Secțiunea II
Copiază link

Secțiunea II

Antropologia

În capitolul Antropologia ne vom referi la crearea şi la căderea în păcat a omului. Înțelegerea noastră asupra acestor probleme se reflectă asupra fiecăruia din celelalte subiecte; recunoaște scopul primordial al lui Dumnezeu pentru om, modul în care acest scop a fost deviat şi calea de la situaţia actuală a omenirii către fericitul triumf final.

Teologia Ultimei Generaţii pornește de la înţelegerea problemei neascultării primei generaţii. Gravitatea traumei generate de căderea în păcat determină cât de radical trebuie să fie remediul Cerului. Ce rol joacă liberul arbitru? Marele război al controversei dintre bine şi rău depinde de această problemă. Toate subiectele sunt legate între ele şi au la bază următoarea întrebare: care este viziunea biblică despre om şi păcat?

1. Omul s-a născut cu slăbiciuni şi înclinaţii spre păcat

Omul a fost creat ca să trăiască şi nu ca să moară; a fost sortit reuşitei şi nu eşecului. Dar în momentul căderii în păcat, firea sa a fost degenerată în mod dramatic, aşa că el se naşte cu slăbiciuni şi înclinaţii către păcat. În firea decăzută a omului există prea puţină înclinație de a-L căuta pe Dumnezeu şi adevărul Său.

Creat pentru Isus

Dumnezeu a făcut toate lucrurile prin Isus Hristos. „Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute[…]. Toate au fost făcute prin El şi pentru El” (Coloseni 1:16). El „nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii”( Matei 22:32).

Dumnezeu a creat omul pentru a trăi şi a progresa; nu pentru a muri (Ezechiel 18:30-32; 33:11). Pentru că a fost făcut după imaginea divină, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Geneza 1:25, 27), omului i s-a dat libertatea de a gândi şi a acţiona. I s-a arătat ce este bine şi ce este rău dar nu a fost obligat sa aleagă calea cea dreaptă. Totul are la bază liberul arbitru pentru că a fost creat de către și pentru Isus.

Cine este judecat?

Şi lui Lucifer, care era fără prihană în ziua în care a fost creat (Ezechiel 28:15), i s-a dat liberul arbitru. Dar el a ajuns să râvnească ceva ce nu putea avea: a vrut să primească închinare (Isaia 14:12-14; Matei 4:9; Luca 4:6, 7). El a ales calea egoismului, a slujirii sinelui. A ales să se opună planului Creatorului, să respingă principiul de bază al universului – altruismul. S-a transformat în Satana, adversarul. Dezordinea şi moartea au fost rezultatul. Păcatul este ca un fel de opresiune asupra noastră. Dar nu oricine este gata să-l urmeze pe Satana în auto-asuprirea sa nebunească. A cui este calea cea dreaptă? „Libertatea” cui este de fapt opresiune şi „opresiunea” cui este libertate?

Dumnezeu este Tămăduitorul ( Isaia 53:5). El nu este doar Judecătorul omului ci şi Restauratorul său. Prin profeţi El a dezvăluit lumii adevăratul Său caracter. Isus, Creatorul nostru este numit „Mântuitorul”, termen tradus din limba greacă unde mai înseamnă şi „Tămăduitorul” (Faptele apostolilor 4:9, 10; 16:30, 31).

În răspunsul Său la problema păcatului, Dumnezeu arată în mod deschis care  sunt procedeele Sale cu omul. El – Dumnezeul este judecat ( Apocalipsa 14:7, 8; Romani 3:4). Care este principala problemă în această judecată cerească? Este El drept ( Apocalipsa 15:3; 19:1, 2). Astfel a apărut o mare controversă. Pe pământ, câmpul de bătaie este inima omului. Războiul veşnic este pierdut şi câştigat în mintea omului ( Matei 6:19-21; Romani 12:1, 2).

Dumnezeu 101

Când a creat omul, Dumnezeu a dat naştere unei fiinţe demne de mâna care i-a dat viaţă. Planul său iniţial era ca toţi să fim sfinţi, sănătoşi şi fericiţi. Încă de la început am fost creaţi pentru a fi nişte fiinţe morale; să luăm decizii morale, să locuim într-un univers moral, să fim oglindirea dreptăţii unui Dumnezeu moral. Adam şi Eva au fost creaţi având o aversiune originară faţă de rău.

Într-un moment de îndoială iraţională, ei au irosit toate acestea. Marea controversă începe cu eşecul primei generaţii şi continuă să se succeadă până la ultima. Dumnezeu ne-a lăsat totuşi vrăjmășia faţă de păcat (Geneza 3:15). Va reuşi El? Poate face El asta fără să fie nedrept?

Când Dumnezeu a creat grădina Edenului, El a creat-o pentru om (Geneza 2:7, 8). Adam şi Eva ar fi trebuit să locuiască acolo. Edenul ar fi trebuit să fie sala lor de clasă. Cursul s-ar fi numit „Dumnezeu 101”.

Atunci, lucrarea Creatorului dădea o mărturie clară și fără echivoc a bunătăţii Sale. Niciun „graffitti” al egoismului nu mânjise încă mărețul tablou. Dacă ar fi avut încredere în Învăţător, ar fi dobândit concepții din ce în ce mai clare cu privire la caracterul Său. Închinătorul ar fi imitat altruismul Celui venerat. Primele lecţii începuseră deja.

Cursul nu avea decât o singură regulă. Adam şi Eva aveau voie să mănânce din fructele tuturor pomilor din gradină cu excepţia unuia. Doar un singur pom le-a fost interzis. Au fost avertizaţi că dacă vor mânca din fructele acelui pom vor muri (Geneza 2:16, 17).

Ideea de moarte le-a fost explicată înainte ca ceva din jurul lor să fi murit. Ei nu ştiau ce înseamnă moartea. Trebuiau să aibă încredere în Dumnezeu. Atâta vreme cât Dumnezeu nu le-a luat liberul arbitru şi nu i-a supus unor constrângeri, ei ar fi trebuit să fie responsabili pentru deciziile lor. El i-a îndemnat să-I dea ascultare, dar nu i-a oprit de la nesupunere. Omul ori este, ori nu este un agent liber. Dumnezeu fie respectă fie nu respectă liberul arbitru acordat omului.

Aşadar, Dumnezeu le-a interzis doar să nu mănânce din fructul pomului cunoaşterii binelui şi răului. Nu este greu să asculţi atunci când există numai o singură regulă pe care trebuie să o respecţi. Alegerea pe care o aveau de făcut Adam şi Eva era simplă: să se supună şi să trăiască sau să nu se supună şi să mănânce fructul oprit.

Căderea în păcat

Cu toţii ştim povestea căderii lor în păcat; cum Eva a mers – singură – la pomul ispititor. Acolo, sub ramurile pline cu  minunatele fructe interzise, Eva a stat curioasă, întrebătoare, periculos de singură.

Scrutând scena, Eva a observat în pom un străin strălucitor. Acolo se cățăra aceasta fiinţă magnifică, ce mesteca cu pasiune, gata să își joace rolul pentru a produce o impresie teatrală deplină. Sunetul strident și satisfăcut al muşcăturii făcea auzibil desfătarea lui. Apoi, privind direct în ochii Evei, el îi puse o întrebare îndelung şlefuită: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: Să nu mâncaţi din toţi pomii din gradină?” (Geneza 3:1).

Cu toţii ştim restul poveştii şi cu toţii trăim cu repercusiunile ei. Eva a intrat în vorbă cu el. Şarpele contrazicea categoric spusele lui Dumnezeu. Femeia a fost înșelată (1 Timotei 2:14). Ea a mâncat fructul şi a alergat să-l găsească pe soţul ei, împingându-l în păcat. El a ales să nu-l asculte pe Dumnezeu.

Adam şi Eva au fost alungaţi din Eden, dar milostivul Dumnezeu le-a dat prilejul de a se căi. Un Miel a fost oferit ( Geneza 22:8, 13; Ioan 1:29; Apocalipsa 13:8). Isus a intervenit. De îndată ce a apărut păcatul a apărut şi un Mântuitor. El a promis că va muri în locul omului. El va lua asupra lui pedeapsa pentru încălcarea legii şi trupul Său se va frânge pentru noi ( 1 Corinteni 11:24). El s-a făcut păcat pentru noi, pentru ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El (2 Corinteni 5:21).

Sentința de moarte a fost transferată către Isus care a promis că va veni pe pământ şi va muri pe cruce. Hristos a încuviinţat să fie Garantul şi Substitutul omului pentru ca omul, prin harul divin să aibă parte de încă un timp de probă – o a doua șansă. Experienţa lui Adam şi a Evei este ca un avertisment pentru noi – să nu manifestăm niciodată neîncredere în de voinţa milostivă a lui Dumnezeu.

Impactul căderii în păcat

Ce s-a întâmplat cu omul după căderea în păcat? Iniţial indivizii rasei umane au fost înzestraţi cu abilităţi extraordinare şi cu minţi bine echilibrate. Gândurile lor erau pure, scopurile lor erau sfinte. Ei trăiau în armonie cu Dumnezeu. Dar căderea în păcat a schimbat totul. Din acel moment, toţi oamenii se nasc cu slăbiciuni şi înclinaţii către păcat.

Adam s-a schimbat şi fiecare dintre urmaşii săi suferă consecinţele marii legi a eredităţii. Astăzi, rasa umană este istovită de impactul a mii de ani de nesupunere. Ca o imagine fotocopiată care este la rândul ei fotocopiată iar şi iar, fiecare generaţie este mai degradată decât cea dinaintea ei. Astfel, membrilor rasei noastre - întinaţi din momentul căderii în păcat - le-a scăzut forţa fizică, puterea mentală şi valoarea morală. Această diminuare a puterilor noastre nu a apărut într-un singur moment catastrofic, ci s-a adâncit cu fiecare nouă tolerare a păcatului.

Fiecare generaţie se naşte mai decăzută decât cea dinaintea ei. Inclinaţiile către păcat primite ca o consecinţă a nesupunerii lui Adam sunt mai puternice în fiecare nou-născut. Forţe latente în firea noastră degenerată aşteaptă, gata să apară din interior şi să ne conducă la îngăduință de sine. Începem viața predispuși spre rău.

Fiecare pereche de părinți lasă noii generaţii o moştenire fatală de depravare suplimentară. Caracteristicile lor mentale şi fizice sunt transmise copiilor lor. Dispozițiile şi poftele lor îi afectează pe urmaşii lor. Copiii au mai puţină putere să reziste ispitei decât au avut părinţii lor şi următoarea generaţie tinde spre mai jos.

Aversiunea noastră originară faţă de rău a dispărut. Rasa umană s-a schimbat. Fiinţele destinate binelui descoperă acum că şi-au pierdut busola.

Astfel, putem înţelege ceva din nevoia noastră disperată după ajutorul divin. Deşi am fost creaţi pentru a reflecta chipul lui Dumnezeu, ne-am pierdut strălucirea. Neprihănirea  Dumnezeului neprihănit trezește acum revolta noastră. În ce hău ne-a aruncat Adam! Cum fiecare generaţie îl adânceşte necontenit! Omenirea sapă această groapă de 6000 de ani. Adam a început să sape acest abis îngrozitor, dar el nu a dat la o parte decât câteva lopeţi de pământ. Şi proiectul continuă şi astăzi.

Prăbușire sau cascadă?

Exista două doctrine cu privire la căderea în păcat: versiunea „prăbușirii” şi versiunea „cascadei”. Varianta „prăbușirii” susţine că momentul dezastruos al căderii în păcat s-a petrecut atunci când Adam a păcătuit.

Dar a existat o succesiune de căderi în păcat. Cu fiecare păcat, rasa umană se scufundă mai adânc. Adevărul este că păcatul este mai mult ca o cădere de apă: cantităţi mari continuă să spele hăul tocind pietrele din albie. Căderea în păcat nu s-a oprit la Adam. Căderea în păcat a continuat şi ieri în momentul în către tu ai păcătuit.

Ce este mai practic decât să ştii că nu există nicio scăpare pentru niciunul dintre noi datorită umanităţii noastre decăzute? Că, până la urmă, Dumnezeu este singurul care are o scară ce poate ajunge până la capătul acestei găuri negre ( Geneza 28:12-17; Ioan 1:15). Că până la urmă, Isus este El Însuşi acea Scară a cărei bază este pe pământ şi al cărei vârf atinge porţile cerului.

