Pierzând ocazia secolului
Copiază link

Pierzând ocazia secolului

Oricine ar fi citit ceea ce Andreasen citea, s-ar fi simţit de asemenea iritat şi dezamăgit de conducătorii bisericii care în mod cert pierdeau ocazia secolului. Dar aceia care, după cum se presupune, „citeau” paginile de probă din Întrebări despre doctrină, nu-şi băteau capul pentru a citi nici contextul acestei formulări despre „beneficiile ispăşirii”, nici alte afirmaţii asemănătoare de mai târziu din colecţia Marea luptă. Erau şi ei părtași la ocazia pierdută a secolului.

În orice caz, pentru mulţi care erau implicaţi, printre care şi preşedintele Conferinţei Generale, afirmaţiile stângace din Întrebări despre doctrină păreau să dărâme preocupările lui Andreasen. Dar Andreasen şi alţii ştiau că aceste citate alese cu atenţie de ici și de colo creionau o înţelegere limitată a doctrinei adventiste despre ispăşire şi puteau fi acceptate cu uşurinţă de către evanghelici.

Repet, citatele selectate pentru Întrebări despre doctrină nu cuprindeau întreaga perspectivă pe care adventiştii o predicaseră timp de mulţi ani. De exemplu: „Şi oricine se va rupe din lanţurile sclaviei și slujirii lui Satana şi va trece sub steagul pătat de sânge al Prinţului Emanuel va fi păstrat prin mijlocirea lui Hristos. Hristos, ca Mijlocitor al nostru, stând la dreapta Tatălui, ne are pentru totdeauna în vedere, pentru că este la fel de necesar ca El să mijlocească pentru noi precum este necesar să ne răscumpere prin sângele Său. Dacă ne dă drumul din mâna Sa chiar şi pentru un singur moment, Satana este gată să ne distrugă. Pe aceia răscumpăraţi prin sângele Său El îi susţine acum prin mijlocirea Sa. El trăieşte pururea ca să mijlocească pentru noi. «De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei.» ” (Evrei 7:25) (Subliniere adăugată)[1]

Multe au fost lăsate nespuse – şi tocmai acest fapt a constituit regretul şi esenţa îngrijorării atât a lui Andreasen, cât şi a altora. Andreasen cunoştea gândirea adventistă mult mai bine decât oricare dintre cei ce formau trioul Întrebări despre doctrină. Sistemul său de îndosariere şi evidenţă reprezenta probabil cea mai cuprinzătoare colecţie personală, din câte erau cunoscute, de materiale scrise de Ellen White. El ştia că pagina 488 din Tragedia veacurilor era cum nu se poate mai clară: „Satana născoceşte nenumărate planuri pentru a ne ocupa minţile, astfel încât acestea să nu se preocupe de tocmai lucrarea cu care ar trebui să fim noi familiarizaţi. Marele înşelător urăşte adevărurile esenţiale care scot în evidenţă o jertfă ispăşitoare şi un Mijlocitor atotputernic. El ştie că, în ceea ce-l priveşte, totul depinde de distragerea minţilor de la Isus şi de la adevărul Său.”

„Aceia care vor să se împărtăşească de beneficiile mijlocirii Mântuitorului nu ar trebui să permită niciunui lucru să interfereze cu datoria lor de a-și desăvârși sfinţirea în frică de Dumnezeu. Timpul preţios, în loc să fie jertfit plăcerii, dorinţei de etalare sau goanei după câștig, ar trebui închinat unui studiu sincer, în rugăciune, al Cuvântului adevărului. Subiectul cu privire la sanctuar şi la judecata de cercetare ar trebui să fie bine înţeles de către poporul lui Dumnezeu. Fiecare trebuie să aibă o cunoaștere personală a poziţiei şi lucrării Marelui lor Preot. Altfel le va fi imposibil să exercite credinţa care este esenţială în aceste timpuri sau să ocupe poziţia desemnată lor de către Dumnezeu.”

Aici avem încă un exemplu tipic privind înţelegerea lui Ellen White asupra elipsei adevărului – Jertfă Ispăşitoare şi Mijlocitor Atotputernic. Acestea două nu pot exista una fără cealaltă, la fel cum nu există apă fără hidrogen şi oxigen!

Din nou – cărui fapt s-a datorat supărarea lui Andreasen?

Întrebarea se ridică în legătură cu atacurile lui Andreasen – ce l-a supărat de fapt în chestiunea aceasta a felului cum a fost abordată problema ispăşirii? Cel mai bun mod de a înţelege îngrijorarea lui este să vedem situaţia chiar prin ochii acestuia. Îl voi lăsa pe Andreasen să se explice prin modul în care a analizat editorialele lui Froom, începând cu articolul acestuia apărut în februarie în revista Ministry, articol la care am făcut deja referire. (Acestea au fost scrisori private, nepublicate, trimise preşedintelui Conferinţei Generale, Andreasen fiind un om cu principii înalte care, de-a lungul slujirii sale, a manifestat respect pentru conducerea bisericii, lucru bine știut de contemporanii săi.)

Să intrăm în pielea lui Andreasen:

15 februarie 1957: Andreasen a fost şocat că Froom a declarat despre revizuirea pe care cartea Întrebări despre doctrină a făcut-o asupra doctrinei ispăşirii că ar fi fost din cauză  „că nimeni nu-şi luase timp pentru efortul susţinut pe care l-ar fi implicat o căutare laborioasă şi cuprinzătoare [în scrierile Spiritului Profetic] pentru a le găsi, analiza şi organiza.” Liderii de dinainte ai bisericii  au fost „în mare măsură inconştienţi în legătură cu această dovadă latentă şi cu valoarea sa inestimabilă: nevoia nu era simţită, iar timpul necesar pentru un proiect atât de vast era considerat ca fiind indisponibil.”

