Cincizeci de ani de confuzie
Copiază link

Cincizeci de ani de confuzie

Una dintre multele mişcări care s-au dezvoltat în cadrul adventismului din cauza greşelilor care au condus în cele din urmă la apariţia cărţii Întrebări despre doctrină este numită oficial Comitetul de studiu al soliei de la 1.888. Printre conducătorii acestui comitet au fost şi Donald Short şi Robert Wieland. Legătura implicită dintre Comitetul de studiu 1.888 şi cartea Întrebări despre doctrină trebuie analizată mai departe, de asemenea şi multiplele reconstrucţii /revizuiri nefericite cu privire la ceea ce s-a întâmplat cu adevărat la Conferinţa generală din Minneapolis (1.888).

Aceşti ultimi cinzeci de ani de confuzie s-au centrat pe două încercări de a rescrie istoria adventistă. Una dintre încercări s-a axat pe chestiunile doctrinare cheie care priveau motivul pentru care Isus s-a întrupat în modul în care a făcut-o şi semnificaţia lucrării Lui de Mare Preot. Concomitent, cealaltă rescriere a constituit-o reticenţa de a revizui abaterea teologică ce a avut loc atunci când publicaţiile bisericii şi sălile de clasă ale universităţilor au considerat contribuţia Conferinţei Generale din 1.888 ca fiind admiterea că adventiştii au recuperat în sfârşit aşa-zisul accent pus de către reformatorii protestanţi pe „îndreptăţirea prin credinţă”. Nimic mai departe de adevăr! Un astfel de raţionament, oriunde este predat sau predicat, otrăveşte orice studiu autentic al acelei remarcabile conferinţe. Mai mult decât atât, a închis uşa pentru ceea ce Ellen White a numit „o solie de mare preţ” – o solie care să pregătească un popor pentru înălţare. Într-o bună zi, acea uşă va fi descuiată.

Multe alte grupări, adesea numite „lucrări de slujire independente” (N. tr. – Independent Ministries) , s-au răspândit în comunitatea adventistă pe toate continentele ca reacţie la ceea ce ele considerau ca fiind greşelile cărţii Întrebări despre doctrină. Niciuna din aceste lucrări nu s-ar fi născut dacă această carte nu ar fi fost publicată.

O scurtă privire de ansamblu asupra dezordinii adventiste ce a început în anii 60

Perimetrul teologic afectat de cartea Întrebări despre doctrină a fost mult mai vast decât ceea ce era vizibil la suprafaţă, mai ales în cazul problemei umanităţii lui Hristos şi chestiunii sanctuarului. Mulţi profesori, pastori şi laici au continuat să vadă aceste chestiuni în mod limpede - cristologia nu poate fi separată, nici reformulată fără ca escatologia să nu fie afectată prin aceasta. Andreasen a prevăzut aceste lucruri. Pentru a susţine cartea Întrebări despre doctrină, conducători ai bisericii au început curând, în întâlnirile lucrătorilor şi în diferite publicaţii, să trateze accentuarea următoarelor chestiuni ca fiind în aceeaşi măsură eretice:

1) natura de după cădere a lui Hristos;

2) biruinţa asupra păcatului acum, înainte de a doua venire a lui Isus Hristos.

Un incredibil spirit de represiune împotriva acelora care credeau diferit de ceea ce susţinea cartea Întrebări despre doctrină a devenit curând endemic. Au apărut publicaţii cărora li se făcea o reclamă impresionantă, publicaţii care se concentrau pe „desăvârşire” (biruinţa asupra păcatului) ca fiind o imposibilitate cât omul încă se află în „carne păcătoasă”. Astfel, a fost creată o definiţie inedită a „desăvârşirii”, cel puţin pentru adventişti, în locul înţelegerii vechi de un secol, înţelegere care afirma că omul, conlucrând cu puterea divină, poate birui păcatul - acum şi aici.[1]

Toate acestea au primit avânt când trioul Întrebări despre doctrină a aprobat calvinismul clasic cu privire la umanitatea lui Isus. Astfel, limpede ca apa, concepţia adventistă clasică cu privire la escatologie (zilele din urmă) a fost groaznic deformată – sau poate unii  se mulţumesc cu „non sequitur” (N. tr. – „non sequitur” este o expresie care provine din latină, se traduce în românește prin „nu decurge”, și desemnează nişte concluzii ce nu reies din premisa de la care s-a plecat). Cei care încă nu erau născuţi sau cei care nu erau încă în clasele primare în 1957 pot găsi aceste lucruri ca fiind de necrezut!

