Semnale timpurii de alarmă: cele două plăci tectonice
Copiază link

Semnale timpurii de alarmă: cele două plăci tectonice

În editarea ediţiei adnotate a Întrebări despre doctrină, George Knight a vorbit pentru mulţi în obişnuitul său mod îndrăzneț când a scris că  Întrebări despre doctrină  a devenit cea mai dezbinătoare carte din lumea adventistă din ultimii cincizeci de ani.[1] Mulţi cred că tulburarea denominaţională din interiorul Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea este prețul devastator plătit pentru această deturnare teologică.[2] Cei care cred altfel, se află într-o comă istorică/teologică.

Limitata mea declaraţie de la Conferinţa celei de-a cincizecea aniversări a Întrebări despre doctrină ţinută între 24 şi 27 octombrie 2007 la Universitatea Andrews în Berrien Springs, Michigan, a încercat să dea răspuns la două întrebări: Ce s-a întâmplat – şi de ce!

Problema fundamentală a perioadei dintre 1955 şi 1957 a constat în încercarea naivă a participanților de a îmbina două sisteme teologice diferite, fără a-şi da seama de toată ramificaţia ce se extindea din aceste acțiuni. Când adventiştii au încercat să aşeze teologia lor pe scheletul evanghelic, un semnal de alarmă ar fi trebuit să se declanşeze – multe teorii pur şi simplu nu s-ar fi potrivit. Nici evanghelicii, nici adventiştii nu păreau să observe unele dintre acele doctrine de bază care creaseră acest Mare Canion între calvinism şi forma adventistă de arminianism.[3]

Din alt punct de vedere, adventiştii nu şi-au dat seama că placa lor tectonică avea anumite aspecte care nu se puteau îmbina perfect cu cele ale plăcii tectonice calviniste. În încercarea de a şterge acele diferenţe, cele două plăci s-au ciocnit, iar cutremurul teologic a cuprins ambele lumi, sfărâmăturile produse fiind astăzi încă în proces de sedimentare.[4]

Discutând de curând cu un comitet de uniune de conferință despre efectele de mare impact ale cărții Întrebări despre doctrină, nu am fost surprins, doar întristat. Unele dintre reacţii au fost: „Asta a fost de mult, Herb. Suntem mai preocupaţi de prezent şi de viitor.” sau „Chestiunea aceasta a fost deja pusă la punct de fraţii noştri în urmă cu mulţi ani – de ce să ne reîntoarcem la ea?”

Printre altele, când am sugerat că cele mai multe dintre lucrările de slujire independente care s-au dezvoltat în bisericile noastre astăzi se datorează întâmplărilor din 1957, mi-au fost arătate şi mai multe priviri dezorientate – dar s-a arătat şi un nou interes pentru mai multe detalii. Orice cauză are un efect şi nimic nu începe fără o cauză. Şi tocmai de aceea Conferinţa celei de-a 50-a Aniversări a publicării Întrebări despre doctrină  a necesitat timp pentru a examina cauza şi efectul, a probabil celei mai „dezbinătoare” cărţi din istoria adventistă.

Totul a început cu o scrisoare prietenoasă

În cazul Întrebări despre doctrină, totul a început cu o scrisoare de preţuire specială (28 noiembrie 1949) pe care T. E. Unruh, preşedintele Conferinţei Pennsylvania de Est aparţinând Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, a trimis-o domnului Donald Barnhouse, redactorul importantei reviste Eternity, după ce auzise la radio în anul 1949 cuvântarea acestuia despre „neprihănirea prin credinţă”. Barnhouse a fost uimit să vadă că un conducător adventist îl aprobă pe el, când el era convins că adventiştii cred în „îndreptăţirea prin fapte”. Barnhouse mai observase că adventiştii aveau o cristologie „satanică şi periculoasă”.[5]

