Analiza unui impas teologic
Copiază link

Analiza unui impas teologic

În ciuda tuturor acelor „ce-ar fi fost dacă”, avem acum de-a face cu ceea ce a avut loc. Tot acum, după 50 de ani, ne dăm seama că accidentul nuclear Întrebări despre doctrină (1957) necesită o abordare specială şi obiectivă. De ce seminarul din 2007 ce a avut ca temă Întrebări despre doctrină a însemnat mai mult decât simple prelegeri de istorie? Pentru că:

  1. Suntem datori unei întregi generaţii de pastori şi de administratoricare au fost educaţi începând cu anul 1957. Ei au fost învăţaţi că acele concluzii ale cărţii Întrebări despre doctrină sunt o reprezentare corectă a credințelor fundamentale  ale mişcării adventiste.
  2. Mai suntem datori unei generaţii de milioane de membrii laici care au o foarte vagă idee în ce privește miza colosală a chestiunilor care, pentru o gândire adventistă clară, se află astăzi în joc. Pe mai multe continente aceştia nu înţeleg motivul pentru care anumite controverse de ordin teologic încă divizează biserica noastră şi nici motivul pentru care există atât de multe grupări „independente” în întreaga lume.

Dar înainte de a analiza unele dintre greşelile teologice introduse în Întrebări despre doctrină, trebuie să observăm cu sinceritate că o bună parte din această publicaţie ne-a fost de mare ajutor, ca de exemplu modul în care se tratează legea şi legalismul, Sabatul şi duminica, Daniel 7-9 etc. Chiar Andreasen spunea că „sunt atât de multe lucruri bune în carte, încât ea poate fi de real ajutor pentru mulţi”.[1]

Totuşi, anumite sectoare problematice sunt foarte evidente! Am amintit deja greşeala cu privire la informaţia falsă în legătură cu atâtea figuri proeminente ale gândirii adventiste puse pe lista „laturii fanatice”. O a doua problemă care produce încurcătură constă în surprinzătoarea folosire tendenţioasă a citatelor extrase din scrierile lui Ellen White şi în subtitlurile neîntemeiate folosite pentru gruparea acestor fragmente. Doctorul Knight a analizat această problemă în amănunt, notând că Întrebări despre doctrină (1957) „creează o imagine falsă asupra naturii umane a lui Hristos” şi că unul dintre subtitluri, care afirmă că Hristos „A luat o natură umană fără păcat”, era îndeosebi „problematic prin faptul că indica în mod implicit că aceasta era idea lui Ellen White, când de fapt ea era chiar insistentă afirmând în mod  continuu că Hristos a luat „natura noastră păcătoasă” etc.[2]

La începutul anilor '70, fiind unul dintre editorii revistei Review and Herald, am avut la dispoziţie resursele bibliotecii pentru a putea verifica toate declaraţiile făcute în Anexele şi în Indexul cărții Întrebări despre doctrină. Am fost şocat în repetate rânduri la vederea subiectivităţii evidente a acelora care adunaseră citatele din Ellen White. Zile în şir, când timpul îmi permitea, aduceam sursa originală în biroul lui Ken Wood (redactor şef) unde eu şi el ne împărtăşeam surprinderea şi consternarea legate de faptul că biserica fusese indusă în eroare, timp de decenii, în domenii atât de importante. Multe afirmaţii erau schimbate intenţionat prin folosirea neetică a elipsei (N. tr. – Figură de stil care constă în omiterea din vorbire sau din scris a unor elemente care se subînțeleg sau care nu sunt absolut necesare pentru înțelesul comunicării) [...]; multe erau în mod evident folosite doar parţial, eliminându-se claritatea contextuală.[3]

A treia problemă consta în metoda trioului adventist de a da referinţe neadventiste pentru a susţine anumite afirmaţii. Destul de cinstit. În anumite locuri, Froom se folosise de cunoştinţele sale enciclopedice despre „campionii nemuririi condiţionate” pentru a întări poziţia adventistă în legătură cu natura omului şi cu caracterul de neschimbat al legii morale.[4] Dar când trioul a încercat să apere înţelegerea noastră, veche de un secol, asupra importanţei unice a naturii umane a lui Hristos, ei au intrat în ceață. O întreagă linie de teologi protestanţi ar fi putut fi prezentată pentru a reliefa această veche poziţie  a conducătorilor adventişti, însă nu s-a făcut apel la niciunul dintre ei.