Analiza lui Bull şi a lui Lockhart asupra perioadei de după 1960 – îndeosebi la seminar

Toate acestea nu constituie doar părerea mea. Această schimbare în gândirea denominaţională, mai ales în cadrul seminarelor noastre teologice, a fost clar observată de Malcolm Bull şi de Keith Lockhart în a doua ediţie a cărţii lor - Seeking a Sanctuary (N. tr. – . „În căutarea unui sanctuar). Probabil nu există alţi autori care să-şi fi concentrat mai mult atenţia asupra influenţei cărţii Întrebări despre doctrină şi asupra modului dramatic în care această publicaţie a afectat învăţătura dată timp de o generaţie de către profesorii seminarelor cheie cu privire la subiecte precum „îndreptăţirea prin credinţă” sau „umanitatea lui Hristos” şi cu privire la legătura dintre cristologie şi escatologie.

Aceşti doi oameni au văzut imediat impasul care apare atunci când lucrurile devin confuze cu privire la natura păcatului - o confuzie pe care Andreasen şi Ellen White au evitat-o. Bull şi Lockhart şi-au dat seama de dilema în care se afla laicul australian Robert Brinsmead care era de părere că există „o prăpastie de netrecut între păcătoşenia umană şi nevoia după desăvârşire”. Soluţia lui Brinsmead a fost de a „pune accentul pe infuzia miraculoasă de desăvârşire prin curăţarea sanctuarului ceresc” pentru că „Întrebări despre doctrină făcuse desăvârşirea să pară o posibilitate abstractă.”[2] Brinsmead a dezvoltat curând un grup de adepţi la nivel mondial, aceasta ca o mustrare la adresa publicării Întrebări despre doctrină.

Edward Heppenstall, catedra de teologie sistematică[3]

Punându-l în contrast cu Brinsmead (şi cu Andreasen), Bull şi Lockhart continuă prin a ne spune: „Accentul pus în cartea Întrebări despre doctrină pe răstignirea lui Hristos a fost dus mai departe de către teologul adventist Edward Heppenstall. Soluţia acestuia pentru dificultatea de a explica modul în care păcătosul poate atinge desăvârşirea era argumentul că desăvârşirea nu era nici necesară, nici posibilă. În 1963 el declara că ‹‹desăvârşirea şi perfecţiunea absolută nu pot fi realizate aici şi acum.››”[4]

Care era paradigma teologică la care a subscris Heppenstall? Bull şi Lockhart declarau: „Acest răspuns, care din punctul de vedere al adventismului a fost mult mai radical decât acela al lui Brinsmead, a fost în parte produsul înţelegerii lui Heppenstall asupra păcatului originar, concept care prea puţin ieşise în evidenţă în adventism până în acel moment.”[5]

Cum a afectat această nouă înţelegere respingerea manifestată de Heppenstall faţă de Andreasen şi faţă de toată concepţia adventistă de dinainte de 1955, mai ales cu privire la umanitatea lui Hristos?[6] Bull and Lockhart au mers mai departe: „Heppenstall s-a opus conceptului care susţinea natura căzută a lui Hristos pentru că, din punctul lui de vedere, «eficacitatea jertfei lui Hristos stătea în absoluta Sa lipsă de păcat».”[7]

Astfel, în cazul lui Heppenstall, înţelegerea cu privire la păcat afectează în mod direct înţelegerea lui atât asupra umanităţii lui Hristos cât şi asupra teoriei adventiste tradiţionale cu privire la „biruinţa asupra păcatului”. Atenţie la observaţia lui Bull şi Lockhart: „Înainte de Heppenstall, niciun scriitor adventist important nu a respins posibilitatea desăvârşirii.”[8]

Această chestiune implică de asemenea folosirea unor definiţii diferite pentru „desăvârşire”, „desăvârşire absolută”, „biruinţa asupra păcatului” etc.[9] Dar perspectiva şi premisele nerostite afectează modul în care se utilizează aceste cuvinte. Pentru fiecare dintre noi totul depinde de modul în care înţelegem problema păcatului şi de modul în care urmaşii lui Adam devin păcătoşi.[10]

