Dumnezeu de gând să facă, Avraam Îl sfătuiește să renunțe la planul Său. El spune: „Vei nimici oare pe cel bun împreună cu cel rău?(…) Să omori pe cel bun împreună cu cel rău, așa ca cel bun să aibă aceeași soarta ca cel rău, departe de Tine așa ceva! Departe de Tine! Cel ce judecă tot pământul nu va face oare dreptate?” - Geneza 18:23, 25.

Moise încearcă de asemenea să-L mustre și să-L învețe pe Dumnezeu. Când poporul Israel dansează în jurul vițelului de aur, Dumnezeu îi spune lui Moise: „Acum lasă-Mă; mânia Mea are să se aprindă împotriva lor; și-i voi mistui.”- Exodul 32:10. Moise încearcă să-L liniștească pe Dumnezeu și spune: „Doamne, pentru ce să se aprindă mânia Ta împotriva poporului Tău? Întoarce-Te din iuțimea mâniei Tale și lasă-Te de răul acesta, pe care vrei să-l faci poporului Tău.” - Exodul 32:11-12. „Și Domnul S-a lăsat de răul pe care spusese că vrea să-l facă poporului Său.” - Exodul 32:14. 

Putem observa că, în acest episod interesant, Dumnezeu doar îl testează pe Avraam și îi oferă ocazia de a mijloci pentru oameni. Aceasta ne descoperă dispoziția lui Dumnezeu de a discuta problemele cu sfinții Săi, și chiar cu cei care nu sunt sfinți. El adresează omenirii invitația: „Veniți acum să ne judecam”. - Isaia 1:18. Dumnezeu este nerăbdător sa comunice cu poporul Său. Nici Avraam și nici Moise nu au fost mustrați pentru îndrăzneala lor. 

 Trebuie

 Celălalt cuvânt asupra căruia dorim să ne îndreptăm atenția este „trebuie”. Vorbind despre Hristos, Pavel spune: „În toate lucrurile a trebuit să fie asemenea fraților Săi, ca să poată fi, în ce privește legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos și vrednic de încredere, ca să facă ispășire pentru păcatele norodului.” - Evrei 2:17. În timp ce „se cuvine” din versetul 10 este o expresie blândă, „trebuie” din versetul 17 („ophilo” în greacă) este un cuvânt aspru și s-ar traduce ca „obligatoriu”, „trebuie”, „a avea ordin”, „a fi obligat, îndatorat, dator”. Pentru ca Hristos să poată fi un mare preot milos și vrednic de încredere, Pavel spune că trebuie ca El să fie „în toate lucrurile” asemenea fraților Săi. Nu este o chestiune de alegere - El trebuie, El este sub obligație, El o datorează. Dacă nu trebuie să se lupte cu aceleași ispite cu care se luptă oamenii, El nu îi poate înțelege. Cineva care nu a fost niciodată flămând, slăbit sau bolnav, care nu a avut de înfruntat ispita, nu este în stare să-i înțeleagă pe deplin pe cei care sunt chinuiți. 

 Din acest motiv era necesar ca Hristos să devină asemenea fraților Săi în toate lucrurile. Pentru a fi atins de sentimentul slăbiciunilor noastre, trebuia să fi fost El Însuși „cuprins de slăbiciune”. - Evrei 4:15; 5:2 . Astfel, când oamenii suferă, suferă și El în „toate necazurile lor”. - Isaia 63:9 (KJV). Însuși Hristos mărturisește: „Nu M-am împotrivit și nu M-am tras înapoi. Mi-am dat spatele înaintea celor ce Mă loveau, și obrajii înaintea celor ce‑Mi smulgeau barba: nu Mi-am ascuns fața de ocări și de scuipări.” - Isaia 50:5-6. El „a luat asupra Lui neputințele noastre și a purtat bolile noastre”. - Matei 8:17. Hristos nu S-a cruțat pe Sine în niciun lucru. El nu a cerut să fie scutit de nicio încercare sau suferință omenească; și Dumnezeu nu L-a scutit.