Din cauza încercărilor îndrăznețe de a împăca dezacordurile calviniste cu o prezentare agreabilă din partea adventiştilor, chestiunile teologice majore au fost greşit interpretate. Nicio analiză istorică nu va fi în stare să muşamalizeze acest abuz teologic. Adventiştii au pierdut şansa secolului! Niciodată nu le-a fost oferită adventiştilor şansa de a clarifica într-o atmosferă mai prietenească orice neînţelegere cu protestanţii şi de a face lumină asupra diverselor doctrine pe care ei le consideră importante – dar au pierdut această şansă la o distanţă de ani lumină.

Desigur, se poate argumenta că dacă noi am fi expus poziţia logică, simbiotică a convingerilor adventiste, Martin şi Barnhouse ar fi reacţionat diferit; poate. Poate Întrebări despre doctrină nu ar fi fost publicată!

Mai mulţi „ce-ar fi fost dacă”

Dar se merge mai departe cu acei „ce-ar fi fost dacă”:

(1) Dacă Întrebări despre doctrină ar fi fost în mod cuceritor clară cu privire la convingerile sale, biserica adventistă nu ar fi înmulţit în exces reacțiile tulburătoare din cadrul adventismului, reacții ce s-au concretizat în acele numeroase aşa numite grupuri „independente”. Gândiţi-vă la aceste „lucrări de slujire independente”, cu zecile, aproape toate preocupate de tratamentul neadecvat a două adevăruri specific adventiste: importanţa caracterului dual al lucrării de slujire a lui Isus, precum şi umanitatea deplină a Mântuitorului, El acceptând moștenirea genetică  provenită de la numeroşii Săi înaintaşi asemenea oricărui alt prunc.[5]

(2) Un alt „ce-ar fi fost dacă” implică abaterea teologică din anumite Seminare începând cu anii '60. Unele dintre noile neclarităţi, fiind întâlnite sub formă de germeni teologici în Întrebări despre doctrină, au condus în mod direct la mutaţii neintenţionate în sistemul sangvin adventist; o aşa numită „nouă teologie” a reliefat deodată aşa numita „teologie a reformațiunii”, trecând sub tăcere accentul pus de secole pe transformarea caracterului ca fiind ceva de aşteptat să se întâmple în cei credincioşi lui Dumnezeu. Întreţesându-se cu aceste noi contururi teologice, începând cu 1957 a avut loc o încercare de a revizui evenimentele desfăşurate în cadrul Conferinţei Generale din 1.888, o încercare de a o reevalua pe Ellen G. White – rezultând în evidențierea valorii devoționale în detrimentul contribuțiilor și discernământului teologic din scrierile ei.

(3) Un alt „ce-ar fi fost dacă” are de-a face cu tăcerea incredibilă din ultimii patruzeci de ani în cadrul mass-mediei adventiste, la amvon sau în sălile de clasă adventiste, în ceea ce privește evidențierea corespunzătoare a temelor adventiste tradiţionale cum sunt: „judecata de cercetare”, „ploaia târzie”, „marea strigare”, „lucrarea de sigilare”, „destinul individual determinat de caracter”, „întârzierea venirii Domnului”, „motivul pentru care umanitatea lui Hristos este atât de importantă pentru o viaţă schimbată” etc.[6]

(4) Şi cum rămâne cu acel „ce-ar fi fost dacă” ce nu s-a întâmplat niciodată, ca de exemplu afirmaţia înșelătoare din articolul lui Figuhr publicat în Ministry, ianuarie 1958: „Probabil nicio altă carte publicată de această denominaţiune nu a fost citită înainte de publicare atât de atent de un grup atât de mare de oameni responsabili făcând parte din denominaţiunea în cauză, ca această carte aflată în discuţie. Aproximativ 250 de oameni din America şi din alte ţări au primit copii ale manuscrisului înainte ca acesta să fie publicat. Pregătirea preliminară a manuscrisului, lucrare la care a participat un grup de aproximativ paisprezece persoane, fusese atât de bine condusă, încât nu au fost primite decât foarte puţine sugestii de corectare. În orice caz, a existat un remarcabil cor de aprobare.”