Dacă ultima treaptă a Scării nu ar atinge pământul, am fi pierduţi pentru totdeauna. Dar Hristos ajunge la noi, indiferent de locul în care ne aflăm. El a preluat natura noastră şi a biruit ceea ce noi, preluând natura Lui am putea învinge. Ne invită, prin credinţă, să oglindim slava caracterului lui Dumnezeu. Deşi ne-am născut cu slăbiciuni şi înclinații către păcat, Creatorul nostru este gata să contracareze aceste înclinaţii pe tot drumul până în slavă ( Apocalipsa 3:21).

Concluzie

Omul a fost creat de Dumnezeu. Fiind creat de Dumnezeu, omul nu poate fi niciodată egalul Său dar poate fi oglindirea Creatorului; poate fi un partener pentru un Dumnezeu moral.

Când îngerul Lucifer s-a răzvrătit, el a devenit Satana şi a fost alungat din cer. El nu s-a retras de bunăvoie. Strădania neabătută a lui Dumnezeu pentru ca toate fiinţele să fie altruiste a ridicat problema caracterului Său. Este El vrednic de închinarea noastră sau caracterul Său are şi o parte întunecată? A avut Lucifer dreptate când a pus sub semnul întrebării justeţea lui Dumnezeu? Acesta este punctul central al războiului marii al controverse.

Când Adam şi Eva au dat dovadă de neascultare,  şi-au făcut rău lor şi urmaşilor lor. Fiecare nouă generaţie coboară din ce în ce mai jos pe scara potențialului moral.

Totuşi, în ciuda puternicei degenerări a ființei sale, omul este încă în stare să fie transformat şi înnoit din punct de vedere moral. Isus a venit până la noi să ne întâmpine în starea în care eram, arătându-ne că nu trebuie să rămânem sub sclavia înclinaţiilor şi tendinţelor noastre. A construit o punte peste prăpastia dintre omul neajutorat şi Dumnezeirea acuzată. El nu ne-a arătat doar calea care duce la viaţă ( Matei 7:13, 14), ci a mers pe drumul prăfuit alături de noi.

De ce este folositor să ştim aceste lucruri? Ultima generaţie trebuie să înţeleagă cât de adâncă şi întunecată este problema păcatului. Dacă nu realizăm că nu există ajutor pentru firea noastră degenerată, nu vom cunoaşte niciodată  profunzimea nevoii noastre de a avea un Salvator. Dacă nu înţelegem puterea de distrugere a păcatului, nu vom pătrunde niciodată frumuseţea soluţiei neprihănirii lui Dumnezeu.

Din cauza stricăciunii prezente în moştenirea genetică umană, ne naştem cu slăbiciuni şi înclinaţii către păcat. Nu primim nici păcatul, nici vina şi nici condamnarea datorate căderii în păcat de la altcineva, ci suntem împinşi într-o situaţie în care avem nevoie de vindecarea pe care  doar Isus, Marele Doctor ne-o poate aduce. Să mergem lângă El pentru a ne ajuta în vreme de restrişte (Evrei 4:16). Avem nevoie de Isus în fiecare ceas, în fiecare zi!

Subiecte de dezbatere

  1. Este omul, prin creațiune o ființă a închinării?
  2. În ce fel este judecat Dumnezeu?
  3. În ce situație s-a găsit neamul omenesc după căderea în păcat?
  4. S-a terminat căderea în păcat în Eden?
  5. Cât ajutor pentru umanitatea mea decăzuta pot găsi în lăuntrul fiinţei mele?
  6. În ce măsura poate Dumnezeu contracara natura mea decăzută în aceasta viață?
  7. Care dintre cele doua doctrine – „prăbușire” sau „cascadă” – explică cel mai bine problema păcatului cu care mă confrunt eu astăzi?
2. Pierduţi din cauza deciziilor personale

Bărbaţii şi femeile vor fi pierduţi datorită deciziilor personale, nu din cauza faptului că s-au născut cu firi degenerate.

Separarea continentală

Dacă nu înţelegem ce este păcatul, nu putem înţelege ce este neprihănirea. Dacă nu înţelegem ce este neprihănirea, nu putem şti care este diferenţa dintre bine şi rău, fiind lăsaţi să ghicim care sunt schimbările necesare în comportamentul nostru. O definiţie corectă a păcatului reprezintă cumpăna  continentală a apelor ( 1 Ioan 3:4). Dacă pârâiaşul va curge pe un versant al muntelui se va vărsa în râul Evangheliei; dacă va curge pe celalalt versant, va ajunge intr-un râu total diferit, al unei false Evanghelii.

Moştenirea profetică din Biblie este înţeleasă în funcţie de modul în care interpretăm cărțile Daniel şi Apocalipsa. În ceea ce priveşte viziunea noastră despre Evanghelie, aceasta depinde de modul cum răspundem la întrebarea: ce este păcatul? Este alegerea noastră sau este  natura, firea omenească? Este ceea ce gândim şi ceea ce facem sau este ceea ce suntem?

Craniul şi oasele încrucişate

Să analizăm problema pierzaniei. Părerea generală este că nici măcar nu suntem pierduţi. Dar dacă am fi sinceri cu noi înşine, am admite că nu este deloc aşa. Iată câteva evenimente care s-au întâmplat în aceeaşi zi şi care au ajuns pe prima pagină a ziarelor: dintr-un articol aflăm despre câţiva adolescenţi care au ucis un om al străzii pentru „a se distra” şi pentru „că nu aveau ce face”. Dintr-un alt articol aflam că în New York o fetiţă de nouă ani a omorât prin înjunghiere o fetiţă de unsprezece ani după ce se certaseră pentru o minge. Toate aceste mărturii triste vorbesc despre decăderea morală a umanităţii.

Istoria arată că există în noi o ruinare profundă, o răutate implacabilă, un noroi moral otrăvitor. Un şir de urme însângerate marchează istoria omenirii însemnând cu migală în catalogul atrocităţilor. Rasa noastră nu este recunoscută pentru faptele ei bune. Craniul şi cele două oase încrucişate ne reprezintă cel mai bine. Răutatea noastră este legendară.

Suntem pierduţi ca urmare inevitabilă a faptului că am abuzat fără încetare de libertatea pe care ne-a acordat-o Creatorul nostru. Lui Adam şi Evei li s-a dat libertatea de a alege, dar ei au abuzat de această libertate. S-au lăsat învinşi de poftă. Şi-au vândut inocenţa pentru că nu au avut încredere în Dumnezeu. Au devenit păcătoşi prin propria lor voinţă, separându-se de Dumnezeu (Isaia 59:2). A fost liberul arbitru în acțiune.

Oameni şi ţânţari

Dumnezeu ar fi putut crea omul fără puterea de a încălca legea Sa; ar fi putut să intervină şi să nu o lase pe Eva să mănânce fructul interzis. Dar atunci bărbaţii şi femeile ar fi fost nişte maşini, nişte simpli roboţi. Fără libertatea de a alege, ascultarea nu ar fi fost voluntară. Ar fi fost forţată. În aceasta situaţie nu ar fi existat o dezvoltare a caracterului uman. Nu am fi putut experimenta iubirea pentru că iubirea nu poate fi impusă.

Dacă noi am fi fost doar o rasă de roboţi biologici, nişte creaturi inteligente incapabile de a lua decizii, atunci cerinţele morale ale lui Dumnezeu asupra noastră ar fi fost absurde. Pretențiile Sale ar fi fost nedrepte datorită incapacităţii noastre de a alege şi de a face ceea ce e bine. Acuzaţia Satanei cum că Dumnezeu ar face cereri injuste copiilor Săi, ar fi fost îndreptăţită; bunătatea lui Dumnezeu ar fi pusă la îndoiala. Dar Dumnezeu nu este aşa. Şi nici noi nu suntem aşa.

De ce omori ţânţarul care îţi intră în casă? Pentru că, în ceea ce privește relația lui cu tine, acesta se află în afara posibilității de a fi salvat. Nu poţi comunica cu el, nu-l poţi face să acţioneze împotriva instinctului său, nu-l poţi convinge să nu-ţi sugă sângele. Ţânţarul nu este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi nu are capacitatea de a lua decizii morale.

Ţânţarii sunt purtători ai unor boli precum: malaria, febra galbenă, filaria, febra dengue, encefalita sau virusul West Nile. Transmiţând astfel de boli, ţânţarii au făcut mai multe victime decât orice altă creatură. Ei sunt un risc pentru sănătate, o ameninţare pentru siguranţa noastră şi a copiilor noştri. Nu-i putem lăsa să trăiască pentru că ne pot face rău şi pentru că ştim că nu putem face să existe vreo siguranță în a-i salva.

Noi suntem diferiţi. Dumnezeu l-a făcut pe om drept (Ecleziastul 7: 29), după chipul şi asemănarea Sa (Geneza 1:26). El i-a dat omului trăsături nobile de caracter şi l-a făcut fără înclinaţii către păcat. Dar omul a ales nesupunerea şi moartea. Rezultatul a fost o fire degenerată, înclinată spre păcat. Aceasta este , din nefericire, adevărata noastră stare. Şi totuşi, spre deosebire de ţânţar, există siguranță în salvarea omului.

Ţânţarul face rău în jurul său şi noi, oamenii la fel. Dar noi am fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, fiind puţin mai jos decât îngerii (Psalmul 8:5; Evrei 2:7) . Ţânţarul este o simplă insectă pe când noi avem o moştenire în tărâmul moral.

Răul şi vinovăţia

Noi moştenim tot ceea ce ne-au transmis Adam şi descendenţii săi. Moştenim toate înclinaţiile, toate tendinţele şi toate dorinţele lor; aşadar, nu ne naştem aşa cum a plănuit Dumnezeu iniţial. Dar păcatul vine prin alegere; păcatul în sine nu este moștenit.

Dacă vom înţelege păcatul ca fiind o alegere personală, atunci trebuie să facem distincţie între rău şi vinovăţie. Animalele şi plantele sunt pline de rezultatele păcatului dar ele nu sunt condamnate pentru aceasta şi nici răscumpărate de Dumnezeu pentru că ele nu au conştiinţă și nici valori morale. Doar omul are conştiinţa valorilor morale şi datorită acestui lucru este condamnat ca vinovat pentru răul pe care îl face. Ispăşirea tratează vinovăția prin iertarea greşelilor şi consecinţele păcatului prin recreerea şi repararea răului pe care acesta l-a produs.

Răul a apărut în lume ca un rezultat indirect al păcatului. Nu considerăm că un animal este vinovat atunci când ucide un altul. Considerăm că acesta îşi ascultă pur și simplu instinctul. Dar dacă un om ucide un alt om, reacţionăm cu totul diferit. De ce? Pentru că suntem făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Pentru că avem conştiinţă şi suntem fiinţe morale. Putem şti şi putem intra în armonie cu voinţa lui Dumnezeu. Când un om ucide un alt om, nu este doar o problemă a răului, ci una a vinovăţiei. Facem distincţie intre rău şi vină.

Doar atunci când tolerăm gândurile necurate, când nutrim dorinţa păcătoasă, sufletul nostru este contaminat de vinovăţie (Iacov 1:14, 15). Satanei i se permite să ne trimită mesaje nesolicitate. El sugerează şi trezeşte în noi gânduri şi sentimente care îi necăjesc chiar şi pe cei mai evlavioşi; dar dacă aceste gânduri cultivate, sunt respinse ca fiind detestabile, sufletul nu este contaminat de vinovăţie. Atunci când este dată lumină, dar aceasta este  neglijată sau respinsă – doar atunci – vom fi condamnaţi (Ioan 3: 19-21).

Păcatele săvârşite din neştiinţă

Majoritatea aşa-numitelor păcate săvârşite din neştiinţă sunt denumite astfel în mod greşit. Aşa sunt definite de obicei păcatele făcute sub influenţa impulsului de moment. Acest gen de păcate apar fie dintr-o alegere conştientă de răzvrătire, fie dintr-un eșec de a lua măsuri de prevenire – ignorarea voită a problemei. Aproape tot ceea ce facem derivă dintr-o alegere personală pe care am făcut-o, fie ea chiar și o ignoranță voită – alegem să nu ştim.