Era prea mult pentru Andreasen, luând în considerare multele cărţi pe care liderii de opinie de dinainte le-au scris, la aceasta adăugându-se şi studiile sale excelente, care ofereau o privire de ansamblu asupra doctrinei sanctuarului şi ispăşirii.

Andreasen îşi putea da seama că înţelegerea îngustă a lui Froom asupra ispăşirii pierdea din vedere tabloul general pe care adventiştii l-au studiat mai bine de un secol - acela că Hristos aflat pe cruce nu însemna începutul sau sfârşitul suferinţei pe care păcatul l-a pricinuit inimii lui Dumnezeu.[2]  Cu alte cuvinte, preţul pe care Dumnezeu l-a plătit pentru ispăşire nu se măsoară după orele de pe cruce. Andreasen a văzut problema lui Froom - acesta avea perspective mult prea limitate asupra ispăşirii.

Mai departe, Andreasen scria: „A te repezi în acest moment cu publicarea unor idei superficiale şi confuze; a spune lumii că teoriile prezentate în articolul în cauză reprezintă înţelegerea adventistă asupra ispăşirii este regretabil şi fals.”[3]

15 octombrie 1957: Problema se axa acum pe afirmaţia lui Froom cum că „jertfa lui Hristos de la cruce [reprezintă] ispăşire completă, desăvârşită şi finală pentru păcatul omului.” Andreasen a invocat „Declaraţia Principiilor Fundamentale ale Adventiştilor de Ziua a Şaptea”[4] care spunea: „Isus Hristos [...] S-a înălţat la cer pentru a fi singurul nostru Mijlocitor în Sanctuarul ceresc unde, cu propriul sânge, face ispăşire pentru păcatele noastre; ispăşire care, departe de a fi fost făcută pe cruce, acolo doar fiind adusă jertfa, este chiar ultima parte a lucrării Sale ca preot în conformitate cu exemplul preoţiei levitice care a prefigurat şi anticipat lucrarea făcută în cer de Domnul nostru.”[5]

Măcar dacă trioul adventist s-ar fi așezat la masă împreună cu Andreasen înainte de publicarea cărţii… Pare evident că o atentă  reformulare ar fi eliminat ceea ce părea a fi o greşeală amarnică.

4 noiembrie 1957: Din nou, problema gravita în jurul a ceea ce s-a întâmplat la cruce. În cazul în care calviniştii au dreptate insistând că moartea lui Hristos a însemnat Ziua Ispăşirii, atunci adventiştii greşiseră timp de un secol. Andreasen a adus numeroase citate din Uriah Smith, J. H. Waggoner, C. H. Wattson, plus multe referinţe din Ellen White.

Mai mult, Andreasen a fost şocat la întrebarea lui Froom cu privire la Ellen White: „De ce în zilele de început ale adventismului doamna White nu a scos în evidenţă şi nu a corectat teoriile limitate sau uneori greşite ale unora dintre primii noştri scriitori cu privire la ispăşire? De ce a folosit unele dintre formulările limitate, fără ca în acelaşi timp să arate, prin contrast, înţelesul mai larg, mai aproape de adevăr, pe care ea îl avea?” Apoi Froom şi-a dat singur răspuns: „Niciun adevăr doctrinar al interpretării profetice nu i-a fost vreodată dat acestui popor prin Spiritul Profetic – nu avem nici măcar un caz de acest fel.” (Sublinierea proprie a lui Froom)[6]

Abordarea unui astfel de mod de gândire necesită mai mult decât o muncă de lămurire incisivă. Andreasen s-a dus la însăşi cuvintele lui Ellen White: „Adesea, am rămas împreună până noaptea târziu, alteori chiar toată noaptea, rugându-ne pentru a primi lumină şi studiind Cuvântul. Iarăşi şi iarăşi, aceşti fraţi s-au reunit pentru a studia Biblia, pentru a-i putea cunoaşte înţelesul şi a fi pregătiţi să o propovăduiască cu putere. Când, în studiul lor, au ajuns la punctul în care au spus «nu mai putem face nimic», Duhul Domnului venea asupra mea, eram luată în viziune şi mi se dădea o explicaţie clară a pasajelor pe care le studiaserăm, cu învăţături legate de modul în care urma să lucrăm şi să propovăduim cu eficienţă. În felul acesta, ne-a fost oferită lumină care ne-a ajutat să înţelegem Scripturile în privinţa lui Hristos, a misiunii şi preoţiei Sale. Mi-au fost clarificate numeroase adevăruri care se întindeau din acel moment până la vremea la care vom intra în cetatea lui Dumnezeu, iar eu le-am dat şi altora instrucţiunile pe care mi le dăduse Domnul.” 1SM, 206-207.

„În tot acest timp, nu am putut să înţeleg raţionamentul fraţilor. Se părea că mintea mea era blocată şi nu am putut pricepe înţelesul textelor din Scriptură, pe care le studiam. Aceasta a fost una dintre cele mai mari tristeţi ale vieţii mele. Am avut această stare a minţii până când toate punctele principale ale credinţei noastre au fost clarificate pentru mintea noastră, în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu. Fraţii ştiau că, atunci când nu eram în viziune, nu puteam înţelege aceste chestiuni, şi au acceptat descoperirile oferite, ca fiind o lumină venită direct din cer.”[7]

Ceea ce încerca să puncteze Andreasen era  fie că Froom era un necunoscător al istoriei adventiste, fie că trioul Întrebări despre doctrină o declasa pe Ellen White – aici şi în alte situaţii.

