Puncte slabe fundamentale de partea ambelor părţi
Copiază link

Puncte slabe fundamentale de partea ambelor părţi

Calvinismul şi arminianismul – două plăci tectonice – erau pe punctul de a intra în coliziune. După cum geologii au în pământ sisteme de avertizare ce pot ajuta la prevederea coliziunii dintre plăcile aflate în mişcare, la fel teologii devotaţi ar trebui să aibă sisteme de avertizare la locul potrivit. Când adventiştii încearcă să-şi impună structura teologică asupra calvinismului evanghelic, lumini de avertizare ar trebui să se aprindă în computere înainte ca involuntare consecinţe să ia proporţii colosale pentru ambele părţi – şi viceversa. Mulţi evanghelici contemporani cu Barnhouse şi Martin au încercat să-i avertizeze pe aceştia în legătură cu ceea ce avea să se întâmple, însă doar timpul putea spune întreaga poveste.[1]

Calvinismul evanghelic este arborele teologic al celor mai mulţi dintre evanghelici, deşi unii dintre ei încearcă să altoiască anumite ramuri în arborele arminianist.[2] Arborele calvinist îşi are rădăcinile într-un portret parţial al lui Dumnezeu – Dumnezeu numai ca Suveran – dar suveran într-un asemenea mod încât orice se întâmplă pe acest pământ este rânduit dinainte sau predestinat. Astfel, numai unii bărbaţi şi unele femei sunt aleşi să fie mântuiţi; ceilalţi oameni nu; aceia vor merge într-un iad ce va arde veşnic. Teoria responsabilităţii umane este exclusă – Dumnezeu stabileşte viitorul fiecăruia, căci nimeni nu se poate împotrivi voinţei Lui.

 Calvinismul - înrădăcinat în doctrina augustiniană

Rădăcinile calvinismului îşi trag seva din teologia lui Augustin, considerat de mulţi ca cel mai mare teolog al antichităţii căruia romano-catolicismul îi este de asemenea în mare măsură îndatorat.[3] Presupunerile logice, dar fals concepute ale lui Augustin, au început cu uriașa sa premisă semnificativă despre Suveranitatea lui Dumnezeu[4] care a condus la noţiunile inovatoare în legătură cu păcatul originar şi depravarea totală a omului. Pe rând, aceste teorii particulare le-au fost insuflate acelora care l-au urmat, începând cu secolul al VI-lea d.Hr., continuând cu Aquinas şi Reformațiunea până în zilele noastre.[5]

„Cinci puncte”

Calviniştii îşi reduc teologia la celebrele Cinci Puncte, toate izvorând din doctrina de bază a înţelegerii lor asupra suveranităţii lui Dumnezeu.

  1. Depravarea totală a omenirii (toţi oamenii sunt născuţi păcătoşi).
  2. Alegerea necondiţionată (unii sunt aleşi pentru a fi mântuiţi; alţii nu).
  3. Ispăşirea limitată (Hristos a murit numai pentru cei aleşi).
  4. Neputinţa de a te împotrivi harului lui Dumnezeu (bărbaţilor şi femeilor care sunt aleşi li se dă „darul” credinţei ).
  5. Perseverenţa sfinţilor („odată mântuit, pentru totdeauna mântuit”).

Arminienii încep prin a-şi avea rădăcinile în solul libertăţii - din care se dezvoltă toate aspectele Marii Lupte dintre Dumnezeu şi Satana. Pentru că Dumnezeu a creat omul din dragoste, pentru a iubi şi pentru a trăi cultivând iubirea, arminienii sunt în dezacord cu calviniştii în orice chestiune fundamentală privind responsabilitatea omului în procesul mântuirii. Totuşi, majoritatea arminienilor, lipsindu-le integritatea  unei teologii coerente, au multe puncte de vedere în comun cu calviniştii, cum ar fi depravarea totală, duminica drept Sabat al poruncii a patra, şi sufletul ca fiind nemuritor, ceea ce deschide drumul spre ideea unui iad ce arde continuu şi spre alte învăţături nebiblice.

