Anexa A
Copiază link

Anexa A

Probleme în Tema Marii Lupte[1]

Marea luptă descrisă de Biblie diferă mult de imaginile de la Hollywood care înfăţişează o ciocnire galactică a unor luptători cereşti cu săbiile lor scânteietoare. Marea luptă se dă în jurul întrebării „cine este cel mai potrivit pentru a conduce universul?” – cine prezintă cele mai bune principii prin care fiinţele create pot găsi speranţă, sănătate, fericire şi asigurare pentru cer în timp ce trăiesc pe o planetă care trebuie încă să fie curăţită de întregul rău de care este responsabil Satana.

Cu alte cuvinte, marea luptă nu este un meci cu spectatori. Această bătălie nu permite nimănui luxul de a sta în tribună. Tu şi cu mine suntem actori pe scena universului. Felul în care noi ne jucăm rolul nu va determina doar viitorul nostru veşnic, ci va ajuta în mod semnificativ şi la apărarea integrităţii ordinii lui Dumnezeu în univers.

Stephen Hawking, remarcabilul matematician şi cosmolog de la Universitatea Cambridge scria în cartea sa, A Brief History of Time (1988), că dacă oamenii de ştiinţă ar putea să descopere îndelung căutata „teorie a totului”(N. tr. – Theory of everything – TOE – teoria totului, sau teoria finală, este o teorie presupusă a fizicii teoretice care explică pe deplin și face legături între toate fenomenele fizice cunoscute) pentru a explica mecanismele variabile din univers, „am cunoaşte într-adevăr gândul lui Dumnezeu”.[2] Adventiştii de ziua a şaptea au primit exact acest lucru – „teoria totului” care într-adevăr ne dă acces la „gândul lui Dumnezeu”. Nu noi am descoperit-o – ne-a fost dată. O numim Tema Marii Lupte, câmpul unificat al clarităţii asupra ceea ce se întâmplă în acest univers minunat.[3]

În continuare vom rezuma scopul general al Temei Marii Lupte:

Tema centrală a Bibliei, tema în jurul căreia se grupează oricare altă temă din întreaga carte, este planul de răscumpărare, refacerea imaginii lui Dumnezeu în sufletul uman. De la prima rază de speranţă dată de verdictul din Eden până la acea ultimă făgăduinţă a biruinţei din Apocalipsa - «Ei Îi vor vedea faţa; iar numele Lui va fi pe frunţile lor» (Apocalipsa 22:4) – încărcătura fiecărei cărţi şi fiecărui pasaj din Biblie constă în desfăşurarea acestei teme minunate, ridicarea omului, puterea lui Dumnezeu «care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos.» (1 Corinteni 15:57) Cel care pătrunde acest gând are înaintea lui un câmp nesfârşit de studiu. El are cheia care îi va deschide întreaga vistierie a Cuvântului lui Dumnezeu.” Educaţie, 125. (Subliniere adăugată)

„Biblia este propriul ei interpret. Fiecare text din scriptură trebuie comparat cu un altul. Cel care studiază trebuie să înveţe să privească Cuvântul ca un întreg şi să vadă legătura dintre părţile lui. El trebuie să ia cunoştinţă asupra temei centrale a Bibliei, asupra scopului originar al lui Dumnezeu pentru lume, asupra naşterii marii lupte şi asupra lucrării de răscumpărare. El ar trebui să înţeleagă natura celor două principii aflate în lupta pentru supremaţie şi ar trebui să înveţe să descopere lucrarea acestora aşa cum se poate desprinde din rapoartele istoriei şi profeţiei, până la finalul grandios. Ar trebui să observe modul în care această controversă pătrunde în fiecare etapă a experienţei omeneşti; felul în care, în fiecare acţiune a vieţii, el însuşi dă pe faţă fie una fie cealaltă dintre cele două motivaţii antagonice; şi modul în care, fie că vrea sau nu, el decide chiar acum de care parte a  luptei va fi găsit.” – Ibid., 190. (Subliniere adăugată)

Acestea sunt cuvinte foarte solemne, cuvinte ce trebuie citite des. Tema Marii Lupte este singura care răspunde pe deplin la întrebarea: Ce vrea Dumnezeu să aducă la îndeplinire prin Planul Său de Mântuire?