Unruh a continuat corespondenţa. Într-una din scrisori a anexat Calea către Hristos, „confirmând caracterul evanghelic al doctrinei advente.” Barnhouse însă a ripostat printr-un articol despre „Cum se citesc cărţile religioase” apărut în Eternity, articol în care a declarat că paginile cărții Călea către Hristos erau „întru totul false”, purtând „semnele contrafacerii” încă de la început. Barnhouse a mai acuzat cartea ca promovând „universalismul [...] adevăruri spuse doar pe jumătate şi erori satanice [...] atât de mult accent pus pe dragostea lui Dumnezeu pentru omul decăzut, idee provenind din universalism.”[6] Unruh a hotărât că nu mai avea rost să continue corespondenţa, aşa că el şi Barnhouse nu au mai comunicat deloc din iunie 1950 până în 1955.

Un alt aspect şi-a făcut loc în tabloul general când E. Schuyler English, președintele Comitetului de Revizuire al Scofield Reference Bible, a scris un articol de fond în revista sa Our Hope. El a declarat, în mod fals, că adventiştii de ziua a şaptea „neagă divinitatea  lui Hristos” şi că noi „discredităm Persoana şi lucrarea lui Hristos.” Şi-a întemeiat ultima afirmaţie pe faptul că o parte din literatura noastră folosea expresia „a fost părtaș la natura noastră păcătoasă, căzută.”

Froom i-a scris imediat lui English, susţinând că „vechiul [...] punct de vedere minoritar scris  în Bible Readings (N. tr. – Bible Readings for Home Circle – o carte publicată de Review and Herald care prezenta sub formă de întrebări și răspunsuri convingerile Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea.) –  care susține natura inerentă păcătoasă și căzută a lui Hristos – are ani de când a fost eliminat din cauza  erorii sale”, oferind dovezi incontestabile pentru susţinerea acestor afirmaţii.”[7]

English a recunoscut ulterior că făcuse „greşeli în coloanele revistei Our Hope ” în legătură cu adventiştii. Când a mai susţinut că Hristos „nu a luat parte la natura decăzută a celorlalţi oameni,” Froom l-a asigurat că aceasta „este exact ceea ce şi noi credem.” Froom a adăugat, apoi, acestei afirmaţii o notă de subsol, folosind într-un mod tipic greşit comentariile lui Ellen White, susţinându-şi astfel, punctul de vedere.[8]

Acum intră în scenă Walter Martin, un tânăr cercetător având, în lumea evanghelică, reputaţia de specialist în cultele necreştine, fiind totodată unul dintre redactorii consultaţi de Barnhouse la Eternity. El îşi termina ultima carte despre Ascensiunea cultelor, carte în care îi clasifica pe adventiştii de ziua a şaptea ca pe unii dintre „Cei patru” ( N. tr. – Martin vorbește despre „cei cinci”. O sectă a fost omisă în ediția actuală la sugestia autorului.) – martorii lui Iehova, ştiinţa creştină, mormonismul şi adventiştii de ziua a şaptea.[9] Dar se pare că Duhul Sfânt îl îndemna să-şi verifice datele încă o dată în legătură cu adventiştii, pentru că Martin voia să-i trateze imparţial. Martin s-a îndreptat către Toby Unruh, căci citise corespondenţa din urmă cu cinci ani dintre acesta şi Barnhouse.[10]

Martin auzise de LeRoy Froom datorită impresionantei lucrări a acestuia despre istoria interpretării profetice.[11] Astfel, el l-a chemat pe Unruh la o întâlnire în Washington, D.C., unde îi putea intervieva pe Froom şi pe alţi conducători ai bisericii în vederea pregătirii viitoarei sale cărţi despre culte.

Restul e istorie. Scena a fost pregătită pentru o discuţie sinceră, deschisă, despre chestiunile vitale care îi preocupau pe Martin şi pe Barnhouse. Unruh şi Froom i-au cerut lui Walter Read, secretar de câmp al Conferinţei Generale şi lingvist biblic, să li se alăture, fiind de părere că acesta era un moment important în istoria adventistă, moment care prilejuia îmbunătăţirea imaginii pe care evanghelicii o  aveau despre adventişti. Ceva mai târziu, Roy Allan Anderson, redactor al revistei Ministry, a fost solicitat să se alăture grupului de studiu.[12] Aceste şedinţe au început în martie 1955 şi s-au terminat în mai 1956.

