Scrisoarea a doua - Tentative de falsificare
Copiază link

Scrisoarea a doua - Tentative de falsificare

La începutul verii anului 1957 am avut în mâinile mele, în mod providențial cred, un exemplar al proceselor verbale ale White Board of Trustees (Consiliul Administratorilor Fundației White), din luna mai a acelui an. Pentru cei care nu sunt familiarizați cu acest consiliu, pot spune că este un mic comitet căruia i s-a încredințat custodia tuturor scrisorilor, manuscriselor și cărților rămase de pe urma sorei White. În colaborare cu oficialii bisericii, consiliul stabilește cine trebuie să aibă acces la materiale, în ce măsură și cu ce scop; ce va fi publicat și ce nu; și ce materiale nu vor fi făcute disponibile deloc.

Cea mai mare parte din munca acestui consiliu constă în examinarea și publicarea acestor scrieri, cât și recomandarea pentru publicare a unor materiale considerate ca având valoare permanentă. Această muncă are o mare importanță pentru biserică, întrucât numai ceea ce este aprobat de către consiliu va vedea lumina zilei. În timpul vieții sale, sora White însăși a făcut o mare parte din munca de selectare și editare, și în toate cazurile ea supraveghea ceea ce se făcea. Știm că orice se publica era supravegheat de dânsa și avea aprobarea ei. Consiliul a preluat acum munca aceasta.

Doi bărbați și comitetul

Conform proceselor verbale ale Fundației White, în prima zi a lunii mai 1957, doi bărbați, membrii ai comitetului desemnat pentru a scrie cartea care avea să apară sub numele de Questions on Doctrine, au fost invitați de consiliu să se întâlnească cu ei pentru a discuta o problemă asupra căreia se făcuseră unele considerații, la o întâlnire din ianuarie a aceluiași an. Această problemă avea în vedere afirmațiile sorei White cu privire la lucrarea de ispășire care se desfășoară acum în sanctuarul din cer. Această concepție nu se armoniza cu concluziile la care ajunseseră conducătorii noștri în discuțiile cu evanghelicii. Pentru a înțelege pe deplin importanța celor întâmplate, este necesar să amintim câteva lucruri din istorie.

Conducătorii adventiști au fost pentru câtva timp în legătură cu doi pastori de altă credință, evanghelici, doctorul Barnhouse și domnul Martin, redactorul șef al publicației religioase Eternity, care apare la Philadelphia, respectiv adjunctul său; și au discutat cu ei diverse lucruri din doctrinele noastre. În aceste conversații, ca și în numeroase scrisori care au circulat între ei, evanghelicii au ridicat obiecții serioase asupra unor aspecte ale credinței noastre. Cea mai importantă problemă a fost dacă adventiștii pot fi considerați creștini în timp ce susțin puncte de vedere cum sunt: doctrina sanctuarului, cele 2300 de zile, anul 1844, judecata de cercetare și lucrarea de ispășire a lui Hristos în sanctuarul ceresc după 1844. Oamenii noștri și-au exprimat dorința ca Biserica Adventistă să fie recunoscută drept una dintre bisericile protestante, o biserică creștină, și nu drept o sectă.

Cele două grupuri au petrecut „sute de ore” studiind și s-au scris multe sute de pagini. Evanghelicii au vizitat sediul nostru central din Takoma Park, iar oamenii noștri au vizitat Philadelphia și au fost oaspeții doctorului Barnhouse acasă la el. Din când în când, alți oameni erau chemați la consultări asupra unor probleme cum ar fi Vocea Profeției și periodicele noastre, toate acestea cu scopul de a descoperi ce obstacole stau în calea recunoașterii bisericii noastre ca denominațiune creștină.

După discuții lungi, plănuite, cele două părți au ajuns, cel puțin, la un acord lucrativ, și deși evanghelicii încă obiectau asupra unora din doctrinele noastre, erau dispuși să ne recunoască drept creștini. Noi trebuie să facem câteva schimbări, în unele din cărțile noastre, privind „semnul fiarei” și, de asemenea, „privind natura lui Hristos pe când era în trup”. - Eternity, septembrie 1956. A fost adus „în atenția funcționarilor Conferinței Generale, ca situația să poată fi remediată și astfel de publicații să poată fi corectate”. Corecturile au fost făcute și „această acțiune a adventiștilor de ziua a șaptea este sugestivă pentru alți pași similari care urmează să fie făcuți ulterior”. - Ibid. Nu suntem informați care alte cărți au fost „remediate și corectate”. Evanghelicii au publicat în revista Eternity un raport al discuțiilor lor cu adventiștii, de unde au fost luate citatele de mai sus. Doctorul Barnhouse afirmă că ei și-au luat precauția de a prezenta manuscrisul adventiștilor, pentru a nu se strecura vreo eroare sau neînțelegere.

