Ce se întâmplă atunci când seninătatea teologică se transformă în ceaţă?
Copiază link

Ce se întâmplă atunci când seninătatea teologică se transformă în ceaţă?

Începând cu 1957, atât clerul, cât şi laicii au experimentat această confuzie teologică şi de conducere. Gândiţi-vă la numeroasele articole din revistele adventiste ce au dispute în legătură cu sfinţirea, dilema fiind dacă aceasta chiar este o parte a îndreptăţirii prin credinţă. Gândiţi-vă la toate acele biserici care s-au divizat pornind de la aceia care susţineau că îndreptăţirea este cu mult mai importantă decât sfinţirea. În spatele tuturor acestor lucruri era confuzia cu privire la ceea ce s-a întâmplat pe Cruce – şi cu ce s-a întâmplat în 1957.

Apoi, câţi pastori nu au părăsit Biserica Adventistă pentru că au fost convinşi de oameni instruiţi şi insistenţi că învăţătura despre Hristos în Sanctuarul Ceresc nu numai că nu este necesară, dar este şi o invenţie diformă a teologiei lui Ellen White? Câţi tineri nu au fost  uşuraţi, dacă nu în culmea fericirii, să audă cum caracterul lor nu are nimic de-a face cu mântuirea lor, sau că Isus a plătit totul pe Cruce şi singura noastră responsabilitate este să acceptăm moartea Sa ca plată deplină şi să nu ne mai îngrijorăm în a mai adăuga ceva la ceea ce El a făcut pentru noi? Pură confuzie!

Întoarcere la 180 de grade cu privire la natura umanităţii lui Hristos

Cealaltă preocupare majoră pe care Andreasen şi ceilalţi au avut-o legat de Întrebări despre doctrină a fost devierea uimitoare de 180 de grade cu privire la natura umanităţii lui Hristos, adăugată la întunecoasa lor explicaţie despre înţelegerea adventistă a ispăşirii.

Două cuvinte care au provocat explozia

Împreună cu lipsa unei erudiţii biblice atent cultivate şi cu folosirea general greşită a citatelor din scrierile lui Ellen White, două cuvinte au devenit puternice semnale luminoase, arătând că lucrurile erau îngrozitor de confuze. Acele cuvinte erau scutit şi substitutiv – cuvinte  folosite foarte mult de Biserica Romano-Catolică, precum şi de mulţi protestanţi, pentru a explica înţelegerea lor stranie despre omul Isus.

Întrebări despre doctrină susţine că Isus a fost „scutit de pasiunile şi întinăciunile moştenite care îi depravează pe descendenţii lui Adam”.[1] Apoi, citim, „Isus a luat tot ceea ce El a purtat, fie povara şi pedeapsa pentru păcatele noastre, fie bolile şi slăbiciunile naturii noastre umane – totul a fost luat şi purtat substitutiv” (sublinierile aparţin textului).[2]

Ce ar trebui să înţelegem din aceste două cuvinte interesante? De ce aceste cuvinte au făcut şi mai abruptă prăpastia dintre adventismul clasic şi calvinism?

Aceste două cuvinte, scutit şi substitutiv, i-au mulţumit pe prietenii noştri calvinişti datorită „Punctelor” lor care scoteau în evidenţă (1) că omul nu este responsabil pentru păcatul lui pentru că este născut păcătos şi (2) că omul este „mântuit” numai pentru că Dumnezeu l-a ales pentru aceasta. Astfel, aplicând aceasta la Isus, din moment ce toţi oamenii sunt păcătoşi din naştere, Hristos nu ar fi putut veni pe lume la fel ca toţi bebeluşii, primind moştenirea genetică a strămoşilor Săi (pentru că în acest caz ar fi avut şi El nevoie de Mântuitor la fel ca noi). De aceea, în ceea ce priveşte mântuirea, El trebuie privit doar ca Înlocuitor al nostru. Ca Exemplu pentru noi, El ne-ar putea fi doar o sursă de inspiraţie, o imagine a unei vieţi mai bune, imposibil de atins de această parte a mormântului.

Aceste două cuvinte, scutit şi substitutiv, au fost cele care au declanşat postcombustiile lui Andreasen.

Deşi Isus putea muri substitutiv pentru păcatele noastre, cum putea viaţa Sa omenească de 33 de ani să fie legată în mod substitutiv de mântuirea noastră? El a făcut posibil ca noi să nu fim pedepsiţi pentru păcatele noastre – a murit pentru noi, în mod substitutiv. Dar cum putea El să trăiască drept Model al nostru – în mod substitutiv? Înseamnă aceasta că noi nu trebuie să trăim o viaţă de biruinţă, rezistând atacurilor diavolului la orice pas – pentru că El a făcut-o pentru noi în mod substitutiv? A ţinut El Legea pentru noi – în mod substitutiv? Mai degrabă, rezistând ispitei ca Exemplu al nostru, ne-a arătat cum „să trăim după cum a trăit El” (1 Ioan 2:6). Cu toate că a murit pentru noi substitutiv, Isus nu a ascultat pentru noi substitutiv! Substitutiv, ne-a oferit eliberare de „plata păcatului”.

O altă greşeală de subtitlu

Dar această confuzie teologică a fost sporită de un alt subtitlu greşit, folosit pentru compilația cu citate aparţinând lui Ellen White: „VI. A purtat păcatul şi vina atribuite omenirii”. Calviniştii ar iubi o astfel de afirmaţie, dar un gânditor adventist cu experienţă nu. Nici măcar una dintre declaraţiile lui Ellen White citate nu s-a apropiat  de implicaţiile acestui subtitlu! Ea nu ar fi putut susţine ideea că Isus este purtătorul „păcatului şi al vinei noastre atribuite” pentru că înţelegerea ei biblică anula asemenea reprezentări calviniste. În mod similar, ea nu a asociat niciodată „întinăciunea” cu „pasiunea” ca şi cum cele două concepte ar fi interschimbabile.[3]

Următorul pas urmează în mod logic: dacă Hristos ar fi avut un asemenea avantaj faţă de ceilalţi oameni, ar fi nedrept, chiar lipsit de raţiune, ca Dumnezeu să se aştepte ca noi să trăim şi să biruim cum a făcut El (Apocalipsa 3:21). Astfel, pentru calvinişti, Dumnezeu nu se poate aştepta ca noi „să nu mai păcătuim”. Mai mult decât atât, prin această argumentaţie, ni se spune că El ne salvează „în” păcatele noastre şi nu „din” păcatele noastre (Matei 1:21).

Nu e nevoie de o elită a oamenilor de ştiinţă pentru a se observa prăpastia adâncă dintre această înţelegere a mântuirii şi înţelegerea adventistă clasică, veche de un secol. În orice caz, „radioactivitatea nucleară” din 1957 a asigurat climatul necesar ca o astfel de gândire să devină standard pentru multe cursuri de seminar şi mai târziu pentru multe dintre departamentele de religie din institutele noastre. Desigur, alţii au protestat , dar aceştia au fost clasificaţi drept dinozauri teologici.

Pentru cei care cred că Întrebări despre doctrină susţinea în mod corect că numai o „latură fanatică” era de părere că (1) Isus a luat natura noastră păcătoasă (dar nu o natură care păcătuia) şi că (2) „ispitele” prin care a trecut El erau exact ca cele prin care trec alţi oameni, având astfel posibilitatea de a păcătui, tot ceea ce trebuie aceştia să facă este să citească, de exemplu, două editoriale scrise de Francis D. Nichol apărute în Review, în 10 şi 17 iulie 1952.

Editorialele lui Nichol

Nichol, invitat să devină editor asociat la Review and Herlad în 1927, a fost ales redactor şef în 1945. Printre altele, el scria în editorialul său din 10 iulie 1952: „De fapt, ce se înţelege prin sintagma «natură păcătoasă»? Protestanţii, începând cu perioada timpurie a Reformaţiunii, nu au putut cădea de acord. Dar anumiţi critici ai Mişcării Advente nu au, după câte s-ar părea, nicio dificultate în această chestiune şi merg înainte cu o siguranţă dogmatică prin taina naturii lui Hristos şi prin taina unei naturi păcătoase ajungând la concluzia că adventiştii de ziua a şaptea se fac vinovaţi de o erezie îngrozitoare. [...] În literatura noastră ceea ce poate fi considerat într-adevăr ca autoritate în această problemă este ceea ce doamna Ellen White a scris. [...] La pagina 49 [a cărţii Hristos lumina lumii] doamna White declara: «Într-o lume în care Satana pretindea supremaţia, Dumnezeu a permis ca Fiul Său să se întrupeze - un bebeluş neajutorat, subiect al slăbiciunii omeneşti. Dumnezeu a permis ca El să se confrunte cu pericolele vieţii asemenea oricărui alt suflet omenesc, să ducă lupta la fel cum orice copil al umanităţii trebuie să o ducă, cu riscul eşecului şi pierzaniei veşnice.»”