14 noiembrie 1957: Andreasen este încă preocupat (deşi se poate să-l fi înţeles greşit pe Froom) de formularea: „moartea lui Hristos [a fost] jertfa ispăşitoare completă pentru păcat” (Întrebări despre doctrină, 30). Din nou, el citează mai mulţi autori adventişti care învăţau o înţelegere mai cuprinzătoare şi îi enumeră ca dovadă că „miza este prea mare pentru a lăsa vreo îndoială în mintea cititorului.” Nu se pot citi aceste scrisori fără a se „vedea” şi a se „simţi” chinul eruditului veteran adventist care îşi dădea seama că trăsătura centrală a religiei noastre era pe cale de a fi compromisă.

El a făcut referire la numeroasele citate din Tragedia veacurilor şi pentru prima dată a supus atenției cele mai clare afirmaţii ale lui Ellen White din cele care puteau fi citate. Măcar dacă trioul adventist ar fi citat şi scos în evidenţă aceste afirmaţii… Eu cred că Andreasen nu ar fi avut motive să-şi continue avertizările: „Mijlocirea lui Hristos în dreptul omului, în sanctuarul ceresc, este la fel de esenţială pentru planul de mântuire precum moartea Sa pe cruce. Prin moartea Sa El a început acea lucrare pe care, după înviere S-a înălţat pentru a o duce la bun sfârşit în cer. Noi trăim acum în marea zi a ispăşirii.” Apoi, el a adăugat apelul lui Ellen White: „Acum, în timp ce Marele nostru Preot face ispăşire pentru noi, trebuie să căutăm să devenim desăvârșiţi în Hristos.”[8]

Putem observa că veteranul în vârstă de 80 de ani avea în minte imaginea de ansamblu a planului de mântuire ce nu conţinea o vedere limitată asupra ispăşirii - el juca în liga întâi, în timp ce trioul Întrebări despre doctrină se afla într-o ligă secundară și juca un meci teologic cu alţi jucători din ligile inferioare, mai ales în discuţiile despre ispăşire.

După cum Jerry Moon spunea atât de elocvent în 1988: „S-ar fi realizat mult mai mult dacă trioul adventist ar fi fost în stare să arate evanghelicilor însemnătatea judecăţii de cercetare ca extensie logică şi rafinare a arminianismului şi dacă ar fi prezentat ștergerea păcatelor ca esenţială pentru îndeplinirea unei ispăşiri la scară universală.”[9]

2 decembrie 1957: Andreasen a revizuit încă o dată editorialele lui Froom oferind perspective suplimentare cu privire la concepţia adventismului istoric asupra întregului tablou al Ispăşirii. Probabil niciun om în viaţă la 1957 nu avea o bibliotecă mai vastă conţinând scrierile lui Ellen White; indexul lui reprezenta o minune pentru cei ce îl vedeau şi aceasta se întâmpla înainte de orice încercare a White Estate de a indexa scrierile lui Ellen White.

Cei care sunt cei mai familiarizaţi cu teologia lui Ellen White recunosc înţelegerea ei profundă cu privire la natura eliptică a adevărului biblic[10] - unirea simbiotică a aspectelor obiective şi subiective ale întregului adevăr, cum ar fi har-credinţă, Mântuitor-Mijlocitor, pentru-noi, în-noi şi prin-noi, îndreptăţire-sfinţire, iertat-curăţat, lege-evanghelie etc. Cu alte cuvinte, nu o putem avea pe una fără cealaltă. În felul acesta, Andreasen putea fără probleme să aprecieze corect exprimarea lui Ellen White că lucrarea de Mare Preot a Domnului nostru este la fel de importantă precum moartea Sa pe cruce. Şi orice diminuare a acestei relaţii simbiotice s-a transformat într-un semnal de alarmă pentru mintea lui sclipitoare.

Andreasen a fost în mod special deranjat când a citit apărarea lui Froom: „Dacă, prin urmare, cineva aude un adventist spunând sau citeşte în literatura adventistă - chiar şi în scrierile lui Ellen White - că Hristos face ispăşire acum, prin aceasta trebuie înţeles că noi pur şi simplu vrem să spunem că Hristos aplică acum beneficiile jertfei ispăşitoare făcute pe cruce; că El face această ispăşire eficace pentru noi în mod individual, în concordanţă cu nevoile şi cererile noastre”[11]

(Când adventişti plini de râvnă citesc că trioul Întrebări despre doctrină spunea lumii că ei erau din acel moment experţii cu privire la ceea ce voia să spună Ellen White, folosind cuvintele „ar trebui să se înţeleagă”, se ridică un mare semn de exclamare! Acesta a fost în fond călcâiul lui Ahile în cazul cărţii Întrebări despre doctrină. Pentru Andreasen şi pentru alţii, acest orgoliu pătrunzător a contaminat chiar şi cele mai bune eforturi ale trioului.)

5 ianuarie 1958: Aici, Andreasen a reiterat îngrijorările sale din anul anterior şi a notat, în legătură cu observaţiile lui la articolul lui Froom din Ministry (februarie 1957), că „nu s-a renunţat la doctrine, nu s-a repudiat public niciuna din noile idei prezentate, nu există nicio mustrare publică. Suntem, prin urmare, îndreptăţiţi să credem că articolul în cauză reprezintă poziţia bisericii.” E teribil să citim această afirmaţie astăzi!

Andreasen a mers mai departe în analiza răspunsului pe care trioul l-a dat la întrebarea lui Martin de la pagina 341 din Întrebări despre doctrină: „Adventiştii de ziua a şaptea au fost des acuzaţi pentru învăţătura care susţine că ispăşirea nu a fost încheiată la cruce. Este această acuzaţie adevărată?” Andreasen era de părere că trioul ar fi putut răspunde prin cuvintele fratelui Nichol, după cum le-a folosit acesta în editorialele sale din Review and Herald (iulie 1952), cuvinte la care am făcut referire anterior. Apoi, Andreasen a disecat răspunsul trioului, numind acest răspuns „unic” şi „evident neclar”, mai ales când sunt menţionate „ispăşirile fără sânge”.