Aceste experiențe erau toate necesare pentru ca Hristos să fie un Mare Preot milos. Acum, El poate să-l înțeleagă pe orice fiu al omului, pentru că El știe din proprie experiență foamea, bolile, slăbiciunile, ispitele, supărările, necazurile, durerea și sentimentul despărțirii de Dumnezeu și de om. El a fost „ispitit în toate lucrurile ca și noi, dar fără păcat”. - Evrei 4:15. Pentru că Hristos a fost părtaș la necazurile și slăbiciunile oamenilor îl face să fie un Mântuitor atât de înțelegător. 

 A fost Isus scutit?

 Având în minte aceste lucruri, citim cu uimire și tristețe afirmația falsă din Questions on Doctrine, pagina 383, că Hristos a fost „scutit2 de patimile moștenite și întinăciunile care-i afectează pe descendenții naturali ai lui Adam”. Pentru a aprecia importanța acestei afirmații este nevoie să definim termenii „scutit” și „pasiuni”.

 Dicționarul College Standard definește termenul „exempt” („scutit”) astfel: „A elibera sau scuza de o obligație împovărătoare; a elibera, a absolvi de o restricție sau povară.” New World Dictionary, College Edition, dă următoarea definiție: „a scoate, a elibera de sub incidența unei reguli sau legi pe care ceilalți trebuie s-o respecte; a scuza, a elibera (…)  de o regulă care este obligatorie pentru ceilalți; a scuza, a elibera (…) implică eliberarea de niște obligații sau cerințe legale, în special când ceilalți nu sunt scutiți de acestea.”

 Pasiunea („passion”) este definită ca: „la origine suferință sau agonie (…) oricare din emoțiile cum ar fi: ura, supărarea, dragostea, teama, bucuria; agonia și suferințele lui Isus în timpul crucificării, sau în perioada ce a urmat ultimei cine. Patima implică de obicei o emoție puternică, epuizantă.” Patima este un cuvânt cuprinzător. Dacă la origine se referă la supărare, suferință, agonie, nu se rezumă la aceste înțelesuri, nici doar la patimile cărnii, ci include toate emoțiile umane menționate mai sus, cum sunt mânia, supărarea, pofta sau mila. Acest cuvânt include, de fapt, toate ispitele care-l împing pe om la acțiune. A lua aceste emoții din calea omului, a-l scuti de orice ispită, ar avea ca rezultat o creatură sub-umană, un fel de ne-om, un om-umbră, o non-entitate, ceea ce Markham numea „frate cu boul”. Ispita este acea componentă a vieții care determină clădirea unui caracter, bun sau rău, în funcție de modul în care omul reacționează în fața ei.

 Dacă Hristos a fost scutit de patimile omenești, El a fost diferit de ceilalți oameni. Această învățătură este tragică și în totalitate în contradicție cu ceea ce au crezut și au susținut întotdeauna Adventiștii de Ziua a Șaptea. Hristos a venit printre noi ca om, fără să ceară favoruri și fără să fi primit vreo considerație specială. În conformitate cu condițiile legământului, El nu trebuia să primească de la Dumnezeu vreun ajutor care să nu fi fost la îndemâna oricărui alt om. Aceasta a fost o condiție necesară pentru ca demonstrația Sa să aibă valoare și lucrarea Sa să fie acceptată. Cea mai mică deviere de la această regulă ar fi invalidat experimentul, ar fi anulat înțelegerea, ar fi anulat legământul, și efectiv ar fi lăsat omenirea fără nicio speranță. 

 De la început Satana L-a acuzat pe Dumnezeu că este nedrept când pretinde oamenilor să țină legea și de două ori nedrept când îi pedepsește pentru că n-au făcut ceva ce nu poate fi făcut și nimeni n-a făcut vreodată. El susținea că Dumnezeu trebuie să facă mai întâi o demonstrație că legea poate fi ținută, dar sub condițiile în care este supus omul. Noe, Iov, Avraam, David au fost oameni buni, dar n-au reușit să atingă înaltul standard al lui Dumnezeu. „Toți au păcătuit” spune Pavel. - Romani 3:23. 