„Aceasta este convingerea adventistă. Şi susţinem această convingere pentru că simţim că ea este  în acord cu revelaţia şi cu raţiunea.” Apoi Nichol a continuat să menţioneze versete din Noul Testament şi un fragment întins din cartea lui F. W. Farrar, Life of Christ,  după care a scris: „Acestea ar trebui să fie suficiente pentru a dovedi că perspectiva adventistă despre raportul în care Hristos s-a aflat faţă de ispită nu este o învăţătură ciudată, eretică. [...] Când vorbim despre depravarea produsă de păcat, despre germenii păcatului, trebuie să ţinem cont de faptul că folosim un limbaj metaforic. Criticii, mai ales aceia care văd scriptura prin prisma calvinistă, înțeleg prin sintagma «carne păcătoasă» (N. tr. – tradus în româneşte de obicei ca «fire pământească» sau «fire păcătoasă»; se va folosi în continuare totuşi sintagma aşa cum apare ea în limba engleză) ceva ce teologia adventistă nu pretinde.”

În editorialul său din 17 iulie, Nichol cita numeroşi teologi care susţineau de asemenea că „Hristos, «ultimul Adam», a câştigat lupta cu ispititorul; iar noi, prin iertarea şi puterea promise de El, putem de asemenea câştiga. Adam ar fi putut câştiga, dar a pierdut. Hristos putea pierde, dar El a câştigat. În aceasta constă contrastul surprinzător, contrast ce sporeşte prin faptul că Hristos a fost născut în familia umană la aproximativ patru mii de ani după ce păcatul a intrat în lumea noastră împreună cu tot ceea ce ţine în mod misterios de slăbiciunea trupului şi minţii în lupta împotriva acestuia. [...] Hristos a câştigat în ciuda faptului că a luat asupra Sa «asemănarea cu carnea păcătoasă» (N. tr. – sau, în traduce-rea  românească Cornilescu, «o fire asemănătoare cu a păcatului» - Rom 8:3) cu tot ceea ce implică aceasta, cu efectul vătămător şi care slăbeşte trupul şi sistemul nervos al omului şi cu efectele negative pe care  le are ea asupra mediului înconjurător al acestuia.”

„Contestatarul simte că singurul mod în care Îl poate onora pe Hristos şi L-ar proteja de toată depravarea păcatului este să ia poziţie de partea ideii că El nu putea să păcătuiască. Dar ce mângâiere şi ce siguranţă a biruinţei personale asupra păcatului putem găsi într-un Hristos fără pată, dacă libertatea Sa faţă de păcat cât timp a trăit pe acest pământ nu a fost într-adevăr o biruință asupra ispitei, ci o imposibilitate de a păcătui? Pe drept am sta plini de veneraţie înaintea unei asemenea Fiinţe Sfinte. Dar nu am putea vedea în El pe cineva care a fost «făcut asemenea fraţilor săi» «în toate lucrurile», pe cineva care, fiind «ispitit ca şi noi», «poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiți».”

Scurtă analiză a unui secol

Partea interesantă în această scurtă analiză a istoriei adventiste este că între anii 1852 şi 1952 găsim mai mult de 1.200 de afirmaţii similare (cu cele evidenţiate de Nichol) care susţin că natura umană a lui Hristos a fost căzută ca şi a noastră şi nu asemenea celei a lui Adam de dinainte de cădere. Patru sute dintre aceste afirmaţii au fost scrise şi publicate de Ellen G. White. În plus, în timpul acestor o sută de ani, mii de formulări scrise şi publicate de Ellen White şi de alţi autori adventişti scoteau în evidenţă că prin puterea Duhului Sfânt creştinii pot să nu mai păcătuiască la fel cum şi Isus a putut să biruiască.[4] Nichol făcea pur şi simplu parte din lanţul istoric al gândirii adventiste clasice.

Cartea lui Branson din 1954

Dar ceea ce trioul Întrebări despre doctrină ar fi trebuit să citească era mai mult decât atât. Din păcate, în 1954 W. H. Branson, preşedintele Conferinţei Generale s-a pensionat pe motive de sănătate. Pe lângă slujirea sa plină de curaj în China, el este autor al mai multor cărţi, iar ultima sa carte, Drama of the Ages, a fost terminată cu doar câteva luni înainte de pensionare. El scria: „Aici avem un adevăr măreţ, o condescendenţă minunată - pentru că Dumnezeu Fiul a binevoit să trăiască împreună cu oamenii până într-acolo încât să ia asupra Sa carnea păcătoasă şi să devină un membru al familiei umane. [...] Doctrina catolică a «conceperii imaculate» susţine că Maria, mama Domnului nostru, a fost ferită de păcatul originar. Daca acest lucru ar fi adevărat, atunci Isus nu a fost părtaş naturii păcătoase a omului. Această convingere îndepărtează treptele cele mai de jos ale scării şi îl lasă pe om fără un Mântuitor care să aibă milă de slăbiciunile noastre şi care să simpatizeze cu ele.”[5]

Apoi Branson a explicat de ce Hristos a luat natura căzută a umanităţii: „Pentru ca Hristos să înţeleagă slăbiciunea naturii umane, El a trebuit să o experimenteze. Pentru ca El să poată arăta compătimire pentru oameni în încercările lor, a trebuit şi El să fie încercat. Isus a trebuit să sufere foame, oboseală, dezamăgire, tristeţe şi prigoană. El a trebuit să calce pe aceleaşi cărări, să trăiască în aceleaşi condiţii şi să moară aceeaşi moarte ca omul. De aceea El a fost os din oasele noastre şi carne din carnea noastră, întruparea Sa fiind într-o umanitate autentică.”[6]

S-a spus pe bună dreptate că dacă Branson şi-ar fi continuat mandatul, Întrebări despre doctrină nu ar fi văzut lumina tiparului!

Straniul eveniment din 1949

În afară de...! În afară de evenimentul straniu din 1949 care a pregătit scena pentru uvertura ce avea să prezinte în curând o muzică ciudată în noua operă numită Întrebări despre doctrină! A fost primul dintre evenimentele ce aveau să vină.

Problema? Din 1915 adventiştii publicaseră Bible Readings for the Home Circle. Un număr extraordinar de mare de exemplare fusese vândut în câteva ţări. Multe mii de oameni s-au convertit la adventism după ce au citit această carte plină de putere. Iată întrebarea şi răspunsul oferite iniţial în legătură cu umanitatea lui Hristos, aşa cum arătau ele înainte  de ediţia din 1949:

„În ce măsură a împărtăşit Hristos umanitatea noastră obişnuită? «Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului.» (Evrei 2:17) Notă – în umanitatea Sa, Hristos a fost părtaş naturii noastră păcătoase, căzute. Dacă nu este aşa, atunci El nu a putut «să se asemene fraţilor Săi», iar afirmaţia Bibliei «în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi» (Evrei 4:15) nu mai este valabilă; El nu a biruit la fel cum trebuie să biruim noi, prin urmare nu este Mântuitorul deplin şi desăvârşit de care omul are nevoie şi pe care trebuie să îl aibă pentru a fi salvat. Concepţia că Hristos a fost născut dintr-o mamă imaculată sau fără păcat, că nu a moştenit nicio înclinaţie spre păcat şi din acest motiv nu a păcătuit, Îl îndepărtează din sfera unei lumi căzute şi exact din  locul unde este nevoie de ajutor. De partea umană Hristos a moştenit ceea ce fiecare copil al lui Adam moşteneşte – o natură păcătoasă. De partea divină, chiar de la conceperea Sa, Hristos a luat fiinţă din Duh. Şi toate acestea au fost făcute pentru a-l pune pe om într-o poziţie favorabilă şi pentru a se demonstra că în acelaşi fel oricine este «născut din Duh» poate obţine biruinţe asemănătoare asupra păcatului în propria carne păcătoasă. Astfel, oricine poate birui după cum Hristos a biruit (Apocalipsa 3:21). Fără această naştere nu poate exista  nicio biruinţă asupra ispitei şi nicio izbăvire din păcat (Ioan 3:3-7)”. (Sublinierile apar în original)[7]

Iată acum revizuirea din 1949:

„În ce măsură a împărtăşit Hristos umanitatea noastră obişnuită? «Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului.»” (Versetul 17)