Adventiștii nu au publicat niciun raport. Nici chiar la Sesiunea Conferinței Generale de anul trecut (1958), chestiunea nu a fost discutată. Doar câțiva știu că au avut loc conferințe cu evanghelicii. Se șoptește că liderii noștri au avut conferințe cu evanghelicii, dar unii consideră că acestea sunt doar zvonuri. Cei câțiva care știu, se abțin să-și spună părerea. Pare să existe o conspirație pentru păstrarea secretului.

Până astăzi nu știm, și nici nu ar trebui să știm, cine a avut convorbirile cu evanghelicii. Nu știm, și nu ar trebui să știm, cine a scris Questions on Doctrine. Investigări serioase n-au dus la niciun rezultat. Nu știm, și nu ar trebui să știm, ce schimbări s-au făcut, și în ce cărți, cu privire la semnul fiarei și la natura lui Hristos pe când era în trup. Nu știm cine a autorizat scoaterea din studiile Școlii de Sabat pentru trimestrul al II-lea din 1958, a capitolului 13 din Apocalipsa, care se referea la semnul fiarei. Doctorul Barnhouse raportează că „pentru a evita acuzațiile evanghelicilor” adventiștii „au elaborat aranjamente” care privesc Vocea Profeției și The Signs of the Times..

Ce s-a „elaborat” nu știm și nu ni se spune. Nu ar trebui să avem un raport detaliat? Ne miră, de asemenea, cum se poate întâmpla ca pastori ai unei alte denominațiuni să aibă un cuvânt de spus în ceea ce privește modul cum ne conducem noi treburile. Au abdicat conducătorii noștri? Cum se face că ei se consultă cu evanghelicii și țin propriul nostru popor în întuneric?

Ce s-a făcut la conferințe?

Pentru un raport al acestora suntem limitați, aproape în întregime, la cele publicate în Eternity. Subiectul care a cerut cel mai mult timp la aceste conferințe a fost cel al sanctuarului. Doctorul Barnhouse a fost sincer în aprecierea sa asupra acestei doctrine. El a avut obiecții în particular, mai ales asupra judecății de cercetare, pe care o caracteriza ca fiind „cel mai colosal fenomen psihologic pentru salvarea reputației din istoria religioasă”. Mai târziu, el a numit-o „neînsemnata si aproape naiva doctrină a judecății de cercetare” și spunea că „orice efort de a o susține este perimat, prostesc și fără folos”. - Eternity, septembrie 1956.

Discutând despre explicația lui Hiram Edson asupra dezamăgirii de la 1844, doctorul Barnhouse spunea că presupunerea că Hristos „are de făcut o lucrare în sfânta sfintelor înainte de a veni pe pământ (…) este o idee omenească, pentru salvarea reputației (idee pe care) unii adventiști neinformați (…) au dus-o la extreme fantastice. Domnul Martin și cu mine i-am auzit pe conducătorii adventiști spunând, hotărât, că ei resping toate aceste idei extremiste. Au spus-o în termeni foarte clari. În plus, ei nu cred, așa cum gândeau unii dintre înaintașii lor, că lucrarea de ispășire a lui Isus nu s-a încheiat la Calvar, și că El ar oficia o slujbă preoțească începând din 1844. Această idee este de asemenea categoric respinsă”. - Ibid.

Rețineți aceste afirmații: Ideea că Hristos „are o lucrare de făcut în sfânta sfintelor înainte de a veni pe acest pământ (…) este o idee omenească pentru salvarea reputației” și, „Domnul Martin și cu mine i-am auzit pe conducătorii adventiști spunând, hotărât, că ei resping toate aceste idei extremiste. Au spus-o în termeni foarte clari.”

Cred că s-ar cuveni ca biserica noastră să aibă o declarație clară din partea liderilor noștri, care să confirme dacă doctorul Barnhouse și domnul Martin spun adevărul când susțin că i-au auzit pe conducătorii noștri spunând că ei resping ideea că Hristos are de făcut o lucrare în sfânta sfintelor înainte de a veni pe pământ. Această problemă necesită un răspuns foarte clar.