Lucifer (mai târziu Satana) a fost abil şi viclean acuzându-L pe Dumnezeu ca fiind, în fond, egocentric pentru că voia ca totul să fie făcut după cum stabilise El, fără a da „libertate” pentru  o gândire independentă.  Pentru că Dumnezeu nu a acordat o astfel de „libertate”, Satana L-a înfăţişat ca fiind „aspru şi neîndurător” – o „fiinţă a cărei însuşire de căpetenie este dreptatea rigidă – un judecător sever, un creditor aspru şi pretenţios.”[4]

Scopul suprem pe care l-a avut Isus în a lăsa cerul şi a veni pe pământ a fost prezentarea adevărului despre Dumnezeu. Astfel, El i-a închis gura lui Satana, apărând nepărtinirea, dreptatea şi îndurările veşnice ale Tatălui.[5] Privind la Calvar, universul fiinţelor necăzute în păcat s-a bucurat odată cu strigătul Domnului nostru „S-a isprăvit” – „Satana era înfrânt. Până la moartea lui Hristos caracterul lui Satana nu fusese clar descoperit îngerilor sau lumilor necăzute.”[6]

Dar, atât pentru îngerii necăzuţi în păcat, cât şi pentru locuitorii planetei Pământ, planul lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră nu a fost împlinit pe de-a-ntregul nici măcar atunci. Deşi Satana a fost demascat, el „nu a fost distrus”. Dumnezeu ştia că mai era nevoie de timp pentru ca vestea bună de la Calvar să ajungă la omenirea de pe întregul glob. Dacă biruinţa deplină a lui Dumnezeu asupra lui Satana ar fi avut loc la Calvar, El ar fi declarat biruința şi mileniul ar fi început.

Dar realitatea este că „îngerii nu au înţeles nici măcar atunci toate implicaţiile marii lupte. Principiile aflate în joc urmau să fie descoperite mai lămurit. Şi, pentru binele omului, existenţa lui Satana trebuia să continue. Oamenii, la fel şi îngerii, trebuie să vadă contrastul dintre Prinţul luminii şi prinţul întunericului. Omul trebuie să aleagă cui îi va sluji.”[7]

Dumnezeu, desigur, are planul Său. Înainte ca Isus să se înalţe la cer, El a prezentat „fişa postului” pentru biserica creştină. Ioan a consemnat o parte din rugăciunea incredibil de emoţionantă a Domnului nostru către Tatăl din ceruri, rugăciune în care Isus spunea: „După cum Tu m-ai trimis în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume.” (Ioan 17:18; vezi de asemenea Ioan 20:21)

Desigur, aceasta cere o a doua citire - pe genunchi. Putea El să spună în mod serios ceea ce a spus? Ceea ce Isus a fost trimis să facă în această lume suntem şi noi trimişi de El să facem! Ar putea deci situaţia să se prezinte în aşa fel încât în unele aspecte importante, planul mântuirii să depindă de faptul că ucenicii lui Isus fac sau nu cu credincioşie ceea ce El a făcut cu atâta credincioşie? Şi dacă nu o fac, atunci ei sunt urmaşii Săi doar cu numele! Iar într-o zi astfel de urmaşi vor auzi acele cuvinte îngrozitoare: „Niciodată nu v-am cunoscut (pentru ceea ce spuneaţi că sunteţi).” (Matei 7:23)

Când citesc această „fişă a postului”, Îl văd pe Dumnezeu ca pe Francizorul nostru Ceresc. El are ceva special de oferit tuturor acelora care sunt dispuşi să o „cumpere” de la El. El oferă aceste francize gratuit tuturor acelora care se dedică pe ei înşişi pentru a-L reprezenta în tot ceea ce Îi este Lui caracteristic – cu credincioşie, în mod lămurit şi fără încetare.