„Notă – Isus Hristos este atât Fiul lui Dumnezeu cât şi Fiul Omului. Ca membru al familiei umane «a trebuit să Se asemene fraţilor Săi» într-o «fire asemănătoare cu a păcatului». Cât de departe merge acea «asemănare» este un mister al întrupării pe care oamenii nu au putut să-l dezlege vreodată. Biblia ne învaţă în mod clar că Hristos a fost ispitit la fel cum şi alţi oameni sunt ispitiţi – «în toate lucrurile [...] ca şi noi». Asemenea ispitire trebuie să includă automat posibilitatea de a păcătui; dar Hristos a fost fără păcat. Nu există confirmare biblică pentru învăţătura că mama lui Hristos, printr-o concepere (zămislire) imaculată, a fost despărţită de moştenirea păcătoasă a rasei umane, prin urmare Fiului său divin îi era imposibil să păcătuiască. În privinţa acestei false doctrine, decanul F. W. Farrar de asemenea spunea: «Unii, dintr-un zel în acelaşi timp neînfrânat şi ignorant, declarau pentru Hristos nu doar o lipsă de păcat reală, ci şi o natură căreia păcatul îi era în mod divin şi miraculos imposibil. Şi ce-i cu asta? Dacă lupta aprigă dusă de El a fost o simplă nălucire înşelătoare, în ce fel poate relatarea acestei lupte să ne fie nouă de folos? Dacă noi trebuie să luptăm înveşmântaţi în armura liberului arbitru, [...] ce mângâiere găsim noi dacă marele nostru Comandant de oşti a luptat nu numai în mod triumfător, ci şi găsindu-se în afara unui pericol real; nu numai neatins, dar şi fără măcar posibilitatea vreunei răni. [...] Să fim atenţi să nu contrazicem învăţătura expresă a Scripturii, [...] printr-o presupunere că Hristos nu a fost expus la o ispită reală».” – The Life of Christ (ediția 1883), vol. 1, p. 57.

Demonstraţia de biruinţă a lui Dumnezeu

„Dumnezeu, în Hristos, unde a condamnat păcatul şi unde a câştigat biruința asupra ispitei şi păcatului în locul nostru?”

„Căci - lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească (N. tr. – Greceşte: carnea, aici şi peste tot unde e «firea pământească») o făcea fără putere - Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească” (Romani 8:3).

„Notă – Dumnezeu, în Hristos, a condamnat păcatul, dar nu rostind o hotărâre împotriva lui, stând doar ca un judecător pe scaunul de judecată, ci venind şi trăind în carne, totuşi nepăcătuind. În Hristos, El a demonstrat că este posibil, prin harul Său şi prin puterea Sa, a rezista în faţa ispitei, a birui păcatul şi a trăi în carne o viaţă fără păcat”.

În 1956 faptul că acest pasaj întrebare/răspuns din Bible Readings for the Home Circle a fost revizuit, a ieşit pentru prima dată în atenţia publicului în revista lui Anderson (Ministry), în editorialul din septembrie. El a folosit această revizuire ca exemplu de literatură adventistă care a fost epurată. Părea că nimeni nu văzuse Bible Readings editată înainte de acest editorial din septembrie. Editorialul lui Anderson a avut un efect negativ!

Explicaţia lui Anderson

Iată cum a explicat Anderson revizuirea: „Cu mulţi ani în urmă, a apărut o afirmaţie în Bible Readings for the Home Circle (ediţia din 1915) care declara că Hristos a venit «în carne păcătoasă». Cum s-a strecurat în carte o asemenea expresie este greu de ştiut. A fost de multe ori citată de critici şi a făcut înconjurul lumii ca fiind tipică pentru cristologia adventistă. Dar când acea carte a fost revizuită în 1949, această expresie a fost eliminată, din moment ce a fost identificată ca nepotrivită cu adevărata noastră poziţie.”[8]

Totuşi, dacă ne uităm la afirmaţia originală din 1915, este evident că sintagma „în carne păcătoasă” nu era doar „o expresie” (beneficiind de aproape o pagină întreagă de explicaţii, astfel încât niciun cititor să nu înţeleagă lucrurile în mod greşit). În plus, această aproape o pagină de explicaţii despre „carnea păcătoasă” cu siguranţă nu era „nepotrivită cu adevărata noastră poziţie”. Ea se afla în mod clar în armonie cu poziţia zecilor de autori adventişti, cât şi cu sutele de afirmaţii ale lui Ellen White, afirmaţii ce sunt cel mai uşor de înţeles în legătură cu acest subiect.[9]

Întrebarea trebuia să fie limpede pentru trioul Întrebări despre doctrină, chiar şi numai citind revizuirea din 1949: Cum ar putea Domnul nostru să osândească păcatul în firea pământească (Romani 8:3-4) dacă El nu a luat o „fire pământească”?

Care a fost cauza acestui punct mort în răspunsul teologic dat de trioul adventist preocupării evanghelicilor? În încercarea de a apărea amabili şi conciliabili, ei exprimau sintagma „natură căzută, păcătoasă” ca fiind „depravarea” ce vine din alegerea de a păcătui. (Editori ai diferitelor edituri, editori ai studiilor biblice pentru Şcoala de Sabat, numeroşi lideri şi Ellen White au făcut, timp de mulţi ani, diferenţa între tendinţele moştenite şi obiceiurile cultivate de a păcătui.) Dar prin această dorinţă de a-i mulţumi pe evanghelici, trioul Întrebări despre doctrină le-a permis prietenilor lor vizitatori să stabilească ordinea de zi. Ceea ce pare şi mai interesant, este că revizuirea făcută nu a redus la tăcere înţelegerea adventistă despre modul în care viaţa şi moartea lui Hristos a făcut posibil pentru creştinii credincioşi „să trăiască o viaţă fără păcat în carnea păcătoasă”.

Pe undeva găsesc amuzant acest mic episod care a aprins un foc teologic de mari dimensiuni. Doar că dialogul dintre cei trei adventiști și evanghelici în ceea ce privește întrebările lor despre doctrina adventistă, continua să piardă din vedere chiar punctul principal a ceea ce Dumnezeu vrea să ducă la bun sfârşit prin Planul Său de Mântuire.

Înşelăciunea intelectuală

Dar asta nu era tot în ediţia din septembrie 1956 a revistei Ministry. Aici s-au găsit prima dată pasaje din scrierile lui Ellen White pe care doctorul Knight le-a arătat ca fiind eronate din punct de vedere al erudiţiei – pasaje contrare contextului şi elipse care însumau înşelăciunea intelectuală. Şi acesta era acelaşi set de citate găsit mai târziu în Anexa B a cărţii Întrebări despre doctrină şi în ultima secţiune din volumul 7A din Comentariul biblic adventist de ziua a şaptea! Editorii Comentariului nu au ştiut nimic despre această adăugare făcută ulterior la Comentariu.

Editorialul lui Anderson (menţionat mai sus) recomanda această compilaţie drept „una care acoperea în totalitate acest subiect aşa cum poate fi găsit explicat în scrierile lui Ellen G. White. [...] În măsura în care am fost capabili să descoperim, compilaţia reprezintă pe de-a-ntregul gândirea solului lui Dumnezeu în legătură cu această problemă. Au mai fost găsite şi alte câteva afirmaţii, însă acestea sunt fie repetiţii, fie simple variaţii verbale care nu adaugă o concepţie nouă.” De necrezut!

Mai departe, găsim în editorial: „În doar trei sau patru locuri în toate aceste sfaturi inspirate am găsit expresii precum «natură căzută» sau «natură păcătoasă». Dar acestea sunt puternic contrabalansate şi clar explicate de multe alte afirmaţii care dezvăluie concepţia scriitoarei. Hristos a luat într-adevăr parte la natura noastră, la natura noastră umană cu toate limitările ei fizice, dar nu la natura noastră carnală cu toată depravarea ei senzuală.” (Sublinierile apar în editorial)

Omul de paie al lui Anderson

Să ne luăm puţin timp pentru a analiza din nou ceea ce spune prietenul meu Anderson. Într-o teorie logică, el foloseşte aici „un om de paie”( N. tr. –  Om de paie este o eroare logică informală bazată pe denaturarea opiniei oponentului. A construi un argument om de paie constă în a reformula opinia oponentului astfel încât să fie mai ușor de combătut. Un asemenea argument poate avea succes în convingere când se folosește ca tehnică retorică, dar de fapt este o eroare de logică cu rol de a distrage atenția de la argumentul inițial al oponentului, el nefiind refutat.) pentru a-şi desfiinţa sau pentru a-şi induce în eroare oponenţii: niciun adventist nu a folosit vreodată cuvinte precum „depravat, carnal sau senzual” în dreptul Mântuitorului nostru! Niciodată! Datorită reputaţiei extraordinare a lui Anderson ca evanghelist şi ca redactor la Ministry, cititorii lui s-au lăsat mânaţi să accepte orbeşte comentariile sale fabricate, fără să-şi mai ia timp pentru o analiză mai profundă.