 Dumnezeu nu a fost influențat de provocarea lui Satana; cu mult timp înainte, chiar din veșnicie, Dumnezeu hotărâse cursul acțiunii Sale. Deci, când a sosit timpul, El a trimis „pe propriul său Fiu în asemănarea cărnii păcătoase și pentru păcat, a condamnat păcatul în carne”. - Romani 8:3 (KJV). Hristos nu a acceptat păcatul în firea pământească; El l-a condamnat, și făcând așa a susținut puterea și autoritatea Legii. Prin moartea Sa pe cruce, El a întărit mai departe legea, suferind pedeapsa cerută de încălcarea ei și confirmând legitimitatea acestei pedepse. El poate acum să ierte, fără a putea fi acuzat că ignoră legea sau că o dă la o parte. 

 Când a devenit evident că Dumnezeu intenționează să-L trimită pe Fiul Său și să demonstreze prin El că omul poate ține legea, Satana și-a dat seama că urmează o criză și că el trebuie să-l învingă pe Hristos sau să piară pentru veșnicie. Un lucru îl preocupa în mod deosebit. Va veni Hristos pe pământ ca un om, cu limitele, slăbiciunile și infirmitățile pe care omul le-a dobândit ca urmare a păcatului ? Dacă da, Satana spera că-L va putea înfrânge. Dacă Dumnezeu L-ar fi scutit pe Isus de pasiunile care afectează pe descendenții lui Adam, el ar fi putut pretinde că Dumnezeu nu joacă cinstit, că testul nu este valid. În următoarele citate descoperim răspunsul lui Dumnezeu:

 „Dumnezeu a îngăduit ca Fiul Său să vină ca un prunc neajutorat, supus slăbiciunilor omenești. El I-a permis să întâmpine pericolele vieții ca oricare suflet omenesc, să lupte ca orice fiu al omului cu riscul înfrângerii și al pierderii veșnice.” – Hristos lumina lumii, p. 49.

 „Mulți susțin că Hristos nu putea fi învins de ispită. Dacă ar fi fost așa, El n-ar fi putut să se așeze în locul lui Adam (…) Mântuitorul nostru a preluat umanitatea cu toate caracteristicile ei. El a îmbrăcat natura umană cu posibilitatea căderii în ispita.” – Hristos lumina lumii, p. 117.

 „Ispita la care a fost supus Hristos era o teribilă realitate. El a fost pus la probă având libertatea de a ceda ispitelor Satanei și de a compromite astfel planul lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi fost așa, dacă nu ar fi existat posibilitatea ca El să cadă, nu ar fi putut fi ispitit în toate lucrurile așa cum este ispitită familia omenească.” - The Youth’s Instructor, 28 octombrie 1899.

 „Când Adam a fost asaltat de ispititor, nu era afectat de niciuna din urmările păcatului. El se afla în deplina putere a bărbăției posedând deplina vigoare a minții și a trupului (…) Nu tot la fel era Isus când a mers în pustie pentru a-l înfrunta pe Satana. Timp de patru mii de ani rasa umană decăzuse în ce privește puterea fizică, mintală și morală; iar Hristos luase asupra Lui infirmitățile omenirii degenerate. Numai astfel putea să-l salveze pe om din adâncimea degradării sale.” – Hristos lumina lumii, p. 117.

 Hristos „L-a înfrânt pe Satana, în aceeași natură asupra căreia Satana obținuse victoria. Vrăjmașul a fost învins de Hristos. Puterea divinității Mântuitorului a fost ascunsă. El a biruit ca om, bazându-se pe Dumnezeu pentru a primi putere. Acest lucru este privilegiul oricui.” - The Youth’s Instructor, 25 aprilie 1901.

 „Am primit scrisori în care se afirma că nu este posibil ca Hristos să fi avut aceeași natură ca și omul, pentru că, dacă ar fi avut-o, ar fi căzut la ispite similare. Dacă Isus n-ar fi avut natura omului, nu ar fi putut să ne fie exemplu. Dacă nu ar fi fost părtaș naturii noastre, nu ar fi putut fi ispitit ca și noi. Dacă nu ar fi fost posibil ca El să cedeze ispitei, nu ar putea fi ajutorul nostru. Este o realitate solemnă faptul că Hristos a venit să lupte ca om, în favoarea omului. Ispitirea și biruința Sa ne spun că omenirea trebuie să-I copieze exemplul; omul trebuie să devină părtaș al naturii divine.” - Review and Herald, 18 februarie 1890. 