Isus a găsit mereu câţiva, în orice generaţie şi în orice ţară, care să înţeleagă mesajul. Aceştia au realizat că lucrul pentru Francizorul Divin a devenit viaţa lor! Nu exista nimic mai captivant! Aceste francize locale ştiu că nu sunt perfecte precum Biroul lor Central. Dar ele mai ştiu că dacă vor continua să asculte instrucţiunile venite de la Cartierul General şi dacă vor sta aproape de reprezentanţii companiei (reprezentanţi care sunt mereu de partea lor pentru a le ajuta să întrunească toate aşteptările), franciza locală va reflecta tot mai mult Modelul original al Francizorului Divin.[8]

De ce a creat El „fiinţele omeneşti [...] un ordin nou şi distinct”? Pentru că familia omenească ar deveni unul dintre cele mai bune laboratoare ale Sale care ar da rezultate de partea „taberei” Lui în cadrul bătăliei, omul fiind la fel de bine şi o imagine deschisă a modului în care vor acţiona principiile lui Satana.

Acest „ordin nou şi distinct” de fiinţe create inteligente a fost subiectul de conversaţie al întregului univers: „Întregul cer a găsit un interes adânc şi plin de bucurie în crearea lumii şi a omului. [...] Oamenii au fost făcuţi «după chipul lui Dumnezeu» şi a fost planul Creatorului ca ei să umple pământul.”[9]

Chiar mai mult, Dumnezeu plănuise ca prin dezvoltarea rasei umane El să „lase în puterea noastră, prin conlucrare cu El, încheierea acestei scene nefericite.”[10] Toate acestea constituie o mare responsabilitate – capacitatea de a grăbi Revenirea (sau de a o întârzia)!

Cu câteva ore înainte de Calvar şi cu câteva săptămâni înainte de înălţare, Isus punea în aplicare Planul C. Planul A a eşuat când Adam şi Eva au ieşit din Grădina Edenului. Planul B a dat greş când Israel a pierdut ocazia de a fi franciza credincioasă a lui Dumnezeu.

Iar acum – biserica creştină! Oameni ai credinţei vor deveni francizele lui pretutindeni în lume, instrumentând acest caz: că Dumnezeu este vrednic de încredere, că Legea Lui este dreaptă, că El este nespus de îndurător şi că harul Său ne înmoaie inimile şi dă putere voinţelor slabe, astfel încât voia Lui să poată fi îndeplinită pe pământ la fel cum este îndeplinită de îngeri plini de bucurie, de entuziasm şi de supunere în ceruri (Luca 11:2). „Ceea ce Dumnezeu a urmărit să facă pentru lume, prin Israel, naţiunea aleasă, va aduce la îndeplinire până la urmă, prin biserica Sa de pe pământ, de astăzi.”[11] 

În Planul C avem pentru biserică aceeaşi misiune şi acelaşi ţel pe care Dumnezeu l-a avut pentru Adam şi pentru Eva şi pentru naţiunea evreiască: „Prin poporul Său, Domnul Hristos trebuie să-Şi manifeste caracterul şi principiile împărăţiei Sale. [...] Prin poporul Său, Dumnezeu doreşte să răspundă acuzaţiilor lui Satana, arătând care sunt rezultatele ascultării de principiile cele drepte.”[12]

Legătura dintre însărcinarea dată de Dumnezeu bisericii - aceea că reflectarea de către creştini a caracterului şi principiilor Sale urma să fie 'mărturia' Lui în lume - şi întoarcerea lui Isus, depinde de credincioşia cu care această 'mărturie' este dată, şi este rezumată foarte limpede în aceste cuvinte:

„Întunericul înţelegerii greşite despre Dumnezeu învăluie lumea. Oamenii îşi pierd cunoaşterea cu privire la caracterului Său. Acesta a fost înţeles şi interpretat în mod greşit. În aceste momente trebuie vestită o solie din partea lui Dumnezeu, o solie care înviorează prin influenţa ei şi care mântuieşte prin puterea ei. Caracterul Său trebuie făcut cunoscut. În întunericul lumii trebuie revărsate lumina slavei Sale, lumina bunătăţii Sale, a milei şi a adevărului Său. [...] Aceia care aşteaptă venirea Mirelui trebuie să spună oamenilor: «Iată Dumnezeul vostru.» Ultimele raze ale luminii milei, ultima solie de har care trebuie dată lumii, este descoperirea caracterului Său plin de iubire. Copiii lui Dumnezeu trebuie să reflecte slava Sa. În propria viaţă şi în propriul caracter ei trebuie să arate ceea ce harul lui Dumnezeu a făcut pentru ei. Lumina Soarelui Neprihănirii trebuie să strălucească prin fapte bune – în cuvintele adevărului şi în faptele sfinţeniei.”[13]

Să ne amintim această realitate: Dacă Isus a biruit asupra lui Satana la fiecare pas, dacă întregul cer şi toate lumile necăzute în păcat l-au văzut pe Satana demascat atunci când Isus a murit,[14] de ce lupta nu s-a încheiat? Dacă Isus a reabilitat imaginea caracterului lui Dumnezeu şi a stăpânirii Sale, ce ar mai fi necesar pentru ca marea luptă să ia sfârşit? Dacă Isus a lămurit toate lucrurile prin viaţa şi prin moartea Sa, de ce Dumnezeu a permis mizeria şi lucrurile groaznice din ultimii 2000 de ani şi nu a intervenit? Răspunsul este: mai există ceva ce încă nu s-a încheiat după momentul crucii.

Acesta este motivul pentru care, după ce Isus la Calvar i-a smuls masca lui Satana, El S-a aplecat apoi asupra bisericii Sale care atunci lua formă, instituind francize locale care să continue pretutindeni în lume lucrarea pe care El o făcuse timp de treizeci şi trei de ani într-o zonă limitată, în estul Mării Mediterane.

De aceea Ellen White focalizează obiectivul nostru, scoţând în evidenţă că „principiile aflate în joc urmau să fie descoperite mai lămurit. Şi, pentru binele omului, existenţa lui Satana trebuia să continue. Oamenii, la fel şi îngerii, trebuie să vadă contrastul dintre Prinţul luminii şi prinţul întunericului.”[15]

În înţelepciunea Sa infinită, Dumnezeu a riscat din nou când a dat creştinilor misiunea de a duce la bun sfârşit lupta dintre El şi Satana. Biserica creştină este planul C al lui Dumnezeu „în împlinirea scopului măreţ al lui Dumnezeu pentru rasa umană.”[16]

Dacă privim din nou Imaginea de Ansamblu, Tema Marii Lupte explică motivul pentru care nimeni de pe pământ un ar ştii ce s-a întâmplat cu adevărat pe cruce, dacă „ucenicii” nu ar fi făcut cunoscut acest lucru. Ar fi fost crezuţi aceşti „ucenici” dacă „vestea bună” despre care vorbeau ei nu ar fi făcut  nicio diferenţă în vieţile lor în comparaţie cu alţii care aveau şi ei o credinţă puternică în „dumnezeii” lor? I-ar fi dat cineva într-adevăr atenţie lui Pavel dacă el nu ar fi fost sigur că Isus cel crucificat a venit cu adevărat din cer cu vestea cea bună a lui Dumnezeu – şi că aceasta făcea diferenţa? (Vezi Romani 1:16-17)

Din nou, Imaginea de Ansamblu – Dumnezeu a permis ca El să fie judecat în faţa întregului univers.[17] Dumnezeu şi biserica sunt chemaţi la judecată pentru aceleaşi motive: pentru a se dovedi că Satana greşeşte în toate învinuirile şi acuzaţiile pe care le-a adus împotriva caracterului şi guvernării lui Dumnezeu.

Nu-i de mirare că Ellen White a fost destul de preocupată încât să întrebe:

„În această criză, unde se află biserica? Întrunesc membrii ei aşteptările lui Dumnezeu? Îndeplinesc ei misiunea dată de El şi reprezintă ei caracterul Său în faţa lumii? Se grăbesc ei să îndrepte atenţia celorlalţi oameni asupra îndurătoarei solii finale de avertizare?”[18]

Urmează întrebarea: Este posibil să se aştepte vreodată de la urmaşii declaraţi ai lui Hristos ca să dea ajutor în apărarea imaginii lui Dumnezeu în marea luptă? Tot ce am spus până acum ne conduce pe un drum lung spre răspunsul la această întrebare. Dar haideţi să mai zăbovim asupra implicaţiilor pe care întrebare le ridică.