Dar acum ar trebui să ne oprim un moment pentru a arunca  măcar o privire scurtă la lucrarea de şaptezeci de ani prin cuvântul scris a lui Ellen White. Fără îndoială că ea s-a referit la umanitatea Domnului nostru ca având „natura noastră păcătoasă”, punând mereu în legătură această noţiune profundă cu ceea ce ea înseamnă pentru mântuirea noastră individuală: „Exemplul pe care El ni l-a dat trebuie urmat. El a luat asupra naturii Sale neprihănite, natura noastră păcătoasă pentru a şti cum să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi..” (Subliniere adăugată)[10]

Din nou: „Înveşmântat în hainele umanităţii, Fiul lui Dumnezeu s-a coborât la nivelul acelora pe care dorea să-i mântuiască. În El nu se găsea viclenie sau păcat; El a fost mereu curat şi neprihănit; totuşi, a luat asupra Sa natura noastră păcătoasă. Îmbrăcând divinitatea Sa cu umanitatea, pentru a putea veni în legătură cu umanitatea decăzută, El a căutat să răscumpere pentru om ceea ce Adam prin neascultare a pierdut, atât pentru el cât şi pentru omenire”. (Subliniere adăugată)[11]

Acest citat specific aparţinând lui Ellen White ne aminteşte de Grigorie de Nazianz (329 – cca. 389) care spunea: „Căci ceea ce nu Şi-a asumat, nu a vindecat; dar ceea ce este unit cu Divinitatea Sa, este de asemenea şi mântuit.”[12] Grigorie a fost un teolog de frunte care a ajutat la aplanarea controversei ariene, cât şi în cea legată de învăţăturile lui Apolinarie, care nu recunoştea un suflet raţional în Hristos, susţinând că trupul lui Isus venea din cer.

Coerenţa lui Ellen White

Ellen White a citat de multe ori Romani 8:3-4 pentru a semnala acest concept atât de important: „«Căci - lucru cu neputinţă Legii, întrucât carnea o făcea fără putere» - ea nu putea să-i dea omului îndreptăţirea, pentru că, în natura sa păcătoasă omul nu putea ţine Legea - «Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe Însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile cărnii, ci după îndemnurile Duhului.» Romani 5:1, 3:31, 8:3-4.” (Subliniere adăugată)[13]

Pe scurt, s-ar scrie multe pagini în această analiză pentru a trece pe listă menţionările aparţinând temei abordate de Ellen White, temă privind faptul că Isus a venit în lumea aceasta pentru a lua asupra Sa „consecinţele marii legi a eredităţii.” Ce au însemnat aceste consecinţe se poate vedea în istoria strămoşilor Săi pământeşti. Cu o asemenea moştenire a venit El pentru a împărtăşi cu noi durerile şi ispitele noastre şi pentru a ne da exemplul unei vieţi fără de păcat. [...] Totuşi, într-o lume în care Satana îşi pretindea supremaţia, Dumnezeu a permis ca Fiul Său să vină, ca şi prunc neajutorat, supus slăbiciunii omeneşti. El a permis ca Fiul Său să înfrunte pericolele vieţii la fel ca oricare alt suflet omenesc, să ducă lupta la fel cum toţi copiii oamenilor trebuie să o ducă, cu riscul eşecului şi al pierzării veşnice.”[14]

Evident, dacă trioul Întrebări despre doctrină ar fi scos în evidenţă, chiar şi în mod sumar, mulţimea citatelor de Ellen White care a legat umanitatea Domnului nostru de omenirea decăzută, Martin şi Barnhouse şi-ar fi făcut repede bagajele şi şi-ar fi continuat atacurile asupra adventiştilor privindu-i ca sectanţi. Fiind calvinişti, nu ar fi găsit altă alternativă.

Nu doar un simplu exerciţiu teologic

Dar Ellen White nu a accentuat umanitatea Domnului nostru doar ca simplu exerciţiu teologic. În principiu, ea a arătat mereu legătura dintre umanitatea Lui şi singura speranţă pe care omenirea o are pentru a fi salvată din lanţurile păcatului. Cu alte cuvinte, vorbind din punct de vedere teologic, ceea ce credem despre umanitatea lui Hristos, afectează în mod direct ceea ce credem despre aşteptările Domnului nostru în privinţa transformării caracterului nostru. Mai mult, această legătură este exact ceea ce a observat Andreasen, spre deosebire de trioul Întrebări despre doctrină - transformarea caracterului are mult de-a face cu înţelegerea adventistă asupra capitolului 14 din Apocalipsa, prin urmare cu înţelegerea asupra celei de-a doua veniri.[15] Trioul ştia că dacă aveau să scoată în evidenţă această legătură, ar fi dărâmat cele Cinci Puncte ale calvinismului.

De exemplu: „De dragul nostru El a lepădat veşmintele Sale regeşti, a părăsit tronul ceresc şi a coborât pentru a-şi înveşmânta divinitatea în umilinţă, devenind ca  unul dintre noi, cu excepţia păcatului, astfel încât viaţa şi caracterul Lui să fie un model pe care toţi să-l urmeze pentru a avea darul preţios al vieţii veşnice.”[16]

Astfel de exemple de pătrundere spirituală pot fi redate din sute de locuri: „Caracterul Domnului Isus Hristos trebuie copiat în aceia care cred în El ca Mântuitor personal. Ei vor fi «bogaţi în fapte bune, darnici, gata să simtă împreună cu alţii, aşa ca să-şi strângă pentru vremea viitoare drept comoară o bună temelie pentru ca să apuce adevărata viaţă.» (1 Timotei 6:18-19) Acceptarea noastră de către Dumnezeu nu se bazează pe faptele noastre bune, dar răsplata ne va fi dată potrivit cu faptele noastre. «Căci - lucru cu neputinţă Legii, întrucât carnea o făcea fără putere - Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe Însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile cărnii, ci după îndemnurile Duhului.»”[17]

Încă un editorial apărut în Ministry

Dar  un alt editorial apărut în Ministry a ridicat temperatura pentru a produce explozie. Înainte de publicarea cărţii Întrebări despre doctrină în septembrie, după ce liderii calvinişti acceptaseră acele răspunsuri date de trioul adventist în aprilie 1957, Louise Kleuser, secretar asociat al Asociaţiei Pastorale din cadrul Conferinţei Generale şi elegant lucrător biblic până la moarte, a scris despre Întrebări despre doctrină, care era pe cale de apariţie la acea dată, că este „o nouă piatră de hotar” în istoria bisericii adventiste. Mai mult gaz pus pe foc!

Unii ar numi aceste editoriale şi articole din Ministry ce ofereau susţinerea pentru Întrebări despre doctrină drept o mare înşelătorie care avea menirea să modeleze istoria adventistă. Dacă nu înşelătorie, ar fi cel puţin o denaturare grosolană!

O hermeneutică ciudată

Una dintre cele mai bizare tehnici utilizate vreodată în literatura adventistă a fost folosirea unei scrisori personale ca şi cum prin acea unică scrisoare Ellen White îşi schimba cei şaptezeci de ani de învăţătură. Ca şi cum acea singură  scrisoare chiar spunea ceva (fapt de care mă îndoiesc) care să „contrabalanseze” numeroase afirmaţii clare, inechivoce doar dintr-o singură carte, Hristos lumina lumii, fără a se mai ţine cont de restul sutelor de afirmaţii din alte locuri, asemănătoare cu cele din această carte. Acesta chiar e un test al principiilor hermeneutice pe care cineva le posedă!

În loc să folosească sutele de idei asemănătoare ale lui Ellen White pentru a ne ajuta să înţelegem anumite exprimări din scrisoarea „Baker”, trioul Întrebări despre doctrină a folosit această scrisoare  pentru a explica ce a vrut Ellen White să spună în sutele sale de afirmaţii inechivoce despre umanitatea lui Isus! În sensul prezentului studiu, putem spune fără nicio teamă că scrisoarea „Baker” poate fi înţeleasă şi pusă în acord cu toate acele sute de afirmaţii ale lui Ellen White, cât şi cu exegeza biblică.[18] Ellen White nu are o credinţă „adaptabilă la împrejurări” cum au sugerat unii!

O interpretare greşită de ambele părţi

Desigur, a avut loc o denaturare a adevărului în ambele direcţii: Calviniştii au trebuit să fie convinşi că adventiştii şi-au schimbat doctrina, iar adventiştii au trebuit convinşi că nu şi-au schimbat doctrina. A funcţionat - pentru o vreme! Timp de patruzeci şi cinci de ani, secretul a învăluit chiar şi numele celor din trioul Întrebări despre doctrină, asta exceptându-i pe aceia dintre noi care am fost „acolo” când evenimentele au avut loc.