Dar conceptul responsabilităţii umane (sinergism) ca răspuns la dragostea lui Dumnezeu a devenit adevărul fundamental, esenţial, al arminienilor în reacţia lor din secolul al XVI-lea faţă de romano-catolici şi de calvinism. Iar calviniştii au ripostat cu o cruzime incredibilă! Predestinarea (monergismul implicit) era considerată de arminieni nebiblică. Ei acceptau mesajul biblic că Isus într-adevăr a murit pentru păcătoşi, pentru toţi păcătoşii, nu doar pentru cei câțiva aleși. Pentru ei, decizia de a-l urma pe Hristos era reacţia unui bărbat sau unei femei conştiente, fapt ce ducea la respingerea botezului copiilor, printre alte diferenţe.

Mai mult, pentru arminieni, acei ce în final erau pierduţi sau nemântuiţi erau cei care au respins 1) oferta lui Dumnezeu de a-i ierta şi 2) puterea pe care Dumnezeu le-ar fi dat-o pentru a trăi o viaţă schimbată. Astfel, pentru majoritatea arminienilor sfinţirea este la fel de importantă precum îndreptăţirea – un punct respins de calvinişti pentru că nu se potrivea cu teoria lor rigidă despre predestinare – realizările umane neavând nicio importanţă pentru ei. Şi mai mult, arminienii nu sunt obligaţi să îmbrace  cămaşa de forţă a calviniştilor, care afirmă că lucrarea lui Hristos pe Calvar, doar ea, este suficientă pentru mântuire, lucrarea Sa ca Mare Preot ne-având nimic de-a face cu pregătirea oamenilor pentru a fi în final mântuiţi.

Mântuirea doar ca act legal

Cămaşa de forţă a calvinismului a condus la „mântuirea numai ca act legal”, concept ce a creat probleme timp de 400 de ani bisericii creştine. Îndreptăţirea legală este un alt termen pentru substituirea penală, în care, într-un anumit fel, (1) mânia lui Dumnezeu este potolită prin moartea lui Isus şi (2) păcătosul este iertat prin „credinţă” care este lipsită de orice legătură cu procesul schimbării caracterului. Această noţiune nebiblică a produs confuzie cu privire la lucrarea harului şi la semnificaţia „îndreptăţirii prin credinţă”.[6] Această confuzie stă la baza tuturor divizărilor ce au avut loc în Biserica Adventistă începând cu anii '60. Pentru mulţi, ea s-a transformat într-o monomanie.

Fatalul punct slab al trioului adventist

Una dintre chestiunile importante care părea să îi ocolească pe Froom, Anderson şi Read era faptul că adventiştii nu se poziţionau nici deasupra plăcii tectonice calviniste, nici deasupra celei arminiene.  Aici era punctul lor slab: nu erau pregătiţi să creioneze imaginea de ansamblu a adventismului clasic!

De exemplu, adventiştii se diferenţiază de calvinişti şi de mulţi arminieni în privinţa învăţăturii despre natura omului - noi nu credem că avem un suflet nemuritor, concept ce implică automat teoria păcatului originar şi/sau natura trup/spirit cu care omul este născut.

Apoi, pentru că avem o înţelegere mai completă asupra motivului pentru care Isus este Marele nostru Preot, noi, adventiştii, ne gândim atent la modul în care lucrarea Lui preoţească acţionează direct asupra mântuirii şi pregătirii omului pentru a primi viaţa veşnică. Deci, trioul care a scris Întrebări despre doctrină nu le-a explicat destul de clar lui Martin şi lui Barnhouse cum Crucea şi slujirea ca Mare Preot a Domnului nostru sunt două părţi egale ale ispăşirii Sale, părţi ce acţionează direct asupra responsabilităţii omului în procesul de mântuire. Mai multe despre acest subiect, ceva mai târziu.