Ezechiel, în vremea lui, era preocupat de această întrebare şi de răspunsul ei. El era rob împreună cu mulţi alţi israeliţi în Babilon; timp de sute de ani ei deveniseră de-a dreptul o ruşine pentru Dumnezeul lor, iar El nu a mai putut să-i protejeze.

Referindu-se la Planul B, Dumnezeu îi spunea lui Ezechiel cum Israel a făcut de ocară numele Său, eşuând în îndeplinirea misiunii lor:

„Când au ajuns la neamuri, oriunde mergeau, pângăreau Numele Meu cel sfânt, astfel încât se zicea despre ei: «Acesta este poporul Domnului şi totuşi ei au trebuit să iasă din ţara Lui.» Dar Eu am avut preţuire pentru Numele Meu cel sfânt pe care l-a pângărit casa lui Israel printre neamurile la care mersese. De aceea [...] Nu din pricina voastră fac aceste lucruri, casa lui Israel, ci pentru Numele Meu cel sfânt pe care l-aţi pângărit printre neamuri  [...] Iar eu voi reface sfinţenia Numelui Meu celui mare care a fost pângărit printre neamuri [...] Şi neamurile vor cunoaşte că Eu sunt Domnul [...] când prin voi îmi voi reabilita sfinţenia sub ochii lor.”(Ezechiel 36:20-23 RSV, subliniere adăugată)

Viaţa şi moartea Domnului nostru au fost o etapă a sfinţirii (reabilitării) numelui lui Dumnezeu, reabilitare ce stă la baza Marii Lupte. A doua etapă a reabilitării Numelui - caracterului - lui Dumnezeu va fi lucrat prin har în vieţile creştinilor credincioşi. „Mântuitorul a venit pentru a-L slăvi pe Tatăl prin demonstrarea iubirii Sale; astfel, Duhul Sfânt urma să-L slăvească pe Hristos arătând harul Său întregii lumi. Imaginea reală a lui Dumnezeu trebuie reprodusă în oameni. Onoarea lui Dumnezeu, onoarea lui Hristos, este implicată în desăvârşirea caracterului poporului Său.”[19]

Caracterul creştinului care trăieşte timpul sfârşitului, care „ţine poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” reflectă aceeaşi caracteristică vizibilă în viaţa lui Enoh, a lui Daniel şi în vieţile tuturor acelora din timpurile trecute care I-au permis lui Dumnezeu să le dea inimi noi şi duhuri noi, inimi de carne în locul inimilor de piatră.[20]

Experienţa lui Iov este un model pentru oamenii credincioşi: „Potrivit cu credinţa lui, aşa s-a întâmplat în cazul lui Iov. «Dacă m-ar încerca Dumnezeu» a spus el «aş ieşi curat ca aurul» (Iov 23:10). Şi aşa a şi fost. Prin îndelunga sa răbdare el şi-a apărat propriul caracter, şi în felul acesta caracterul Aceluia al Cărui reprezentant era.”[21]

Când înţelegem că privilegiul cel mai mare al unui creştin este acela de a se uni cu Isus în apărarea caracterului lui Dumnezeu pretutindeni în univers, întreaga noastră orientare religioasă se întoarce cu susul în jos. Sau poate cu susul în sus? În loc să ne concentrăm în mod egoist asupra răsplătirii şi nevoii constante de aprobare, cel mai puternic impuls devine, mai presus de toate, acela de a apăra numele lui Dumnezeu şi bunătatea Lui. Aceasta este recunoştinţa dragostei agape ca răspuns la dragostea Sa minunată pentru noi.