Cum putem explica toate acestea? Dacă ambele părţi s-ar fi retras chiar şi pentru două săptămâni şi, ca nişte cercetători calificaţi, şi-ar fi revizuit datele, citatele etc., ar fi putut brusc să constate că se propuneau şi acceptau informaţii deformate şi concluzii fără o verificare adecvată. Niciun student absolvent din orice universitate nu ar fi putut primi o diplomă de master cu o asemenea calificare sub standarde. Şi totuși eu am citit mai multe lucrări de doctorat care apărau teoriile fără fond şi logica slabă a cărţii Întrebări despre doctrină.

Dr. Jean Zurcher, un învăţat adventist şi un administrator distins, a primit o mare recunoaştere în lumea academică pentru cartea sa remarcabilă The Nature and Destiny of Man. În 1999 el a scris Touched With Our Feelings - una dintre cele mai elocvente cărţi scrise vreodată cu scopul de a clarifica situaţia în cazul bombei nucleare Întrebări despre doctrină. Zurcher a analizat un secol de gândire adventistă cu privire la natura umană şi divină a lui Hristos, incluzând multe pasaje din publicaţii oficiale ale bisericii de pe două continente. Apoi el a examinat materialele publicate începând cu 1957, materiale ce ridicau în slăvi cartea Întrebări despre doctrină, toate într-un spirit gregar, într-o acceptare naivă.

În tot acest cuprinzător studiu al său, Zurcher nu a găsit niciunde niciun fel de contradicţie printre adventiştii de ziua a şaptea de pe ambele continente, cu privire la natura umană a lui Hristos, înainte de jumătatea anilor '50. El a folosit cuvintele „o unanimitate remarcabilă” pentru a-şi rezuma cercetarea în legătură cu gândirea adventistă de dinainte de Întrebări despre doctrină asupra umanităţii lui Hristos.[19]

O încercare de compromis

Ştiu că unii se întreabă cum de administratorii şi liderii teologici de mai târziu au încercat în cele din urmă să facă un compromis care să ţină sub tăcere opoziţia faţă de Întrebări despre doctrină. Unii au sugerat o alternativă sau o a treia opţiune care să explice ceea ce părea pentru ei contradictoriu în scrierile lui Ellen White. A fost o încercare îndrăzneaţă aceea de a constitui o poziţie intermediară între prelapsarieni (N. tr. – cei ce susţineau întruparea în natura umană de dinainte de căderea lui Adam) şi postlapsarieni (N. tr. – cei ce susţineau natura de după căderea în păcat a primilor oameni).

Iată cam ce a ieşit:

1) umanitatea lui Hristos nu a fost umanitatea inocentă a lui Adam de dinainte de cădere; adică, El a moştenit „infirmităţile nevinovate” de care avem noi parte, cum ar fi foamea, durerea, tristeţea şi moartea.

2) El s-a întrupat doar „în asemănare cu carnea păcătoasă” (Romani 8:3); adică, nu a moştenit „tendinţa spre păcat” sau „înclinaţia păcătoasă”.

Cum ar trebui să ne raportăm la acest compromis, la această recentă a treia opţiune în dezbaterea cristologică adventistă? În primul rând, ar trebui să observăm că Isus nu a venit să elibereze umanitatea din „infirmităţile nevinovate” ale acesteia, ci să o izbăvească de păcatul aflat în interior. De aceea a venit Isus „în asemănare [nu în neasemănare] cu carnea păcătoasă” (Romani 8:3) şi „a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile.” (Evrei 2:17).

Apoi trebuie să facem diferenţa dintre „înclinaţii înnăscute” şi „înclinaţii rele”. În universul lui Ellen White, aceste două sintagme nu redau acelaşi lucru. O înclinaţie este o tendinţă, o aplecare, o atracţie spre ispită. Dacă acestei înclinaţii i se rezistă, nu se comite păcat (Iacov 4:17; Ioan 9:41; 15:22). „Înclinaţiile intrinsece” devin „rele” sau „păcătoase” numai după ce i s-a cedat ispitei.[20]

Aceeaşi distincţie ar trebui făcută între „tendinţe rele” şi „înclinaţii rele”. Isus nu a avut niciodată „înclinaţii rele”. Dar Ellen White scria că Isus a întâmpinat şi a fost „părtaş   tuturor tendinţelor rele pe care omul le moşteneşte şi care lucrează în orice mod posibil pentru a-i distruge credinţa.”[21]

Henry Melvill

Probabil cel mai puternic argument (şi cel mai bizar) pe care această a treia opţiune îl oferă, este legătura dintre anumite moduri de exprimare pe care Ellen White este posibil să le fi împrumutat dintr-o predică a lui Henry Melvill.[22] Melvill învăţa că natura umană căzută are două caracteristici: slăbiciunile nevinovate şi înclinaţiile rele, Isus preluând doar prima caracteristică. De asemenea, el susţinea că înainte de cădere Adam nu avea niciuna dintre aceste două caracteristici. Dar Isus, slăbit de cei patru mii de ani de păcat de dinaintea Sa, spunea predicatorul, a primit „slăbiciunile nevinovate” ale omenirii, dar nu şi „înclinaţiile păcătoase”. O încercare bună, însă Melvill era împovărat de premisele lui calviniste.

Ellen White a mai împrumutat o anumită exprimare şi de la Octavius Winslow (din cartea sa Glory of the Redeemer)[23] care folosea în descrierea umanităţii lui Hristos un limbaj similar cu cel al lui Melvill. Din păcate, unii adventişti au început de îndată a crede că un număr restrâns de cuvinte de la Mevill şi de la Winslow ne-ar ajuta să înţelegem ceea ce a vrut să spună Ellen White în atâtea rânduri în care  a folosit cuvinte similare.

Ciudată argumentare! Poate că o hermeneutică mai adecvată ar fi fost făcută dacă am fi întors argumentele invers: dacă am fi citit scrierile lui Ellen White cu scopul de a înţelege atât avertismentul pe care ea i l-a dat lui Baker[24] cât şi ce „ar fi trebuit” să scrie Melvill pentru a fi corect din punct de vedere exegetic.

Anumite remarci îmi vin în minte imediat:

1) Ellen White nu a folosit niciodată sintagma „slăbiciuni nevinovate”.

2) Ea a folosit „slăbiciuni” în sensul că „timp de patru mii de ani rasa umană a involuat din punct de vedere al puterii fizice, al puterii mentale şi al valorii morale; iar Hristos a luat asupra Sa slăbiciunile umanităţii degenerate. Numai în felul acesta putea El să-l salveze pe om din cele mai întunecoase adâncimi ale degradării sale. [...] Mântuitorul nostru a luat natura umană cu toate implicaţiile ei.”[25] (Subliniere adăugată)

Mai mult, credem că ar fi fost de ajutor pentru Ediţia Adnotată Întrebări despre doctrină să fi inclus multele gânduri ale lui Ellen White, gânduri precum: „Umanitatea desăvârşită a lui Hristos este aceeaşi pe care omul o poate avea prin legătura cu Hristos. [...] Hristos a luat natura noastră, căzută, dar nu coruptă, şi nu ar fi putut fi corupt decât dacă ar fi primit cuvintele lui Satana în locul cuvintelor lui Dumnezeu.”[26]

Sau, dacă ar fi făcut referire la înţelegerea lui Ellen White cu privire la modul în care Isus a fost salvat de corupţie datorită mamei Sale evlavioase şi cu privire la dispoziţia lor de a învăţa şi a primi putere de la Duhul Sfânt:

„Isus cunoaşte povara fiecărei inimi de mamă. [...] Mamele să vină la Isus cu toate nedumeririle lor. Vor găsi destul har pentru a le ajuta în creşterea copiilor pe care îi au. [...] Chiar şi bebeluşul care stă în braţele mamei poate sta ca şi cum s-ar afla la umbra celui Atotputernic prin credinţa mamei sale aflate în rugăciune. Ioan Botezătorul a fost încă de la naştere umplut de Duhul Sfânt. Dacă vom trăi în legătură cu Dumnezeu, putem şi noi nădăjdui că Spiritul Sfânt îi va modela pe micuţii noştri, încă din primele momente de viaţă.”[27]

