Înțelegerea adventistă unică despre Marea Luptă
Copiază link

Înțelegerea adventistă unică despre Marea Luptă

Problema în 1957 a fost legată de încercarea fatală de a combina (1) înţelegerea limitată a trioului adventist despre ceea ce făcea adventismul să funcţioneze cu (2) teoria augustiniană /calvinistă despre Suveranitatea lui Dumnezeu. Ceea ce ar fi făcut într-adevăr diferenţa ar fi fost o analiză biblică a Temei Marii Lupte în contrast cu limitata înţelegere calvinistă despre caracterul lui Dumnezeu şi despre evanghelie. Întrebarea centrală pentru ambele părţi este: ce are Dumnezeu în vedere să  aducă la împlinire prin Planul Său de Mântuire?

Probleme majore în Tema Marii Lupte[1]

În câteva cuvinte, de partea lui Dumnezeu, scopul Marii Lupte este să se demonstreze falsitatea acuzaţiilor lui Satana împotriva caracterului lui Dumnezeu şi a guvernării Sale[2]. Această chestiune este întotdeauna sădită în pământul libertăţii creat de Dumnezeu. Înainte de iubire, trebuie să existe libertate. Tuturor fiinţelor inteligente create, începând cu îngerii şi până la celelalte lumi, Dumnezeu le-a dat libertate – chiar libertatea de a spune NU planului Său pentru ele. Cu alte cuvinte, responsabilitate (abilitatea de a răspunde) este cuvântul resort – libertatea de a răspunde Creatorului, fie pozitiv, fie negativ. Dragostea este o caracteristică ce poate fi găsită doar în atmosfera  largă și cuprinzătoare a libertăţii. De-a lungul istoriei biblice Dumnezeu a încercat să facă limpede ceea ce El încerca să realizeze prin planul Său de mântuire, manifestându-şi nepărtinirea, iubirea şi credincioşia mai întâi prin felul Său de a proceda faţă de israeliţi şi mai apoi în  persoana lui Isus Hristos.

De partea umanităţii, scopul Temei Marii Lupte este să se refacă, în bărbaţii şi femeile care doresc acest lucru, chipul lui Hristos, Creatorul lor. Pentru aceasta, sarcina Duhului Sfânt este aceea de a rezolva problemele din viaţa unei persoane tocmai în acele puncte în care păcatul a distrus-o. Prin harul lui Dumnezeu, femei şi bărbaţi, indiferent de naţionalitate sau de nivelul de educaţie, pot fi iertaţi şi transformaţi în biruitori care urăsc păcatul. Oameni pe care atât Dumnezeu cât şi îngerii se pot baza că vor fi de încredere în perspectiva vieţii veşnice vor locui pământul răscumpărat.  Niciunui răzvrătit nu i se va acorda viaţa veşnică. Scopul suprem al celui ce îi este credincios lui Dumnezeu este acela de a-L onora, nu acela de a-L impresiona pe Dumnezeu.

Prin urmare, următoarele principii sunt valide:

  1. Caracterul, şi nu doar mărturisirea credinţei, determină destinul credinciosului.
  2. Desăvârșirea este o chestiune de creştere morală continuă şi nu o preocupare pentru ţinte puse întâmplător.
  3. Creşterea spirituală a creştinului se bazează pe legătura profundă dintre voinţa umană şi harul divin – harul iertării şi harul puterii.

Cum funcţionează toate acestea în termeni teologici?

Soteriologia este studiul planului mântuirii. Viaţa şi lucrarea lui Isus ar trebui să constituie preocuparea de căpătâi a omului. Felul în care este privit Isus afectează în mod direct toate celelalte studii biblice, în special escatologia (studiul evenimentelor ultimelor zile).

Pentru calvinişti, toate aspectele soteriologiei lor sunt privite prin prisma celor Cinci Puncte, unitatea lor de măsură. Înţelegerea calviniştilor despre totala depravare a rasei umane se întemeiază pe noţiunea pe care o au ei despre păcatul originar şi, astfel, pe doctrina parteneră că toţi oamenii sunt născuţi păcătoşi. Singura lor explicaţie pentru starea de păcat a omenirii este simpla declaraţie că toţi suntem păcătoşi pentru că Adam a păcătuit. Din cauza principiului lor determinant, cu caracter de normă, despre „suveranitatea lui Dumnezeu”, omenirea nu poate avea liber arbitru, deci nu poate avea responsabilitate. Dacă cineva este „mântuit”, aceasta trebuie să fie datorită alegerii suverane a lui Dumnezeu şi nu datorită răspunsului omului.