 „Hristos a purtat păcatele și infirmitățile rasei umane, așa cum erau la vremea când El a venit pe pământ pentru a salva omenirea (…) El a luat natura umană și a purtat infirmitățile rasei degenerate.” - The Temptations of Christ, pp. 30-31.

 Dacă Hristos ar fi fost scutit de pasiuni, El nu ar fi fost capabil să înțeleagă și să ajute omenirea. Într-adevăr, „în toate i se cuvenea a fi făcut asemenea fraților săi, ca să fie mare preot milos și credincios (…), pentru a face împăcare pentru păcatele poporului. Fiindcă, în aceea că el însuși a suferit, fiind ispitit, este în stare să ajute pe cei ispitiți.” - Evrei 2:17-18, Fidela. Un Mântuitor care n-a fost ispitit niciodată, care nu a avut de luptat cu pasiunile, care niciodată nu a „înălțat rugăciuni și implorări cu strigate mari și cu lacrimi către Cel care putea să-L salveze de la moarte”, care „deși era Fiu”, totuși nu a învățat ascultarea prin lucrurile pe care le-a suferit, ci a fost „scutit” tocmai de lucrurile pe care un adevărat Mântuitor trebuia să le suporte: iată ce fel de Mântuitor ne oferă această nouă teologie. Nu este tipul de Mântuitor de care am nevoie eu, și nici lumea. Cineva care n-a luptat niciodată cu pasiunile nu poate înțelege puterea lor, nici nu poate simți bucuria de a le înfrânge. Dacă Dumnezeu i-a oferit lui Hristos favoruri speciale și „scutiri”, prin chiar acest act L-ar fi descalificat pentru lucrarea pe care trebuia să o facă. Nu există o erezie mai periculoasă decât cea pe care o discutăm acum. Ea îmi fură Mântuitorul pe care-L cunoșteam și Îl înlocuiește cu o personalitate slabă, pe care Dumnezeu nu o crede în stare să reziste și să înfrângă pasiunile pe care El le cere oamenilor să le biruiască. Desigur, este clar pentru toți că nimeni nu poate să pretindă că el crede ceea ce este scris în mărturii și în același timp să creadă această nouă teologie - că Hristos ar fi fost scutit de patimile omenești. Ori una, ori alta. Credincioșii sunt acum chemați să decidă. Ca să poți accepta învățătura din Questions on Doctrine trebuie să renunți la credința în darul pe care Dumnezeu l-a dat acestui popor.

 Istoric

 Poate că cititorul ar fi interesat să știe cum au ajuns aceste doctrine noi să fie acceptate de către conducători și să fie incluse în Questions on Doctrine, și astfel să li se confere statutul de „poziție oficială”.

 Problema naturii lui Hristos pe când era în trup este unul din stâlpii de temelie ai creștinismului. De această doctrină atârnă mântuirea omului. Apostolul Ioan o considera ca fiind hotărâtoare și spune: „Prin aceasta să cunoașteți Duhul lui Dumnezeu. Fiecare duh, care mărturisește că Isus Hristos a venit în carne, este din Dumnezeu, și fiecare duh, care nu mărturisește că Isus Cristos a venit în carne, nu este din Dumnezeu (…).” - 1 Ioan 4:2-3, Fidela.

 În ce fel de trup a venit Isus în lume? Repet un citat pe care l-am redat mai sus: „Hristos a luat asupra Lui infirmitățile unei omeniri degenerate. Numai astfel putea El să-l salveze pe om din adâncimea degradării sale.” - Hristos lumina lumii, p. 117.

 Numai în măsura în care Hristos S-a identificat cu omenirea pe care venise s-o salveze, El poate arăta oamenilor cum să-și învingă slăbiciunile și pasiunile. Dacă oamenii în mijlocul cărora a trăit, ar fi înțeles că El era scutit de patimile pe care ei trebuiau să le înfrunte, influența Sa ar fi fost imediat distrusă și El ar fi fost socotit un înșelător. Declarația Sa, „am biruit lumea” (Ioan 16:33) ar fi fost considerată o laudă necinstită, pentru că, fără pasiuni, El nu avea nimic de învins. Făgăduința Sa: „Celui ce va birui îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” (Apocalipsa 3:21), poate fi întâmpinată de oameni cu pretenția că, dacă Dumnezeu i-ar fi scutit de patimi, ar fi putut și ei realiza ceea ce a făcut Hristos.