„Adevăruri eterne”

Trioul adventist a răspuns întrebărilor lui Martin printr-o listă pe care Froom a numit-o „adevărurile eterne” – „preexistenţa eternă şi divinitatea completă a lui Hristos”. Aceste adevăruri fundamentale oferite erau: întruparea miraculoasă a lui Isus şi naşterea din fecioară, viaţa fără de păcat din timpul când a fost în trup, moartea Sa ispăşitoare, în locul păcătosului, pe Cruce – suficientă şi definitivă – învierea autentică şi înălţarea, Lucrarea Sa de Mijlocire înaintea Tatălui,  punând în practică beneficiile desăvârşitei Jertfe de Ispăşire de pe Cruce, şi, ca adevăr culminant, a doua Sa venire personală, de dinainte de mileniu, venire despre care credem cu convingere că este aproape, fără a şti, însă, data.[13]

Într-o prezentare următoare, Froom a enumerat câteva doctrine care erau acceptate numai de câteva biserici evanghelice, doctrine ca: „botezul prin scufundare, Sabatul zilei a şaptea, liberul arbitru, nemurirea condiţionată şi distrugerea totală a răului în Ziua de Apoi.”

Apoi trioul adventist a prezentat un al treilea grup de cinci doctrine care păreau să fie unice adventismului şi anume: sanctuarul ceresc şi cele două faze ale lucrării lui Hristos în acesta, judecata de cercetare, Spiritul Profetic manifestat prin lucrarea lui Ellen G. White, sigiliul lui Dumnezeu şi semnul fiarei, şi soliile celor trei îngeri din Apocalipsa capitolul 14. Aceste cinci caracteristici au fost indicate ca fiind distinctive pentru adventiştii de ziua a şaptea.[14]

În timp ce toate acestea erau spuse, Martin îşi dădea seama că ceea ce auzea în acele momente constituia „un tablou total diferit de cel pe care [el] şi-l imaginase şi la care se aşteptase.”[15] Se părea că acest tablou contesta multe dintre doctrinele pe care el le atribuia adventiştilor „din cauza literaturii adventiste parcurse.” Nu au trecut multe ore până ce Martin le-a spus adventiştilor că „voi, oameni buni, nu sunteţi eretici, precum credeam noi, ci mai degrabă fraţi mântuiţi întru Hristos.” El punea accentul, bineînţeles, pe lista lui Froom cu „adevărurile eterne”, dându-şi seama, totodată, că şi anumite doctrine ce făceau parte din cea de-a doua listă erau acceptate de unele biserici evanghelice.[16]

O dublă provocare

În cazul lui Martin, provocarea venea din faptul că editura Zondervan îl însărcinase să termine cartea despre culte, carte ce urma să includă şi adventismul.[17] Trioul adventist, pe de altă parte, avea răspunderea de a explica Bisericii Adventiste de ce anumite cărţi sau puncte de doctrină din trecut trebuiau epurate, sperând că membrii bisericii vor înţelege că răspunsurile date lui Martin fuseseră exprimate într-un mod în care acestea puteau fi înţelese de către evanghelici.

În acel moment a luat naştere încercarea de a contopi două plăci tectonice teologice. Froom, Read şi Anderson i-au convins pe Martin şi pe Barnhouse că acele chestiuni tulburătoare, cum ar fi natura umană a lui Hristos şi privirea de ansamblu asupra ispăşirii erau, după cum a scris Barnhouse, produsul „laturii fanatice după cum astfel de absurzi iresponsabili există în orice sector al creștinismului fundamental.”[18]

De-atunci încolo - vai şi-amar! Cel puţin M. L. Andreasen, pentru un timp teologul de frunte al adventismului, a citit articolul lui Barnhouse și s-a descoperit pe sine printre „fanatici” alături de mulți alți autori adventiști care au scos în evidență experiența umană a lui Isus și lucrarea de ispășire în două faze.