Planul C cuprinde toate aspectele vieţii creştinului. Totul îmbracă o altă culoare – un nou fel de vânt adie. O nouă raţiune devine limpede şi motivatoare pentru orice am face. Pledoaria lui Ellen White se face auzită pretutindeni în scrierile ei:

„Dacă a existat vreodată un popor care să aibă nevoie de lumină din cer mereu crescândă, atunci acesta este poporul care, în aceste vremuri de primejdie, a fost chemat de Dumnezeu să fie depozitarul Legii Sale celei sfinte şi să apere caracterul Său în faţa lumii. Aceia cărora li s-a acordat o încredere atât de sfântă trebuie să fie spirituali, înnobilaţi, însufleţiţi de adevărurile pe care mărturisesc că le cred.”[22]

Mai mult, „Este de datoria fiecărui copil al lui Dumnezeu să apere onoarea caracterului Său. Puteţi să-L slăviţi pe Dumnezeu, puteţi să arătaţi puterea harului întăritor.”[23]

Chiar mai mult decât atât, „Dumnezeu va avea un popor pe pământ care va apăra onoarea Sa prin consideraţia arătată faţă de toate poruncile Sale; iar poruncile sale nu sunt grele, nu sunt un jug al sclaviei.”[24]

Va dori oare un creştin care înţelege ce a făcut Isus în Grădina Ghetsimani şi pe Cruce să facă mai puţin de-atât? Aceia care înţeleg cât de mare nevoie are Dumnezeu de mărturia lor sunt pe calea care duce la împlinirea Planului C al lui Dumnezeu.

O ultimă întrebare – cum vom ştii când lupta s-a sfârşit? Adventiştii spun de mai bine de un secol că Isus va veni în timpul vieţii „lor”. Să le dăm un 10 cu felicitări pentru râvnă dar un 4 pentru teologia nesatisfăcătoare? Puţin probabil! De ce această întârziere aparentă asemănătoare cu cea a Mirelui întârziat la nunta Sa? (Matei 25:5) De ce a fost nunta întârziată? Pentru că mireasa (credincioşii declaraţi ai lui Dumnezeu) nu „s-a pregătit”. (Apocalipsa 19:7)

Pe scurt, răspunsul este că Dumnezeu ţine în frâu acele ultime şapte plăgi, aşteptând ca cei credincioşi din ultima generaţie să fie demni de pecetea Sa aprobatoare. (Apocalipsa 7:1-4)

Da, Dumnezeu este pregătit să reverse Puterea Ploii Târzii asupra credincioşilor care vor folosi puterea Sa aşa cum trebuie. Aceştia sunt oameni pe care Dumnezeu îi va marca prin amprenta Sa, îi va pecetlui cu aprobarea Sa, pentru că în poporul Lui te poţi încrede – pentru că ei au lăsat Duhul Sfânt să le maturizeze caracterele.

Ioan îi descrie pe aceşti credincioşi din ultimele zile ca pe aceia „care au numele Tatălui Său scris pe frunţi.” (Apocalipsa 14: 1). Ei Îl „urmează pe Miel [Isus] oriunde ar merge [...] iar în gura lor nu s-a găsit minciună pentru că ei sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu.”  (Apocalipsa 14:4-5) În viziune, Ioan vede acest grup aflat înaintea tronului lui Dumnezeu şi „ei vor vedea faţa Lui, iar numele Lui va fi pe frunţile lor.” (Apocalipsa 22:4)

Da, aceştia sunt aceiaşi credincioşii din ultima generaţie pe care Petru îi profetizează:

„Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea. De aceea, prea iubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină, şi în pace.” (2 Petru 3:11-14)

Cele spuse portretizează cum se răspunde la întrebarea: „Ce doreşte Dumnezeu să realizeze prin Planul Său de Mântuire?

 

[1] Un foarte scurt rezumat al cărţii mele God at Risk – The Cost of Freedom în the Great Controversy (Roseville, CA: Amazing Facts, 2004), 480 pp.