Cu alte cuvinte, ori de câte ori Ellen White aplica sintagma „înclinaţii corupte” în dreptul lui Isus, ea intenţiona să spună că Isus nu a păcătuit niciodată, nu S-a corupt niciodată. De câte ori Ellen spunea ceva similar cu următorul citat, nu se gândea niciodată la aceasta cu sensul de „substitutiv”: „Hristos a purtat păcatele (n. tr.: contextul este ispitirea din pustie iar cuvântul „păcate” se referă la consecinţele păcatului şi nu la vina păcatului) şi slăbiciunile rasei umane aşa cum se găseau acestea la venirea Sa pe pământ pentru a-l ajuta pe om. Spre folosul omenirii, având asupra Sa slăbiciunile omului căzut, El avea să facă faţă ispitelor lui Satana în toate punctele în care omul avea să fie atacat.”[28]

Teologia federală a lui Melvill

Henry Melvill era federalist; astfel, putem înţelege mai bine cristologia sa şi teoria sa despre mântuire care se încadrează în linia gândirii sale federaliste: „Dacă un om este căzut, el trebuie să fi căzut în Adam [capul natural/federal al rasei umane]; cu alte cuvinte, el trebuie să fie unul dintre aceia reprezentaţi de Adam în mod federal. Dar Hristos, fiind în mod emfatic sămânţa femeii, nu era reprezentat în felul acesta, federal; de aceea, Hristos nu a căzut așa cum noi cădem în Adam. El nu a fost parte a legământului nerespectat şi, astfel, nu putea fi părtaş al consecinţelor vinei acestei infracţiuni.”[29]

Teologia federală, numită adesea „Teologia legământului” îşi are rădăcinile în teologia augustiniană care a început cu conceptul lui Augustin că toată omenirea este depravată şi păcătoasă prin moştenire, pentru că toţi am păcătuit în Adam. Mai mult, în teologia federală, Dumnezeu consideră întreaga rasă umană responsabilă pentru încălcarea unui legământ pe care El l-a făcut cu Adam, chiar dacă toţi urmaşii acestuia n-ar fi luat parte la încălcarea legământului. Bunul simţ ar trebui să ne spună că acuzaţia pentru păcat nu poate precede şi, în consecinţă, nu poate fi pusă pe seama corupţiei; corupţia este rezultatul unei alegeri de a păcătui, şi nu cauza acesteia. Se pot face minuni prin gimnastica teologică!

Din cauza acestei Teologii federale sau a legământului, gânditorii calvinişti, incluzându-i pe Melvill şi pe Winslow, sunt orbi la rădăcinile lor augustiniene. Aceştia, ori de câte ori folosesc cuvântul „decăzut” sau „decădere”, mai ales când se discută despre umanitatea lui Hristos, trebuie să fie înţeleşi ca incluzând doctrina suveranităţii lui Dumnezeu, teorie care necesită şi mai multă gimnastică teologică pentru a explica de ce suntem păcătoşi. Textele lor de bază sunt Romani 5:17-19 şi 1 Corinteni 15:22. Astfel, în interpretarea lor, „aşa cum păcatul lui Adam a fost în mod legal şi efectiv păcatul nostru, tot aşa ascultarea lui Hristos este în mod legal şi efectiv neprihănirea tuturor celor ce cred. [...] Pentru a le oferi mântuirea [acelora care sunt legaţi din punct de vedere federal cu Adam], remedierea necesară trebuia făcută de altcineva care nu aparţinea legăturii federale cu Adam, fiind astfel liber de acuzaţia pentru vină. Teologia federală prezenta aceste cerinţe ca fiind împlinite în Hristos, al doilea Adam, în care începe o nouă omenire.”[30]

Ellen White nu era calvinistă

Ellen White nu a subscris la acest fel de raţionament, ceea ce a făcut-o să nu folosească formularea lui Melvill despre „a treia” modalitate de a privi umanitatea lui Hristos.  Desigur, o cititoare avidă precum Ellen White este îndatorată exprimărilor altora, cum ar fi D'Aubigne, Wylie, Melvill, Winslow şi Hanna etc, exprimări care redau conceptele dorite mai elocvent decât propria alegere a cuvintelor, în graba ei de a termina un manuscris. Formulările alese nu modificau ideea autoarei, ci îi făceau înţelesul mai agreabil şi mai convingător. Ea împrumuta unele dintre frazele mai reuşite ale autorilor respectivi, dar nu intenţia lor teologică. Ellen White ştia când să deosebească adevărul de minciună ori de câte ori culegea gânduri folositoare de la alţii.[31]

Adventiştii nu sunt singuri

Înainte de a părăsi comentariul nostru pe baza chestiunii privitoare la natura lui Hristos, ne este de folos să observăm că adventiştii nu sunt singuri în înţelegerea  lor veche de 150 de ani asupra umanităţii lui Hristos. Mulţi învăţaţi biblici au contestat aşa-numita perspectivă „ortodoxă” care susţine că Hristos a preluat într-un fel sau altul natura lui Adam de dinainte de cădere, mai degrabă decât echipamentul uman moştenit de oricare alt fiu al lui Adam. Printre aceştia se află: Edward Irving, Thomas Erskine, Herman Kohlbrugge, Eduard Bohl, Karl Barth, T. F. Torrance, Nels Ferré, C. E. B. Cranfield, Harold Roberts, Lesslie Newbigin, E. Stauffer, Anders Nygren, C. K. Barett, Wolfhard Pannenberg şi Eric Baker, şi mulţi alţii.[32]

Ar include Barnhouse şi Martin acest grup în categoria „laturii fanatice” a lumii protestante?

A doua îngrijorare a lui Andreasen

Cealaltă îngrijorare majoră a lui Andreasen şi a altora dintre cei care se aflau pe marginea terenului, a fost limbajul mai puţin decât lămurit folosit în Întrebări despre doctrină pentru a se descrie doctrine adventiste precum doctrina ispăşirii, a serviciului în sanctuar (tip şi antitip) şi doctrina judecăţii de cercetare.

Articolul lui Froom din Ministry (Februarie 1957) intitulat The Priestly Application of the Atoning Act (n. tr. Aplicarea preoţească a actului ispăşirii) a avut scopul de a pregăti cititorii pentru cartea Întrebări despre doctrină care la acel moment era încă pe cale de apariţie. El a continuat tipica sa alegere subiectivă a citatelor din scrierile lui Ellen White. Totuşi, în acest articol, Froom a scris în mod corect, pe de-o parte, că ispăşirea nu poate fi limitată la moartea lui Hristos pe cruce sau la judecata de cercetare desfăşurată în cer, ea „incluzând în mod cert ambele aspecte - aspectele fiind mutilate unul fără celălalt şi fiecare din ele fiind indispensabila completare a celuilalt.” Până aici, totul în regulă!

Dar, pe de altă parte, Froom folosea un limbaj nepotrivit pentru a descrie cum moartea lui Hristos a asigurat „o ispăşire completă, desăvârşită şi finală pentru păcatele oamenilor” şi „un act complet al ispăşirii”. Din cauza acestor cuvinte alese sărăcăcios, Andreasen simţea că Froom se avântase mult prea aproape de perspectiva calvinistă prin accentuarea exagerată a crucii minimalizând alte adevăruri la fel de importante legate de lucrarea din sanctuar.

Mai târziu, după ce tulburarea lui Andreasen (tulburare care după părerea mea era exagerată de data aceasta) i-a revoltat şi pe alţii din toate părţile ţării, Figuhr însuşi a simţit că „ar fi fost mai bine dacă acel articol al fratelui Froom nu ar fi apărut în Ministry.”[33]

Toate acestea înainte ca Întrebări despre doctrină să fi fost tipărită! După cum văd eu lucrurile, dacă cei din trioul adventist ar fi acţionat în mod înţelept şi dacă ar fi fost siguri de opiniile lor, i-ar fi trimis manuscrisul şi lui Andreasen, după cum l-au trimis atâtor altora. Dacă ar fi făcut acest lucru, câteva dintre îngrijorările lui Andreasen ar fi fost eliminate. El ar fi văzut de-a lungul paginilor 342 - 347 că Întrebări despre doctrină prezenta, într-adevăr, „un înţeles mai larg” când aducea în discuţie ispăşirea. Asta înseamnă că ei acceptau pe deplin „că lucrarea dusă la îndeplinire la Calvar include şi «aplicarea» sacrificiului ispăşitor al lui Hristos pentru sufletul care Îl caută. Aceasta este asigurată datorită slujbei preoţeşti a Domnului nostru slăvit, a Marelui nostru Preot din sanctuarul ceresc.”[34] Toate bune - dar lucrurile nu se termină aici.