Un adevărat păcat săvârşit din neştiinţă apare atunci când facem ceva ce este în mod evident o călcare a voinței exprese a lui Dumnezeu, dar din cauza lipsei de înţelegere a normelor religioase sau a interpretării greşite a acestora, nu ştim că este greşit şi nici nu am avut ocazia să aflăm că acel lucru este greşit. Având în vedere că nu ne putem căi pentru acea faptă, şi nici nu putem mărturisi ceva despre care nu ştim că este greşit, Biblia spune clar că nu putem fi răspunzători pentru asemenea păcate.  Dumnezeu, în infinita Sa bunătate, nu ne condamnă ( Ioan 15:22; Faptele 17:30; Iacov 4:17). Totuşi, putem suferi consecinţele negative ale acestor păcate.

Toate păcatele săvârşite din neştiinţă au o rezolvare în planul divin de mântuire. Prin suferinţa şi moartea Sa, Isus a făcut ispăşire pentru toate păcatele făcute din ignoranţă. Această ispăşire acoperă de asemenea şi efectele păcatelor cum ar fi boala, defectele fizice sau mentale şi degenerarea ce duce la moarte. Nici păcatele săvârşite din ignoranţă şi nici efectele acestora nu presupun pocăinţă, mărturisire sau iertare. Aceste reacţii sunt necesare doar pentru păcatele despre care ştim că suntem vinovaţi.

Dumnezeu, în mila Sa, ne va aduce la cunoștință multe domenii în care, în mod ignorant, nu am respectat legea Sa. Pe măsură ce El ne va lumina mintea, noi vom mărturisi cu toată inima şi ne vom lepăda de aceste păcate înainte neştiute (Leviticul 4:14; Apocalipsa 13:8; Psalmul 139:23, 24). Nu vom mai trata cu uşurinţă, apăra sau scuza aceste păcate după ce lumina va ajunge la noi pentru că Dumnezeu cel milostiv  nu ne-a condamnat înainte de a ne spune ce e bine şi ce e rău. Atunci când ştim ce este bine şi nu ne supunem, apare vina. Ce privilegiu este când Dumnezeu ne deschide ochii, iar noi suntem capabili să răspundem cu inima deschisă luând parte la iertarea Sa şi la darul înnoirii spirituale!

Pocăinţa noastră se poate aprofunda cu fiecare pas pe care îl facem spre casa cerească. Nu putem fi mulţumiţi atunci când  caracterul nostru are o latură ce se aseamănă lui Hristos, şi alta care rămâne egoistă. Dumnezeu ne va dezvălui fiecare problemă, astfel încât , în sfârşit, noi să experimentăm starea fără de păcat în care a trăit Adam înainte de căderea sa. Rugăciunea domnească îşi va fi atins ţinta. Ci ne izbăveşte de cel rău - răul ascuns adânc pe care doar Sfântul Duh îl va putea aduce la lumină (Matei 6: 13).

Mai vinovaţi decât spune Dumnezeu?

Rămâne o întrebare importantă: mă consideră Dumnezeu vinovat pentru natura degenerată şi influenţabilă cu care m-am născut? Sau păcatul de care mă fac vinovat este rezultatul deciziilor pe care le iau?  De răspunsul la aceste întrebări depinde modul în care înţelegem planul de mântuire al lui Dumnezeu. Răspunsul nostru se va reflecta – inevitabil – în evanghelia pe care o adoptăm şi în viziunea noastră personală referitoare la viața creştină.

Unii preferă să meargă mai departe decât Scriptura. Ei susţin că firea noastră, după căderea în păcat poartă în ea însăși povara vinovăţiei. Natura noastră este prin ea însăşi condamnată.

Umanitatea noastră degenerată are un conducător. Da, avem o fire imperfectă, dar aceasta se supune încă voinţei. Trupul nostru nu poate acţiona contrar voinţei noastre. Suntem liberi să alegem să nu ne supunem lui Dumnezeu. Trupul nostru este legat de mintea noastră; carnea noastră nu poate fi condamnată separat de alegerile pe care le facem. Dacă ne folosim de voinţă pentru a ne răzvrăti, atunci facem o alegere greşită din punct de vedere moral. Atunci (şi doar atunci!) suntem condamnaţi ( Ezechiel 18:20–24; Ioan 3).

Totuşi, unii susţin că ne-am născut condamnaţi aşa cum ne învaţă Augustin, John Calvin şi alţii. Ei spun că din cauza umanităţii noastre decăzute, natura noastră are nevoie de iertare chiar şi atunci când nu păcătuim cu buna ştiinţă. Dar răul care sălăşluieşte în firea mea are nevoie de tămăduire şi nu de iertare. Păcatul cere iertare, dar răul trebuie doar remediat.

Se spune că firea umană este total depravată. Dar această teorie este greşită. Este adevărat că nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar (Romani 3:10-11). Dar poate fi aceasta descrierea unei persoane care a fost împuternicită de Sfântul Duh şi care cooperează pentru dezvoltarea roadelor Spiritului?

Adevărat, chiar și atunci el nu are o neprihănire pe care o socotește ca fiind a lui. Dar este la fel de adevărat că până şi cei neconvertiţi doresc  numai daruri bune pentru copiii lor (Matei 7:11).  Aşa cum putem săvârşi un păcat făcând o alegere greşită, tot aşa putem atinge adevărata neprihănire prin cooperarea cu puterea divină. Degeneratul nostru organism uman ne poate trage în jos, dar nu poate alege. Dacă nu poate alege, nu poate atrage asupra sa vina sau condamnarea.

Copilul mamei narcomane ar trebui să meargă la închisoare?

Ne naştem bolnavi, ca şi copilul mamei narcomane. Poliția nu duce acest copil la închisoare pentru că are droguri în sânge datorită mamei sale care lua metamfetamină. Dar copilul se naşte într-o situaţie îngrozitoare. Nu trebuie să fie declarat vinovat sau nevinovat; trebuie să fie vindecat.

Vina are întotdeauna legătură cu deciziile personale ale fiecăruia. Să afirmi că omul se naşte condamnat pentru ceva de care nu este vinovat este ca şi cum ai spune că victima unui accident rutier, cauzat de un şofer în stare de ebrietate care a trecut peste linia continuă, este vinovată. Nu, victima se afla pur şi simplu la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit – ceea ce nu o face vinovată cu nimic.

Nu ne naştem vinovaţi, ci gata să ne facem vinovaţi. Nu ne naştem păcătoşi, ci gata să păcătuim. Nu ne naştem rătăciţi, ci gata să ne rătăcim (Isaia: 53:6). De la întâia cădere în păcat din Eden, puterea răului este identificată îndeaproape cu natura umană, dar noi suntem condamnaţi doar pentru propriile noastre decizii şi pentru propriile noastre păcate.

Concluzie

Beneficiul practic al acestei părţi din Teologia Ultimei Generaţii este că fuga de responsabilitate şi scuzele pentru neascultare sunt neutralizate. Opţiunea personală mă face responsabil. Îngăduinţa faţă de păcat poate și  trebuie înfometată pentru a fi un creştin adevărat.

Atunci când înţelegem păcatul ca fiind rezultatul unei decizii personale, nu putem să învinuim caracterul lui Dumnezeu ca fiind nedrept. Darul Său pentru oameni – liberul arbitru – înalță moralitatea bunătăţii Sale şi respectul pentru creaţia Sa. Dumnezeu este dovedit a fi drept în relaţiile şi interacţiunile cu preaiubitele Sale creaturi. Este răbdător şi gata să ne dea puterea de a fi deasupra înclinaţiilor spre iad ale naturii noastre. Preamărit fie numele Domnului!

Incapacitatea de a vedea astfel păcatul  dă naştere unei înţelegeri superficiale a raportului dintre Dumnezeu şi liberul arbitru al omului (Iacov 1:14, 15). Dacă Dumnezeu ne-ar considera vinovaţi şi ne-ar condamna pentru ceva cu privire la care nu suntem responsabili, atunci caracterul Său nedrept ar ieşi la iveală şi Satana ar fi cel corect. Dar revelaţia divină ne arată că nu este aşa.

Faptul că suntem condamnaţi datorită deciziilor pe care le luăm şi nu din cauza firii cu care ne-am născut are o aplicație foarte practică. Ultima generaţie trebuie să ştie că Dumnezeu este gata să ne ajute să-L alegem pe El. Indiferent de situaţia în care te găseşti, indiferent de catastrofele care ţi-au marcat existenţa, El este capabil să schimbe obiceiurile egoiste şi să te păzească de orice cădere ( Iuda 24).

Subiecte de dezbatere

  1. La ce iţi foloseşte să ai o înțelegere clară asupra păcatului?
  2. Este natura noastră – așa degenerată şi înclinată spre păcat cum e ea – vinovată sau condamnată prin ea însăşi?
  3. Cine este responsabil pentru deciziile pe care le iau?
  4. Există siguranță dacă omul este salvat?
  5. Care este deosebirea dintre vină şi păcat?
  6. Necesită răul ispășire? Are nevoie răul de iertare?
  7. Cum se manifestă justeţea divină în felul de a proceda a lui Dumnezeu cu oamenii?
  8. Ce spune adâncul respect al lui Dumnezeu faţă de liberul arbitru despre caracterul Său?

Meritul

O alta problemă referitoare la mântuirea omului este dacă acesta se mântuiește singur sau este mântuit de Dumnezeu. Având în vedere că omul se naşte cu o natură degenerată, Dumnezeu trebuie să demareze planul de mântuire. Omul nu are niciun merit pentru ceea ce face pentru propria sa recuperare. Dacă ar putea cumva să plătească preţul mântuirii sale, omul nu I-ar mai fi întru totul îndatorat lui Dumnezeu.

Unii presupun că în cazul în care omul ar avea vreun rol activ în procesul de mântuire,  atunci avem de-a face cu îndreptățirea prin fapte, o mântuire dobândită prin reuşita personală. Dar Iacov poate fi reconciliat cu Pavel: credinţa nu este duşmanul faptelor sau invers. Creştinii trebuie să aibă o credință care lucrează şi acesta este exact modul în care Evanghelia, înțeleasă în mod corect, operează pentru creştinii ultimei generaţii.

Se nasc diferite polemici atunci când credincioşii încearcă să se abată de la drumul arătat de Dumnezeu în marea controversă. Dumnezeu are un plan eficace cu privire la ultima generaţie, dar atunci când lucrăm în câmpul Evangheliei, nu trebuie să deviem şi să credem că ne vom mântui prin fapte bune. Teologia Ultimei Generaţii susţine rolul pe care Dumnezeu l-a dat femeilor şi bărbaţilor. În acelaşi timp Teologia Ultimei Generaţii recunoaşte faptul că oamenii nu au capacitatea de a se mântui singuri. În felul acesta deplina integritate a Evangheliei este păstrată.

3. Dumnezeu ia iniţiativa

Pocăinţa este un dar de la Dumnezeu, pe care El a luat inițiativa de a-l aduce la îndemâna omului. Harul Lui este trimis în căutarea noastră încă înainte să ne dăm seama de nevoia noastră.

Dumnezeu face pocăinţa posibilă

În momentul în care Adam a ales să păcătuiască, rasa umană a fost prejudiciată. A devenit imposibil pentru om ca, în propriile sale puteri, să-şi învingă pornirile lui de acum egocentriste. Ultima generaţie trebuie să înţeleagă că pocăinţa este un dar de la Dumnezeu (Fapte 11:18). Nici măcar aceasta nu poate fi câștigată şi nici n-ar trebui considerată ca fiind o „fapta morală” a omului. Ne putem pocăi doar pentru că Tatăl nostru a făcut posibil acest lucru (Romani 2:4).

Nu avem niciun merit pentru pocăinţa noastră. Este pocăința noastră doar pentru că Dumnezeu a făcut posibil pentru noi să putem alege. Toată puterea necesară pocăinţei vine de la Dumnezeu. El atrage (Ioan 6:44, 65; 12:32). Rolul nostru este foarte simplu şi limitat. Noi alegem. El dă darul.

Nu ne-am putea pocăi fără intervenţia divină. Natura noastră este atât de degenerată din cauza căderii în păcat a omenirii, încât, cu toate că încă mai păstrăm o slabă preţuire pentru neprihănire, Dumnezeu trebuie să facă primul pas către noi. Doar atunci putem noi să ne întoarcem spre El. Pentru că nu ne putem pocăi fără ajutorul lui Dumnezeu, nu putem pretinde vreun merit pentru pocăinţa noastră. Cerându-I ajutorul lui Dumnezeu ne dovedim pur și simplu prietenia faţă de El.