Dar, de fapt, doar un mic grup a dat răspuns, iar „cei care chiar au răspuns, au furnizat un număr de critici pătrunzătoare ce s-au dovedit a fi sclipitoare din punct de vedere profetic”.[7] (Pe atunci, adventiştii, atât conducători, cât şi membri laici, erau obişnuiţi să creadă afirmaţiile liderilor contemporani, mai ales dacă acestea erau publicate!) Nici nu era nevoie de altceva decât de aceste aserţiuni ispititoare ale liderilor, astfel încât să fie deturnată o întreagă generaţie de adventişti.

Ducând mitul mai departe

De exemplu, priviţi la articolul de fond al lui Anderson publicat în Ministry (iunie 1957), articol în care el duce mitul mai departe: „Dintre toate cărţile publicate de noi vreodată, niciuna nu a primit o mai mare atenţie ca aceasta. [...] Niciun manuscris nu a fost pregătit cu mai multă grijă şi nicio carte nu a fost aşteptată cu o speranţă mai arzătoare.”

R. Figuhr, preşedinte al Conferinţei Generale, scriind mai târziu (ianuarie 1958) în Ministry, a dat lucrurilor un caracter şi mai fantasmagoric; referindu-se la citatele din Anexă, citate aparţinând lui Ellen White, el declara: „Această carte reprezentând, după cum se vede, munca atentă a unui grup mare de lideri responsabili şi conţinând asemenea citate de valoare din Spiritul Profetic, este unică şi, credem noi, completează un spaţiu necesar între operele noastre publicate.”

Gândire de grup

Acesta este un exemplu uimitor de „gândire de grup” ce i-a anesteziat pe toţi cei din grupul de la Conferinţa Generală din perioada 1957 – 1958, având acelaşi rezultat şi decenii după aceea. În ediția din martie 1958 a revistei Ministry, Anderson a continuat această dramă de coşmar, reluând ideea primirii pline de entuziasm de care a avut parte Întrebări despre doctrină după publicare.

El a subliniat că, în timp ce 250 de lideri ai denominaţiunii au aprobat manuscrisul, „cu excepţia unor sugestii minore, nicio schimbare de conţinut nu a fost cerută. [...] Au fost oferite câteva sugestii de preţ, dar nu a fost cerută nicio schimbare fundamentală în domeniul doctrinei.” Mai mult, „o citire atentă a cărţii Întrebări despre doctrină ajută la înţelegerea că, pe lângă Biblie, crezul denominaţiunii noastre este permanent întărit prin Spiritul Profetic. În lumina acestor lucruri, suntem surprinşi să constatăm că o parte din această carte, cât şi anumite declaraţii din Ministry, au fost în mod evident greşit înţelese de un grup restrâns. În lumina aprecierii generale ce a urmat publicării, acest fapt este îndeosebi surprinzător pentru noi”.

Dar asta nu a fost tot. Se pare că însuşi Anderson se simţea stânjenit; el a trebuit să se convingă pe sine însuşi, cât şi restul Bisericii Adventiste, chiar mai departe, de ceea ce susţinea cartea Întrebări despre doctrină. Astfel, el a continuat: „După cum a fost deja specificat, din toate părţile lumii a fost exprimată o recunoştinţă sinceră faţă de răspunsurile convingătoare şi erudite pe care această carte le conţine. [...] Câmpul lucrării demonstrează unanimitatea convingerilor noastre denominaţionale, iar o citire atentă a cărţii va demonstra că ea este într-un acord total cu Spiritul Profetic, pe care îl avem în bibliotecile noastre de mai mult de o jumătate de secol.”

Experţii de la Loma Linda

Cu alte cuvinte, dacă cineva nu era de acord cu Întrebări despre doctrină, cu siguranţă acel cineva nu se încadra în linia generală a adventismului autentic! Sau nu credea în Spiritul Profetic! De-a lungul Statelor Unite acest mesaj nu a rămas fără ecou. Un grup de lideri remarcabili din Loma Linda, California, a semnat o declaraţie neechivocă, acuzând Întrebări despre doctrină de „reprezentarea greşită a anumitor principii fundamentale vitale şi de periclitarea altor caracteristici de bază ale credinţei noastre”, susţinând de asemenea că „anumite formulări şi învățături aflate în carte nu vor fi niciodată acceptate de un număr considerabil dintre ai noştri. De fapt, avem convingerea că de mai bine de jumătate de secol, din timpul controversei panteiste a lui J. H. Kellogg, nimic nu a mai stârnit atât de multe frământări şi neînţelegeri şi atâta lipsă de unitate în poporul nostru, ca publicarea acestei cărţi”[8].