Mai mult, trioul a arătat în mod corect în Întrebări despre doctrină (1957) înţelegerea lui arminianistă asupra ispăşirii, la pagina 350: „Dar de acest act al jertfei vor beneficia inimile umane cu adevărat numai dacă oamenii îşi predau vieţile lui Dumnezeu şi dacă experimentează miracolul naşterii din nou. În această experienţă, Isus, Marele nostru Preot, aplică în dreptul nostru beneficiile jertfei Sale  ispăşitoare.” (Sublinierile apar în original)

Apărarea trioului împotriva acuzaţiilor lui Andreasen

Care era argumentarea trioului? Ei au citat din Scrieri timpurii, de la pagina 260: „Marea Jertfă fusese adusă şi acceptată, iar Duhul Sfânt care a coborât în ziua Cincizecimii a purtat minţile ucenicilor dinspre sanctuarul pământesc înspre cel ceresc unde Isus a intrat prin propriul sânge, pentru a revărsa asupra ucenicilor Săi foloasele ispăşirii Sale.” (Subliniere adăugată)

Dar ce vrea să spună această frază şi care este contextul ei real?

În primul rând, ea s-a dat ca răspuns la întrebarea cu numărul 29 pusă de Martin: „Adventiştii de ziua a şaptea au fost adesea acuzaţi pentru învăţătura că ispăşirea nu a fost pe de-a-ntregul sfârşită la cruce. Este această acuzaţie adevărată?”[35]

Cum ar fi trebuit să răspundă trioul adventist la această întrebare? De dragul clarităţii, ar fi trebuit să răspundă: „Da.” Apoi ar fi putut să treacă la explicaţia vederii mai largi a ispăşirii, vedere la care un calvinist nu s-ar fi gândit niciodată. Desigur, jertfa ispăşitoare a Domnului nostru a fost pe de-a-ntregul sfârşită pe cruce, dar trebuie spus mai mult de atât. Biblia şi Ellen White, extinzând înţelegerea biblică, ar fi trebuit serios folosite pentru a arăta că atât Crucea cât şi sanctuarul ceresc sunt două faze ale Ispăşirii şi curăţirea planetei atât de instigatorul cât şi de consecinţele păcatului completează Ispăşirea.

Să mai aruncăm o privire la Scrieri timpurii (1851), la pagina 260. La prima vedere, concluzia este că orice s-ar întâmpla în sanctuarul ceresc, aceste lucruri nu fac parte din ispăşire, ele fiind doar „o aplicaţie a ispăşirii”.

Contextul mai larg al acestei afirmaţii despre „foloasele ispăşirii” începe la pagina 251 a cărţii Scrieri timpurii: „Isus Şi-a trimis îngerii pentru a îndrepta minţile dezamăgiţilor adventişti mileriţi spre Locul Preasfânt, unde EL S-a dus pentru a curăţa sanctuarul şi pentru a face o ispăşire specială pentru Israel.” (Subliniere adăugată)

Apoi, la pagina 253: „După cum preotul intra în Locul Preasfânt o dată pe an pentru a face curăţirea sanctuarului pământesc, tot aşa Isus a intrat în Locul Preasfânt din ceruri la sfârşitul celor 2.300 de zile (menţionate în cartea lui Daniel la capitolul 8) în anul 1.844, pentru a face o ispăşire finală pentru toţi aceia care puteau fi beneficiari ai mijlocirii Sale, şi astfel să cureţe sanctuarul.”[36] (Subliniere adăugată)

În încheiere, la pagina 254: „Al treilea înger îşi încheie solia astfel: «Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.» În timp ce repeta aceste cuvinte, îngerul arăta spre sanctuarul ceresc. Minţile tuturor celor care acceptă această solie sunt îndreptate spre Locul Preasfânt, unde Isus stă înaintea chivotului mărturiei, făcând ultima Sa mijlocire pentru toţi aceia pentru care mila încă zăboveşte şi pentru aceia care au călcat Legea lui Dumnezeu din neştiinţă. Această ispăşire este făcută atât pentru drepţii ce au murit, cât şi pentru drepţii care încă trăiesc. Ea îi include pe toţi aceia care au murit crezând în Hristos, dar care, neprimind lumină asupra poruncilor lui Dumnezeu, au păcătuit fără să ştie, încălcându-le.” (Sublinieri adăugate)

 Aplicarea greşită a unei singure afirmaţii

Este mai mult decât dificil să înţelegi din aceste afirmaţii că Ispăşirea a fost făcută încheiată la Cruce şi că doar „foloasele” sale însumează lucrarea lui Hristos ca Mare Preot. Prin aplicarea greşită a unei singure afirmaţii scoasă din context care arăta că ispăşirea a fost completă la Cruce, lumea protestantă a fost mulţumită – dar lumea adventistă a devenit confuză şi, în mod trist, greşit înţeleasă.

Ceea ce părea şi mai grav, dintr-un motiv ciudat, altul decât o orbire temporară, era că trioul Întrebări despre doctrină nu a urmat dezvoltarea perspectivei mai largi despre ispăşire a lui Ellen White, dezvoltare care a urmat după anul 1851. Dacă ar fi făcut aşa, Andreasen ar fi devenit suporterul lor înfocat![37]

De exemplu, ei ar fi putut cita: „Aceia care îl urmează pe Isus prin credinţă în marea lucrare de ispăşire, sunt aceia care se bucură de foloasele mijlocirii Lui pentru ei. [...] Ei şi-au dat seama că Marele lor Preot a intrat într-o altă lucrare de slujire şi, urmându-L pe EL prin credinţă, au fost conduşi pentru a vedea de asemenea încheierea lucrării pentru biserică.” (Subliniere adăugată)[38]

Perspectiva mai largă

Care ar fi aceste foloase ale Preoţiei lui Hristos? Ca Mare Preot, „Hristos avea să-Şi desăvârşească lucrarea şi să ducă la îndeplinire angajamentul luat de «a-l face pe om mai preţios decât aurul curat şi mai preţios decât aurul din Ofir.» (Isaia 13:12 KJV) Toată puterea în cer şi pe pământ i-a fost dată Prinţului vieţii, iar El s-a întors la urmaşii Săi într-o lume de păcat pentru a le oferi din puterea şi din mărirea Sa.”[39]

Trioul Întrebări despre doctrină ar fi putut include perspectiva mai largă a lui Ellen White asupra ispăşirii:

„Duhul Sfânt avea să fie dat ca un agent regenerator, iar fără acest lucru jertfa lui Hristos nu ar fi fost de niciun folos. [...] Păcatului i se poate rezista şi el poate fi biruit numai prin puterea măreaţă a celei de-a Treia Persoane a Dumnezeirii, care nu vine cu o  putere schimbată, ci cu plinătatea puterii divine. Duhul Sfânt este Cel care face eficientă lucrarea săvârşită de către Mântuitorul lumii. [...] Hristos a trimis Duhul Său ca pe o putere divină care să biruiască toate înclinaţiile spre rău moştenite şi cultivate şi care să imprime caracterul propriu în biserica Sa.”[40]

Aceste două fragmente din Hristos lumina lumii sunt doar nişte exemple care fac parte dintr-un număr mult mai mare de alte pasaje ce dau glas pătrunderii lui Ellen White în acel sistem al adevărului care a fundamentat teologia ei matură.

Dar sunt mult mai multe pasaje unde Ellen White a dezvoltat aceste două concepte „binefacere” şi „ispăşire”:

„Şi aşa cum curăţirea simbolică a celui pământesc era îndeplinită prin îndepărtarea păcatelor prin care fusese mânjit, tot astfel curăţirea celui ceresc trebuie realizată prin îndepărtarea sau ştergerea păcatelor, care sunt înregistrate acolo. Dar mai înainte ca aceasta să se poată face, trebuie să aibă loc o examinare a cărţilor cu rapoarte, pentru a stabili cine este îndreptăţit prin pocăinţa de păcat şi prin credinţa în Hristos la binefacerile ispăşirii Sale. De aceea, curăţirea Sanctuarului implică o lucrare de cercetare - o lucrare de judecată. Această lucrare trebuie îndeplinită înainte de venirea lui Hristos pentru a-Şi răscumpăra poporul; căci atunci când vine, răsplata este cu El ca să dea fiecăruia după faptele lui.” (Apocalipsa 22:12).

„Însoţit de îngeri cereşti, slăvitul nostru Mare Preot intră în sfânta sfintelor, stând acolo în prezenţa lui Dumnezeu pentru a se angaja în ultimele acte ale slujirii Sale în favoarea omului – pentru a îndeplini lucrarea judecăţii de cercetare şi pentru a face ispăşire pentru toţi cei care sunt dovediţi a fi îndreptăţiţi să beneficieze de foloasele acestei ispăşiri. [...] Aşadar, în măreaţa zi a ispăşirii finale  şi a judecăţii de cercetare, singurele cazuri luate în considerare sunt acelea ale oamenilor declaraţi ca fiind ai lui Dumnezeu [adică, ale tuturor acelora de-a lungul veacurilor au mărturisit loialitate faţă de Dumnezeu].” (Sublinieri adăugate)[41]

 

[1] Întrebări despre doctrină, 383.