Pocăinţa (schimbarea minții) nu este o ceremonie sau un eveniment care se întâmplă doar o dată în viață, și atât. Cu fiecare stadiu al experienţei noastre creştine, pocăinţa din sufletul nostru ar trebui să devină mai puternică. Nici măcar nu ne putem întoarce spre Dumnezeu fără intervenţia Sa ( Ioan 6:45). Aşadar, intervenţia Sa a devenit o necesitate pentru a aduce la existență un popor sfânt, sănătos şi fericit.

Dumnezeu Însuşi a stabilit să recupereze pe om. Noi oamenii – în ciuda naturii noastre decăzute, încercăm încă să umplem golul creat de faptul că L-am abandonat pe Dumnezeu. Aceasta dorinţă de a ne închina există în noi din momentul în care am fost creaţi. Suntem creați ca ființe ale închinării (Coloseni 1:16; Apocalipsa 4:11). Acum ne căutăm împlinirea în locuri greşite. Avem tendinţa să găsim deplinătatea în orice, mai puţin în Dumnezeu. Aşadar pentru a ne recrea, Dumnezeu a trebuit să vină până la noi; a trebuit să caute şi să mântuiască ce era pierdut (Luca 19:10).

Dumnezeu îi trimite la noi pe îngerii Săi şi pe Sfântul Duh pentru a lua legătura cu noi. El doreşte să ne recupereze din sclavia păcatului. Dumnezeu nu doar că face posibilă, dar se abate de la planul Său pentru a ne include şi pe noi, pentru a ne da putere, pentru a ne repune în drepturi şi pentru a avea grijă de noi. Dumnezeu doreşte arzător să manifeste astăzi în viețile noastre puterea învierii Sale. El face imposibilul posibil (Matei 19:26; Marcu 9:23; 10:27).Fără El nu am putea găsi pocăință.

Schimbarea minții

Pocăinţa este mai mult decât simplul regret pentru faptele noastre şi pentru efectele acestora. Cuvântul grecesc pentru „pocăinţă” descrie o schimbare a minții; cel evreiesc, o schimbare. Ar fi incorect să definim pocăinţa ca fiind doar o părere sinceră de rău pentru păcatul săvârşit. Pocăinţa este purificare şi transformare sau altfel ea nu a avut loc cu adevărat.

Câtă pocăinţă există în noi? Să fie clar: nu ne putem pocăi singuri. Dumnezeu ne dă pocăința și depinde de noi dacă o acceptăm sau nu. Să analizăm acest fragment clar din Faptele apostolilor 5:29-32:

"Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni! Dumnezeul părinţilor noştri a înviat pe Isus, pe care voi L-aţi omorât, atârnându-L pe lemn. Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui, şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor. Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca şi Duhul Sfânt, pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El."

Misiunea lui Hristos de Domn şi Mântuitor include şi dăruirea unei pocăinţe mai mult decât omenești poporului lui Dumnezeu. Iertarea şi pocăinţa merg mână în mână, iar schimbarea este implicită. Pedeapsa pentru încălcarea legii lui Dumnezeu este plătită de Hristos: schimbarea necesară este oferită tot prin Hristos. El este Mântuitorul atât răstignit pe cruce cât şi în inima credinciosului.

Pocăinţa include în ea însăși o componentă de nouă creare. Întoarcerea către Dumnezeu nu este întâmplătoare; schimbarea minții nu este doar o schimbare a unui gând abstract cu un altul. Ne întoarcem iar către Dumnezeu; mintea noastră se deschide din nou spre Hristos (Psalmul 51: 7-12). Dumnezeu doreşte să creeze un nou Eden în sufletul nostru.

Nici un fel de auto-mântuire în toate acestea

Există păreri care susţin că Teologia Ultimei Generaţii este construită pe o înţelegere greşită a Evangheliei – că aceasta îl scoate pe om în relief şi nu pe Dumnezeu; că în Teologia Ultimei Generaţii omul se mântuieşte singur. Nimic mai neadevărat!

Când Adam şi Eva au păcătuit, omul a fost luat prizonier de Satana. El ar fi rămas astfel pentru totdeauna dacă Dumnezeu nu ar fi intervenit. În momentul în care omul s-a lăsat ispitit de Satana şi a păcătuit, Hristos s-a aşezat între vii și morţi. El a S-a oferit să ia pedeapsa noastră asupra Sa. Astfel fiecărui om i s-a dat şansa de a se întoarce la Dumnezeu.

Isus a făcut posibil ca omul să beneficieze de un nou început. Oamenilor li se acordă o şansă cinstită de a hotărî în mod conștient de ce parte se vor alinia din punct de vedere moral pentru restul existenţei lor. Doar intervenţia divină le poate da aceasta şansă.

Dumnezeu are dreptul de a determina în ce măsură vieţile femeilor şi bărbaţilor vor deveni dovada faptului că El a fost drept atunci când le-a cerut loialitate neîmpărțită. Dacă El consideră că vieţile credincioşilor din ultima generaţie vor ajuta în a susține în mod convingător cauza Sa pentru un univers altruist, atunci aceasta este prerogativa Sa.

Biblia este inechivocă în a spune dacă omul obține merite prin ascultarea sa. Nu, el nu obține merite; ceea ce e scris de la Geneza la Apocalipsa stau ca mărturie. Teologia Ultimei Generaţii nu susţine o evanghelie în care omul este capabil să se mântuiască singur. Cine spune că, deoarece Dumnezeu atrage atenţia asupra  credincioşilor de la sfârşitul istoriei, înseamnă automat că aceştia  îşi cumpără mântuirea mai mult decât Iov atunci când prietenia şi experienţa sa au fost aduse drept dovezi de către Dumnezeu în războiul marii controverse. Dacă Dumnezeu vrea să arate spre ce se întâmplă în vieţile prietenilor Săi, cine suntem noi să spunem că nu face bine ceea ce face?

Concluzie

Bunul Păstor a venit în sălbăticie în căutarea oii pierdute ( Luca 15:3–7). El a luat iniţiativă. Omul mai primește astfel un nou timp de probă - șansă pe care el nu o merită. Fiinţele necăzute  din univers urmăresc cu atenţie deciziile pe care le iau oamenii în războiul marii controverse. Vieţile noastre şi deciziile pe care le luăm au o anumită semnificaţie. Acestea dau mărturie cui ne închinăm şi, într-o oarecare măsură, că El este sau nu ceea ce noi am susținut pentru El.

Dumnezeu întinde mâna către noi; mila Sa ajunge până la omul nevrednic. Mântuirea, până la urmă, este în întregime opera lui Dumnezeu. Omul căzut poate doar să răspundă la chemarea Sa. El nu poate pretinde nimic pentru sine însuși (Efeseni 2:8, 9; Tit 3:5). Chiar şi răspunsul său (care deşi nu este predeterminat) este posibil doar datorită intervenţiei bunului Dumnezeu.

În concluzie, alegerile noastre bune nu câștigă pentru noi ceva. Ultima generaţie nu se mântuieşte singură! Susţinem cu tărie dependența noastră de căutarea plină de har a Tatălui – acesta fiind unul din adevărurile ce stau la baza Teologiei Ultimei Generaţii.

Subiecte de dezbatere

  1. Cum definim pocăinţa? Îşi dobândeşte omul pocăinţa de unul singur?
  2. În ceea ce priveşte alegerea, care este rolul lui Dumnezeu şi care este rolul nostru?
  3. Presupune pocăința mai mult decât o simplă mărturisire?
  4. Cine ia iniţiativa mântuirii, noi sau Dumnezeu?
  5. De ce i se dă fiecărui om posibilitatea de a alege de ce parte se aliniază din punct de vedere moral?
  6. De ce deciziile rasei noastre căzute sunt atât de semnificative pentru o rezoluţie de succes în războiul marii controverse?
  7. Cine mântuieşte ultima generaţie? Dumnezeu sau ultima generaţie trebuie să se mântuiască singură?
4. Nici un merit pentru faptele noastre

Nimic din ceea ce facem în umblarea creştină nu ne aduce vreun merit în ceea ce priveşte mântuirea noastră.

Mântuirea are de-a face cu tămăduirea şi caracterul

În viziunea Teologiei Ultimei Generaţii, nimic din ceea ce facem nu ne aduce nici cel mai mic merit cu privire la mântuirea noastră. Noi nu putem câștiga împărăţia cerurilor. Ne dăm seama că rolul nostru – departe de a pretinde vreo umbră de glorie – este de a ne pleca înaintea crucii şi de a spune: „Totul vine de la Tine, şi din mâna Ta primim ce-Ţi aducem” ( 1 Cronici 29:14).

Creştinii vremurilor din urmă îşi dau seama că mântuirea este nimic mai mult decât tămăduire (Isaia 53:4, 5; Matei 8:17 ) şi caracter ( Exodul 33:18, 19; 34:5-8; 2 Petru 3:11-14; 1 Ioan 4-8). Evanghelia este foarte departe de niște simple declarații legale. De-a lungul veacurilor în care Dumnezeu şi Satana au rivalizat, binele şi răul erau principalii actori. Cele două proiecte diferite au dat roade. Problema principală în zilele noastre nu este cât de răi pot deveni oamenii; acest lucru este deja lămurit din Geneza, capitolul 6. Astăzi întrebarea este ce poate face Dumnezeu cu privire la schimbarea rebelilor decăzuţi.

În vremea din urmă o generaţie împlinește scopul lui Hristos pentru urmașii Săi. Ei Îi respectă poruncile cu aceeaşi credinţă care L-a făcut pe El un învingător. Lumina împărăţiei cereşti străluceşte în toată puterea ( Apocalipsa 3:21; 14:6-12; 1-5; 18:1). Care va fi rezultatul?

Deseori preocuparea noastră a fost: „Ce trebuie să fac pentru a fi mântuit?” Este bine să ne gândim cum stăm în relaţia cu Dumnezeu, dar unii oameni sunt mai interesaţi de mântuirea personală decât de încercarea de a căuta tăgăduirea de sine şi a urma exemplul lui Hristos. Este uşor să fii egocentric; dar concentrarea asupra voinţei lui Dumnezeu înseamnă a umbla în Duhul. În Evanghelie, Dumnezeu pune vrăjmăşie între om şi Satana ( Geneza 3:15).

Ne câștigăm singuri mântuirea?

Un semn clar al unei religii false este credinţa că, într-un fel, oamenii îşi câștigă singuri mântuirea. Pe de altă parte, un semn al religiei adevărate este credinţa care lucrează prin dragoste ( Galateni 5:6).  Câteodată poate fi imposibil pentru oameni să facă o distincţie între cele două. Doar Dumnezeu poate judeca în mod corect.

Reforma protestantă a apărut într-o epoca mult diferită de cea în care trăim noi astăzi. Creștinătatea era atunci în mod copleșitor romano-catolică. Aşadar, mulţi susţineau punctul de vedere al romano-catolicismului în ceea ce priveşte mântuirea, acela că oamenii sunt mântuiţi în parte de faptele bune pe care le săvârşesc, aşa cum sunt indulgenţele, spovedaniile săptămânale şi rugăciunile către fecioara Maria.

Dumnezeu a început etapa principală a Reformei Protestante în anul 1517 odată cu protestul lui Luther, care nu era împotriva mântuirii prin fapte, ci împotriva abuzului doctrinei indulgenţelor. Eliberarea de pedepsele purgatoriului imaginat de Biserica romano-catolică era cumpărată de la biserică şi confirmată de semnătura vânzătorului pe o bucată de hârtie. În schimbul sumei de bani, cumpărătorul îşi imagina că l-a îmbunat pe Dumnezeu.

Desigur că Biblia nu spune nimic despre vreo doctrină a indulgenţelor sau despre vreun loc numit purgatoriu. Păcatele nu ne sunt curățite dacă ne cazăm suferința, asta drept plată către un creditor sever din ceruri.  Răspunsul la problema păcatului nu este să ne adâncim suferinţa. Evanghelia are între multele sale aspecte şi unul legal; dar Evanghelia este preocupată de transformarea omului, ridicându-l din păcat şi aducându-l la neprihănire.