Privind înapoi, trebuie să-i dăm trioului Întrebări despre doctrină un 10 cu felicitări pentru extraordinara lor campanie de propagandă pentru informarea maselor, campanie dusă încă înainte de publicarea cărţii.[9] De exemplu, trioul a făcut o reclamă impresionantă pentru a-i îmbuna pe adventişti în privința noii direcții. Această nouă direcție viza în mod special chestiunea „naturii păcătoase”, dacă Isus și-a asumat sau nu o astfel de natură la naștere, şi dacă cea mai bună metodă de a explica lucrarea lui Isus în Sanctuarul Ceresc era numai în termenii de „aplicare a beneficiilor” crucii. Mai mult despre toate acestea, ceva mai târziu.

Pe 23 ianuarie 1958 Figuhr, preşedintele Conferinţei Generale, a scris în Review and HeraldÎntrebări despre doctrină fusese „pregătită de Conferinţa Generală, de către un grup format din cărturarii noştri cei mai capabili, şi aprobată de liderii noştri din întreaga lume – pentru a clarifica lumii adevărata natură evanghelică a credințelor și învățăturilor adventiste”.[10]

Pe 25 iulie 1956, scriind liderilor adventişti din lumea întreagă, Froom spunea: „Nu există un alt grup mai eminent sau mai reprezentativ care ar fi putut fi consultat. Nu există un grup mai competent care ar fi putut da aprobarea. Şi tocmai asta au făcut”.[11]

Iluzie curată!

Mantra mitică

Eu am fost acolo. Am citit şi am auzit mantra pe care acest mare grup de lideri adventişti într-adevăr au  rostit-o înainte de publicarea cărții Întrebări despre doctrină. Abia mai târziu a ieşit adevărul la iveală - numai foarte puţini răspunseseră de fapt. Nu s-a primit nimic din afara Americii de Nord; niciun administrator de conferinţă locală sau de uniune din America de Nord nu a răspuns[12] – în parte pentru că erau uimiţi sau pentru că, reflectând asupra chestiunii, s-au gândit că Întrebări despre doctrină nu avea să ducă niciunde.

Redactorii de la Review and Herald Publishing Association le-au trimis scrisori individuale lui Figuhr şi trioului care scria Întrebări despre doctrină. Fiecare din ei şi-a exprimat îngrijorarea în legătură cu procedura generală, sperând într-o argumentaţie biblică dată într-o mai mare măsură pentru fiecare dintre învățăturile noastre.[13]

Avertismentul de şaisprezece pagini al lui Cottrell

Incomparabilul Raymond Cottrell, editor asociat al Comentariului a găsit că este imposibil să scrie o scrisoare de numai o pagină, mai ales când comitetul editorial al Review i-a cerut să răspundă celor implicaţi în Întrebări despre doctrină. În evaluarea sa de şaisprezece pagini (noiembrie 1956) scrisă în mod exclusiv pentru conducătorii Conferinţei Generale, Cottrell a amintit cinci motive de îngrijorare: 1) schimbarea din teologia adventistă; 2) Ellen G. White; 3) biserica rămăşiţei; 4) adventismul în relaţie cu alte biserici evanghelice; 5) cartea despre adventism propusă de Martin.[14]

(1) Cottrell declara că afirmaţia evanghelicilor cum că teologia adventistă s-a schimbat de curând este o „eroare fundamentală”. (2) Cottrell argumenta că Ellen White nu a susţinut niciodată infailibilitatea şi că „nu există o diferenţă intrinsecă între Biblie şi scrierile lui Ellen G. White cu privire la gradul inspiraţiei, la infailibilitate, la autoritate sau obligativitate în raport cu conştiinţa şi viaţa adventiştilor de ziua a şaptea.” (3) Cottrell susţinea că adventiştii nu şi-au schimbat brusc definiţia de „biserică a rămăşiţei”, crezând în continuare că ei încă considerau mișcarea lor ca fiind biserica rămăşiţei, dar adresând mereu chemarea pentru ceilalţi şi dorind ca ei să li se alăture. (4) Cottrell declara că nicio biserică evanghelică nu putea accepta să nu facă prozeliţi, pentru că nicio biserică de nicăieri nu putea împiedica membrii care doreau să-şi schimbe biserica. (5) Cottrell punea la îndoială obiectivitatea cu privire la adventism din cartea lui Martin, întrebându-se dacă cititorii vor „şti unde se termină prezentarea datelor şi unde începe interpretarea lui Martin asupra lor”.