Înainte de a termina această scrisoare, el a făcut referire la două scrisori primite din partea unor funcţionari ai Conferinţei Generale prin care i se cerea să-şi înceteze demersurile, în caz contrar „aceasta va aduce cu siguranţă în discuţie problema relaţiei dumneavoastră cu biserica.” Prevăzând cum aveau sa decurgă lucrurile, Andreasen a spus că „aceasta este calea aprobată şi diplomatică prin care se spune că acreditarea şi susţinerea îmi vor fi afectate.”[12]

19 ianuarie 1958: Andreasen şi-a revăzut scrisorile anterioare, fiecare revizuire beneficiind de o logică proaspătă şi de informaţii noi. El menţionează apostazia lui A. E. Ballenger, un evanghelist foarte respectat la începutul secolului al XX-lea. Andreasen a notat că „erezia pentru care el a  fost destituit este exact doctrina care ni se impune nouă acum, doctrina că ispăşirea a fost făcută la cruce.” Într-un fel, Andreasen avea dreptate, însă el nu ţinea seama de intenţiile trioului adventist în mijlocul explicațiilor lor stupide. Astfel, el a exagerat în obiecţiile sale.[13]

31 ianuarie 1958: Andreasen şi-a continuat disecţia înţelegerii din cartea Întrebări despre doctrină cu privire la o „ispăşire fără sânge” – adică „sângele” lui Hristos a fost util doar pe cruce şi nu a implicat lucrarea Domnului nostru în Sfânta şi în Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc. El ştia că multe afirmaţii aparţinând lui Ellen White spun diferit. Cu alte cuvinte, „«noua perspectivă» neagă pe de-a-ntregul ispăşirea cu sânge din sanctuar”, în mod contrar descrierilor din Vechiul şi din Noul Testament.[14] De exemplu, moartea victimei nu reprezintă ispăşirea. După ce ţapul a fost ucis, marele preot „merge spre a face ispăşire în locul sfânt.” (Leviticul 16:17) Andreasen evidenţia că ispăşirea era făcută atunci când marele preot mergea înăuntru pentru a face ispăşire în locul sfânt, şi nu afară, în curte. Vezi de asemenea Evrei 9:7, 11, 12.

Septembrie 1960: Andreasen privea acum în trecut la cartea Întrebări despre doctrină deja publicată (1957) şi la cartea lui Martin - The Truth About Seventh-day Adventism (1960). La pagina 15 din cartea lui Martin există o declaraţie semnată de H. W. Lowe, preşedinte al Institutului de Studii și Cercetări Biblice al Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea care, în parte, spune: „Prezentarea făcută de el [de Martin] cu privire la doctrinele noastre şi la interpretările noastre profetice aşa cum este găsită între paginile 47 şi 86 este corectă şi cuprinzătoare. [...] Cititorul nu va trece cu vederea propoziţiile juste şi cuprinzătoare aparţinând învăţăturii adventiste şi atât de clar expuse între paginile menţionate mai sus, 47 - 86.” Din nou: „Acest autor a câștigat recunoştinţa şi respectul nostru pentru efortul său plin de zel de a expune corect poziţiile noastre doctrinare şi pentru atitudinea sa de frăţietate creştină.”[15]

În opinia lui Martin, ceea ce împiedică o acceptare deplină a adventiştilor din partea evanghelicilor este literatura noastră  adventistă mai veche ce „se află încă în circulaţie” şi care „învaţă unele dintre perspectivele divergente ale adventiştilor de ziua a şaptea. [...] Trebuie amintit că va fi nevoie de timp pentru ca această literatură care se abate de la normă să fie adusă sub un control editorial şi armonizată astfel cu poziţia declarată a bisericii. Adventiştii studiază serios această problemă.”

Pentru Andreasen, un erudit adventist cu ani de experienţă şi competent exact în subiectele aflate în discuţie în ambele cărţi (Întrebări despre doctrină şi cartea lui Martin), trebuie că trauma a fost cât se poate de tulburătoare. Apoi însă, a avut loc Conferinţa Generală din Cleveland din 1958 la care face referire Martin în cartea sa: „adunarea Conferinţei Generale în sesiune, care are loc o dată la patru ani și care s-a reunit în Cleveland în 1958, a considerat cartea [Întrebări despre doctrină] ca fiind în armonie cu perspectiva adventistă îndeajuns pentru a înlătura orice necesitate măcar de a analiza chestiunea. Maniera în care cartea abordează subiectele pe care le conţine a fost limpede pentru toată lumea, la fel a fost şi acceptarea ei.”[16] Martin avea dreptate în felul său!

O minciună sfruntată

În cele din urmă, în scrisoarea sa din 1960, Andreasen, după ce şi-a exprimat dezamăgirea în legătură cu modul în care cartea Întrebări despre doctrină a tratat subiectul ispăşirii, a ajuns la cea mai „gravă” dintre deformările doctrinei adventiste – „aceasta lansează atacuri asupra caracterului lui Dumnezeu şi Îi acuză atât pe Tatăl cât şi pe Fiul de o minciună sfruntată. Iată declaraţia din Întrebări despre doctrină: «Deşi născut în carne, El a fost totuşi Dumnezeu şi a fost scutit de patimile şi de necurăţiile care îi întinează pe descendenţii naturali ai lui Adam.»”[17], [18]

Apoi Andreasen a citat din Hristos lumina lumii, de la pagina 49, fragment pe care l-am examinat anterior. Comentariul lui: „Hristos nu a fost scutit de efectele marii legi a eredităţii, El le-a acceptat.”[19]

După o discuţie cu privire la „ispite” - dacă acestea vin de la Dumnezeu care ne testează, sau de la Satana care ispiteşte pentru a-i face pe oameni să ajungă la nişte deprinderi rele - Andreasen menţionează diferite fragmente din scrierile lui Ellen White:

„Acestea erau ispite adevărate, nu prefăcătorii. [...] Era destul. Satana nu putea merge mai departe.