 A susține că Dumnezeu L-a scutit pe Hristos de pasiunile care îi strică pe oameni este culmea ereziei. Aceasta nimicește religia adevărată, anulează planul de mântuire și-L face pe Dumnezeu un înșelător, iar pe Hristos complicele Său. O grea responsabilitate apasă asupra celor care propovăduiesc această falsă doctrină care duce la pierderea sufletelor. Adevărul este însă că Dumnezeu, „n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți” (Romani 8:32); mai mult decât atât, deoarece natura Sa era sensibilă la cea mai ușoară ofensă, nepolitețe sau sfidare, încercările Lui au fost mai grele și ispitele Lui mai puternice decât orice ne-ar fi dat nouă să îndurăm. El a rezistat „până la sânge”. Nu, Dumnezeu nu L-a cruțat, nici nu L-a scutit. În agonia Sa, Isus „înălța rugăciuni și cereri cu strigăte mari și cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de moarte”. - Evrei 5:7. „Măcar că era Fiu, a învățat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit.” - versetul 8.

 Având în vedere toate acestea, ne întrebăm din nou, cum și-a făcut loc în biserica noastră această doctrină care-L dezonorează pe Dumnezeu? Este ea rezultatul unui studiu profund, cu rugăciune, timp de ani de zile al oamenilor competenți, iar concluzia finală a fost supusă bisericii într-o întâlnire publică a reprezentanților săi, anunțată dinainte în Review and Herald, oferind detalii asupra schimbărilor plănuite, pe care biserica le-a votat conform procedurii corecte? N-a avut loc nimic din toate acestea. A apărut o carte anonimă3, iar cei care au avut ceva de obiectat au fost judecați și obstrucționați.

 În continuare urmează povestea modului în care aceste noi doctrine și-au făcut loc în biserică, conform relatării doctorului Donald Grey Barnhouse, editorul publicației religioase Eternity, publicată mai întâi în această revistă, în septembrie 1956 și mai târziu într-un articol intitulat „Sunt adventiștii de ziua a șaptea creștini?”. Cu permisiunea sa, am citat din acest articol. Precizăm că doctorul Barnhouse ne-a asigurat că întregul conținut al acestui articol a fost prezentat fraților adventiști pentru aprobare înainte de a fi publicat. Faptul că acest articol a fost publicat de trei ani, și nu a apărut niciun protest sau vreo dezmințire din partea conducătorilor noștri, constituie un argument puternic în favoarea convingerii că ei recunosc adevărul celor relatate.

 Doctorul Barnhouse povestește că, „cu mai puțin de doi ani în urmă s-a luat hotărârea ca domnul Martin să desfășoare o cercetare în legătură cu adventismul de ziua a șaptea”. Domnul Walter R. Martin era la acea dată doctorand în filozofie la Universitatea din New York și colaborator al conducerii publicației Eternity. Dorind să capete informații directe și de încredere, domnul Martin a mers la Washington, la sediul central adventist, și a luat legătura cu unii dintre conducători. „Răspunsul a fost imediat și entuziast.” Domnul Martin a observat curând că „adventiștii respingeau cu înverșunare unele poziții doctrinare care le fuseseră atribuite anterior”. Dintre acestea, cele mai importante erau problema semnului fiarei și cea a naturii lui Hristos pe când era în carne. Domnul Martin „le-a atras atenția că în librăria de lângă clădirea în care aveau loc aceste întâlniri, o carte publicată de ei, și scrisă de unul din pastorii lor, susținea exact contrariul celor afirmate acum de către ei. Conducătorii au trimis după carte, au descoperit ca domnul Martin avea dreptate și au adus imediat acest fapt în atenția funcționarilor Conferinței Generale, pentru ca situația să fie remediată și asemenea publicații să fie corectate”.