Unii sunt gata să califice orice nevoie de ascultare ca fiind o formă de auto-mântuire. Dar numai Dumnezeu poate şti motivele; o credinţă care lucrează poate foarte ușor să pară a fi un plan de mântuire prin fapte bune. Nu trebuie să avem idei preconcepute în ceea ce priveşte experienţa altora. Numai Dumnezeu ştie dacă suntem ascultători.

Vrem să ne schimbăm astfel încât onoarea lui Dumnezeu să aibă întâietate în sufletele noastre ( Exodul 20:3). Suntem gata să mergem pe calea pe care ne-o arată Mielul lui Dumnezeu (Apocalipsa 14:4). Dar nu încercăm  să-L impresionăm. Nu trebuie să ne închinăm Lui aşa cum păgânii se închinau la zeităţile lor. Noi avem cu Isus o relaţie bazată pe siguranţă; nu tremurăm într-un colț întrebându-ne dacă ne iubeşte sau nu. El ne dă cu plăcere Împărăţia (Luca 12:32).

Evanghelia care transformă

Nu este vorba despre faptul că noi nu avem nimic de făcut; prin faptele noastre însă nici nu câştigăm şi nici nu încercăm să-L îmbunăm pe Dumnezeu. Nu vă înșelați; credinţa fără fapte, este moartă în ea însăşi ( Efeseni 2:10; Iacov 2:17 – 22). Dacă lăsăm Sfântul Duh să pătrundă în sufletele noastre, paharul va da pe deasupra și binecuvântarea se va revărsa în lume. Dar nimic din ceea ce facem în puterile noastre, fără ajutorul lui Dumnezeu, nu ne poate mântui.

Unii merg mai departe şi susţin că nici lucrarea pe care Dumnezeu o face în noi nu are efect mântuitor. Pentru aceştia, ascultarea poate fi mai riscantă decât păcatul pe față. „Evanghelia” lor se limitează la câteva versete interpretate în mod greşit din Epistolele lui Pavel către Romani şi către Galateni, ignorând Evangheliile şi majoritatea Scripturilor greceşti şi evreieşti. Esența Bibliei este ratată.

Evanghelia transformă. Matei în 1:21 ne spune că Isus a venit să ne scape de păcat; şi ne informează că nu doar Isus ci şi Petru a mers pe apa. Marcu ne învaţă că o relaţie adevărată cu Isus se realizează prin fapte (Marcu 3:34, 35); şi că orbul Bartimeu şi-a recăpătat vederea datorită credinţei sale (Marcu 10:46-52). Luca ne spune că fiul risipitor a trebuit să se întoarcă acasă pentru a reintra în drepturi (Luca 15:20, 22, 24); şi că leproşii s-au vindecat pe când mergeau să împlinească porunca lui Hristos (Luca 17:11-19). Ioan afirmă că Isus l-a vindecat pe omul de la scăldătoarea Betesda poruncindu-i să-şi ridice patul şi să meargă (Ioan 5:7-9); şi că nu Hristos, ci Tatăl era cel ce făcea lucrările ce s-au manifestat în viaţa lui Isus câta vreme a fost El pe pământ (Ioan 14:10).

Pavel ne arată aceiaşi Evanghelie care transformă: singura pe care o cunoaşte. Aşadar, el ne spune că Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede (Romani 1:16); pentru că nu cei ce aud Legea, ci cei ce împlinesc legea aceasta, vor fi socotiţi neprihăniţi (Romani 2:13); că Isus a biruit păcatul în firea pământească pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi (Romani 8:3, 4); că mântuirea însemnă o înnoire a minţii noastre (Romani 12:1, 2); că speranța noastră de a birui păcatul ajunge la noi doar prin Hristos, nădejdea slavei (Coloseni 1:27); şi că, în vreme ce nu suntem mântuiţi prin eforturile noastre, suntem mântuiți datorită îndurării Lui „prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt”( Tit 3:5). De la un capăt la altul avem  o Evanghelie care transformă.

Predarea sinelui, maturitatea caracterului

Pavel ne îndeamnă „să mergem spre cele desăvârşite”( Evrei 6:1). Pe unii îi sperie ideea de desăvârșire. Dar Isus nu ne lasă singuri acolo unde suntem, El ne ridică spre locurile cereşti (Efeseni 2:6). Planul Său este ca la sfârşitul timpului  să stea pe muntele Sion împreună cu cei ce L-au urmat până ce n-a mai fost niciun vicleșug în inimile lor şi care, în sfârşit, stau transformați şi fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu (Apocalipsa 14:1, 5). Un alt cuvânt pe care îl putem utiliza aici este „maturitate”.

Dumnezeu este Cel care ne aduce la desăvârşire. Atunci când răspundem chemării Sale de a ne întoarce, El ne acceptă şi apoi ne veghează paşii. Dovada credinţei noastre este faptul că Îl urmăm acolo unde ne conduce. Iar El ne conduce spre locul unde vom ajunge toţi „la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” ( Efeseni 4:13).

În mintea noastră trebuie să facem diferenţa între cele două feluri diferite de desăvârșire: predarea sinelui şi maturitatea caracterului. Desăvârşirea caracterului este atinsă şi menţinută de-a lungul vieţii noastre creştine dacă vom continua predarea de sine. Indiferent care ar fi lumina pe care Cerul o aşează asupra noastră la un moment dat, noi dorim să răspundem cu toată inima. Singura condiţie pentru obţinerea mântuirii este predarea sinelui. Trăim potrivit cu lumina pe care ne-o dă Dumnezeu; îi cerem ajutorul de fiecare dată când suntem puși la probă. Astfel vom fi desăvârșiţi în fiecare etapă a dezvoltării noastre spirituale conform moto-ului unui producător de automobile: „Căutarea asiduă a perfecțiunii”. Noi nu trebuie să fim mai puțin sârguincioși în căutarea valorilor eterne.

Desăvârșirea şi perfecţionismul

Desăvârșirea nu poate fi absolută nici acum şi nici după venirea lui Hristos. Ea nu înseamnă niciodată egalitate cu Hristos. Desăvârșirea nu înseamnă nici lipsa slăbiciunilor, nici absenţa greşelilor mentale sau fizice. Cel ce este desăvârșit nu se va simţi niciodată desăvârșit.

Desăvârșirea este un neîntrerupt exerciţiu de credinţă care menţine sufletul curăţat de petele păcatului sau a lipsei de loialitate faţă de Dumnezeu. Desăvârșirea se referă la un stil de viață dinamic și în creștere al omului în care se reflectă viaţa lui Isus. El nu mai cedează dorinţelor rebele şi păcătoase.

Perfecţionismul este un punct absolut după care nu mai poate apărea nici un progres. Avându-şi originea mai curând în filosofia greacă decât în Biblie, perfecţionismul se concentrează pe o calitate în interiorul omului care poate exista independent de rămânerea în Hristos. Perfecţionismul este greşit şi periculos, dar la fel este şi doctrina imperfecţiunii care permite firii păcătoase şi neajutorate a omului să pună în umbră ceea ce Dumnezeu a promis să facă pentru păcătoşii cuprinşi de remuşcări prin puterea Sfântului Duh. A adopta doctrina imperfecţiunii înseamnă a plănui să-L necinstim pe Hristos.

Dedicaţi apărării numelui lui Dumnezeu

Fiind un creştin care crede în Teologia Ultimei Generaţii, nu sunt preocupat în primul rând de propria mea mântuire sau de mântuirea celorlalţi. Sunt dedicat apărării numelui lui Dumnezeu. Aici vorbim de maturitatea caracterului. Un caracter matur apară numele lui Dumnezeu.

La sfârşitul timpului apare un mesaj. Pământul călătoreşte de la Eden la Eden. La mijloc este o perioada de confuzie, haos, revendicări nelegitime pe fondul unei înfruntări între Dumnezeu şi Satana. În final s-a dezvoltat un popor. Aşa cum Dumnezeu l-a întrebat pe Satana, „Ai văzut pe robul Meu Iov?” (Iov 1:8, 2:3), tot astfel, la sfârşit, El întreabă din nou: i-ai văzut pe robii mei de la sfârşitul timpului? Ai văzut ce se întâmplă când lumina Evangheliei străluceşte cu toata puterea Sfântului Duh asupra unei generaţii care şi-a dat inima întreagă lui Hristos?

La vremea generației finale, Dumnezeu întreabă universul în așteptare: ați văzut ce roade produce o legătură vie cu Hristos? Astăzi El este gata să ne dea de ştire „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus”(Apocalipsa 14:12)!

Suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, fără faptele legii( Romani 3:28),  dar nu am  putea fi mântuiţi dacă nu ar exista legea. Sfântul Duh se va folosi de lege pentru a dovedi lumea vinovată în ceea ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata (Ioan 16:8–10). Legea nu poate da viaţă ( Galateni 3:21), dar legea  este  sfântă, dreaptă şi bună (Romani 7:12). Moartea lui Isus pe cruce, departe de a fi desfiinţat legea, a întărit-o (Matei 5:17, 18). Luaţi aminte, legea Sa este oglinda caracterului Său; ea ne spune cum este Dumnezeu. Ar putea El în cazul acesta, murind pentru a ne arăta dăruirea Sa de sine, anula chiar această dăruire de sine? Oare El, având un asemenea caracter, distruge astfel chiar acest caracter? Ce absurditate!

Concluzie

Îl ascultăm pe Dumnezeu pentru că El este în sufletul nostru, dar nu ne dobândim mântuirea prin ascultare. Creştinul din ultima generaţie înțelege că, chiar şi atunci când îşi ascultă Stăpânul, el rămâne totuşi un rob nevrednic care face ceea ce este dator să facă (Luca 17:7-10). Dumnezeu nu va da altuia slava Sa (Isaia 48:11). Credinciosul din ultima generaţie îşi dă seama că el nu a câștigat nimic şi că Mântuitorul său, Isus Hristos a făcut totul posibil prin jertfa Sa.

Predarea de sine străbate întreaga experienţă creştină. Maturitatea caracterului este scopul acestei experienţe. Caracterul creştin matur aduce cea mai bună dovadă a dreptăţii şi altruismului lui Dumnezeu. Creştinul se poate referi la desăvârșirea caracterului dar trebuie să evite capcana perfecţionismului. Puterea lui Dumnezeu pentru mântuire este Evanghelia.

Subiecte de dezbatere

  1. Ne câștigăm noi – în vreun fel – mântuirea?
  2. Vor exista fapte bune dacă Duhul lui Dumnezeu lucrează în noi?
  3. Dumnezeu ne acceptă aşa cum suntem, dar ce se întâmplă după aceea?
  4. Care este, până la urmă, singura condiţie pentru mântuire?
  5. Este lucrarea pe care Dumnezeu o face în noi o parte a mântuirii?
  6. Ce problemă ar trebui să fie mai importantă pentru noi decât chiar mântuirea noastră?
  7. Care este diferenţa dintre desăvârșire şi perfecţionism?
  8. Cum ajută maturizarea caracterului la soluţionarea războiului marii controverse?

Cooperarea

A include cooperarea activă în Evanghelie este, susţin unii, legalism sau romano-catolicism. Pentru aceştia ascultarea este perimată. Totul este în regulă atâta vreme cât ştim că faptele noastre nu au importanţă în ceea ce priveşte relaţia noastră cu Isus. Iacov ne-a avertizat cu privire la astfel de interpretări, dar de la Luther încoace mulţi au tratat cu indiferenţă cartea lui Iacov din Scripturile greceşti şi referirile sale pozitive la faptele bune; de cele mai multe ori însă, cartea lui aceasta a fost tratată cu dispreţ.

În paginile anterioare am văzut că Dumnezeu va sfinţi ultima generaţie. Cei din ultima generaţie nu pot ajunge singuri la starea de sfinţenie. Atunci, cum se va întâmpla acest lucru? Ei vor coopera cu Dumnezeu şi Îl vor lăsa să lucreze în sufletele lor. Noi numim lucrarea lui Dumnezeu făcută în  noi „sfinţire”. Sfinţirea fără evanghelie este un oximoron. Dumnezeu, ca parte a Evangheliei Sale, va sfinţi ultima generaţie.