Mai mult, pentru că până în 1955 adventiştii acceptaseră vreme de un secol, aproape în unanimitate, afirmaţia Bibliei că Isus a fost născut fiinţă umană „în toate privinţele” şi „că a fost ispitit în toate cum suntem şi noi, totuşi fără păcat” (Evrei 2:17; Evrei 4:15), ei credeau că Isus s-a confruntat şi a învins săgeţile arzătoare ale lui Satana în acelaşi fel în care ne cere şi nouă s-o facem – încrezându-ne în intervenţia Duhului Sfânt în vieţile noastre. El ne-a arătat cum să trăim şi cum să murim astfel încât să dobândim în cele din urmă viaţa veşnică. Acest adevăr, de asemenea, nu le-a fost prezentat lui Martin şi lui Barnhouse la adevărata lui valoare – o greşeală nefericită de partea trioului adventist.

Chestiuni fundamentale

Altfel spus, principalele chestiuni referitoare la cutremurul teologic din perioada 1955-1957 erau bine conturate: 1) diferenţe privind păcatul, păcatul originar şi implicaţiile acestuia; 2) condiţionalism şi liber arbitru.

Acestea au afectat (a) înţelegerea cu privire la umanitatea lui Hristos, (b) aspectele multiple ale ispăşirii săvârşite de Isus şi (c) consecinţele tuturor acestor aspecte asupra înţelegerii evenimentelor finale. Mai presus de toate, înţelegerea păcatului şi naturii umane a fost „problema problemelor” – cheia către taxonomia teologică adventistă.

Trioul adventist era alcătuit din conducători respectaţi

Cum s-au putut întâmpla toate acestea? O spunem cu un respect deosebit faţă de prietenii noştri adventişti:

  1. A. Andersonera un predicator respectabil, cât şi evanghelist public. Predicarea lui devenise o experienţă de vârf pentru un auditoriu larg aparţinând mai multor continente. În anii '50 a fost editor la Ministry, revistă lunară pe care toţi conducătorii şi pastorii adventişti o citeau cu aviditate. Dar Anderson nu era un teolog versat.
  2. E. Read îşi cunoştea limbile biblice şi era un respectabil şi apreciat administratoral bisericii – dar nu era instruit în teologie sistematică. Încadrat de barbişonul alb, ne făcea plăcere să-i auzim şuieratul slab pe care-l scotea în timp ce vorbea calm. Iar el şi Froom nu au lucrat cu încredere reciprocă deplină.[7]

Leroy Froom era bine cunoscut în cercurile creştine ca fiind un cercetător neobosit. Contribuţiile sale majore, The Prophetic Faith of Our Fathers şi The Conditionalist Faith of Our Fathers[8] deveniseră puncte de referinţă ale învăţaţilor din multe denominaţiuni. Capacitatea sa productivă era enormă; energia sa debordantă îl transformau într-un lider în orice conversaţie. Dar nici pentru el teologia sistematică nu era un punct forte.

Prieteni apropiaţi

Oamenii aceştia erau remarcabili, erau nişte oameni foarte respectaţi. Anderson şi Froom au devenit prietenii mei foarte apropiaţi, prieteni pentru întreaga viaţă. În anii '70, în timp ce eu eram editor asociat al Review and Herald, Froom mă vizita regulat pentru a discuta evenimente de actualitate – din lume şi din biserică. El ştia exact poziţia mea teologică datorită editorialelor mele săptămânale ce se concentrau în mod intenţionat pe greşelile din Întrebări despre doctrină – dar părerile teologice nu împiedicau prietenia noastră. Când Froom era pe patul de moarte la vârsta de 84 de ani, în Sligo Nursing Home (Takoma Park, MD), eu am fost probabil una dintre ultimele persoane care i-a strâns mâna. Îi păstrez memoria cu preţuire.