 Încercare de falsificare

 Înainte de a continua relatarea celor petrecute la conferințe, haideți să ne întoarcem la cei doi bărbați care, în prima zi a lunii mai 1957, s-au întâlnit cu Consiliul de Administrație al Fundației White pentru a le cere sfatul și, de asemenea, pentru a face o sugestie. Acești bărbați cunoșteau bine declarațiile făcute de doctorul Barnhouse și domnul Martin, despre faptul că ideea slujirii lui Hristos în sfânta sfintelor fusese total respinsă. Aceste declarații fuseseră publicate de câteva luni, la acea vreme, și nimeni nu protestase. Oricum, cei doi bărbați nu aveau nevoie de declarația publicată, deoarece amândoi luaseră parte la discuțiile cu evanghelicii. Mai ales unul dintre ei avusese o contribuție remarcabilă la aceste conferințe, îl vizitase pe doctorul Barnhouse la locuința sa și vorbise în bisericile păstorite de el, la invitația acestuia. El era unul dintre cei patru oameni care duseseră greul, și a fost cel ales pentru a-l însoți pe domnul Martin în turul său pe coasta de vest pentru a vorbi în bisericile noastre. Era foarte apreciat de către doctorul Barnhouse. De altfel, sentimentul era reciproc.

 În perioada în care cei doi oameni au vizitat pentru prima oară arhivele, în Ministry au apărut o serie de articole despre care se pretindea că ar prezenta „punctul de vedere adventist asupra ispășirii, confirmat, iluminat și clarificat de Spiritul Profeției”. În ediția din februarie 1957 apare afirmația că „sacrificiul de pe cruce constituie ispășirea completă, desăvârșită și finală pentru păcatul omului”. Această declarație este în armonie cu credința conducătorilor noștri, așa cum îi citează doctorul Barnhouse. Este de asemenea în armonie cu o declarație semnată de un înalt slujitor al bisericii într-o scrisoare personală: „Nu puteți, frate Andreasen, să negați prețioasa învățătură că Isus a făcut la cruce o ispășire completă și arhisuficientă (…) Noi o vom susține mereu și vom continua să o proclamăm, întocmai ca și scumpii noștri înaintași în credință.”

Ar fi interesant dacă scriitorul ar aduce o dovadă pentru această afirmație. Adevărul este că înaintașii noștri n-au crezut și n-au proclamat niciodată acest lucru. Ei nu credeau că lucrarea de la cruce a fost completă și suficientă. Ei credeau că prețul de răscumpărare a fost plătit și aceasta este mai mult decât suficient; dar ispășirea finală necesită intrarea lui Hristos în sfânta sfintelor în 1844. Astfel au predicat și au crezut întotdeauna adventiștii, și aceasta este cea mai veche și mai solidă doctrină pe care înaintașii noștri au crezut-o și au proclamat-o. Ei nu puteau să predice că ispășirea de la cruce a fost completă, desăvârșită și finală, și totuși să creadă că o altă ispășire, tot finală, a avut loc în 1844. Ar fi fost absurd și lipsit de sens. Plătirea pedepsei pentru păcatele noastre a fost, desigur, o parte vitală a planului de mântuire, dar nu a fost totul. O putem compara cu plasarea în banca cerului a unei sume suficiente pentru orice situație și care poate fi retrasă de către, și pentru orice individ, care are nevoie de ea. Acest preț este „sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur și fără prihană” (1 Petru 1:19). Prin moartea Sa pe cruce, Isus „a plătit totul”, dar această prețioasă comoară devine eficientă pentru noi doar în măsura în care Hristos ne-o atribuie, și aceasta presupune venirea pe lume a fiecăruia din noi; deci ispășirea trebuie să continue câtă vreme se vor naște oameni. Ascultați cele ce urmează:

„Prin ascultarea Sa a fost acumulat un capital inepuizabil de ascultare desăvârșită. Cum se face că un așa imens tezaur nu este corespunzător? În ceruri, meritele lui Hristos, renunțarea la Sine și sacrificiul Său sunt depozitate ca și tămâia, pentru a fi oferite împreună cu rugăciunile poporului Său.”- General Conference Bulletin, (Buletinul Conferinței Generale), vol. 3, pp. 101, 102, trimestrul al IV-lea, 1899.