Satana se luptă cu înverşunare împotriva oricărui efort de a menţine îndreptățirea şi sfinţirea într-o relaţie corespunzătoare. Dar ultima generaţie va înţelege şi va trăi Evanghelia completă, nu una limitată. Când neprihănirea prin credinţă a Scripturii acţionează în viaţă, atunci Dumnezeu va termina ceea ce a început (Filipeni 1:6).

5. Caracterul lui Isus reprodus în noi

Îndreptățirea este calea lui Dumnezeu de a-i socoti pe oameni neprihăniți şi de a-i face astfel, în mod simultan. Prin faptul că îl declară neprihănit pe om, Dumnezeu nu scrie vreo ficțiune. Umblarea ucenicului este continuă şi, prin procesul de sfinţire, caracterul lui Hristos este reprodus în noi în mod desăvârșit. Atât îndreptățirea cât şi sfinţirea sunt lucrarea lui Dumnezeu, ambele fiind necesare şi determinante pentru mântuire.

Titlu şi vrednicie

Mântuirea care există „doar în acte” nu este de nici un folos. O persoană mântuită trebuie să intre în posesia acestui titlu, dar numai la sfârşit putem şti dacă are titlul complet, dacă, odată cu însemnarea pe hârtie există şi dovada a ceea ce promite titlul - vrednicia (Apocalipsa 3:4). Când un om vine la Hristos şi acceptă ca Acesta să fie Mântuitorul său personal, el este socotit ca și când nu ar fi păcătuit niciodată. Acceptarea este mai mult decât pronunţarea unor cuvinte sau promisiuni. Să accepţi înseamnă să primeşti lucrarea lui Dumnezeu în sufletul tău şi să permiți ca puterea Lui să îţi refacă viața.

Sunt câteva condiţii care trebuie împlinite pentru ca noi să primim îndreptățirea, sfințirea şi neprihănirea lui Hristos. În timp ce faptele bune nu pot mântui nici măcar un suflet, este imposibil ca un suflet să fie mântuit fără o credinţă care lucrează (Iacov 2:14-26).  Dumnezeu ne transformă după principiul ce spune că trebuie să cerem şi ni se va da, să căutam şi vom găsi, să batem şi ni se va deschide (Matei 7:7, 8).

Când Dumnezeu îndreptățește un om îl şi declară ca fiind neprihănit, El îl şi face pe acel om neprihănit (Luca 18:9–14). Maturitatea spirituală nu este obţinută imediat dar predarea de sine totală este primită de Dumnezeu chiar acolo unde se găsește omul în momentul în care aceasta se întâmplă. Dumnezeu îl schimba pe om. O mare înaintare se produce în totalitate prin puterea lui Dumnezeu. Îndreptățirea atribuie sau socotește pe om neprihănit la fel cum îndreptățirea împărtășește acestuia dreptate (neprihănire). Tot ceea ce agentul uman poate face este să se supună lui Dumnezeu, acceptând „Doamne, am eșuat în mod mizerabil de unul singur. Te rog ia-mă de acolo de unde sunt și du-mă cât de repede pot calea pe care trebuie să merg”. Aceasta este rugăciunea sa. Apoi Dumnezeu face lucrarea Sa în sufletul acelui om potrivit cu măsura capacităţilor spirituale ale acestuia de la momentul respectiv.

Dezvoltarea continuă

Noul firicel de iarbă este înalt de un centimetru şi jumătate, dar este perfect pentru o un fir de iarbă care abia a început să crească . Un altul este mai înalt, a fost udat mai mult timp şi este perfect pentru gradul de maturitate la care a ajuns. Alt firicel de iarbă a crescut mare, şi-a înfipt rădăcinile adânc în pământ, şi se înalță verde şi desăvârşit în bătaia vântului. Fiecare fir de iarbă este perfect pentru stadiul de dezvoltare la care a ajuns.

La fel se întâmplă şi cu creştinii. Acest exemplu este o ilustrare a progresului pe care îl presupune sfinţirea noastră; fiinţa umană făcută sfântă. Tâlharul de pe cruce (Luca 23:42) nu era convertit de multă vreme, şi nu a avut timp după convertire să trăiască viața cea nouă. Dar pentru stadiul de dezvoltare la care ajunsese el era desăvârșit.

Pentru a fi desăvârșiți în fiecare stadiu de dezvoltare e nevoie de o predare totală. Cu fiecare pas pe care îl facem alături de Dumnezeu dorim să învățăm a face voia Sa. Pentru a reuşi acest lucru, trebuie să ne rugăm, să studiem Scriptura şi să participăm la întâlnirile bisericii. Vom fi neobosiți în a ne trăi viața devoțională.

Pe măsură ce Dumnezeu ne descoperă mai clar voinţa Sa, noi vom supune în totalitate acesteia. Noi continuăm să creștem. Umblăm în lumina adevărului tot așa de repede pe cât lumina se arată. Trebuie să spunem „da” luminii – nu trebuie să spunem „nu”. „Nu” este răspunsul celui răzvrătit.

Sfinţirea produce dovada

Poate că vecinii mei îmi spun că sunt nişte grădinari excepţionali. Dar atunci când merg spre parcare nu pot să nu observ peluzele care trebuie cosite, gazonul ofilit, buruienile şi gunoaiele din curţi. Dar nici eu nu pot ascunde adevărata faţă a curţii mele. Unul dintre vecinii mei are însă o peluză cu iarba verde, flori frumoase şi arbuşti îngrijiţi; curtea lui arată altfel.  Nu sunt preocupat de pretențiile lui pentru că pot vedea foarte bine că gradina lui este diferită de cele ale vecinilor săi. Aceasta este o ilustrare a sfinţirii in viața reală.

Sfinţirea este respectarea în totalitate a voinţei Tatălui ceresc pe măsură ce Acesta ne-o dezvăluie pas cu pas. Voinţa lui Dumnezeu este exprimată în Legea Sa Sfântă. Sfinţirea este respectarea tuturor poruncilor lui Dumnezeu. Universul priveşte şi aşteaptă sfinţirea noastră ( Romani 8:18–22).

În termeni mai simpli, sfinţirea este un proces de creștere în sfințenia personală. Aceasta se obţine doar atunci când omul cooperează cu Dumnezeu şi se lasă transformat de puterea Sfântului Duh.

Faptul că îl urmăm pe Isus ne curățește cu adevărat viața noastră înăuntru și în afară sau este doar o altă alarmă sforăitoare? Care este calea cea bună – calea lui Dumnezeu sau calea lui Satana? Tocmai de aceea suntem noi pe pământ. Dumnezeu trebuie să rezolve aceasta dilemă odată pentru totdeauna.

O singură Evanghelie

Îndreptățirea şi sfinţirea fac parte din aceiaşi Evanghelie  - amândouă îi transforma pe rebeli în oameni care îl urmează de bunăvoie pe Dumnezeu. Nu este obligatoriu ca o persoană care a primit odată îndreptățirea lui Dumnezeu să fie mântuită în mod irevocabil. Dumnezeu poate fi drept şi poate îndreptăți păcătosul prin meritele lui Hristos, dar nimeni nu-şi poate acoperi sufletul cu hainele neprihănirii lui Hristos în timp ce practică păcate cunoscute sau își neglijează datorii cunoscute. Trebuie să aibă loc o totală predare a inimii înainte ca îndreptățirea să aibă loc; şi pentru ca noi să ne păstrăm îndreptățirea, trebuie să trăim o viață de continuă ascultare faţă de Dumnezeul nostru. Vieţile noastre trebuie să manifeste o credinţă vie care lucrează prin dragoste curăţește sufletul (Galateni 5:6).

Deseori suntem confuzi în ceea ce priveşte mântuirea noastră. O anumită încredere în sine pregăteşte calea spre cădere. Începem să credem că suntem mântuiţi şi încet-încet ajungem să avem mai multă încredere în cuvinte decât în puterea lui Dumnezeu. Este vreodată sigur, de această parte a veșniciei să simțim că suntem siguri în fața ispitei? Să evităm până şi să spunem aşa ceva. Nici un creştin nu este dincolo de puterea ispitei. Iată ce spune cuvântul lui Dumnezeu: „Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriți” (Daniel 12:10). Doar cel ce rabdă ispita va primi cununa vieţii (Iacov 1:12).

Atunci când sfinţirea este separată de Evanghelie, adevărul este denaturat. Această reprezentare greșită face ca Evanghelia să fie văzută ca o simplă operă de ficţiune cu origini celeste. Ascultarea este privită diferit – ca fiind numai un rod al unei mântuiri obţinute deja de Hristos pe cruce. Dacă mântuirea se referă doar la modul în care suntem socotiţi şi nu la transformarea noastră, sfinţirea nu mai este necesară. Dar scopul principal al Evangheliei este refacerea chipului lui Dumnezeu în bărbaţi şi în femei. Astfel, trebuie să avem atât titlul cât şi vrednicia pentru împărăţia cerurilor (Matei 22:1–14). Mântuirea presupune o transformare totală. Trebuie să fim schimbați.

Este clar că nu ne putem obţine singuri mântuirea. Dar astăzi există multe voci care susţin îndepărtarea sfinţirii din conceptul Evangheliei. Acestea afirmă că a considera sfinţirea ca fiind doar rodul Evangheliei întărește ideea că noi, oamenii, nu ne putem dobândi singuri mântuirea. Dar atunci când sfinţirea este separată de Evanghelie este îndepărtat chiar scopul ei esențial. Poate fi Dumnezeu drept şi să îndreptățească? Aceasta este întrebarea din Biblie (Romani 3:26). Adevărata Evanghelie va socoti neprihănit şi, în acelaşi timp, îi va face sfinţi pe credincioşi. Căci, până la urma, cine este interesat doar de o parte a veştii bune?

Ascultarea este atât necesară cât şi determinantă pentru mântuire

A spune că ceva este determinant pentru mântuire înseamnă că fără acel ceva mântuirea nu se poate realiza. Trebuie să ai acel lucru sau nu vei putea experimenta mântuirea. Poate că este la moda să spunem că putem fi mântuiţi doar prin îndreptățire, dar ceea ce oamenii înţeleg prin aceasta afirmaţie este rareori în conformitate cu Biblia. Sfinţirea este necesară. Trebuie să urmărim  pacea şi sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul (Evrei 12:14). Avem nevoie de spălarea naşterii din nou (Tit 3:5). Cei cu inima curată Îl vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5:8). La sfârşitul lumii, inimile neprihănite trec prin evenimentele ultimelor zile și vor rămâne fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu (Apocalipsa 14:4, 5).

Neascultarea  poate fi iertată; iertarea este un dar. Dar ascultarea, sfinţirea, asemănarea cu Hristos este dezvoltată, nu este ceva declarat astfel când de fapt nu este așa. La final nu vom fi întrebaţi „Tu în ce ai crezut?”; judecata va fi centrată pe întrebarea „ Tu ce ai făcut?”. Faptele noastre vor dovedi ceea ce am devenit (Matei 25:31–46). Îngerii vor vedea ce fel de vecini îşi propune Tatăl nostru să primească în oraşul ceresc.

Cooperarea cu planurile Sale pentru noi ne va fi schimbat din reprezentaţi ai egoismului în reprezentanţi ai altruismului. Mântuirea înseamnă schimbare reală şi schimbarea înseamnă să învăţăm să-L reflectăm pe Isus chiar şi atunci când firea noastră degenerată şi caracterul nostru deficient se luptă în sufletul nostru, revoltându-se împotriva bunătăţii. Numai ascultarea aduce după ea schimbarea. „Dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârşită; prin aceasta ştim că suntem în El. Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus”. ( Ioan 2:5, 6)

Atunci când nu reuşim

Dumnezeu ştie că noi suntem doar nişte fiinţe firave şi că priveliștea vieţilor noastre împovărate de păcate risipeşte orice speranţă. Văzut cu ochii noştri ruşinaţi de rebeli, viitorul prevesteşte o cădere spirituală definitivă.

Noi vrem să ne dăruim lui Dumnezeu, dar suntem lipsiţi de putere morală. Pare că suntem controlaţi de obiceiul nostru de a păcătui. Promisiunile şi hotărârile noastre sunt asemenea castelelor de nisip. A ne controla gândurile, impulsurile şi sentimentele pare a fi un scop dificil sau chiar imposibil. Faptul că nu ne respectăm promisiunile slăbește încrederea în propria noastră sinceritate. Astfel începem să credem că Dumnezeu nu ne poate accepta. Căzuţi, cu lacrimile amestecate cu noroi, ne dăm seama că avem din nou nevoie să ne pocăim.