 Acestea priveau în special doctrina semnului fiarei, una dintre doctrinele fundamentale ale Bisericii Adventiste, stabilită încă de la începuturi. Când liderii noștri au descoperit că domnul Martin avea dreptate, ei au sugerat funcționarilor Conferinței Generale ca situația sa fie „remediată și publicațiile de acest fel să fie corectate”. Și așa s-a făcut. Nu suntem informați ce publicații au fost „remediate și corectate”, nici dacă autorii au fost anunțați înainte de a se face modificările, nici dacă a fost consultată o comisie de carte aleasă conform procedurii recunoscute; nici dacă editorii sau casa de editură au fost de acord cu schimbările. Știm, în schimb, că în studiile Școlii de Sabat pentru trimestrul al II-le din 1958, care studiau cartea Apocalipsei, capitol cu capitol, capitolul 13 în care se vorbește despre semnul fiarei a fost în întregime omis. Capitolul 12 era acolo, la fel și capitolul 14, dar capitolul 13 lipsea. Studiile Școlii de Sabat fuseseră în mod evident „remediate și corectate”.

 Este desigur anormal ca un slujitor al unei alte denominațiuni să aibă atâta influență asupra conducătorilor noștri, încât să-i determine să „corecteze” teologia noastră și să facă schimbări în învățătura bisericii asupra unei doctrine vitale, și chiar să „invadeze” Școlile de Sabat din întreaga lume și să le răpească prețioasa lecție din Apocalipsa capitolul 13. Pentru conducătorii noștri acest lucru echivalează cu a abdica de la conducere.

 Aceeași procedură

 Dar asta nu e tot. Doctorul Barnhouse relatează că aceeași procedură s-a folosit și cu privire la subiectul pe care îl tratăm aici, și anume natura lui Hristos pe când era în carne. Conducătorii noștri l-au asigurat pe domnul Martin că, despre natura lui Hristos pe când era în trup, „majoritatea denominațiunii a susținut întotdeauna că este fără păcat, sfântă și desăvârșită, în ciuda faptului că unii dintre scriitorii lor au publicat uneori puncte de vedere contrarii, care sunt total respinse de biserică în general”.

Dacă liderii noștri i-au spus așa ceva domnului Martin, i-au spus cel mai mare neadevăr, dintotdeauna. Pentru că denominațiunea noastră nu a susținut un alt punct de vedere decât cel exprimat de Ellen White în citatele folosite în acest articol. Îi provocăm pe conducătorii noștri, sau pe oricine altcineva, să aducă dovezi în sprijinul afirmației lor. Ce neadevăr grosolan este afirmația că „unii scriitori au publicat păreri complet respinse de biserică în general”. Sora White a fost unul dintre acești scriitori care au „publicat”. Dar să ascultăm ce are de spus despre acest subiect una din cărțile noastre standard, carte vândută în milioane de exemplare, Bible Readings for the Home Circle (Lecturi biblice pentru cercul familiei). Am în fața mea două exemplare, unul editat de Pacific Press în 1916, iar celălalt de Southern Publishing House în 1944. În amândouă citim la fel. Iată învățătura acceptată de biserica noastră:

 „În umanitatea Sa, Hristos a fost părtaș la natura noastră căzută, păcătoasă. Dacă nu, atunci El nu a fost «asemenea fraților Săi», nu a fost «ispitit în toate lucrurile ca și noi», nu a biruit așa cum noi trebuie să biruim, de aceea nu ar fi Mântuitorul complet și perfect de care omul are nevoie și trebuie să îl aibă ca să fie salvat. Ideea că Hristos S-a născut dintr-o mama «imaculată» sau fără păcat (protestanții nu susțin acest lucru despre fecioara Maria), nu a moștenit tendințe spre păcat, și din acest motiv n-a păcătuit, Îl scoate pe Hristos de pe terenul lumii căzute, tocmai din locul unde este nevoie de ajutorul Lui. În latura Sa umană, Hristos a moștenit exact ceea ce moștenește fiecare copil al lui Adam, o natură căzută, păcătoasă. În latura Sa divină, chiar de la concepere, El a fost zămislit și născut din Duh. Și aceasta s-a făcut pentru a așeza omenirea într-o poziție avantajoasă și pentru a demonstra că, în același fel, oricine este «născut din Duhul» poate obține biruința asupra păcatului în propria carne păcătoasă. Astfel, fiecare biruiește așa cum a biruit Hristos. - Apocalipsa 3:21. Fără această naștere din Duhul nu există nici victorie asupra ispitei și nici mântuire din păcat. (Ioan 3:3-7).” - Bible Readings for the Home Circle, 1916, p. 174.