 Rețineți expresiile: „capital inepuizabil”, „tezaur imens”, „meritele lui Hristos”. Acest capital a fost depozitat la cruce, dar nu și folosit acolo. El este depozitat și oferit împreună cu rugăciunile poporului lui Dumnezeu. Și în mod special după 1844, acest capital este utilizat din belșug, pe măsură ce poporul lui Dumnezeu crește în sfințenie; dar nu poate fi epuizat; este suficient și disponibil. Ascultați din nou:

„El, care prin ispășirea Sa proprie a pregătit pentru ei un capital infinit de putere morală, nu va ezita să folosească această putere în folosul lor. El le va atribui propria Sa îndreptățire (…) Prin ascultarea Sa a fost acumulat un capital inepuizabil de ascultare desăvârșită (…) Când rugătorii sinceri și umili înaintează la tronul lui Dumnezeu, Hristos împarte cu ei meritele propriei Sale vieți de ascultare desăvârșită. Rugăciunile noastre sunt parfumate cu această tămâie. Hristos S-a pus garant pentru a mijloci în favoarea noastră, și Tatăl L-a ascultat întotdeauna.” - Ibid.

În timp ce ne rugăm, acum în 1959, Hristos mijlocește pentru noi și „amestecă” cu rugăciunile noastre „meritele propriei Sale vieți de ascultare desăvârșită. Această tămâie parfumează rugăciunile noastre (…) și Tatăl îl ascultă întotdeauna pe Fiul Său”.

 Comparați aceasta cu declarația din Questions on Doctrine, pagina 381: „(Isus) se înfățișează înaintea lui Dumnezeu pentru noi (…) Dar aceasta nu în speranța de a obține ceva pentru noi acum sau în viitor. Nu! El a obținut-o deja pentru noi la cruce.” Rețineti imaginea: Hristos se înfățișează înaintea Lui Dumnezeu pentru noi. El mijlocește, dar nu obține nimic. Mijlocește de 1800 de ani și nu primește nimic. Oare nu știe El că are deja? Nu L-a informat nimeni că este inutil să mijlocească? El Însuși „nu are speranță” să obțină ceva acum sau în viitor. Și totuși El mijlocește și continua să pledeze. Ce priveliște pentru îngeri! Și aceasta este prezentată ca fiind o învățătură adventistă! Aceasta este cartea aprobată de conducătorii adventiști și răspândită în toată lumea pentru a arăta ce credem noi. Dumnezeu să ne ierte! Cum putem noi să stăm înaintea lumii și să convingem pe cineva că noi credem într-un Mântuitor în stare să mântuiască, când Îl prezentăm ca mijlocind fără rost înaintea Tatălui?

Dar, slavă Domnului, aceasta nu este o doctrina adventistă. Ascultați ce spune sora White, citată mai sus: „Hristos S-a pus garant pentru a mijloci în favoarea noastră, și Tatăl Îl ascultă întotdeauna pe Fiul Său.” Aceasta înseamnă creștinism, și nu opinia cealaltă. 

 În aceste condiții, putem noi să tăcem? Sora White spune: „În ultimii cincizeci de ani, fiecare fază a ereziei s-a năpustit asupra noastră (…) în special în ce privește slujirea lui Hristos în sanctuarul ceresc (…) Vă mirați că, atunci când văd începuturile unei lucrări care amenință să schimbe unii dintre stâlpii credinței noastre, am ceva de spus? Trebuie să ascult ordinul: «Înfruntă-l!»” - Seria B, nr. 2, p. 58.

 Și din nou: „Vrăjmașul sufletelor a căutat să insufle presupunerea că o mare reformă urmează să aibă loc printre adventiștii de ziua a șaptea și că această reformă constă în renunțarea la unele doctrine care constituie stâlpii credinței noastre și angajarea într-un proces de reorganizare. Dacă această așa-zisă reformă ar avea loc, ce s-ar întâmpla? Principiile adevărului pe care Dumnezeu, în înțelepciunea Sa, le-a dat bisericii rămășiței, ar fi distruse. Adevăruri fundamentale, care au susținut lucrarea în ultimii cincizeci de ani, ar fi considerate erori. Ar fi instituită o nouă organizație. Cărți de un nou ordin ar fi scrise. Un sistem de filozofie intelectuală ar fi introdus (…) Nimic nu ar putea sta în calea noii mișcări.” - Ibid, pp. 54, 55.

„Vom tăcea de frică să nu le rănim sentimentele? (...) Vom păstra tăcerea de frică să nu le stricăm influența, în timp ce suflete sunt înșelate? (…) Mesajul meu este: Nu mai consimțiți să ascultați pervertirea adevărului fără a protesta.” - Ibid, pp. 9, 15.