[2] New York: Bantam Books, 1988, p 193. Hawking a fost (N. tr. – Din 1979 până în 2009) Profesor Lucasian de Matematică la Universitatea Cambridge, în cadrul Departamentului de Fizică Teoretică, catedră ocupată candva de Sir Isaac Newton

[3] Oliver Sacks, M.D. (neurolog, 1933-) a fost pasionat de chimie încă din fragedă copilărie şi a scris despre fascinaţia sa de nedescris faţă de tabelul periodic al elementelor, mai ales în felul cum este clarificat de Dmitr Ivanovich Mendeleev. În articolul său „Mendeleev’s Garden” (The American Scholar, toamna anului 2001, 21-32) Sachs scria: „După ce am văzut tabelul periodic, în noaptea aceea, abia am putut să dorm de emoţii – îmi părea o realizare incredibilă ca întregul univers vast şi aparent haotic al chimiei să fie adus într-o ordine atotcuprinzătoare [...] Să poți percepe o organizare de ansamblu, un principiu resort care să unească şi să pună în legătură toate elementele, presupune calitatea minunată a unui geniu. Şi aceasta mi-a dat, pentru prima dată, o idee asupra puterii transcendente a minţii umane şi asupra faptului ca ea ar putea fi echipată să descopere şi să descifreze cele mai adânci secrete ale naturii, să citească mintea lui Dumnezeu.” Aceasta a fost exact experienţa mea când, în urmă cu cincizeci de ani, am „descoperit” implicaţiile Temei Marii Lupte.

[4] Calea către Hristos, 11; Profeţi şi Regi, 311; Mărturii, vol.5, 738; 19 Manuscript Release, 331.

[5] „Marele Învăţător a venit în lumea noastră pentru a sta ca și cap al familiei omenești, pentru a sfinţi şi înnobila astfel natura umană prin ascultarea Sa sfântă de toate cerinţele lui Dumnezeu, arătând că o supunere fată de toate poruncile lui Dumnezeu este posibilă. El a demonstrat că ascultarea de o viaţă întreagă este posibilă.” – Manuscrisul 1, 1892, citat în Ibid., 139. Semnele timpului, 20 ianuarie 1890: „Singurul mod de a a-i face şi de a-i păstra neprihăniți pe oameni a fost să se facă pe Sine vizibil şi familiar ochilor lor. Pentru ca omul să aibă mântuire, Hristos a venit direct la el şi a devenit părtaş al naturii lui. Tatăl a fost descoperit în Hristos ca o fiinţă total diferită de reprezentarea pe care Satana I-o făcuse.” Acest paragraf trebuie citit şi recitit des, pentru că în aceste puţine cuvinte găsim explicaţia a ceea ce teologii numesc „îndreptăţire” şi „sfinţire”. Singurul mod în care putem fi îndreptăţiţi („făcuţi neprihăniţi”) şi sfinţiţi („păstraţi neprihăniţi”) este să nu pierdem din ochi motivul pentru care Isus a venit pe pământ.

[6] Hristos lumina lumii, 758.

[7] Ibid., 761.

[8] „Când Hristos a părăsit lumea aceasta, a lăsat lucrarea Sa în seama urmaşilor Săi. El a venit pentru a prezenta lumii caracterul lui Dumnezeu, iar noi suntem lăsaţi să-L reprezentăm pe Hristos în faţa lumii.” – Semnele timpului, 15 aprilie 1889. „Dumnezeu a rânduit ca fiecare dintre noi să fie desăvârşit în El, astfel încât noi să prezentăm lumii desăvârşirea caracterului Său. El vrea ca noi să fim eliberaţi de păcat, pentru a nu dezamăgi inteligenţele cereşti şi pentru a nu-L întrista pe Răscumpărătorul nostru divin. El nu-Şi doreşte ca noi să mărturisim creştinismul şi totuşi să nu beneficiem de acel har care are puterea de a ne face desăvârşiţi pentru a fi găsiți fără lipsuri și fără pată înaintea Lui în dragoste şi în sfinţenie.” – Ibid., 8 februarie 1892. „Exercitând prerogativele Sale suverane, El a împărtășit ucenicilor Săi cunoașterea caracterului lui Dumnezeu, astfel încât ei să-l transmită mai departe lumii.” – Ibid., 27 iunie 1892.