Anderson şi cu mine aveam o relaţie tată-fiu. El mânca la noi acasă; copiii noştri erau impresionaţi. Când s-a pensionat, mai ales după ce s-a mutat la Loma Linda, ne suna regulat – cel puţin o dată pe lună. Cu binecunoscuta sa voce, acum slabă şi iritantă, mă întreba mereu: „Herb, ce se întâmplă cu biserica noastră?” Nu am avut niciodată curajul să-i dau de înţeles că majoritatea problemelor care îl chinuiau începuseră odată cu publicarea Întrebări despre doctrină. Bătrânul Anderson a murit în 1985 la vârsta de 90 de ani – a fost un predicator model şi un prieten de mare preţ.

Dar adevărul este că trioul nostru adventist, nepregătit din punct de vedere teologic, nu făcea pereche bună cu Martin şi Barnhouse, specialişti în evanghelismul calvinist. Ceea ce a făcut situaţia din 1955 şi mai dificilă a fost decizia voită de a-l ignora pe M. L. Andreasen. Teolog adventist de frunte timp de decenii,[9] Andreasen fusese  pentru mulţi ani conducătorul departamentului de Teologie Sistematică al seminarului adventist, pensionându-se în anul 1949. Scrisese numeroase articole şi cel puţin treisprezece cărţi, dintre care unele nu au fost niciodată depăşite ca valoare.[10] Binecunoscut drept o autoritate cu privire la doctrina sanctuarului, Andreasen este autorul secţiunii despre cartea Evrei din Comentariul Biblic Adventist.

Din toată inima pot susţine afirmaţia pătrunzătoare a doctorului Knight făcută în „Introducere la Ediţia Adnotată” a cărţii Întrebări despre doctrină: „Privind înapoi, putem doar specula despre cursul diferit pe care l-ar fi luat istoria adventistă dacă Andreasen ar fi fost consultat în legătură cu formularea poziţiei adventiste cu privire la ispăşire, dacă Froom şi colegii lui nu ar fi fost dezbinaţi în tratarea chestiunilor legate de natura umană a lui Hristos, dacă atât Froom cât şi Andreasen ar fi avut personalităţi mai uşor de înduplecat.”[11] Probabil situaţia nu ar fi putut fi descrisă mai bine de-atât!

 

[1] Am fost şi încă sunt recunoscător pentru curajul şi pentru caracterul binevoitor al lui Barnhouse şi Martin. Imediat ce cartea lui Martin The Truth About Seventh-day Adventism (Grand Rapids: Zondervan, 1960) a fost publicată (cu o prefaţă de Barnhouse),  critici usturătoare au apărut în cărţi şi în articole de revistă. Aceşti autori binecunoscuţi dar plini de îndoieli îi includeau pe John W. Sanderson, Westminster Theological Journal 23, (1960); Merrill Tenney, Eternity, mai 1960; Frank A. Lawrence, Christianity Today, 4 iulie 1960; John Gerstner, The Theology of the Major Sects; Herbert S. Bird, Theology of Seventh-Day Adventism, 1961; Norman F. Douty, Another Look at Seventh-day Adventism, 1962; J. Oswald Sanders, Heresies and Cults, revizuit, 1962; Jan Karel Van Baalen, The Chaos of Cults, revizuit şi extins pentru a patra oară, 1962; Anthony A. Hockema, The Four Major Cults, 1963; Gordon R. Lewis, Confronting the Cults, 1966; şi Irving Robertson, What the Cults Believe, 1966. Mi s-a părut foarte interesant că niciuna din aceste cărţi nu a fost publicată de Zondervan Publishing, cei ce au publicat cartea lui Martin The Truth About Sebenth-day Adventism. În 1965 Martin şi-a publicat răspunsul către marea parte, aproape în unanimitate, a opoziţiei evanghelicilor faţă de el şi de Barnhouse, în următoarea carte a sa – The Kingdom of Cults: An Analysis of the Major Cult System in the Present Christian Era, 1965. Martin nu i-a trecut pe adventişti pe lista celor doisprezece culte necreştine semnificative, dar a făcut o anexă de mare întindere cu o privire de ansamblu asupra răspunsurilor evanghelice la The Truth About Seventh-day Adventism. Pentru o analiză mai amănunţită a acestor evanghelici nemulţumiţi, vezi Julius Nam, op. Cit., 105-174.