Schimbarea accentului pus pe iminența Revenirii

Dar Bull şi Lockhart au văzut cum doctrinele teologice esenţiale nu sunt independente unele de altele, toate aflându-se în legătură. Autorii noştri au observat cronologic uimitoarea schimbare de accent în învăţăturile şi în predicile adventiste de după 1960. Folosind un sondaj de opinie de la sfârşitul anilor ’60 care indica faptul că „celei de-a doua veniri a lui Hristos i s-a dat o mai mică importanţă în predicile din biserică decât acum treizeci de ani”, ei au arătat că „accentul pus de Heppenstall pe îndreptăţire în anii ’60” a fost „o reacţie faţă de noua soteriologie din Întrebări despre doctrină - teoria [că] teologia îndreptăţirii poate fi privită ca un mod de a compensa un declin în convingerea unei Reveniri iminente.”[11]

Autorii noştri au mers mai departe: „Îndreptăţirea permite credincioşilor să fie făcuţi desăvârşiţi imediat mai degrabă decât la sfârşitul lumii. [...] Marea chemare pentru îndreptăţire din anii ’60 arăta că în acel punct mulţi adventişti pur şi simplu căutau un răspuns la întrebarea care viza modul în care desăvârşirea ar putea fi atinsă în prezent mai degrabă decât într-o tot mai îndepărtată generaţie finală, din viitor.”[12]

Bull şi Lockhart au dovedit că „Heppenstall menţiona rar perspectiva luării la cer şi nu punea niciodată în discuţie caracterul ultimei generaţii. Heppentall a rupt legătura dintre soteriologia şi escatologia adventistă.”[13]

Întorcându-ne la Întrebări despre doctrină şi la Andreasen, putem vedea mai clar felul în care cele două paradigme extrem de importante (cea a lui Andreasen şi cea a lui Heppenstall) se diferenţiau afectând în mare măsură viitorul bisericii adventiste timp de o întreagă generaţie.

Unitate şi coerenţă în paradigma teologică a lui Andreasen

Dacă Andreasen are dreptate în 1) înţelegerea sa despre motivul pentru care Isus S-a întrupat în felul în care a făcut-o şi dacă are dreptate în legătură cu 2) imaginea de ansamblu pe care o are asupra motivului morţii lui Isus şi asupra 3) motivului pentru care lucrarea lui Hristos în trup este adusă la desăvârşire prin atribuţiile sale de Mare Preot şi dacă înţelege corect 4) problemele Marii Lupte - atunci scenariul său cu privire la „ultima generaţie” urmează în cel mai natural mod cu putinţă. Dacă unul din motivele Domnului nostru de a trăi şi a muri în felul în care a făcut-o a fost să demonstreze că oameni „în carne păcătoasă”, la care El a fost părtaş, pot, conlucrând cu Duhul Sfânt, să biruiască total păcatul, atunci portretul biblic pentru o ultimă generaţie sigilată cu aprobarea lui Dumnezeu pentru biruinţa lor asupra păcatului în cele mai negre timpuri urmează în mod logic.  De asemenea, există multe referinţe din scrierile lui Ellen White, arătând legătura care există între o înţelegere corectă a umanităţii Domnului nostru şi credincioşii loiali care devin biruitori în ultima generaţie a acestui pământ.

Ellen White şi Andreasen au expus în mod simplu pasaje biblice ca 2 Petru 3, Apocalipsa 7:1-4 şi 14:6-16, printre multe altele.

Pentru Andreasen, această linie directă trasată începând cu umanitatea lui Hristos şi continuând cu ispăşirea în toate fazele ei, împlinea planul evangheliei şi satisfăcea scopul temei Marii Lupte - schimbarea răzvrătiţilor în fii şi fiice care se sprijină pe puterea Duhului Sfânt. El a mai văzut de asemenea în mod clar cum înţelegerea adventistă veche de un secol asupra cristologiei şi escatologiei se concentrează pe modul în care Isus şi cei care îi sunt credincioşi dovedesc că Satana nu are dreptate şi că Dumnezeu este corect şi drept. Schimbând înţelegerea asupra umanităţii lui Hristos, se schimbă imediat şi înţelegerea diferitelor faze ale ispăşirii şi astfel crezul cu privire la scenariul ultimei generaţii.[14]

Liberalism teologic

Printre toate reacţiile la cartea Întrebări despre doctrină se regăseşte, fără îndoială, şi apariţia liberalismului teologic (unii preferă eticheta de „progresiv”) în Biserica Adventistă. Astfel de membri au apărut ca reacţie la ceea ce era perceput în biserică drept legalism latent, mai ales în privinţa accentuării că Dumnezeu aşteaptă de la poporul său să fie biruitor „la fel cum Eu [Isus] am biruit” (Apocalipsa 3:21).