 Prima întâlnire din mai

Mă îndoiesc de faptul că liderii adventiști erau pe deplin conștienți de multiplele referințe din lucrările sorei White cu privire la lucrarea de ispășire care se desfășoară în sanctuarul ceresc, de la 1844 încoace. Dacă totuși au fost conștienți, cum ar fi putut îndrăzni să adopte poziția pe care au luat-o în ce privește problema sanctuarului? Această idee își are suportul în aparenta surpriză a celor doi bărbați care au vizitat arhivele și au afirmat că, în cercetările lor, au „devenit brusc conștienți de declarațiile sorei White care sugerau că lucrarea de ispășire a lui Hristos se desfășoară acum în sanctuarul ceresc”. - Procesul verbal, 1 mai 1957, p. 1483. De ce au devenit ei brusc conștienți? Descoperirea pare să-i fi surprins. Folosind pluralul – declarații – ei se referă la mai mult de o singură referință. Nu știu cât de multe au găsit ei. Eu am găsit șaptesprezece, și mai sunt cu siguranță și altele. Și de ce folosesc ei cuvântul  „sugerează”? Sora White face mai mult decât să sugereze. Ea face afirmații hotărâte. Iată câteva dintre acestea:

„La sfârșitul celor 2300 de zile, în 1844, Hristos a intrat în locul prea sfânt din sanctuarul ceresc, pentru a încheia lucrarea de ispășire, în pregătirea revenirii Sale.” - Tragedia veacurilor, p. 422.

 „Hristos a sfârșit doar o parte a lucrării Sale ca Mijlocitor pentru a începe o altă parte a acestei lucrări, și încă mijlocește cu sângele Său înaintea Tatălui, în favoarea păcătoșilor.”- Ibid, p. 429.

 La „deschiderea locului prea sfânt din sanctuarul ceresc, în 1844, Hristos a intrat acolo pentru a încheia lucrarea de ispășire. Ei vedeau ca Isus slujea acum înaintea chivotului lui Dumnezeu, mijlocind cu sângele Său în favoarea păcătoșilor”. - Ibid., p. 433. 

 „Hristos este reprezentat ca stând continuu la altar, oferind în fiecare moment sacrificiul Său pentru păcatele lumii (…) Din cauza păcătuirii neîncetate este nevoie de Mijlocitor (…) Isus prezintă prinosul oferit pentru fiecare ofensă și orice greșeală a păcătosului.” - Manuscrisul 50, 1900.

 Aceste afirmații sunt clare. La sfârșitul celor 2300 de zile, în 1844, Hristos intră în sfânta sfintelor „pentru a încheia lucrarea de ispășire”. „El terminase doar o parte a lucrării sale ca Mijlocitor al nostru” în prima despărțitură. Acum El „începe o altă parte a lucrării Sale”. El mijlocește „cu sângele Său înaintea Tatălui”. El „slujește continuu la altar”. Acest lucru este necesar „din cauza păcătuirii neîncetate”. „Isus prezintă prinosul oferit pentru fiecare ofensă și orice greșeală a păcătosului”. Aceasta argumentează faptul că ispășirea este continuă, actuală. El oferă  „în fiecare moment”. „Isus prezintă prinosul oferit pentru fiecare ofensă”. „El trăiește pururea ca să mijlocească pentru ei.” - Evrei 7:25.

 Putem presupune că, atunci când cei doi bărbați afirmau că au „devenit brusc conștienți de declarațiile lui Ellen White, care sugerau că lucrarea de ispășire a lui Hristos se desfășoară acum în sanctuarul ceresc”, ei citiseră fragmentele de mai sus și poate și altele. În lumina acestei cunoștințe, ce au sugerat ei să se facă? Au dorit ei să-și schimbe vechile opinii eronate și să le armonizeze cu afirmațiile limpezi ale Spiritului Profeției? Nu, din contra, ei „au sugerat membrilor consiliului să introducă în anumite cărți ale lui Ellen White unele note de subsol sau anexe care să explice pe larg înțelegerea noastră privind diferitele faze ale lucrării de ispășire a lui Hristos.” - Proces verbal, p. 1483.