De aceea, pentru un calvinist, dacă Isus este Mântuitorul omului, El a trebuit să moară pentru aceia care sunt deja aleşi să fie mântuiţi. Mai mult, Domnul nostru nu ar fi putut moşteni, ca noi, bagajul genetic al strămoşilor Săi, pentru că, în felul acesta, ar fi fost şi El născut păcătos. Soluţia calvinistă: Isus a trebuit să fie „scutit” de toate tendinţele spre păcat moştenite – exact la fel au concluzionat şi romano-catolicii. Astfel, pentru a face ca premiza lor de bază să funcţioneze, cei aleşi sunt aceia cărora li se „dă” credinţă şi, cu aceasta, „capacitatea” de a arăta recunoştinţă pentru ispăşirea înlocuitoare a lui Hristos. Pentru că ei au fost dinainte rânduiţi pentru mântuire, cei aleşi nu pot cădea din har; ei nu ar putea fi niciodată „nemântuiţi”.

Tiparul adventist şi tiparul calvinist – incompatibile

În mod evident, adventiştii de ziua a şaptea trebuie să întâmpine o mare dificultate în încercarea de a împăca înţelegerea lor despre mântuire cu cea a prietenilor lor calvinişti, indiferent la câtă gimnastică lingvistică ar apela. Problema dintre anii 1955 şi 1957 a fost că o gândire înceţoşată de partea adventiştilor i-a condus pe aceştia, aproape fără să realizeze, la capitularea în faţa evanghelicilor. Aici au început cei cincizeci de ani de accentuare a unui fel de ispăşire în sensul ei obiectiv fără a se pune acelaşi accent pe aspectul subiectiv al ispăşirii care ar fi scos în evidenţă lucrarea Domnului nostru ca Mare Preot.

Trioul adventist nu era compus din teologi calificaţi. Ei nu au observat că (1) Scriptura adoptă un sistem complet de adevăr şi că fiecare fragment din Biblie trebuie să susţină şi nu să contrazică oricare alt fragment; (2) orice concept defectuos sau imperfect al oricărei doctrine duce în mod inevitabil la confuzie şi la greşeală în întregul sistem şi (3) două sau mai multe sisteme teologice bine întemeiate sunt posibile, dar nu pot fi amândouă corecte din punct de vedere biblic. De exemplu, nu este posibil să uneşti plăcile tectonice ale calvinismului-augustinian nici cu pelagianismul/semi-pelagianismul, nici cu adventismul-arminianist, decât dacă unul dintre sisteme este pregătit pentru o mulţime de necazuri.

Astfel se explică erupţiile vulcanice care au avut loc neîntârziat.

Evident, Andreasen şi alţii au luat poziţie

Această întreagă incompatibilitate a trezit reacţia lui Andreasen şi a multor altora. Veteranul teolog ştia din studiul personal şi din experiență că doar aceia care recunosc obligativitatea cerinţelor  legii morale pot explica natura şi scopul ispăşirii – când Isus a plătit datoria păcătosului pocăit, El nu i-a dat un brevet pentru a continua să păcătuiască, ci pentru a trăi de atunci înainte în mod responsabil, în ascultare de lege. Calviniştii nu pot procesa această noţiune fundamentală.

Pentru că Andreasen a pornit de la principiul sistematic al libertăţii oferite de Dumnezeu şi al responsabilităţii omului şi nu de la cel al suveranităţii lui Dumnezeu şi al predestinării omului, veteranul teolog şi-a dat seama imediat că placa tectonică adventistă ar trebui să fie un conglomerat teologic de neclintit.