„Latura fanatică

Bineînţeles că după ce Barnhouse a făcut această acuzaţie, orice altceva ar fi scris trioul adventist, ar fi fost privit ca suspect şi trebuia întâmpinat cu o tărie adventistă. Această acuzaţie de „fanatism” a fost surprinzătoare dacă acordăm puţină atenţie acelora care chiar credeau că Isus a preluat o natură păcătoasă pentru a trăi o viaţă fără de păcat. Gândiţi-vă puţin la următoarea listă de remarcabili lideri adventiști fanatici: : Francis Nichol, W. H. Branson, Ray Cottrell, Don Neufeld (toţi trăind în Washington, D.C., în timpul anilor '50) cât şi un secol de conducere adventistă, precum E. J. Waggoner, A. T. Jones, S. N. Haskell, W. W. Prescott, Uriah Smith, M. C. Wilcox, G. W. Reaser, G. B. Thompson, M. E. Kern, C. M. Snow, C. P. Bollman, Meade MacGuire, C. B. Haznes, I. H. Evans, L. A. Wilcox, William Wirth, E. F. Hackman, A. G. Daniells, Oscar Tait, Allen Walker, Merlin Neff, W. E. Howell, Gwynne Dalrymple, T. M. French, J. L. McElhany, C. Lester Bond, E. K. Slade, J. E. Fulton, D. H. Kress, Frederick Lee, L. H. Wood, A. V. Olson, Christian Edwardson, J. C. Stevens, F. M. Wilcox, A. W. Truman, F. G. Clifford, Varner Johns, Dallas Young, J. B. Conley, Fenton Edwin Froom, W. E. Read, J. A. McMillan, Benjamin Hoffman, H. L. Rudy, încluzând scrierile lui M. L. Andreasen şi sutele de paragrafe în care Ellen White a scris răspicat că Isus „a acceptat consecinţele marii legi a eredităţii [...] pentru a lua parte la necazurile şi la ispitele noastre şi pentru a ne da nouă un exemplu de viaţă fără păcat.”[19]

Măcar dacă...

Măcar dacă cele două părţi s-ar fi oprit puţin pentru a gândi în linişte, şi-ar fi dat seama că ambele trag în ținte mobile. Se aflau pe două plăci tectonice diferite ce încercau să fuzioneze, declanşând cutremure ce aveau să se resimtă pentru cel puţin cincizeci de ani. Dacă Froom nu ar fi pornit de la o premisă care i-a întunecat simțul istoric spre adevăr şi dacă Anderson nu ar fi fost atât de încântat de ceea ce părea a fi un pont monumental în relațiile publice – nu am fi avut parte de cutremurul Întrebări despre doctrină.

Deși ciudat, cum poate ni se pare acum, dacă Froom nu ar fi respins atât de devreme și în grabă rezultatele propriului sondaj neoficial privitor la natura umană a Domnului Hristos printre liderii adventiști, ar fi putut să evite cutremurul în desfășurare. Din răspunsurile chestionărilor sale el a descoperit că „aproximativ toți susțineau aceeași idee” [că Hristos a avut o „natură păcătoasă”].[20]  În scrisoarea lui către R. R. Figuhr, preşedintele Conferinţei Generale, Froom îi învinuia pe aceşti lideri pentru situaţia de față, nefericită, spunând ca ei sunt „prea slabi în teologie și în a da impresia corectă altora”.[21] Prietenul nostru Froom era pur şi simplu orbit de supoziţiile personale, în timp ce Figuhr era intimidat de valoarea impunătoare a lui Froom ca redactor al revistei Ministry pentru o perioadă lungă de timp. [22]

 

[1] Ediţia adnotată  Întrebări despre doctrină (Berrien Springs, MI: Andrews University Press), 2003, xiii.