[...] Asprimea acestei lupte nu poate fi cuprinsă de nicio minte umană. Miza era bunăstarea întregii familii umane şi a lui Hristos Însuşi. [...] Puterea umană era gata să eșueze. Întreg cerul, însă, cânta cântecul eternei biruinţe. În conflictul cu Satana, familia omenească are întreg ajutorul pe care l-a avut Hristos. Omul nu trebuie să fie învins.

[...]  Fiul lui Dumnezeu, în umanitatea Sa, a luptat cu aceleaşi ispite aprige, aparent copleșitoare, care îl asaltează pe om – ispita de a îngădui apetitul, ispita încumetării prin aventurarea acolo unde Dumnezeu nu conduce şi ispita închinării în faţa dumnezeului acestei lumi, a sacrificării unei veşnicii pline de strălucire pe altarul plăcerilor fascinante ale acestei vieţi. Fiecare va fi ispitit, dar Cuvântul spune că nu vom fi ispitiţi peste puterea noastră de a suporta ispita. Putem să rezistăm şi să învingem vrăjmaşul cel viclean.”[20]

„Cu toate acestea, n-a fost scutit de ispite. Locuitorii din Nazaret erau proverbiali din cauza stricăciunii lor. Proasta reputaţie, pentru care erau în general cunoscuţi, se vede din întrebarea lui Natanael: „Poate ieşi ceva bun din Nazaret?” (Ioan 1:46). Isus a fost pus în locuri unde caracterul Său avea să fie probat. Era necesar ca El să vegheze necontenit pentru a-Şi păstra curăţia. A fost supus la toate luptele pe care trebuie să le ducem şi noi, pentru ca să ne fie o pildă în copilărie, tinereţe şi maturitate.”[21]

„Dacă nu există posibilitatea de a ceda, ispita nu este ispită. Împotrivirea faţă de ispită are loc atunci când omul este puternic influenţat să facă ceva rău şi, ştiind că poate să facă acest lucru, rezistă, prin credinţă, sprijinindu-se în mod ferm pe puterea divină. Acesta a fost chinul prin care a trecut Hristos. El nu ar fi putut fi ispitit la fel cum sunt ispitiţi oamenii dacă nu ar fi existat o posibilitate ca El să cedeze ispitei.”[22]

Cu alte cuvinte, dacă Hristos a fost ispitit în toate lucrurile la fel cum este ispitit omul, dar totuşi „scutit” într-un fel în care alţi oameni nu sunt, în spatele planului de mântuire Dumnezeu nu joacă cinstit - cum ar putea El să ceară omului să biruiască precum a biruit Isus (Apocalipsa 3:21)? Andreasen era de părere că, prin faptul că ar cere ceva imposibil, Dumnezeu ar folosi o „minciună sfruntată”.

Cea mai mare infamie

În comentariile de la final din scrisoarea sa din septembrie 1960, Andreasen a scris argumente foarte clare în favoarea rămânerii la înţelegerea lui Ellen White cu privire la umanitatea lui Hristos: „Dacă Dumnezeu L-ar fi favorizat pe Fiul Său, Satana ar fi avut un argument căruia nici Dumnezeu nu i-ar fi putut face faţă. Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său pentru a arăta că El nu este nedrept când cere ascultare. Hristos a venit pe pământ pentru a demonstra dreptatea lui Dumnezeu. Dacă Tatăl Şi-ar fi favorizat Fiul, El ar fi acceptat prin aceasta că omul nu poate ţine legea, că era necesar ca Dumnezeu să-L scutească pe Hristos de unele condiţii impuse omului. Asta ar fi însemnat pentru Dumnezeu să Se recunoască învins. Mai mult, ar fi invalidat întregul plan de mântuire. Dacă Hristos ar fi fost favorizat sau scutit, prin aceasta El ar fi recunoscut ca adevărată afirmaţia lui Satana că este imposibil pentru om să facă voia lui Dumnezeu.”

„Să piară gândul că Dumnezeu L-a favorizat pe Hristos în vreun fel! A învăţa sau crede așa ceva este cea mai mare infamie, pentru că este o incriminare la adresa lui Dumnezeu Însuşi, o acuzaţie de înşelătorie. Ar fi una dintre capodoperele lui Satana să convingă poporul lui Dumnezeu să accepte o asemenea doctrină.”

„Problema pe care am discutat-o aici în legătură cu scutirea lui Hristos de patimile şi de necurăţiile care îi întinează pe descendenţii naturali ai lui Adam este considerată de noi una dintre cele mai îngrozitoare dintre multele abateri de la credinţă pe care le dezvăluie un studiu al cărţii Întrebări despre doctrină. [...] Faptul că Dumnezeu L-a scutit pe Hristos, într-un mod în care nu a scutit restul omenirii, că L-a favorizat astfel încât El să nu poată să păcătuiască, înseamnă păgânism de cea mai joasă speţă.”[23]

Scântei în editorialele apărute mai târziu în Eternity

În timpul acestei înştiinţări private către Figuhr şi, mai târziu, către trioul Întrebări despre doctrină, Andreasen citea şi recitea cele cinci editoriale ale lui Barnhouse şi Martin apărute în Eternity în timpul anilor 1956 şi 1957. O mare parte din ceea ce scriseseră ei era surprinzător de prietenesc şi de exact. Câteva puncte, însă, au trezit temerile lui Andreasen.