 Cântăriți această uluitoare afirmație. Ei admit că sora White afirmă că „lucrarea de ispășire a lui Hristos se desfășoară acum în sanctuarul din ceruri” și apoi propun să se insereze, în unele din cărțile dânsei, note care să prezinte înțelegerea noastră cu privire la ispășire! Ei erau, în orice caz, de acord cu declarația oficială din Questions on Doctrine, că atunci când citim „în scrierile lui Ellen White că Hristos face acum ispășire, trebuie să se înțeleagă că ne referim doar la faptul că Hristos o pune acum în aplicare” etc., - pp. 354, 355.

 Dacă sora White ar trăi acum și ar putea citi aceasta, în mod sigur s-ar ocupa de îndrăzneții scriitori în cuvinte foarte clare. Ea nu ar acorda nimănui, oricine ar fi acesta, dreptul să schimbe cele scrise de ea sau să le interpreteze astfel încât să strice înțelesul lor clar. Pretenția pe care Questions on Doctrine o ridică, cum că dânsa ar fi intenționat să spună altceva decât a spus, distruge efectiv autoritatea a tot ceea ce a scris ea. Dacă ar trebui să consultăm un interpret inspirat din Washington pentru a ști ce a vrut ea să spună, am putea mai bine să desființăm complet mărturiile. Dumnezeu să ne păzească de așa ceva!

 La începutul acestui secol, când soarta bisericii atârna în balanță, sora White a scris: „Satana a plănuit să submineze credința noastră în istoria cauzei și lucrării lui Dumnezeu. Sunt adânc îngrijorată scriind aceasta: Satana lucrează prin oameni aflați în poziții importante, pentru năruirea temeliilor credinței noastre. Fraților, vom permite noi să se întâmple așa ceva?” - Review and Herald, 19 noiembrie 1903. 

 Răspunzând la întrebarea „vom permite noi să se întâmple așa ceva?”, ea spune: „Mesajul meu este: Nu voi asista fără să protestez la această pervertire a adevărului (…) Am fost instruită să-mi avertizez poporul; pentru că mulți sunt în pericol să primească teoriile și sofismele care subminează stâlpii de temelie ai credinței.” - Scrisori către medici și pastori, seria B, nr. 2, p. 15.

 „În ultimii cincizeci de ani fiecare fază a ereziei s-a năpustit asupra noastră, pentru a ne întuneca înțelegerea cu privire la învățăturile Cuvântului lui Dumnezeu, în special la cele privind slujirea lui Hristos în sanctuarul ceresc (…) Dar învățăturile fundamentale, care ne-au făcut să fim ceea ce suntem, trebuie păstrate, așa cum Dumnezeu le susține în întreg Cuvântul Său și în mărturiile Spiritului Său. El ne cheamă să rămânem statornici, păstrând credința în principiile fundamentale a căror autoritate este indiscutabilă.” – Ibid., p. 59. 

 „Vă mirați că văzând începuturile unei lucrări care amenință să schimbe unii dintre stâlpii credinței noastre, am ceva de spus? Trebuie să ascult ordinul: «Înfruntă-l!»” – Ibid., p. 58.

În față în mod evident

 După ce cei doi bărbați au sugerat inserarea de note și explicații, în unele din cărțile lui Ellen White, care să dea cititorului impresia că ea nu s-a opus noii lor interpretări, cei doi au mai făcut o propunere. „Este o problemă”, au spus ei, „care va lua o mare amploare în viitorul apropiat și pe care dorim s-o prevenim prin pregătirea și includerea unor note în viitoarele ediții ale cărților lui Ellen White”. - Proces verbal, p. 1483.

Îl las pe cititor să bănuiască de ce se grăbeau acei oameni să introducă note și explicații în cărțile lui Ellen White. Ar putea aceasta să constituie un „fapt împlinit”, un lucru deja făcut și care ar putea fi dificil sau imposibil de schimbat? Este o problemă importantă, pentru că ne-ar da motive să credem că acest lucru s-a întâmplat și cu alte cărți și că există o mișcare hotărâtă de modificare a doctrinei și în alte aspecte ale ei. Acest lucru ar trebui cercetat în continuare, înainte de a fi prea târziu.

 În procesul verbal din data de 2 mai se raportează: „Întâlnirea consiliului administratorilor din data de 1 mai s-a încheiat fără a se face ceva în problema discutată, despre oportunitatea inserării unor note de subsol sau explicații privind afirmațiile lui Ellen White despre lucrarea de ispășire a lui Hristos, care sugerau o lucrare continuă la timpul prezent în ceruri. Întrucât președintele consiliului nostru este plecat din Washington pentru următoarele patru luni, și implicațiile acestei probleme impun cea mai atentă grijă și sfătuire, s-a votat să amânăm pentru mai târziu consfătuirea asupra problemelor care au fost aduse în atenția noastră de frații X și Y privind afirmațiile lui Ellen White despre continuitatea lucrării de ispășire a lui Hristos.” - Proces verbal, p. 1488.