[2] Malcolm Bull și Keith Lockhart, Seeking a Sanctuary, Second Edition (Bloomington, IN: Indiana University Press, 2007), 106; „Întrebări despre doctrină a ridicat îndoieli despre ceea ce adventiştii într-adevăr credeau, îndoieli care au făcut epoca evanghelică ce a urmat să fie cea mai instabilă din istoria bisericii.”

[3] Adventiştii se diferenţiază de arminianismul wesleyan în (1) înţelegerea lor despre nemurirea sufletului, noţiune ce ce are mult a face cu înţelegerea omului despre ispăşire şi despre doctrina păcatului  şi (2) înţelegerea completă a versetului 16 din capitolul 3 al Evangheliei după Ioan: este vorba acolo despre un dar care trebuie acceptat sau despre o ofertă ce trebuie căutată  - sau despre ambele?

[4] Sunt îndatorat multora care de-a lungul anilor au luptat cu impactul pe care Întrebări despre doctrină  l-a avut asupra gândirii adventiste. Sunt recunoscător in mod special pentru remarcabila lucrare de doctorat a lui Julius Nam, „Reactions to the Seventh-day Adventist Evangelical Conferences and Questions on Doctrine 1955-1957.” Alte persoane care de-a lungul anilor au fost extrem de angajate în cercetările lor sunt Kenneth Wood, Jerry Moon, Ralph Larson, Ken McFarland, Robert Hancock, Sr., Leroy Moore, Jean Zurcher, Kevin Paulson, William Grotheer, Larry Kirkpatrick, Woody Whidden şi George Knight.

[5] Donald Grey Barnhouse, „Are Seventh-day Adventist Christians? A New Look at Seventh-day Adventism,” Eternity, Septembrie 1956; T. E. Unruh, The Seventh-day Adventist Evangelical Conferences of 1955-1956, Adventist Heritage, fourth quarter, 1977.

[6] Barnhouse, „Spiritual Discernment, or How to Read Religious Books,” Eternity, Iunie 1950.

[7] Movement of Destiny (Washington, D.C.: Review and Herald Publishing Association, 1971), 469.

[8] Ibid. 470.

[9] Walter R. Martin The Rise of the Cults (Grand Rapids, MI: Zondervan, 1955), 12.

[10] Unruh, Adventist Heritage, op cit.

[11] L. E. Froom, The Prophetic Faith of Our Fathers (Washington, D.C: Review and Herald, 1950), Four volumes.

[12] Unruh, op. Cit.

[13] Froom, Movement of Destiny (Washington, D.C., Review and Herald Publishing Association, 1971), 478. Emphasis in original.

[14] Julius Nam, „Reactions of the Seventh-day Adventist Evangelical Conferences and Questions on Doctrine 1955-1971”, 57, teză doctorală, Andrews University, 2005, 54, 55.

[15] N. tr. –  Nu se poate vedea nota din original din cauza scanării deficitare.

[16] Julius Nam, ”Reactions of the Seventh-day Adventist Evangelical Conferences and Questions on Doctrine 1955-1971,” 57. Disertație doctorală, Andrews University, 2005.

[17] Froom, op. Cit., 480.

[18] Barnhouse, Eternity, Septembrie 1957.

[19] Ellen G. White, Hristos lumina lumii, 49. „Îmbrăcat în veşmintele umanităţii, Fiul lui Dumnezeu s-a coborât la nivelul acelora pe care voia să îi salveze. În El nu era viclenie sau păcat; El a fost mereu pur şi nepătat; totuşi, a luat asupra Sa  natura noastră păcătoasă.” Review and Herald, dec. 15, 1896. „A luat asupra naturii Sale fără de păcat natura noastră păcătoasă ca să știe cum să-i întărească pe cei ce sunt ispitiţi.” – Ellen G. White, Medical Ministry, 181.

[20] Nam, op. Cit., 66.

[21] Ibid., 67.

[22] L. E. Froom(1890-1974), secretar al Asociației Pastorale din cadrul Conferinței Generale din 1926 până în 1950. În acest timp, a fondat revista Ministry şi a fost redactorul ei pentru douăzeci şi doi de ani.