În loc ca cele două grupări (conservatore şi liberală) să privească mai atent la mesajul laodicean din Apocalipsa capitolul 3, ambele grupări au înclinat spre o divizare şi mai adâncă. Liberalismul 1) a prins curaj din cauza confuziei din Întrebări despre doctrină cu privire la cristologie şi la explicaţia nu tocmai limpede asupra slujbei de Mare Preot a lui Hristos, 2) a fost împăcat de schimbarea prevalentă a gândirii adventiste cu privire la „biruinţa asupra păcatului” şi 3) a prins un nou curaj pentru înţelegeri „noi” ca explicaţie pentru întârzierea Revenirii.

Aceia care tindeau spre legalism (după cum au fost descrişi unii) se concentrau adesea pe o teologie corectă, dar nu pe trăsăturile personale ale lui Isus, trăsături care le-ar fi dat o mai mare eleganţă în discuţiile avute cu aşa-numitele grupări liberal-progresiste. Ambele grupuri aveau tendinţa să piardă din vedere tabloul general al Marii Lupte şi aspectele acesteia în dreptul fiecăruia dintre noi astăzi.

Magisteriul Întrebări despre doctrină

De-a lungul anilor, mulţi autori şi profesori au înghiţit unele dintre concluziile de nesuportat ale cărţii Întrebări despre doctrină (asemenea acelora punctate de doctorul Knight în Ediţia sa Adnotată), transformând astfel afirmaţiile acestei cărţi într-un magisterium [N. tr. – autoritate exclusivă a bisericii catolice în materie de învățare și interpretare: "Sarcina de a interpreta Cuvântul lui Dumnezeu în mod autentic a fost încredințată exclusiv  Magisteriumului Bisericii, adică Papei și episcopilor în comuniune cu el." (Catechism of the Catholic Church, 2nd ed. 1997)]. Începând cu anii ‘60, s-a dus vestea pe multe căi că pastorilor şi profesorilor li s-a spus că nu ar trebui să vorbească despre subiecte precum sanctuarul şi umanitatea lui Hristos pentru că aceste teme produc dezbinare. Dar când a început această dezbinare?

Ceea ce a fost cu adevărat regretabil în ultimii cincizeci de ani este probabil şocanta încercare de a-l ridiculiza pe M. L. Andreasen. De exemplu, într-o carte recentă, Andreasen „este un exemplu bun pentru o folosire incorectă a scrierilor ei [ale lui Ellen White].” El „nu dă dovadă că ar fi înţeles corect inspiraţia din Biblie sau din scrierile lui Ellen White.” Sau, „linia” sa „de argumentare conţinea multe defecte, ca de exemplu: susţinea o perspectivă nepotrivită şi nebiblică asupra naturii păcatului.” Sau, „multe dintre ideile lui Andreasen au fost aduse ulterior la concluziile lor logice de către [...] Brinsmead care a cauzat dezordine şi divizare în biserică în timpul anilor ‘60.”[15]

Pe urmă, pentru a-şi dezvălui direcţia teologică personală, autorul a scris în mod corect trăsăturile principale ale „teologiei ultimei generaţii” aparţinând lui Andreasen, pentru a respinge apoi aceste trăsături din cauză că sunt nebiblice şi reprezintă o folosire greşită a concepţiei lui Ellen White. Totuşi, autorul nu a dat nicio dovadă că aserţiunile şi concluziile sale ar fi corecte şi că Andreasen ar fi greşit.[16]

Dar vai! Mai multe cărţi au fost scrise în acelaşi ton.

Ocazia secolului – ce-ar fi fost dacă?

Ce-ar fi fost dacă trioul adventist nu ar fi ţinut sub tăcere înţelegerea noastră asupra soliei celui de-al doilea înger din Apocalipsa capitolul 14?