Cottrell a încheiat temerile sale elaborate cu acuratețe referitoare la Întrebări despre doctrină, care era încă în procesul de editare, apelând la transparenţă şi onestitate din partea trioului adventist. El se temea că Martin avea să se simtă „înşelat”, ceea ce avea „să ducă [...] la cea mai intensă amărăciune” când acesta avea să descopere că Întrebări despre doctrină nu reprezenta cu acuratețe gândirea adventistă şi că el şi Barnhouse fuseseră intenţionat induşi în eroare.

În propoziţiile sale de încheiere, Cottrell a prezis: „Este aproape sigur că o furtună a opoziţiei se va dezlănţui de asemenea atunci când pastorii şi membrii bisericii noastre vor descoperi semnificația reală a termenilor  în baza cărora noi am obţinut o relaţie bună cu Martin şi cu alţi evanghelici.” El a mai spus că ar trebui să ne aşteptăm la „o divizare serioasă” printre lucrătorii adventişti atunci când atât Întrebări despre doctrină cât şi cartea lui Martin aveau să fie publicate, dar că mai era încă timp pentru a „lua acum măsuri adecvate în scopul limpezirii atmosferei înainte ca să fie publicată cartea lui Martin şi pentru a se reda [în Întrebări despre doctrină] o expunere clară a poziției adevărate [a adventismului].”[15] (sublinierile aparţin lui Cottrell)

Se pare că sugestiile şi avertizările lui Cottrell nu au avut niciun efect vizibil asupra formei finale a Întrebări despre Doctrină.[16]

Avertismentul lui Nichol

Francis D. Nichol, editor la Review and Herald, i-a scris lui Figuhr într-o scrisoare confidenţială că lui Martin i-au fost oferite unele explicaţii pe care „mulţi dintre noi, la o analiză matură, nu le putem susţine”. El se temea că trioul Întrebări despre doctrină „fie nu a înţeles aşa cum ar fi trebuit importanța deplină a celor mai distinctive diferențe  doctrinale care ne deosebesc de lume, fie, fără să-şi dea seama, a cedat ispitei de a estompa deficienţele cu scopul de a găsi o cale de mijloc pentru prietenie”.[17]

În orice caz, deşi o oarecare editare a fost făcută, Întrebări despre doctrină nu a demonstrat că vreo indicaţie primită de la critici ar fi avut impact asupra conţinutului cărţii. Trioul adventist s-a impus, aproape ca şi cum cititorii avizi ai manuscrisului nu ar fi contat. Să luăm în calcul limbajul excentric din introducerea cărţii: „Aceste răspunsuri reprezintă poziţia bisericii noastre. [...] Acest volum poate fi privit ca unul cu adevărat reprezentativ”.[18]

Îmi amintesc de parcă a fost ieri cum trioul Întrebări despre doctrină a spus în cele din urmă, pe 30 ianuarie 1957, comitetului de editare de la Review and Herald că niciun fel de editare nu va mai fi permisă. Astfel, Review and Herald Publishing Association a acceptat manuscrisul pe un „text basis” (N. tr. – engleză), adică editura nu avea să asigure supravegherea atentă a textului, ci avea să servească doar pentru tipărire şi distribuire. Astfel, ea nu putea fi trasă la răspundere pentru conţinutul cărţii.[19]

Spălarea pe mâini

În acea dimineaţă în biroul unde se lucra la Comentariul Biblic A.Z.Ș., Raymond Cottrell a părăsit încăperea şi s-a întors având un prosop în mâna stângă şi un lighean cu apă în mâna dreaptă. Apoi fiecare din noi, cei din echipa Comentariului, ne-am spălat mâinile pe rând de orice alt aport sau orice altă responsabilitate pentru Întrebări despre doctrină. Pe atunci nu ne dădeam seama de implicaţiile depline a ceea ce făceam împreună în jurul ligheanului!