Atunci când am păcătuit şi avem nevoie să ne pocăim din nou, trebuie ne prindem de Hristos cu mai multă hotărâre . Şansa încă mai așteaptă. Vindecătorul este încă gata să ne vindece. În timpul slujirii Sale pământești, pe câţi i-a respins Isus? Pe niciunul! Niciunul care a venit la El şi i-a cerut ajutorul nu a fost lăsat pierzaniei. Va face mai puţin pentru noi de când este angajat în slujirea Sa cerească?

Trebuie să înțelegem ceea ce Sfântul Duh încearcă să săvarșească prin voinţa noastră. O schimbare radicală poate fi făcută şi trebuie făcută. Tatăl nostru ne dă cu plăcere împărăţia Sa (Luca 12:32). Isus doreşte să nu mai păcătuim şi atunci când nu reuşim ne aminteşte că avem în El un Mijlocitor în faţa Tatălui (1Ioan 2:1). În El avem un Mare Preot care este mișcat de infirmităţile noastre şi prin faptul că El însuşi a fost ispitit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi (Evrei 2:18). Doar mergând la El iar şi iar şi iar , doar stăruind cu îndârjire în lupta noastră pentru credinţa, îl vom vedea în toată slava Sa.

Atunci când simţim mai puţin nevoia să ne rugăm trebuie, în ciuda noastră înșine să ne rugăm. Atunci când totul pare fără speranţă, trebuie să-L căutăm pe El, care este singurul ce poate reînvia speranţa. Atunci când suntem pe pragul necredinţei, trebuie să ne rugăm "Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!" ( Marcu 9:24).

Când speranţa pare să se năruie şi disperarea pune stăpânire pe noi, trebuie să învăţăm să ne încredem, să ne sprijinim în totalitate pe valoarea ispășirii şi în nevrednicia noastră fără speranță, să ne aruncăm în meritele Mântuitorului nostru care a fost crucificat şi a înviat. Niciodată nu vom pieri făcând acest lucru – niciodată! Nu este greu să fim tari în puterea harului atunci când lumina dumnezeiască ne ghidează drumul. Dar pentru a putea aştepta  răbdători în speranță atunci când norii ne învăluie şi totul este întunecat avem nevoie de credinţă, supunere şi să ne lăsăm voinţa să fie absorbită de voinţa divină. Ne descurajăm prea repede şi strigăm ca încercarea să fie îndepărtată de la noi, când ar trebui să cerem răbdare pentru a putea îndura şi har pentru a birui.

Să facem în aşa fel încât fiecare ocazie de a eşua să fie primul pas în urcarea pe muntele binecuvântării. Din ținuturile de jos, viața noastră pare să fie numai eșec, dar mai târziu, din poziţia favorabilă a victoriei finale, vom privi experienţa noastră dintr-o altă perspectivă. Ceea ce părea iniţial a fi o succesiune de nereuşite, va părea un lung șir de victorii. În nici un caz nu ar trebui să rămânem în păcat „ca să se înmulţească harul”(Romani 6:1). Dar atunci când L-am renegat pe Domnul nostru şi apoi când ne-am venit in fire (Luca 15:17), să ne apropiem iarăşi de scaunul harului ca să căpătam îndurare pentru a fi ajutaţi la vreme de nevoie (Evrei 4:14-16).

Concluzie

Poate Dumnezeu să fie drept şi să socotească pe un om nedrept ca fiind drept? Nu! Şi oricum acesta nu a fost niciodată planul Său. Marea Lui dorinţa este să vindece oamenii, să-i ajute să devină lăuntric drepți (neprihăniți).

Înţelegerea greşită a ceea ce Dumnezeu face pentru păcătoşi ne face să avem o percepţie greşită despre El. El este drept şi este Creatorul oamenilor drepţi. Îndreptățirea socotește pe oameni neprihăniți precum îi face neprihăniți. Îndreptățirea împărtășită şi sfinţirea sunt acelaşi lucru. A fi făcut sfânt este o parte a mântuirii. Evanghelia are rolul de a împlini aceste lucruri în noi pentru că acestea sunt la fel de necesare şi determinante pentru mântuire ca şi sacrificiul lui Hristos pe cruce. Tot meritul pentru mântuirea noastră vine de la Hristos, fie el atribuit sau împărtășit.

Deşi deseori am avut tendinţa să cădem în umblarea noastră creştină, nu trebuie să abandonăm speranţa. Hristos este gata să ne ierte şi să ne vindece. El nu îl va îndepărta niciodată pe cel ce îl caută cu inima sinceră. Isus poate transforma eşecul în credinţă, disperarea în speranţă şi înfrângerea în victorie. Decizia este a noastră.

Ultima generaţie nu demonstrează ceea ce poate face Dumnezeu; El este atotputernic. De fapt, demonstrează ceea ce Dumnezeu şi credincioșii dispuși pot face împreună. Noi putem fi ca Isus. Sau nu. Şi universul va şti acest lucru din faptele noastre.

Subiecte de dezbatere

  1. Care sunt condiţiile pentru a putea primi îndreptățirea, sfinţirea şi neprihănirea lui Isus?
  2. A întreba, a căuta şi a bate la uşă sunt acţiuni active sau pasive?
  3. Cum este îndreptățirea atribuită?
  4. În ce fel este îndreptățirea atribuită?
  5. Ce este sfinţirea?
  6. Care este problema pe care o va rezolva Dumnezeu odată pentru totdeauna?
  7. Ce trebuie să facem pentru a ne păstra îndreptățirea?
  8. Poate Evanghelia să rămână fidela scopului său iniţial dacă sfinţirea ar fi separată de aceasta?
  9. Ne abandonează Dumnezeu atunci când eşuăm?
6. Ascultarea, o condiţie pentru mântuire

Ascultarea este o condiţie şi o cerinţa permanentă pentru mântuire.

Credinţă şi acţiune

Mulţi au fost ispitiţi să creadă că vom fi mântuiţi indiferent dacă suntem sau nu ascultători şi că ascultarea este doar rezultatul mântuirii. Declinul spiritual al epocii noastre se poate vedea în dorinţa generală, care apare chiar în interiorul bisericii: să beneficiem de tot ceea ce ne oferă Dumnezeu dar să nu-I respectăm condiţiile - condiţii care ajută la rezolvarea problemei păcatului. Astăzi atitudinea comună este „Vindecă-ne, doctore Isus , dar nu vom lua medicamentul de la Tine” sau „Doctore Isus, nu suntem bolnavi”.

Aşa ne învață Biblia? Că nici măcar nu suntem bolnavi, sau că mântuirea nu este condiţionată? Atunci când acţionăm întru credinţă, dorinţele spirituale devin fapte propriu-zise. Credinţa este o condiţie pentru mântuire şi, în acelaşi timp o cerinţă permanentă a mântuirii. A ne lupta împotriva ascultării înseamnă a ne lupta împotriva credinţei.

Atunci când Isus l-a întâlnit pe omul bolnav de la scăldătoarea Betesda i-a spus „Ridică-ţi patul şi umblă” (Ioan 5:8). Probabil că omul ar fi putut să se gândească puţin şi să-I spună lui Isus că pentru el ar fi legalist să facă un astfel de lucru. Dar el a crezut în cuvântul lui Isus, a crezut că a fost vindecat şi a făcut imediat aşa cum i-a poruncit Mântuitorul. A vrut să meargă şi a mers. A acționat la cuvântul lui Hristos şi Dumnezeu i-a dat puterea să meargă. A fost vindecat.

Să soluţionăm problema ordinii succesive

Din nefericire majoritatea Bibliilor în engleză traduc cuvântul grecesc pentru „încredințare” (faith) prin „a crede” (belief / believe). Încredințarea este mai mult decât credinţa. Credința din Testamentul Grecesc include încrederea şi dorinţa de a fi ascultător faţă de Persoana în care crezi.

Astfel, în Biblie, a crede, a fi credincios sau a fi ascultător sunt acelaşi lucru. Scriptura subliniază faptul că Sfântul Duh este dat „celor care ascultă de El” (Fapte 5:32). Este clar că trebuie să fim ascultători pentru a primi Sfântul Duh. Totuşi, fără Isus nu putem face nimic (Ioan 15:5). Aşadar trebuie să am Duhul Sfânt pentru a asculta, dar nu pot asculta fără Isus. Fără Isus nu pot primi Sfântul Duh. Cum trebuie rezolvată această dilemă?

Dacă cumva Dumnezeu ne dă mai întâi darul mântuirii iar ascultarea este doar rezultatul acesteia? Ascultarea este într-adevăr rezultatul mântuirii dar nu numai atât. Ascultarea este o parte a credinţei care spune „Da” Evangheliei. Ascultarea este prezentă în mod inevitabil la începutul experienţei creştine. Trebuie să ascultam de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos  (2 Tesaloniceni 1:8; 1 Petru 1:8). Credinţa noastră trebuie să lucreze prin dragoste ( Galateni 5:6).

Isus i-a spus tânărului fruntaș să-şi vândă toată avuţia şi să dea banii săracilor, și abia apoi să vină să Îl urmeze (Matei 19:16 ; Marcu 10:17–31 ;  Luca 18:18–30). El ştia că acel om era mai ataşat de propriul său sistem de valori decât de valorile Împărăției Cerurilor. Acela n-ar fi putut asculta de doi stăpâni, de două sisteme de valori. El va fi trebuit să asculte de Mântuitor încă din primul moment al vieţii sale de ucenic sau nu ar fi devenit ucenicul lui Hristos (Luca 16:13 ; Galateni 1:10). Ascultarea văzută doar ca simplul rezultat al urmării lui Isus este un miraj.

Dar cum ar fi dacă, în timp ce căutăm o soluţie pentru problema ordinii succesive, am încerca o altă soluţie care spune că mai întâi trebuie să fim ascultători în puterea noastră şi doar atunci am putea fi apţi pentru mântuire? Trebuie mai întâi să fim ascultători şi abia apoi vom primi Sfântul Duh? Problema este că astfel se creează o religie legală. Eu, într-o anumită măsură am ascultat fără Hristos. Prin ascultarea mea, mi-am câştigat – într-o anumită măsură – mântuirea.

Dar există şi o a treia posibilitate. Şi anume aceea că exact în momentul când noi ne pocăim şi îl rugăm pe Dumnezeu să ne dea puterea să fim ascultători, El ne dă această putere; nu trebuie să aşteptăm. În momentul în care răspundem în credinţă Dumnezeu vorbeşte şi ne dă puterea să ascultăm. Ne este dată puterea de a acționa în ascultare. În tocmai cererea noastră după ajutor, Dumnezeu garantează ajutorul. Dumnezeu şi omul vorbesc în același timp, univoc.

Din acest punct de vedere, ascultarea nu este nici prima nici ultima primită. Toate cerințele lui Dumnezeu sunt împuternicirile Sale. Nu ni se cere să fim neprihăniți fără să ni se fi oferit darul neprihănirii. Nu trebuie să așteptăm ca vreun teanc de hârtii cereşti să fie procesate. De fapt, chiar în secunda în care Dumnezeu ne cere să-L ascultăm, este gata să ne facă în stare a-L asculta. În exact același moment neprihănirea este atribuita și împărtășită.

Nu putem respecta poruncile lui Dumnezeu fără harul dătător de viață al lui Hristos. Ne dăm noi seama cât de dispus este El să ne dea putere? Să recreeze? El ne caută dorind să ne transforme în nişte canale ale credinţei. El nu ne mântuieşte prin lege aşa cum nu ne mântuieşte în neascultare de lege. Nici credinţa şi nici ascultarea nu ne mântuiesc, dar nici mântuirea nu vine fără ascultarea credinţei. Fără credința care ascultă, creştinismul autentic este imposibil.

Tipuri de condiţii

Este util să ştim diferenţa dintre  ceea ce logicienii numesc condiţii „suficiente” şi condiţii „necesare”. O condiţie necesară trebuie îndeplinită pentru a obţine efectul dorit. Pot fi mai multe condiţii necesare. Pentru a conduce un automobil este nevoie printre altele de benzină, lichid de răcire, lichid de frână, baterie încărcată şi o cheie cu care să se pornească motorul. Pentru a porni vehiculul şi pentru a-l putea manevra sunt necesare câteva elemente.