[9] Review and Herald, 11 februarie 1902.

[10] Ibid., 264.

[11] Profeţi şi regi, 713, 714.

[12] Parabolele Domnului Hristos, 296.

[13] Ibid., 415, 416.

[14] „Când Isus a murit pe cruce, Satana a văzut că masca lui a fost smulsă.” – Hristos lumina lumii, 761.

[15] Hristos lumina lumii, 761.

[16] Parabolele Domnului Hristos, 297.

[17] În planul C, „cei ce mărturisesc a fi urmaşi ai Domnului Hristos sunt judecaţi înaintea Universului ceresc.” – Parabolele Domnului Hristos, 303.

[18] Ibid., 302. „Este scopul lui Dumnezeu ca să manifeste prin poporul Său principiile Împărăţiei Sale. Pentru ca să poată da pe faţă principiile acestea în viaţă şi caracter, El doreşte să-i separe pe cei din poporul Său de obiceiurile, deprinderile şi practicile lumii. O mare lucrare trebuie făcută în prezentarea înaintea oamenilor a adevărurilor mântuitoare ale Evangheliei. Lucrarea soliei îngerului al treilea este de a prezenta adevărurile acestea. Domnul intenţionează ca prezentarea acestei solii să fie cea mai înaltă şi cea mai mare lucrare ce se săvârşeşte în lume, în zilele acestea.  Domnul doreşte să răspundă prin poporul Său la învinuirile lui Satana, arătând roadele ascultării faţă de principiile drepte [...] Scopul pe care Dumnezeu caută să-l realizeze prin poporul Său de astăzi este acelaşi ca cel pe care a dorit să-l realizeze prin Israel când l-a scos din Egipt. Privind la bunătatea, îndurarea, dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu, date pe faţă în biserică, lumea urmează să aibă o exemplificare a caracterului Său. Şi atunci când Legea lui Dumnezeu este astfel exemplificată în viaţă, chiar şi lumea va recunoaşte superioritatea acelora care-L iubesc pe Dumnezeu, se tem de El şi Îi servesc mai presus de oricare alt popor de pe pământ.” – Mărturii, vol. 6, 9-12.

[19] Hristos lumina lumii, 761. „Slava lui Dumnezeu şi a lui Hristos necesită desăvârşirea caracterului poporului Său.” – Semnele timpului, 25 noiembrie 1890.

[20] „Enoh a fost un reprezentant al acelora care vor fi pe pământ când va veni Hristos şi care vor fi luaţi la cer fără să vadă moartea.” – Evenimentele ultimelor zile, 71.

[21] Educaţie, 156. „Scopul lui Dumnezeu este ca poporul Lui să ajungă sfinţit, curăţit, un popor sfânt, care transmite lumină tuturor celor din jurul lui. Scopul Lui este ca prin exemplificarea adevărului în viaţa lor, ei să fie o laudă pe pământ. Harul lui Hristos este îndestulător pentru acesta. Dar poporul lui Dumnezeu să-şi aducă aminte că, numai atunci când crede şi aduce la îndeplinire principiile Evangheliei, Dumnezeu îl poate face o laudă pe pământ. Solia nu trebuie să fie prezentată în expuneri lipsite de foc şi de viaţă, ci în expuneri clare, hotărâte, mişcătoare. Lumea are nevoie să vadă în creştini o dovadă a puterii creştinismului.” – Mărturii, vol. 8, 14-16.

[22] Mărturii, vol. 5, 746.

[23] Ibid., 317. „Asemenea Mântuitorului nostru, ne aflăm în această lume pentru a face lucrare pentru Dumnezeu. Suntem aici pentru a deveni ca Dumnezeu în caracter şi, printr-o viaţă de slujire, să-L descoperim lumii. Pentru a fi împreună lucrători cu Dumnezeu, pentru a deveni ca El şi a descoperi caracterul Său, trebuie să-L cunoaştem aşa cum este în realitate. Trebuie să-L cunoaştem aşa cum Se descoperă El Însuşi.” – Divina vindecare, 409.

[24] Faith and Works, 42.