 Putem presupune că, patru luni mai târziu, când fratele Olson s-a întors, s-a votat împotriva propunerilor mai sus amintite. Aceasta se întâmpla la opt luni după prima lor întâlnire din ianuarie, când fusese expusă problema.

Corespondența cu Washington

 Când mi-a fost adusă la cunostință această situație, am început să mă rog. Care era responsabilitatea mea în această problemă, dacă aveam vreuna? Nu am discutat cu nimeni. Am hotărât ca am în primul rând o responsabilitate față de oficialii bisericii, deci am scris conducerii din Washington. Am fost informat atunci că nu aveam dreptul să dețin aceste informații. Erau considerate secrete și nu aveam dreptul să citesc documentele. 

 După ce am trimis patru scrisori, mi s-a spus că ei nu doreau să discute mai departe această problemă. Problema fusese clasată. Când am întrebat dacă asta înseamnă că „ușa s-a închis”, mi s-a replicat: „Consider problema la care vă referiți ca fiind închisă”. Ca și în articolul neadevărat si batjocoritor din Ministry: „am discutat cu frații interesați și dorim să încheiem discuțiile asupra acestei probleme.” Deci ușa se închisese.

 Iată câteva din declarațiile oficiale: „Procesele verbale sunt confidențiale și nu sunt destinate uzului public.” Dacă s-a făcut ceva rău, este interzis să se discute doar pentru că unii vor să păstreze aceasta secret?

 „Ați făcut aceasta pe baza unor zvonuri și pe baza proceselor verbale confidențiale pe care nu aveați dreptul sa le citiți.” Nimeni nu-mi vorbise despre aceasta sau să mă fi informat. Am citit procesul verbal și am acționat în consecință. Procesul verbal nu este zvon sau bârfă. Este un document oficial și este semnat. 

 „(…) nu aveați dreptul să le citiți.” Când am dovezi despre un fapt pe care îl consider distructiv pentru credință, trebuie să închid ochii asupra a ceea ce consider a fi eforturi premeditate de a înșela poporul prin inserarea de note, explicații și note-anexă în cărțile sorei White? Este aprobată oficial această atitudine?

 „Doresc să repet ceea ce am scris anterior, că oamenii au tot dreptul să meargă la comitete, inclusiv cel de la Fundația White, și să facă sugestii fără teama de a fi pedepsiți sau considerați eretici”.

 S-a subliniat din nou: „Reafirm declarația mea anterioară, că eu cred că acești frați au procedat corect mergând la persoanele responsabile pentru a discuta orice sugestie.” Aceasta arată clar că acțiunea celor doi frați este aprobată oficial, că ei n-au făcut niciun lucru pentru care ar putea fi admonestați, ci au făcut ceea ce aveau tot dreptul să facă. Nu cred ca frațietatea noastră va primi cu bucurie acest nou mod de a privi lucrurile. 

 „A sugera că adventiștii de ziua a șaptea, buni și credincioși, s-au apucat să distrugă stâlpii credinței noastre, este complet neadevărat (…) să falsifice mărturiile, când așa ceva nu s-a făcut, nici nu s-a încercat vreodată.”

 Las în seama cititorului să hotărască cu ce scop au mers acei bărbați la comitet: n-au intenționat ei să introducă adăugiri, note, note-anexă, explicații în „unele din cărțile lui Ellen White”? Deși consiliul a decis în cele din urmă să respingă propunerea lor, aceasta nu anulează vinovăția lor. Cât despre a considera acest fapt drept „o falsificare a mărturiilor, când nu s-a făcut și nici nu s-a încercat așa ceva”, procesele verbale vorbesc suficient de clar.

O situație serioasă

 Episodul de la arhive ne aduce în atenție o situație gravă. Problema nu constă numai în faptul că doi bărbați au intenționat să facă adăugiri la unele din cărțile sorei White. Mult mai grav este faptul că această acțiune este aprobată de conducerea noastră, care afirmă că acești oameni aveau tot dreptul să facă ceea ce au făcut. Această declarație deschide și altora calea să-i urmeze și, dacă problema este ținută în secret, pot rezulta cu ușurință mari abuzuri. Fără îndoială, dacă problema ar fi supusă imediat votului bisericii, nu s-ar permite nimănui să modifice sau să încerce să modifice scrierile lui Ellen White. 