[2] De exemplu, ceea ce îi desparte pe evanghelici astăzi este disputa „Lordship / no-Lordship salvation” (N. tr. – „Lordship salvation” este concepţia că Hristos nu poate fi Mântuitorul nostru fără ca să fie şi Domnul nostru, în contrast cu aşa-zisul „har liber” care afirmă „inevitabilitatea” faptelor bune pentru cei credincioşi, supunerea şi predarea nefiind o cerinţă absolut necesară pentru mântuire). Deşi ambele părţi sunt, după cum se ştie, adepte ale teoriei predestinării, controversa este în principiu aceeaşi cu cea care a dus la divizarea Bisericii Adventiste în ultimii cincizeci de ani. Citind învăţăturile lui John F. MacArthur Jr. (reprezentantul principal al „Lordship salvation”) şi apoi citindu-i pe Zane Hodges şi Charles (reprezentanţi ai „no-Lordship salvation”), se aud ecouri ale aceleaşi probleme cu care s-a confruntat Pavel în primul secol – şi orice alt conducător al bisericii din zilele lui Pavel până în zilele noastre. (Vezi john F. MacArthur Jr., Faith Works, the Gospel According to the Apostles [Dallas: Word Publishing, 1993], în special capitolul II: „A Primer on the 'Lordship Salvation' Controversy”). În orice caz, eu şi MacArthur ne diferenţiem fundamental în privinţa „definiţiei credinţei”, ceea ce nuanţează susţinerea pe care eu i-o acord, cu toate că el este într-o foarte mare măsură mai aproape de adevăr  decât adversarii săi.

[3] Pentru probabil cea mai recentă şi cea mai cuprinzătoare biografie a lui Augustin, vezi James J. O'Donnell, Augustine (Harper Collins Publishers, 2005), 1-396.

[4] Roger Olson rezuma: „Dumnezeul lui Augustin, deşi trinitar, este captiv al teologiei filosofice greceşti (teologie a simplităţii, inflexibilităţii şi impasibilităţii divine) dovedindu-se a fi  un împărat cosmic mai degrabă decât un Tată ceresc iubitor şi plin de milă. [...]  [Teologii] trebuie să ia în considerare gradul în care doctrinele creştine clasice despre Dumnezeu au fost în mod nejustificat influenţate de categoriile filosofice greceşti ale perfecţiunii metafizice”. The Story of Christian Theology: Twenty Centuries of Tradition and Reform (Downers Grove, II: Inter-Varsity Press, 1999), 530.

[5] Probabil cel mai important fenomen din istoria bisericii creştine a fost rolul magistral pe care Augustin l-a jucat în dezvoltarea teoriei sale despre păcatul originar. Niciunul dintre părinţii latini dinaintea lui nu au dat învăţături cum că păcatul moral era într-un fel transmis urmaşilor; Biserica Răsăriteană nu a subscris niciodată la concepţia lui Augustin. Irenaeus (c. 144 – c. 202), primul teolog sistematic al bisericii, a evitat în mod clar concluziile ulterioare ale lui Augustin. Iulian şi Pelagius, contemporani cu Augustin, contraziceau, la fel ca toţi părinţii bisericeşti de dinainte, exegeza biblică a acestuia, în special modul în care el interpreta Romani capitolul 5, precum şi alte texte folosite de Augustin.  Desigur, Pelagius greşea în aceeaşi măsură, fiind de părere că orice om este născut desăvârşit şi nu moştenind slăbiciunea şi neajunsurile omeneşti, omul fiind în stare să ia decizii morale fără ca mai întâi să primească harul dat de Dumnezeu. Datorită talentului politic, oratoric şi filosofic al lui Augustin, el a devenit arhitectul principal şi recunoscut al ortodoxismului în Biserica Apuseană. Sistemul teologic augustinian este reflectat în calvinism, parte comună şi a protestantismului evanghelic.