Necunoscut atât editorilor Comentariului cât şi altora

Timp de multe luni înainte de tipărirea Întrebări despre doctrină, lupta ascunsă  între M. L. Andreasen şi trioul adventist era în desfășurare. La început, Andreasen i-a trimis lui Figuhr în mod confidenţial chestiunile care îl preocupau, însă acesta din urmă a făcut ce a putut mai bine să-i fie loial trioului care lucra la Întrebări despre doctrină. Totuşi, diverse articole din revista Ministry i-au atras atenţia lui Andreasen, confirmându-i temerile sale bine motivate. Alţi conducători ai bisericii au insistat pe lângă administratorii Conferinţei Generale pentru a-l lăsa pe Andreasen măcar să vadă manuscrisul înainte de a fi publicat – toţi au fost refuzaţi. Toată această corespondenţă a fost scoasă la lumină în teza de doctorat a doctorului Nam, teză ce sper să fie publicată sub formă de carte cât mai curând.

Bărbaţi preocupaţi ca Merlin Neff şi Richard Lewis[20], ambii editori de carte la Pacific Press Publishing Association, şi-au scris în mod convingător neliniştile venite în apărarea lui Andreasen. M. E. Kern, administrator al Conferinţei Generale[21], vorbind în numele altora, era profund preocupat. Conducători nord americani, precum R. R. Bietz, au prezis un mare dezastru pe viitor, „o tornadă ce avea să urmeze”.[22]

Theodore Carcich, preşedinte al Uniunii Centrale de Conferințe, le-a trimis o scrisoare tuturor preşedinţilor de conferinţă locală: „Sub o mască de cuvinte mieroase din care se prelinge o aşa-zisă prietenie creştină, domnul Martin ajunge să servească aceeaşi mâncare teologică [...] pe care înaintaşii noştri s-au văzut nevoiţi să o refuze în urmă cu mulţi ani”. În scrisoarea sa către Figuhr, el numea Întrebări despre doctrină „o încercare ingenioasă şi subtilă de a submina doctrinele fundamentale ale adventiştilor de ziua a şaptea”.[23]

Edward Heppenstall a scris ameninţător: „Va fi foarte regretabil dacă după [...] publicare, orice poziţie luată nu va fi recunoscută de un grup mare de lucrători”, conducând la o „divizare vastă” şi la „confuzie de toate părţile”.[24]

Cottrell a fost şi mai profetic: „Să fim siguri că nu va ajunge în cartea propusă ceva pentru care să avem nevoie de 50 de ani să putem şterge”.[25]

De ce editorii Comentariului nu şi-au făcut auzite glasurile

Ştiu că mulţi se pot întreba: Dar dacă editorii Comentariului biblic adventist de ziua a şaptea ar fi reacţionat mai curând sau mai puternic? După cum am văzut, diverşi editori şi-au făcut cunoscute neliniştile, dar nu în public, nici în publicațiile lor periodice. De ce? Din două motive anume:

  1. Noi chiar nu am crezut că Întrebări despre doctrină va duce undeva. Cine ar fi cumpărat-o? Nu ne-am gândit vreodată la „campania de influențare” ( N. tr. – Autorul folosește termenul „push-pulling”, care definește o tehnică prin care un individ sau o organizație încearcă să influențeze opiniile oamenilor sub pretextul efectuării unui sondaj de opinie) pe care editoriirevistei Ministry o vor face - și asta cu „binecuvântarea” preşedintelui Conferinţei Generale. Multe conferinţe locale au fost invitate, după ce s-a făcut o reducere de preț considerabilă, să trimită Întrebări despre doctrină tuturor lucrătorilor ce  aparţineau de ele.
  2. Un tablou mult mai larg a servit drept fundal – editoriinu au vrut să ia poziţie în mod public pentru că Review and Herald Publishing Association cheltuise mult cu pregătirea Comentariului biblic adventist de ziua a şaptea; nu am fi vrut ca ceva să-i limiteze potențialul de vânzare. Cu alte cuvinte, nu ne-am gândit să luăm poziţie în mod public pentru că nu merita ca Întrebări despre doctrină să pună în pericol interesul şi succesul unei contribuţii mult mai mari pe care Comentariul l-ar fi avut asupra aceloraşi chestiuni care deja divizau biserica.