Pentru a fi credincioși realităţii istorice a sfârșitului anilor ‘50, ar trebui să intrăm în rolul lui Andreasen şi să gândim în felul lui. Bunăoară:

În editorialul său din septembrie 1957, Barnhouse scria:  „Ei [trioul Întrebări despre doctrină] i-au explicat ulterior domnului Martin că aveau printre ei anumiţi membri aparţinând «laturii fanatice» la fel cum există iresponsabili cu vederi radicale în oricare zonă a creştinismului fundamental. [...]  Poziţia adventiştilor pare pentru unii dintre noi, în unele cazuri, să fie o poziţie nouă; pentru ei poate fi pur şi simplu poziţia grupului majoritar a liderilor cu o concepţie sănătoasă, grup hotărât să potolească pe orice membru care caută să menţină o poziţie de divergenţă faţă de conducătorii responsabili ai bisericii. [...] [Judecata de cercetare] este pentru mine fenomenul psihologic cel mai straşnic de spălare a imaginii din istoria religiei! [...] Mai mult, ei nu cred, precum au învăţat unii dintre înaintașii bisericii lor, că ispăşirea lui Isus nu s-a încheiat la Calvar şi că El face o a doua lucrare preoţească începând cu 1.844.” [...] [Cu privire la judecata de cercetare începând cu 1.844] noi personal nu credem că există măcar o aluzie în Scriptură care să susţină o poziţie atât de neobişnuită şi, mai mult, credem că orice efort de a o susţine este răsuflat, stupid şi neproductiv!”

Cum ar fi reacţionat oricare din noi la acest editorial scris după ce cartea Întrebări despre doctrină fusese publicată, dacă ar fi avut pătrunderea teologică a lui Andreasen sau aproape a oricărui pastor adventist, editor sau predicator?

În editorialul lui Martin apărut în Eternity (septembrie 1957), din nou acesta s-a prezentat, atât pe el cât şi pe Barnhouse, ca fiind reprezentanţi ai „ortodoxismului istoric” (referindu-se prin aceasta la calvinism şi neincluzându-i pe arminieni cum sunt metodiştii, nazarinenii etc.). După ce a admis că adventiştii „ca și majoritate, au aderat întotdeauna la doctrinele cardinale, fundamentale credinţei creştine şi esenţiale pentru mântuire şi pentru creşterea în har care îi caracterizează pe creştinii adevăraţi, a enumerat mai apoi şapte puncte de dezacord. Acestea erau: nemurirea condiţionată (incluzând nimicirea nelegiuiţilor), doctrina sanctuarului şi judecata de cercetare, ţapul ispăşitor (o doctrină cu privire la Satana), Sabatul zilei a şaptea, Spiritul Profetic, reforma sănătăţii şi biserica rămăşiţei.

În editorialul lui Barnhouse apărut în Eternity (noiembrie 1957), după ce a trecut în revistă dialogul amical din ultimii doi ani, acesta  a făcut din nou referire la modul în care un anumit scriitor adventist „a declarat că Isus Hristos a avut o natură umană păcătoasă. Volumul de faţă [Întrebări despre doctrină] tratează această declaraţie din mai multe puncte de vedere şi o respinge cu groază. Pentru că «un apărător al credinţei», care a încercat să pună această abatere tocmai pe seama doamnei White, a făcut din aceasta o problemă atât de mare, conducătorii adventişti prezintă cu îndrăzneală, în volumul de faţă, treizeci şi şase de citate diferite extrase din scrierile doamnei White, citate în care aceasta se exprimă în cel mai clar mod cu putinţă în declaraţii pozitive asupra dumnezeirii veșnice şi a naturii umane fără de păcat a Domnului nostru. Într-o altă anexă sunt trecute pe listă mai mult de cincizeci de citate cu privire la misterul întrupării, citate în care doamna White exprimă iar şi iar minunea Cuvântului întrupat şi slava neprihănirii Sale. Dificultatea iniţială a venit din faptul că doamna White nu a fost un teolog instruit. Ea nu şi-a dat seama că unii din termenii folosiţi de ea pot fi interpretaţi împotriva ei. După părerea mea, doamnei White îi lipseau profunzimea, acurateţea şi erudiţia, dar Îl recunoştea, onora şi predica pe Isus Hristos ca pe Fiul lui Dumnezeu - etern şi fără păcat.”

Să presupunem că Ediţia Adnotată Întrebări despre doctrină ar fi fost citită de Barnhouse şi de Martin

Cum s-ar fi simţit Barnhouse şi Martin dacă Ediţia Adnotată Întrebări despre doctrină ar fi fost publicată în timpul vieţii lor? Ce răspuns ar fi dat ei trioului adventist dacă ar fi descoperit că întrebuinţarea greşită a citatelor aparţinând lui Ellen White ar fi făcut un teolog calificat să plângă?

Adventiştii profesioniști nu dorm

Dar membrii laici de-a lungul Statelor Unite nu dormeau. Al Hudson, un tipograf adventist și prim-prezbiter din Baker, Oregon, a fost angajat de nişte avocaţi să le tipărească scrisorile pentru a le depune la Curtea Supremă din Oregon. Urmând formatul acestor scrisori, Hudson a pregătit „un compendiu” pentru o moţiune care să fie prezentată delegaţilor Conferinţei Generale din Cleveland, Ohio. Aceasta spunea:

„A se găsi o rezolvare, căci în lumina dovezilor prezentate, cartea Adventiştii de ziua a şaptea răspund la întrebări despre doctrină nu reprezintă credinţa şi învăţătura Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, drept pentru care această carte se respinge pe temeiul următoarelor cinci puncte:

  • Conţine mostre de nesinceritate dogmatică şi intelectuală.
  • Conţine duplicitate.
  • Este necorespunzătoare.
  • Conţine erori.
  • Este capodopera lui Satana pentru a distruge scopul pe care Dumnezeu îl are cu Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea.