Înţelegerea de sine a adventiştilor implică motivul istoric primordial pentru care ei există – chemarea copiilor lui Dumnezeu de a ieşi din Babilon, din bisericile care au căzut în ereziile lui Satana şi pregătirea lor pentru viaţa veşnică. De-a lungul ultimilor aproximativ 160 de ani, mulţi laici au înţeles această accentuare din Apocalipsa capitolul 14; cu bucurie şi recunoştinţă şi-au părăsit bisericile, devenind nişte adventişti fericiţi şi credincioşi. Dar apoi, văzându-i pe conducătorii lor adventişti devenind muţi cu privire la această înţelegere fundamentală pentru existenţa Bisericii Adventiste, toate acestea s-au transformat într-o mare preocupare pentru mulţi în ultimii cincizeci de ani.

Cu toate că nu este o solie populară, solia adventistă din Apocalipsa capitolul 14 este un mesaj profetic al adevărului prezent. Dar lui Martin şi lui Barnhouse se pare că nu li s-a dat niciodată nici măcar o idee cu privire la credinţa noastră, bazată pe Biblie, în întreita solie îngerească din Apocalipsa 14.

Ce-ar fi fost dacă i-am fi convins pe Martin şi pe Barnhouse că noi nu am abandonat convingerea noastră veche de un secol care susţine că Dumnezeu a adresat lumii o chemare în solia celui de-al doilea înger?

Ce-ar fi fost dacă lui Martin şi lui Barnhouse li s-ar fi creionat imaginea de ansamblu a lucrurilor implicate în cadrul Marii Lupte şi dacă li s-ar fi spus că noi trăim ultimele zile ale acestei bătălii? Aceasta a fost ocazia secolului, ignorată în mod straniu.

Nu pot îmbunătăţi evaluarea făcută de George Knight - Întrebări despre doctrină se califică lesne drept „cartea cea mai divizatoare din istoria adventiştilor de ziua a şaptea.”[17]

Nu aş vrea să adaug nimic nici la afirmaţia lui John Milton: „Chiar dacă  toate vânturile de învățătură au fost lăsate libere ca să se abată asupra pământului, Adevărul aflându-se pe câmpul de luptă, noi ajungem într-un mod ruşinos, prin autorizare şi prin interzicere, să ne îndoim de puterea sa. Lăsaţi Adevărul şi Minciuna să lupte: unde s-a auzit vreodată ca Adevărul să fie înfrânt când vine vorba de o încleştare deschisă?”[18]

Sau la sfatul lui Socrate pentru Charmides: „Dar ce contează”, spuse Charmides, „de la cine am auzit aceste lucruri?” „Nu contează deloc,” am răspuns eu [Socrate]: „pentru că problema nu stă în cine a spus cuvintele, ci în adevărul sau falsitatea acestora.”[19]

 

[1] Mutarea accentului cu privire la ceea ce se înţelege prin „desăvârşire” a reprezentat la începutul anilor ‘60 un adevărat tsunami. Acest subiect a devenit testul de turnesol pentru lucrătorii şi pentru laicii adventişti. Precipitaţiile radioactive cauzate de cartea Întrebări despre doctrină au generat numeroşi „oameni de paie” (vezi explicaţia din Capitolul V), cum ar fi „viaţa trăită fără un Mijlocitor”, „păcatul este încorporat în natura umană (natura de la naştere) şi nu este pur şi simplu o alegere”, „comportamentul înseamnă legalism”, „oamenii desăvârşiţi cred că îl pot înfrunta pe Satana pe cont propriu”, „concentrarea asupra desăvârşirii personale eclipsează o concentrare asupra lui Isus” etc.

[2] Malcolm Bull şi Keith Lockhart, Seeking a Sanctuary (N. tr. – „În căutarea unui sanctuar”), Ediţia a doua (Bloomington, IN: Indiana University Press, 2007), 86.

[3] Eu şi Ted Heppenstall am avut o relaţie extraordinară şi, la fel ca în cazul lui Froom, nu lăsam niciodată ca diferenţele teologice dintre noi să ne tulbure prietenia. Ori de câte ori luam parte la diverse întâlniri, petreceam multe seri în camerele noastre de motel vorbind despre problemele bisericii. Doar uneori puneam în discuţie umanitatea lui Hristos sau diferenţele dintre „desăvârşirea morală” şi „desăvârşirea absolută”.

[4] Is Perfection Possible? (N. tr. – „Este desăvârşirea posibilă?”) Semnele timpului, decembrie 1963.