Astfel, principiul cârmuitor al responsabilităţii omului l-a condus pe Andreasen la o înţelegere diferită cu privire la Ispăşire. El vedea că doctrina sanctuarului, (incluzând scopul serviciilor făcute în sanctuar în Vechiului Testament şi aplicaţia acestora în Noul Testament, toate acestea fiind cel mai bine descrise în Epistola lui Pavel către evrei) creiona un tablou al legăturii continue dintre aspectele obiective şi subiective ale Ispăşirii. Din momentul în care Hristos a fost „junghiat de la întemeierea lumii” (Apocalipsa 13:8) și până la sfârşitul mileniului, când Satana şi consecinţele păcatului nu vor mai exista, Andreasen putea vedea ceea ce nu puteau vedea calviniştii.

Doctrina biblică a sanctuarului[3]

Doctrina sanctuarului scoate în evidenţă felul în care Dumnezeu îi iartă şi îi îndreptăţeşte numai pe aceia care se pocăiesc, dar nu numai atât! Doctrina reliefează, de asemenea, că Dumnezeu promite să-i dea putere omului pocăit, astfel încât păcatele să fie eliminate prin harul Duhului Sfânt ce lucrează din interior. Bărbaţii şi femeile care se pocăiesc şi care vor continua să coopereze cu Dumnezeu vor găsi cu adevărat pacea, siguranţa şi puterea divină - care vine din desăvârşirea planului evangheliei în viaţa persoanei în cauză. Acest fapt nu le-a fost niciodată clarificat prietenilor noştri calvinişti în 1957, fiind una din cauzele confuziei teologice adventiste din anii care au urmat.[4]

 

[1] Vezi Anexa A: „Probleme în tema marii lupte”.

[2] „Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule Atotputernic! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, O Rege al sfinţilor!” (Apocalipsa 15:3) “Pentru că adevărate şi drepte sunt judecăţile Sale.” (Apocalipsa 19:2) Pentru un eseu biblic despre cum Tema Marii Lupte se regăseşte în Scriptură, vezi articolul „God on trail”, aparţinând autorului, din revista Ministry, mai 1982. Pentru o derulare amănunţită a Temei Marii Lupte, vezi God at Risk aparţinând autorului (Roseville, CA: Amazing Facts, 2004), 408 pp.

[3] Metodologia exegetică, teologia biblică etc. au limitaţiile lor în cazul oricărui text, capitol sau carte pentru că sondarea lor pentru a găsi un înţeles depinde de premisele lor. Orice cărturar lucrează cu propriile premise când analizează materialul biblic. „Doar teologia sistematică oferă uneltele şi spaţiul disciplinar pentru o asemenea sarcină. [...] Teologia biblică necesită un nucleu din care să adune varietatea însemnată a chestiunilor, evenimentelor şi învăţăturilor prezente în textul Bibliei. [...] Astfel, formularea potrivită a doctrinei Sanctuarului ca viziune hermeneutică a unui sistem de adevăruri complet şi armonios cere contribuţia unor moduri noi de interpretare a teologiei biblice şi sistematice. [...] De la acest nivel de bază, doctrina Sanctuarului devine lumina hermeneutică ce călăuzeşte în interpretarea acestor idei cuprinzătoare (condiţiile hermeneutice ale metodei teologice) şi în înţelegerea sistemului complet şi armonios al teologiei creştine”. Fernando Canale, From Vision to System, Journal of the Adventist Theological Society, 16/1-2 (2005).

[4] Canale înţelege corect că este necesar un principiu hermeneutic central pentru orice sistem teologic; pentru teologia adventistă, Canale este de părere că principiul fundamental este doctrina sanctuarului.  Tocmai acest lucru se pare că nu a fost niciodată înţeles de trioul Întrebări despre doctrină. Observaţi  următoarele citate: „Textul care mai mult decât oricare alte texte a fost atât baza cât şi pilonul central al credinţei advente, a fost declaraţia: «Până vor trece două mii trei sute de seri și dimineţi; apoi sanctuarul va fi curăţat»”. (Daniel 8:14) – White, Tragedia veacurilor, pagina 409. „Subiectul sanctuarului a fost cheia care a descuiat misterul dezamăgirii din 1.844. A deschis calea pentru înţelegerea unui sistem complet al adevărului, sistem închegat şi armonios”, Ibid.,  pagina 423. „Cei care au primit lumina cu privire la sanctuar şi la caracterul neschimbător al legii lui Dumnezeu au fost umpluţi de bucurie şi de uimire, văzând frumuseţea şi armonia sistemului adevărului care se deschidea înţelegerii lor”. Ibid., pagina 454.