 Explicând în ce fel acești scriitori „publică” părerile lor, conducătorii noștri i-au spus domnului Martin că „în rândul lor există și unii membri extremiști, după cum există iresponsabili cu vederi stranii în orice câmp al creștinismului fundamental”. Cred ca s-a mers prea departe. Sora White nu a făcut parte dintre extremiștii care au publicat, și nici autorii cărții Bible Readings for the Home Circle. Conducătorii noștri ar trebui să ceară scuze bisericii, cât se poate de umile, pentru o asemenea jignire adusă membrilor. Este aproape de necrezut că ei au putut face asemenea declarații. Dar acuzația se găsește tipărită de acum aproape trei ani, și nu s-a protestat în niciun fel. Mă simt umilit că s-au putut face asemenea acuzații, și încă și mai umilit că liderii noștri sunt complet indiferenți față de ele.

 Pentru ca cititorul să poată vedea el însuși raportul original al doctorului Barnhouse, am alăturat o copie a articolului „Sunt adventiștii de ziua a șaptea creștini?”. Acesta nu este raportul în întregime, ci doar partea în care se relatează despre problemele discutate aici. Mai târziu voi prezenta alte extrase.

 „Cu mai puțin de doi ani în urmă s-a hotărât ca domnul Martin să întreprindă o cercetare în legătură cu adventismul de ziua a șaptea. Am luat legătura cu adventiștii spunând că doream să-i tratăm corect și că am fi apreciat oportunitatea de a-i intervieva pe unii dintre conducătorii lor. Răspunsul a fost imediat și entuziast. 

 Domnul Martin a mers la Takoma Park, Washington D.C., sediul central al mișcării adventiste de ziua a șaptea. La început, cele două grupuri s-au privit cu mare suspiciune. Domnul Martin citise multă literatură adventistă și s-a prezentat cu o serie de circa patruzeci de întrebări cu privire la poziția lor teologică. La cea de-a doua vizită i-au fost prezentate multe pagini cu răspunsuri teologice detaliate la întrebările sale. Imediat s-a observat că adventiștii negau cu înverșunare unele poziții doctrinare ce le fuseseră atribuite anterior. Pe când domnul Martin citea răspunsurile lor, el a ajuns, de exemplu, la afirmația că ei respingeau ideea că păzirea Sabatului zilei a șaptea ar fi o condiție de mântuire și negau orice învățătură care ar susține că păzirea primei zile a săptămânii este considerată ca fiind primirea semnului anticreștin al fiarei. El le-a atras atenția că în librăria adventistă de lângă clădirea în care aveau loc aceste întâlniri, un volum editat de ei, și scris de un pastor de-al lor, susținea exact contrariul celor afirmate acum de către ei. Conducătorii au trimis după carte, au descoperit că domnul Martin avea dreptate și imediat au adus acest fapt în atenția funcționarilor Conferinței Generale pentru ca situația să fie remediată și asemenea publicații să fie corectate. Aceeași procedură s-a repetat în ceea ce privește problema naturii lui Hristos pe când era în carne, despre care majoritatea denominațiunii a susținut întotdeauna că a fost fără păcat, sfântă și desăvârșită, în ciuda faptului că unii dintre scriitorii lor au publicat ocazional vederi contrarii, total respinse de către biserică în general. Ei au continuat să-i explice domnului Martin că exista în rândul lor un număr de extremiști, după cum există iresponsabili cu vederi stranii în orice câmp al creștinismului fundamental. Această acțiune a adventiștilor de ziua a șaptea este sugestivă pentru alți pași similari care urmau să fie făcuți ulterior. 

 Cartea domnului Martin despre adventiștii de ziua a șaptea va fi publicată peste câteva luni. Ea va conține o prefață scrisă de conducători responsabili ai Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, care vor atesta că nu au fost răstălmăciți în acest volum și că toate punctele de acord și dezacord, prezentate de domnul Martin sunt corecte atât din punctul lor de vedere cât și din punctul nostru evanghelic de vedere. Toate referințele domnului Martin, la un nou volum de doctrine adventist, vor fi de pe paginile dovadă ale cărții lor, care va fi editată în același timp cu lucrarea lui. Pe viitor, orice critică obiectivă la adresa mișcării advente trebuie să se refere la aceste publicații apărute în același timp.