Comentariul biblic evita erorile din Întrebări despre doctrină, scoţând în evidenţă înţelegerea clasică adventistă asupra umanităţii lui Hristos şi rolul unei vieţi sfinţite în pregătirea oamenilor pentru a trăi veşnic.

Ocazia secolului – pierdută

Toţi aceşti „ce-ar fi fost dacă” au contribuit la explozia nucleară sau, cum spun unii, la bomba cu neutroni  Întrebări despre doctrină din 1957. Biserica adventistă îşi pierduse, după cum părea, pentru un timp, unicitatea ca purtătoare a ultimului mesaj a lui Dumnezeu pentru o lume năucită, aflată sub teroare. În încercarea de a ne dovedi „creştinismul”, am trecut sub tăcere contribuţia noastră distinctă în redescoperirea adevăratelor rădăcini creştine.

 

[1] Ibid.

[2] Ibid., xvi.

[3] Îmi amintesc de acele timpuri în care Ellen White a fost dezamăgită de aceia care au folosit în mod greşit scrierile sale: „Ştiu că mulţi oameni iau descoperirile pe care Domnul le-a făcut şi le aplică aşa cum presupun ei că ar trebui aplicate, alegând câte o propoziţie de ici, una de colo, scoţând-o din contextul adecvat ei şi aplicând-o potrivit cu ideile lor.” – Selected Messages, vol. 1, 44.

[4] 1957 Întrebări despre doctrină, 567-609.

[5] Hristos lumina lumii, 49, 117.

[6] De fapt, aproape de necrezut, Institutul de Cercetare Biblică era de părere în 1989 că „biserica mondială nu a privit niciodată aceste subiecte [natura lui Hristos, natura păcatului] ca fiind esenţiale pentru mântuire sau pentru misiunea bisericii rămăşiţei. [...] O unitate strânsă în biserica mondială a poporului rămășiței nu poate exista, atâta timp cât părţi care susţin aceste păreri agită astfel de subiecte atât în America de Nord cât şi în diviziunile de peste ocean. Aceste subiecte trebuie lăsate deoparte şi nu impuse poporului nostru drept chestiuni esenţiale”. Citat din Issues: The Seventh-day Adventist Church and Certain Private Ministries, Anexa XVI, 238-244. De fapt, mulţi pastori şi profesori au fost sfătuiți (cât şi ameninţaţi) să nu vorbească pe marginea acestor subiecte.

[7] Nam, 246.

[8] J. R. Zurcher, Touched With Our Feelings (Hagerstown, MD, Review and Herald Publishing Association, 1999), 175.

[9] Nam, op. Cit., 229-239.

[10] N-am a observat că „Figuhr pare să fie vinovat de o exagerare în favoarea cauzei sale şi de inducerea în eroare a cititorilor săi. Deşi este adevărat că manuscrisul a fost distribuit la scară largă, dovezi bazate pe documente şi mărturii ulterioare ale celor implicaţi în publicarea cărţii indică faptul că nu a fost niciodată vorba despre un «cor aprobator» unanim şi răsunător... Cartea a rămas, în fond, produsul câtorva oameni.” op. cit., 280-281.

[11] Nam, 987.

[12] Ibid., 247.

[13] Ibid., 250-256.

[14] Ibid., 240.

[15] Ibid., 239-245.

[16] Ibid., 254-268.

[17] Ibid., 255.

[18] 1957 Întrebări despre doctrină, 8.

[19] Unruh, Adventist Heritage, fourth quarter, 1977.

[20] Nam, op. Cit., 299, 300.

[21] Ibid., 316.

[22] Ibid., 352.

[23] Scrisoare către preşedinţii conferinţelor locale, Uniunea Centrală de Conferinţe, 24 martie 1960. Într-o scrisoare către Figuhr, în aceeaşi dată, el a spus că nicio librărie adventistă a Uniunii Centrale nu va furniza cartea lui Martin pentru că aceasta ar „zăpăci credinţa omului”. Ambele chestiuni citate din Nam, op. Cit., 346, 347.

[24] Ibid., 255

[25] Ibid.