Pentru a da greutate acestei iniţiative, au fost aduse multe dovezi care să susţină cele cinci imputări. Scrisoarea a fost ignorată şi nu a fost niciodată prezentată delegaţilor. Hudson le-a scris şi lui Martin şi lui Barnhouse, dar nu a primit niciun răspuns.

Conversaţii la telefon

Totuşi, în 16 mai 1958, Hudson a dus o lungă conversaţie prin telefon cu domnul Barnhouse. Unele dintre comentariile lui Barnhouse sunt după cum urmează:

„Tot ceea ce încerc să spun este că adventiştii sunt creştini. Sunt încă de părere că dintre toate grupările creştine din lume, doctrinele lor sunt dintre cele mai sucite. Cred acest lucru dincolo de orice îndoială. De fapt, doctrina judecăţii de cercetare este cea mai flagrantă teorie pentru spălarea imaginii din câte au existat pentru a muşamaliza eșecul legat de faptul că Hristos nu a venit în 1.844 după cum spuneau ei.”

„Adventiştii greşesc ţinând sâmbăta, protestanţii greşesc ţinând duminica, iar singurul lucru ce trebuie ţinut este atitudinea că fiecare zi este la fel şi că Dumnezeu nu se înscrie în această zi, ci urăşte Sabatul astăzi [...].”

„[Privitor la Ellen White] în primul rând, ea nu a fost decât un om. Acum îmi dau bine seama că doamna White a scris destul de des nişte chestiuni foarte spirituale, dar Dumnezeul cel Atotputernic nu a vorbit niciodată printr-o femeie. S-o recunoaştem! Nu poţi justifica o femeie care predică, uzurpând astfel autoritatea unui bărbat. Aşa ceva nu se poate face [...].”

[Privitor la natura umană a lui Hristos] Hudson l-a întrebat pe Barnhouse: „Ei [trioul adventist] adoptă poziţia care afirmă că Hristos are natura lui Adam de dinainte ca acesta să păcătuiască, nu-i aşa?” Barnhouse a răspuns: „Sper că nu! [...] Adam a fost o fiinţă creată, cu posibilitatea de a cădea. Isus Hristos a fost omul-Dumnezeu, nesupus păcatului.” Hudson a răspuns: „Şi asta este înţelegerea dumneavoastră cu privire la poziţia conducătorilor noştri?” Barnhouse: „Desigur! Au adoptat-o foarte ferm, și este cartea lor [Întrebări despre doctrină] [...] Vedeţi dumneavoastră, dacă nu credeţi că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, etern şi desăvârşit, că El nu putea să păcătuiască şi [...] avem optsprezece citate din scrierile doamnei White care spun acelaşi lucru [...] şi care neagă ceea ce dumneavoastră îmi spuneţi mie.”

Din această conversaţie, doar din acest scurt exemplu, puteţi vedea cât de uşor este pentru liderii creştini să se înţeleagă cu totul greșit unul pe altul, chiar şi atunci când folosesc aceleaşi cuvinte! Dar nu putem folosi jalnica scuză că totul e doar o chestiune de semantică! Aceasta ar dezvălui o ignoranţă crasă cu privire la ce se întâmplă.

Problema principală: legătura dintre cristologie şi escatologie

Având în vedere că toţi teologii pot fi apreciaţi în funcţie de legătura care există între cristologia şi escatologia lor, Andreasen era uşor de înţeles. În orice caz, trioul Întrebări despre doctrină se îndepărtase de un secol de gândire adventistă. În încercarea lor de a-i mulţumi pe evanghelici, ei au rătăcit departe de bogatele texte biblice şi au uitat să citească, de exemplu, Tragedia veacurilor capitol cu capitol. Conexiunea minuţioasă dintre cristologie şi escatologie a lui Andreasen a fost problema principală care l-a separat pe teolog de Preşedintele Conferinţei Generale şi de trioul Întrebări despre doctrină. Andreasen și-a luat reperele teologice din declaraţii precum cele care urmează:

„Acum, când Marele nostru Preot face ispăşire pentru noi, trebuie să căutăm să devenim desăvârşiţi în Hristos. Nici măcar printr-un gând Mântuitorul nostru n-a putut fi adus să Se supună puterii ispitei. Satana găseşte în inimile omeneşti un loc unde-şi poate câştiga un punct de sprijin; o dorinţă păcătoasă este nutrită, prin care ispitele lui îşi manifestă puterea. Dar Hristos a declarat despre sine: «Vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic cu Mine» (Ioan 14:30). Satana n-a putut găsi nimic în Fiul lui Dumnezeu care să-i fi oferit posibilitatea biruinţei. El păzise poruncile Tatălui Său şi în El nu era nici un păcat pe care Satana să-l poată exploata spre folosul lui. Aceasta este starea în care trebuie să fie găsiţi aceia care vor sta în timpul strâmtorării.”[24]

Verificarea realităţii

Andreasen a găsit ca nepotrivit să pună accentul pe subiecte precum „desăvârşirea” şi „natura lui Hristos” fără o concentrare la fel de mare, dacă nu chiar mai mare, pe Hristos Însuşi, Cel care va fi Agentul care va desăvârşi caracterul uman prin Duhul Său cel Sfânt.[25] „Adevărul, aşa cum este el în Hristos”, o exprimare tipică a lui Ellen White, înseamnă pur şi simplu că: cu cât ne concentrăm mai mult pe Isus, ca cel mai bun şi mai apropiat Prieten al nostru, cu cât permitem mai mult cuvintelor Lui să devină hrana noastră cea de toate zilele, cu atât mai „natural” şi mai „obişnuit” vom urmări, în mod necontenit, desăvârşirea morală.[26] Desăvârșirea morală este mai mult o atitudine decât o realizare; chiar şi după 100.000 de ani de eternitate noi vom continua să căutăm „desăvârşirea”. Dar această atitudine trebuie întemeiată pe acceptarea unor principii corecte în legătură cu cine este, de fapt, Isus, cu motivul pentru care El S-a născut în modul în care a făcut-o[27] şi cu motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu a murit.[28] În caz contrar, vom continua să fim în Babilon şi nici nu vom şti acest lucru!