 Poziția adventiștilor poate părea  în unele cazuri, pentru unii dintre noi, o poziție nouă; pentru ei ar putea fi doar poziția grupului majoritar al conducerii înțelepte care este nevoită să «pună frână» unor membri care caută să susțină păreri diferite de cele ale conducătorilor responsabili ai denominațiunii.

Pentru a evita acuzațiile care le-au fost aduse de către evanghelici, adventiștii au făcut deja aranjamente pentru ca programul de radio Vocea Profeției și Semnele timpului, cea mai mare publicație a lor, să fie identificate ca reprezentări ale Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea.”

 În încheiere, doresc să subliniez din nou unele fapte izbitoare:

 În Questions on Doctrine, la pagina 383, se afirmă că Hristos a fost scutit. Spiritul Profeției susține în mod clar că Hristos nu a fost scutit de ispitele și pasiunile care-i asaltează pe oameni. Oricine acceptă această nouă teologie trebuie să renunțe la mărturii. Nu există o altă posibilitate.

Domnul Martin a avut un rol esențial în schimbarea învățăturii noastre despre semnul fiarei și natura lui Hristos pe când era în carne. Schimbări similare au fost făcute în alte cărți, dar nu suntem informați care sunt aceste schimbări.

Conducătorii noștri au promis că nu vor mai face prozelitism. Aceasta va opri efectiv lucrarea noastră pentru lume. Și au promis că-i vom raporta domnului Martin cine va încălca această înțelegere.

Am fost amenințați că se va „pune frână” celor care nu vor crede și nu vor urma pe conducători. Aceștia sunt caracterizați ca extremiști și „iresponsabili cu vederi stranii”.

Suntem îngroziți să aflam că, pe unele căi, conducerea evanghelică are suficientă influență asupra conducătorilor noștri pentru a determina Vocea Profeției și Signs of the Times să-și controleze mișcările pentru a evita acuzațiile care le-au fost aduse de către evanghelici. Este o veste înspăimântătoare. Acestea sunt instrumente ale lui Dumnezeu și este incredibil faptul că liderii noștri permit unei influențe din afară să le afecteze. Prin aceasta s-a comis un mare păcat împotriva bisericii, păcat ce poate fi șters doar printr-o adâncă pocăință a părții vinovate, sau prin demisia discretă din conducere a persoanelor implicate.

Membrii noștri sunt în mare măsură neinformați și se fac eforturi pentru a-i ține în ignoranță. Se ordonă ca totul să fie ținut secret și retineți că la recenta sesiune a Conferinței Generale nu s-a făcut niciun raport asupra tratativelor noastre cu evanghelicii și despre alianțele făcute cu ei. Oficialii noștri se joacă cu focul și conflictul care va rezulta va împlini previziunea că rătăcirea omega „va fi de o natură înspăimântătoare”. 

 De șapte ori am cerut o audiență și mi s-a făgăduit, doar cu condiția să mă întâlnesc în particular cu câțiva oameni și să nu primesc nicio înregistrare de la dezbateri. Am cerut o audiență publică, sau, dacă audierea va fi particulară, să se facă o înregistrare audio și să mi se dea o copie a acesteia. Am fost refuzat.

 Deoarece nu pot avea o audiență am scris aceste mesaje care conțin și vor conține ceea ce am dorit să spun într-o audiență. Puteți descoperi motivul pentru care funcționarii Conferinței Generale nu mi-au acordat audiența pe care am cerut-o? 

 Sunt un adventist de ziua a șaptea și iubesc acest mesaj pe care l-am predicat multă vreme. Sunt adânc întristat să văd că stâlpii de temelie ai credinței noastre sunt distruși, și că adevărurile binecuvântate care au făcut din noi ceea ce suntem acum sunt abandonate. 

 Următoarea scrisoare va fi trimisă numai celor ce o vor cere, deci trimiteți numele și adresa. 

 Mulțumesc lui Dumnezeu că sunt sănătos și doresc ca binecuvântarea Domnului să fie cu fiecare cititor. Ne așteaptă timpuri grele și trebuie să ne ținem strâns de Dumnezeu în aceste vremuri pline de primejdii. 

 

Domnul cu voi!