Bărbații care au vizitat arhivele în data de 1 mai au declarat clar, conform relatării, că au descoperit că sora White afirmă hotărât că „lucrarea de ispășire a lui Hristos se desfășoară acum în sanctuarul din ceruri”. Pe de altă parte, revista Ministry din februarie 1957 susține exact contrariul. Se afirmă că „sacrificiul de pe cruce constituie ispășirea completă, desăvârșită și finală pentru păcatele oamenilor”. Questions on Doctrine încearcă să împace aceste două păreri opuse afirmând că dacă „auzim pe un adventist spunând sau citim în literatura adventistă, chiar și în scrierile lui Ellen White, că Hristos face acum ispășire, trebuie să se înțeleagă că ne referim doar la faptul că Hristos o pune în aplicare”. - pp. 354, 355. Este clar că, dacă ispășirea a fost finalizată la cruce, nu mai poate avea loc mai târziu o alta ispășire, tot finală. Când predicam, acum o sută de ani, că ziua ispășirii începe în 1844, greșeam deci. Aceasta se încheiase cu 1800 de ani în urmă. Sutele de cărți publicate, mai mult de un milion de exemplare din Bible Readings care au fost vândute, milioanele de broșuri distribuite, în care spuneam că „în ceruri este ziua judecății” erau doctrine false; învățăturile biblice pe care le-am dat copiilor și tinerilor, și pe care le-am prezentat drept adevăruri biblice, sunt basme. Uriah Smith, Loughborough, Andrews, Andross, Watson, Daniells, Branson, Johnson, Lacey, Spicer, Haskell, Gilbert și mulți alții se fac vinovați de propagarea unor doctrine false; și întreaga denominațiune, a cărei contribuție de căpătâi la credința creștină a fost doctrina sanctuarului și lucrarea lui Hristos, trebuie să mărturisească acum că a greșit și că nu avem o solie pentru lume în aceste zile din urmă. Cu alte cuvinte, ne-am înșelat și i-am înșelat și pe ceilalți. Faptul că poate am fost sinceri nu schimbă cu nimic faptul că am răspândit o solie falsă. Dați la o parte problema sanctuarului, judecata de cercetare, solia celor 2300 de zile, lucrarea lui Hristos în sfânta sfintelor, și ne vom pierde dreptul de a exista ca denominațiune, ca mesageri ai lui Dumnezeu pentru o lume pierdută. Dacă Spiritul Profeției ne-a condus greșit atâția ani, să-l dăm la o parte. 

 Dar nu! Opriți-vă! Dumnezeu nu ne-a călăuzit greșit. Nu am predicat născociri viclene. Avem o solie care va rezista încercării și va înfrânge teoriile uzurpatoare care încearcă să se strecoare printre noi. În acest caz nu poporul este cel care a mers pe calea greșită, cu excepția celor care i-au urmat pe conducători. Este timpul pentru o schimbare hotărâtă. 

 Sunt mai mult de patru ani de când apostazia a început să devină evidentă. În acest timp s-au făcut încercări deliberate de a slăbi credința în Spiritul Profeției, fiind clar pentru oricine că atâta timp cât poporul respectă darul care i-a fost dat, nu poate fi călăuzit greșit. Dar nu este timp de vorbit. Este timpul pentru acțiune. Este timpul să facem lumină în ungherele întunecoase. Nu trebuie să mai existe înțelegeri secrete, nici acorduri cu alte denominațiuni care urăsc legea și Sabatul și care batjocoresc credința noastră sfântă. Să nu mai legăm prietenii cu dușmanii adevărului, să nu mai promitem că nu vom face prozelitism. Nu trebuie să-i tolerăm pe conducătorii care acceptă modificarea scrierilor care ne-au fost încredințate și îi stigmatizează ca extremiști pe cei care îndrăznesc să nu fie de acord cu ei. Nu trebuie să mai stăm liniștiți. La corturile tale, Israele!

 Curaj, fraților! Dumnezeu este viu. Avem o lucrare de făcut. Să lucrăm toți împreună. Să nu uităm că tăria noastră stă în apropierea de Dumnezeu, în rugăciune. Fie ca toți să ne consacrăm Lui din nou.