Cercetarea din 1962 a lui Hancock

Venind precum strălucirea unei renaşteri a naturii după o serie de îngheţuri ucigătoare, teza din 1962 a lui Robert Lee Hancock, denumită „The Humanity of Christ” (N. tr. – „Umanitatea lui Hristos”), susţinută în cadrul Seminarului Teologic Adventist, este, probabil, ultima scrisă la seminar pe acest subiect din perspectiva autorului şi a lui Andreasen. În concluzia alcătuită din trei părţi, Hancock scria:

„Cu privire la chestiunea specifică a umanităţii lui Hristos, acest studiu arată că:

  • De la începuturile ei, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea i-a învăţat pe oameni că atunci când Dumnezeu S-a făcut părtaș naturii omenești, El nu a luat natura desăvârşită, fără de păcat a omului de dinainte de cădere, ci a luat natura căzută, păcătoasă, ofensatoare, slabă, degenerată a omului - aşa cum se găsea aceasta când El a venit pe pământ pentru a-l  ajuta pe om [...].
  • În timpul perioadei de 15 ani dintre 1940 şi 1955, cuvintele „păcătos” şi „căzut” făcând referire la natura umanăa lui Hristos au fost într-o mare măsură sau pe de-a-ntregul eliminate din materialele publicate de biserică [...].
  • Începând cu 1952, sintagme ca „natură umanăfără de păcat”, „natura lui Adam de dinainte de cădere” şi „natură umană nepătată” au luat locul terminologiei anterioare. [...] Descoperirile acestui studiu duc la concluzia că învăţăturile adventiste de ziua a şaptea cu privire la natura umană a lui Hristos s-au schimbat, iar aceste schimbări implică concepte şi nu doar simple aspecte cu caracter semantic.”[29]

 

[1] White, Manuscript Releases, vol. 15, 104 (subliniere adăugată). De asemenea, Comentariul biblic adventist de ziua a şaptea, vol. 6, 1028.

[2] Apocalipsa 13:8, „mielul jungheat de la începutul lumii”.

[3] The M. L. Andreasen File (St. Maries, ID: LMN Publishing International, 1993), 1-5.

[4] Din cauza multor acuzaţii ce pretindeau că adventiştii au adoptat doctrine „nocive”, una dintre acestea fiind aceea că ispăşirea nu s-a făcut la cruce (ceea ce, fără explicaţii suplimentare, este fatal pentru întreaga doctrină a sanctuarului şi pentru relevanţa istorică a mişcării adventiste), James White s-a simţit obligat să publice acest „crez” în primul număr al revistei Semnele Timpului (4 iunie 1874).

[5] Andreasen File, 11.

[6] Ibid., 15-22.

[7] White, Selected Messages, vol 1, 207.

[8] Andreasen File, 23-29.

[9] Studiul M. L. Andreasen, L. E. Froom and the Controversy over Questions on Doctrine, (n. tr. M. L. Andreasen, L. E. Froom şi Controversa asupra Întrebări despre doctrină.)

[10] Vezi Anexa C: „Natura eliptică a adevărului”.

[11] Andreasen File, 34-41.

[12] Andreasen File, 66.

[13] Ibid., 67-73.

[14] Ibid., 77.

[15] F. D. Nichol i-a scris lui R. R. Figuhr în 10 martie 1960 că „lumea neadventistă ar privi cuvintele lui Lowe ca pe un fel de aprobare a cărţii.” Mai mult, „Nu cred că ar fi trebuit să punem vreodată o astfel de pagină introductivă într-o carte care încearcă într-un mod subtil să arate să multe dintre învăţăturile noastre sunt greşite.” Citat în Nam, op. cit., 394.

[16] Ibid., 393.

[17] Ibid., 383.

[18] Ibid.

[19] Andreasen File, 91.

[20] White, Selected Messages, bk. 1, 95.

[21] White, Hristos lumina lumii, 71.

[22] White, The Youth's Instructor, 20 iulie 1899.

[23] Andreasen File, 94.

[24] White, Tragedia veacurilor, 623 (subliniere adăugată).

[25] Printre multele cărţi ale lui Andreasen, cartea intitulată The Faith of Jesus (N. tr. – Credinţa lui Hristos) a fost probabil cea mai sistematică prezentare a teologiei adventiste făcută de acesta. „Haideţi să studiem credinţa lui Isus nu ca pe o chestiune teologică, ci ca pe un stil de viaţă”, 12.

[26] White, Parabolele Domnului Hristos, 330. Motto-ul unei maşini Lexus: „Căutarea asiduă a perfecţiunii”.

[27] Vezi Anexa D: „De ce a venit Isus în felul în care a făcut-o”.

[28] Vezi Anexa E: „De ce a murit Isus?”.

[29] Hancock se poate să nu fi fost conştient de 1) editorialul lui F. D. Nichol din iulie 1952 (menţionat anterior) în care acesta aborda tocmai acest subiect şi 2) de cartea lui Branson Drama of Ages (N. tr. – Drama veacurilor), la care am făcut referire anterior. Lăsând la o parte aceste două aspecte, la sesiunea Conferinţei Generale din San Francisco Bay, Hancock a fost la fel de clar precum o sirenă pentru ceaţă.