[6] Mântuirea pe cale legală (supra-accentuare pe propria definiţie a îndreptăţirii) nu ia în considerare texte biblice ca 2 Tesaloniceni 2:13 şi Tit 3:5 etc. Biblia nu consideră niciodată sfinţirea ca fiind inferioară îndreptăţirii – acestea sunt considerate două puncte centrale în elipsa adevărului. Ellen White a spus-o cel mai bine în puţine cuvinte: „Aşadar, noi nu avem nimic demn de laudă în noi înşine. Nu avem motive pentru o slavă proprie. Singura noastră speranţă stă în meritele lui Hristos atribuite nouă şi în acea lucrare a Duhului Său făcută în noi şi prin noi”. – Calea către Hristos, 63. „Inima mândră se zbate să câştige mântuirea, dar atât paşaportul nostru pentru cer, cât şi calităţile de care avem nevoie pentru a locui acolo, se află în meritele lui Hristos.” – Hristos lumina lumii, 300. Baza pentru „mântuirea doar pe bază juridică” se aşază ferm pe înţelegerea despre păcatul originar care, pentru mulţi, afectează omul de la naştere, făcând astfel ascultarea perfectă imposibilă. Marvin R. Vincent, Words Studies in the New Testament. Volumul III (Peabody, MA: Hendrickson Publishers, n.d.): „[îndreptăţirea] nu trebuie, în orice caz, privită ca o simplă tranzacţie legală sau ca o rectificare între Dumnezeu şi om, [...] Caracterul ca element, nu doar că nu trebuie eliminat din acest proces, ci trebuie să fie pus pe primul loc în desfăşurarea lui. Îndreptăţirea e mai mult decât iertarea. Iertarea este un act care îl scuteşte de pedeapsă pe cel ce a încălcat legea, îmbunătăţeşte relaţia exterioară a făptaşului cu legea, dar nu face neapărat o schimbare în el ca persoană. Iertarea este necesară îndreptăţirii, dar nu este identică acesteia. Îndreptăţirea ţinteşte caracterul în mod direct. Scopul ei este să-l schimbe personal pe om în bine, astfel încât noua şi dreapta relaţie cu Dumnezeu în care îl aduce credinţa să-şi urmeze cursul natural şi legitim în neprihănire proprie. Propoziţia credinţa este socotită ca neprihănire nu înseamnă că credinţa este un substitut pentru neprihănire, ci că ea este neprihănire; neprihănire în adevăratul sens al cuvântului, dar totuşi neprihănire bona fide, de bună-credinţă. Actul credinţei pune în funcţiune o viaţă neprihănită şi un caracter la fel. Omul nu se naşte sfânt din fire, neprihănirea lui provenind de la Dumnezeu; de asemenea, el nu este declarat neprihănit printr-o născocire legală fără legătură cu caracterul individual.” 39, 49 (sublinierile apar în original).

[7] Nam, op. Cit., 70-72.

[8] Froom, The Condtionalist Faith of Our Fathers, volumele I şi II (Washington, D.C.: Review and Herald, 1965).

[9] Nam., 267: „Deşi avusese contribuţii ca teolog de frunte al bisericii, [...] nu a fost printre cei aproximativ 250 chemaţi să examineze manuscrisul în septembrie 1965”.

[10] Câteva dintre cărţile lui Andreasen sunt: The Sanctuary, The Epistle to the Hebrews, A Faith to Live By, The Faith of Jesus, What Can a Man Believe şi Saints and Sinners.

[11] Ediţia adnotată Întrebări despre doctrină, xxvi.