[5] Malcolm Bull şi Keith Lockhart, op. cit., 87.

[6] Mandatul lung al lui Heppenstall în cadrul Seminarului Teologic Adventist este denumit „hegemonia Heppenstall”.

[7] Bull and Lockhart, op.cit., 87. Astăzi putem înţelege mai bine lauda adusă de Heppenstall autorilor cărţii Întrebări despre doctrină din prisma conducerii pe care acesta a avut-o în cadrul seminarului adventist: el a spus că trioul adventist făcuse „o treabă excelentă” şi a anunţat manuscrisul ca fiind „cel mai bun de până atunci” în expunerea crezului adventist în faţa lumii. Citat în Nam, op. cit., 248.

[8] Ibid.

[9] Vezi Perfection – The Impossible Possibility (N. tr. – „Desăvârşirea – imposibilitatea posibilă”) (Nashville, TN: Southern Publishing Association, 1975), patru eseuri despre „desăvârşire” de Herbert Douglass, Edward Heppenstall, Hans K. LaRondelle şi C. Mervyn Maxwell.

[10] Vezi anexa F: „Ce înţelegem prin desăvârşire morală?”

[11] Bull şi Lockhart, op. cit., 93. A se vedea de asemenea Graeme Bradford, More Than a Prophet (Berrien Springs, MI: Biblical Perspectives, 2006), 193: „Biserica [Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea] s-a schimbat faţă de concepţiile ei asupra naturii lui Hristos, desăvârşirii fără de păcat şi ispăşirii, în mare măsură din cauza învăţăturilor lui Heppenstall.”

[12] Ibid., 93, 94.

[13] Ibid., 94.

[14] De exemplu: „Când El va veni, nu o va face ca să ne curăţească de păcatele noastre. Nu atunci va trebui El să îndepărteze din noi defectele noastre de caracter. El nu ne va vindeca atunci de şubrezeniile temperamentului şi dispoziţiilor noastre. El nu va face această lucrare atunci. Înainte ca acel timp să vină, această lucrare va fi pe de-a-ntregul îndeplinită, în cazul în care ea va fi fost realizată în vreun fel cu adevărat în dreptul nostru. Atunci cei ce sunt sfinţi, vor continua să fie sfinţi. Ei nu vor fi făcuţi sfinţi la venirea Domnului. Aceia care şi-au păstrat trupul şi sufletul în sfinţenie, în puritate şi cinste vor avea parte atunci de atingerea ultimă a nemuririi. Iar când El va veni, aceia care sunt imorali, nesfinţiţi şi întinaţi vor rămâne aşa pentru veşnicie. Nu este nicio lucrare de făcut pentru a îndepărta cusururile acestora şi pentru a le da caractere sfinte. Cel Care şlefuieşte sufletele nu va sta atunci pentru a-Şi continua procesul de rafinare şi pentru a îndepărta păcatele şi corupţia celor din ultima categorie. Toate aceste lucruri trebuie făcute în acest timp de probă. Acum trebuie îndeplinită această lucrare în dreptul nostru… ”

Dacă ne prindem de adevărul lui Dumnezeu, influenţa lui va avea efect asupra noastră. El trebuie să ne înalţe; trebuie să îndepărteze de la noi orice cusur, trebuie să îndepărteze din noi păcate de orice natură şi trebuie să ne pregătească să fim gata de a-L vedea pe Împărat în strălucirea Lui şi de a ne alătura în final îngerilor curaţi şi cereşti în împărăţia slavei. Această lucrare trebuie îndeplinită pentru noi aici. Ne aflăm aici, cu aceste trupuri şi suflete care trebuie să fie făcute potrivite pentru nemurire.” ST, 18 septembrie 1879 (Prezentată pentru prima dată la Battle Creek, în data de 6 martie 1869, White, Mărturii, vol. 2, 355, 356).

[15] Graeme Bradford, op. cit., 188.

[16] Vezi Anexa G – Ce se înţelege prin „Ultima generaţie”?

[17] Întrebări despre doctrină, Ediţia Adnotată, xiii.

[18] John Milton, „Areopogitica” (1644), The Harvard Classics, ed., Charles W. Eliot (New York: P. F. Collier & Son Company, 1909, vol. 3), 329.

[19] Dialogurile lui Platon, Jewett, vol. 1, 11 (161).