[2] Ibid., 61, 62. Este foarte interesant că aceste două cuvinte scutit şi substitutiv nu apar în copia manuscrisului dinainte de publicarea Întrebări despre doctrină. De fapt, în cazul secţiunii „The Incarnation and the Son of Man”, (n. tr. „Întruparea Fiului Omului”) este evident că a existat un proces considerabil de editare între manuscrisul dinainte de publicare şi cartea tipărită. În anumite privinţe, cartea publicată Întrebări despre doctrină a fost îmbunătăţită faţă de manuscris din punctul de vedere al elocvenţei retoricii şi clarităţii explicaţiilor; în alte cazuri, unele dintre motivele care i-au produs nelinişte lui Andreasen au fost în mare măsură amplificate. În acest moment nu pot determina când şi unde echipa de editori de la Review and Herald Publishing Association a încetat, la cerinţa funcţionarilor Conferinţei Generale făcută după solicitările trioului, să mai editeze cartea Întrebări despre doctrină. Vezi de asemenea Nam, op. cit., 99.

[3] Vezi Anexa B: „Modul de folosire al lui Ellen White a unor cuvinte ca pasiuni,  înclinaţii, tendinţe, corupţii etc.”

[4] Suntem îndatoraţi faţă de Ralph Larson pentru trierea acestor declaraţii în The Word Was Made Flesh (Cherry Valley, CA: The Cherrystone Press, 1986), 365 pp, şi în Tell of His Power (Cherry Valley CA: The Cherrystone Press, 1988), 309 pp.

[5] W. H. Branson, Drama of the Ages (Washington, D.C.: Review and Herald Publishing Association, 1953) 81, 101.

[6] Citat în Zurcher, op. cit., 146.

[7] Includ această afirmaţie din Bible Readings pe de-a-ntregul, pentru că ea a deschis mai târziu calea pentru această problemă specifică a controversei Întrebări despre doctrină. După câte cunosc eu, nu cred că cineva dinafara acelor foarte puţini care au fost responsabili pentru revizuire, să fi ştiut măcar despre editarea revizuită. Cu siguranţă însă a aruncat gaz pe focul mocnit.

[8] Îi sunt recunoscător lui Ralph Larson pentru că mi-a atras atenţia asupra explicaţiei uimitoare a lui Anderson în legătură cu motivul pentru care Bible Readings for Home Circle din 1915 a trebuit epurată.

[9] În Ediţia Adnotată a Întrebări despre doctrină ni se dau o mulţime de indicii arătând că Întrebări despre doctrină (1957) a fost mai puţin decât o tratare corectă şi demnă de încredere a gândirii adventiste: pagina xv - „mai puţin decât transparent/ă”; xxx – „prezentarea datelor într-un mod care creează o imagine falsă”; xxxiv – „titlu înşelător/care induce în eroare”; 41 – „ascunde faptul”; 45 – „fals dintr-un punct de vedere istoric”; 324 – „inexact”; 516 – „un subtitlu care induce în eroare”; 517 – „nu tocmai onest”; 520 – „manipularea datelor”; 521 – „nu a spus  adevărul”; 522 – „elemente ale trădării prin manipularea datelor şi prin neadevăruri”; 524 – „titlu ce induce în eroare”.

[10] Ellen White, Lucrarea medicală, 181.

[11] Ellen White, Review and Herald, 22 august 1907.

[12] Prima Epistolă către Cledonius, Patrologia Graeca, ed. J. P. Migne în Harry Johnson, The Humanity of the Saviour (Londra: The Epworth Press, 1962), 129.

[13] Ellen White, Patriarhi şi profeţi, 373.

[14] Ellen White, Hristos lumina lumii, 49.

[15] „Când roada este gata, El îndată pune secerea în ea, căci vremea secerişului a sosit.” Hristos aşteaptă cu un dor nespus să Se poată manifesta în biserica Sa. Când caracterul Lui va fi în mod desăvârşit reprodus în poporul Său, atunci El va veni pentru a-i revendica pe cei ce fac parte din acest popor ca fiind ai Săi.

„Este privilegiul oricărui creştin nu doar să aştepte, ci şi să grăbească venirea Domnului nostru Isus Hristos. (2 Petru 3:12, pp) Dacă toţi care se declară urmaşi ai Lui ar aduce rod spre slava Sa, cât de repede ar fi lumea umplută de seminţele evangheliei. Ultima mare recoltă s-ar coace repede, iar Hristos ar veni să adune grâul preţios.” White, Parabolele Domnului Hristos, 69.

[16] White, The Youth's Instructor, 20 octombrie 1886.

[17] Ellen White, Semnele Timpului, 30 mai 1895.

[18] Pentru o reacţie la folosirea Scrisorii 8 (1895) a lui Ellen White trimisă pastorului W. L. H. Baker, vezi Ralph Larson – The Word Made Flesh, 310 – 329.

[19] J. R. Zurcher, Touched With our Feelings (Hagerstown, MD: Review and Herald Publishing Association, 1999), 146.

[20] Vezi Anexa B: „Modul în care Ellen White folosea cuvinte ca pasiuni, înclinaţii, tendinţe, corupţie etc.”

[21] Ellen White, Manuscrisul 303 (1903) citat în Review and Herald, 17 februarie 1994.

[22] Henry Melvill (1798-1871), predicator anglican a cărui predică, „The Humiliation of the Man Christ Jesus” a fost redenumită „Christ's Man's Example” şi publicată de Review and Herald în 5 iulie 1887. Melvill a fost un predicator anglican a cărui biserică era regulat umplută cu mai mult de 2000 de închinători săptămânal.

[23] Octavius Winslow, The Glory of the Redeemer (Londra: John Farquhar shaw, 1853).

[24] Vezi note de subsol anterioare în legătură cu W. H. L. Baker şi ecoul lui Ralph Larson la scrisoarea lui Ellen White.

[25] White, Hristos lumina lumii, 117.

[26] White, Manuscript Releases, vol. 16, 181, 182.

[27] White, Hristos lumina lumii, 512.

[28] White, Selected Messages, Bk. One, 267, 268.

[29] Melvill, op. cit.

[30] Walter A. Elwell, Evangelical Dictionary of Theology (N. tr. – Dicţionar evanghelic de teologie) (Grand Rapids, MI: Baker Book House, 1984), 413, 414.

[31] Vezi Herbert Douglass, Messenger of the Lord (Nampa, ID: Pacific Press Publishing Association, 1998), 378 – 380, 413. Sau ediția din limba română, Mesagerul Domnului, publicată de Casa de Editură Viață și Sănătate.

[32] Vezi Harry Johnson, The Humanity of the Savior (Londra: The Epworth Press, 1962), 1 – 230.

[33] Nam, op. cit., 273.

[34] Întrebări despre doctrină (1957), 347.

[35] Ibid., 341.

[36] Aceste gânduri pline de profunzime cât şi multe altele de acest fel au servit ca bază pentru acuzaţia lui Andreasen faţă de trioul Întrebări despre doctrină, anume că acesta avea o înţelegere slabă a scopului măreţ al slujirii lui Hristos ca Mare Preot în lucrarea Sa de mijlocire. Acest eşec de a capta imaginea de ansamblu a ceea Hristos face astăzi în Sanctuarul Ceresc l-a condus pe Andreasen la a-şi declara în mod constant neliniştile cu privire la ceea ce trioul avea să ofere atât lui Martin cât şi întregii lumi. Andreasen înţelegea implicaţiile multor citate de Ellen White care spuneau: „Ca o consecinţă a înţelegerii limitate cu privire la suferinţele îndurate de Fiul lui Dumnezeu, mulţi nu apreciază marea lucrare de ispăşire la adevărata ei valoare... Tatăl a lăsat lumea în mâinile lui Hristos, iar El, prin lucrarea Sa de mijlocire, poate reabilita cerinţele obligatorii şi sfinţenia fiecărui principiu din Legea Sa.” White, Semnele timpului, 7 august 1879.

[37] De exemplu: „Aceia care nu pot vedea puterea cerinţelor sfinte ale legii lui Dumnezeu, nu pot avea o înţelegere clară şi inechivocă asupra ispăşirii.” Semnele timpului,  14 august 1879.

[38] White, Tragedia veacurilor, 420.

[39] White, Hristos lumina lumii, 790.

[40] Ibid., 671.

[41] White, Tragedia veacurilor, 422, 480.