Pe de altă parte, o condiție suficientă conduce în mod automat  la efectul dorit. Prin ea însăși realizează tot ceea ce este necesar. Este suficientă. În termeni simpli, ascultarea este o condiţie necesară pentru ca cineva să fie mântuit, dar nu este o condiție suficientă. Acestea se întâmplă deoarece în procesul de mântuire sunt atât condiţii obiective (externe nouă) cât şi subiective (interne nouă).

Eu trebuie să fiu ascultător pentru a fi mântuit, dar ascultarea mea nu este suficientă pentru a mă mântui. Isus a murit pentru mine pe cruce şi a realizat o jertfă de o valoare suficientă pentru a mă mântui, dar eu trebuie să primesc sacrificiul Său. Problema mântuirii nu se referă numai la suficiența sacrificiului ci şi la disponibilitatea pe care eu o am de a-l primi.

Mântuirea în două părţi             

Dumnezeu a făurit planul mântuirii cu două părţi. Elementul obiectiv este cu totul în afara noastră: Isus a trăit şi a murit în locul nostru. Elementul subiectiv se găsește în totalitate în noi: trebuie noi să alegem să acceptăm tot ceea ce este menit prin viața şi moartea Sa. Tot meritul pentru mântuirea mea vine de la Isus. Meritul Său este destul de valoros pentru a ne mântui. Dar aceasta este doar partea obiectivă a planului alcătuit din două părţi. Este necesară şi ascultarea mea. Dar nu este suficientă în ea însăși pentru a mă mântui. Este o condiţie nemeritorie, necesară dar insuficientă.

Deoarece mântuirea implică factori interni şi externi, atât elementul obiectiv cât şi cel subiectiv sunt cruciali. Dumnezeu face alegeri. Şi eu fac alegeri. Rolul liberului arbitru al omului este la fel de important la sfârșitul timpului precum a fost în Grădina Edenului. Nu pot avea mântuire fără Dumnezeu. La cruce în locul meu El a oferit o viață sacrificată în locul meu.

Pe de o parte , viața lui Hristos este destul de valoroasă pentru a dovedi faptul că Dumnezeu este drept în felul Său de a proceda faţă de păcătoși. Pe de altă parte, Isus arată universului finalul rebeliunii – „plata păcatului”. Toţi cei care fac din El Domn și Mântuitor nu vor avea parte de abandonul lui Dumnezeu pe care L-a trăit El.

Aşadar, creştinismul este mai mult decât o problemă a alegerilor pe care le face Dumnezeu. Alegerile celor răscumpăraţi sunt de asemenea importante. Tatăl nostru ne dă posibilitatea de a-L alege pe El – dar decizia este tot a noastră. Dacă am exclude liberul arbitru din Evanghelie, vestea bună ar deveni un simplu edict divin, o impunere forțată a voinţei lui Dumnezeu. Harul ar fi irezistibil. Dar dacă harul este irezistibil atunci nu mai există liber arbitru.

Biblia însă, spune o altă poveste. Preaputernicele strădanii ale Tatălui ceresc de a ne mântui nu sunt elaborate separat de noi. El ne pune în faţă viaţa și moartea îndemnându-ne să alegem viaţa (Deuteronom 30:19). Și apoi aşteaptă. Ce vom face noi?

Concluzie

Trebuie să accept faptul că Isus a trăit şi a murit pentru mine sau nu voi fi mântuit. Mai mult, trebuie să-L ascult, altfel nu voi fi mântuit. Ambele sunt necesare. Pentru că nu pot prezenta nici una din faptele mele înaintea Lui ca fiind meritorii (Isaia 64:6; Efeseni 2:9), El trebuie să moară în locul meu şi să trăiască în viața mea (Romani 5:8; 8:34; 1 Corinteni 5:7; 15:3; Galateni 2:20; 3:13; Coloseni 1:27).

Pentru că El refuză să suprime liberul arbitru, eu trebuie să aleg Împărăția Sa. Pentru că nu am puterea de a alege îmi trebuie ajutorul Său chiar şi pentru a lua această opţiune. Am nevoie de toate aceste lucruri sau nu am nimic.

Ascultarea noastră este o condiţie non-meritorie pentru mântuire la început cât și tot timpul de-a lungul drumului. Învățăm să mergem alături de Isus, urmându-L oriunde S-ar duce. Dumnezeu şi omul vorbesc la unison, este nunta harului și a credinței.

Pentru creştinul Teologiei Ultimei Generații, acest lucru este practic. Învăţ în fiecare zi, în fiecare moment să merg alături de Isus. Aceasta este viața trăită prin credinţă. Relaţia mea cu Dumnezeu se adâncește, la fel și pocăinţa mea. Trebuie să am o umblare aproape de Hristos acum, pentru că dezvoltarea caracterului cere timp. Isus nu ne răpește la ceruri chiar în momentul în care Îl acceptam (Ioan 17:11, 14, 15). Noi ne continuăm drumul aici pe pământ. El ne trimite din ceruri puterea de a-L asculta (Evrei 4:14–16). Isus este mai mult decât gata să ne mântuiască!

Subiecte de dezbatere

  1. Ce este necesar pentru ca dorinţele noastre spirituale să fie înțelese?
  2. Ce fel de credinţa trebuie să avem?
  3. Ce este greşit în ideea conform căreia, mai întâi suntem mântuiţi şi abia apoi ajungem să ascultăm?
  4. Ce este greşit în ideea conform căreia, mai întâi trebuie să fim ascultători și abia apoi vom fi mântuiţi?
  5. Cum rezolvă Biblia problema ordinii succesive? Ce face Dumnezeu în momentul în care noi Îl rugăm ceva?
  6. Care este diferenţa între o condiţie necesară şi una suficientă?
  7. Ce este necesar pentru dezvoltarea unui caracter creştin matur? Este acest lucru important dacă ne referim la amânare?

Întruparea

Isus nu a stat undeva pe un tron aflat de cealaltă parte a universului declarându-ne mântuiţi sau pierduţi. El Și-a suflecat mânecile, a venit la noi, în locul unde noi eram gata să ne înecăm şi a înotat în situația umanității căzute împreună cu noi în decadenţa umană. Isus este centrul Teologiei Ultimei Generaţii. El este Cel care  a luat trupul nostru căzut în care a învins păcatul. De-a lungul vieţii Sale, Isus a fost ispitit de egoism, nu datorită caracterului Său ci datorită slăbiciunilor înrădăcinate în fiinţa umanității căzute. Şi totuşi El a învins.

În orice teologie totul este legat de modul în care Îl privim pe Isus. A fost El ispitit din exterior sau -  ca şi noi oamenii – a fost ispitit şi din interior? Da, şi din interiorul fiinţei Sale. Afirmăm acest lucru fără reţinere, pentru că El nu a ales răul ci întotdeauna a ales binele. Pentru că el a ales binele, ştim că şi noi putem avea aceeaşi legătură cu Tatăl pe care a trăit-o Isus.

Natura umanității lui Hristos are un impact puternic asupra întregului plan al răscumpărării. Înlocuitor şi Exemplu, Isus S-a umilit într-o condescendență incredibilă pentru a face posibilă o ascendență incredibilă. El este Scara. Cerul şi pământul sunt unite din nou. Acest minunat adevăr în centrul căruia se află Isus este piatra de temelie pentru o credinţă pozitivă.

7. Isus S-a golit de Sine Însuși și a preluat trupul nostru păcătos

În timpul şederii Sale pe pământ, Isus, care a fost și rămâne Dumnezeu din veșnicii a renunţat la o parte din puterile Sale dumnezeieşti şi a trăit ca un om în trup păcătos printre oamenii cu trupuri păcătoase. El nu a venit printre noi pentru a da ascultarea unui Dumnezeu mai mic unui Dumnezeu mai mare, ci a venit ca un om care ascultă Legea cea Sfântă a lui Dumnezeu. El ar fi putut să-şi recapete acele puteri în orice moment, dar de dragul nostru a ales să trăiască aşa cum trăim noi.

Hristosul adevărat şi cei falşi

În centrul creștinismului se află Isus Hristos. Noi credem în El pentru mântuire. “Căci nu este supt cer nici un alt Nume dat oamenilor” prin care să fim mântuiți decât Numele lui Isus (Fapte 4:10, 12). Așa cum ne putem aștepta, energiile lui Satana sunt mobilizate pentru a ne împiedica să înţelegem corect cine este Isus şi felul cum ne influenţează lucrarea Sa.

În centrul Lucrării lui Hristos pentru om este întruparea care se referă la faptul că Isus a renunţat la existenţa divină din Ceruri pentru a prelua trupul omenesc, pentru a se naşte în această lume, a creşte, a deveni adult ducând o viaţă lipsită de păcat, şi în final pentru a sacrifica de bunăvoie această viaţă pe cruce în locul nostru.

Sistemele religioase L-au portretizat pe Isus în diferite moduri. Unul dintre sisteme consideră că El este atât de departe, atât de sus faţa de noi încât sunt introduși alţi intermediari (cum ar fi mama Sa Maria şi „sfinţii”)  apar pentru a face legătura între Isus şi noi, restul oamenilor de rând. În alte cazuri, El este prezentat ca fiind un Hristos mistic, înţelept enigmatic, de nepătruns, maestru înălțat, un om evoluat sau un revoluţionar parvenit. Alţii spun că a fost un simplu om, creat asemenea nouă, că El a avut un început, dar Dumnezeu L-a luat şi I-a încredinţat un rol special – acela de a fi „Fiul” Său. Nu e de mirare că Pavel ne avertizează cu privire la cei care vin cu întreita eroare: propovăduirea unei alte Evanghelii, primirea unui alt duh, propovăduirea unui alt Hristos (2 Corinteni 11:4).

Isus S-a golit de Sine Însuși

Biblia ne spune că Isus a fost de la început cu Dumnezeu Tatăl (Ioan 1:1-3). El era Dumnezeu din veșnicie și nu a încetat vreodată să fie Dumnezeu (Filipeni 2:6; Evrei 1:8). Dar El a preluat trupul nostru (Ioan 1:4) – nu ni se spune exact cum. Totuși ni se spune în mod exact ce a preluat.

Isus fără de care nimic din ceea ce s-a înfăptuit nu ar fi fost posibil, a coborât de bunăvoie printre cei pe care i-a creat. Ca şi când un artist tridimensional ar transcende în pictura sa bidimensională. Isus a renunţat la o parte din puterile Sale divine pentru a veni printre noi şi a trăi în condiţii similare cu ale noastre. Astfel a venit El pe pământ, nu pentru a acorda ascultarea unui Dumnezeu mai mic față de unul suprem, ci ca un om care respectă legea lui Dumnezeu.

Biblia ne porunceşte să gândim la fel ca Hristos: „Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut că un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a desbrăcat pe sine însuş [literal: S-a golit de Sine Însuși] şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit că un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2:5-8).

De aceea Isus a trebuit să trăiască în aceleaşi condiţii ca şi noi. Noi trebuie să ne trăim viaţa predată Tatălui aşa cum a făcut şi Isus ( 1Ioan 3:1-3; Luca 22:42). Dacă El şi-ar fi folosit puterile dumnezeieşti pentru a-I  fi mai uşor să îndeplinească ceea ce noi n-am fi putut, nu ar fi reuşit să ne arate cum să fim ascultători. Aşa că El „S-a golit de Sine Însuși”, deoparte puterile pe care noi nu le putem avea, pentru a putea să-L asculte pe Dumnezeu prin credinţă aşa cum trebuie să-L ascultăm şi noi.

Asemenea oricărui fiu al lui Adam

Ar fi fost o umilinţă aproape infinită pentru Fiul lui Dumnezeu să preia natura umană chiar atunci când Adam se afla încă în inocența sa în Eden. Dar Isus a acceptat să vină pe pământ ca om când rasa omenească fusese slăbită de 4000 de ani de păcat. Asemeni oricărui fiu al lui Adam, El a acceptat rezultatele lucrării marii legi a eredităţii. Care sunt aceste rezultate este arătat în istoria strămoşilor Săi pe pământ. El a venit pentru a fi părtaș la necazurile şi ispitele noastre şi pentru a ne da exemplul unei vieți fără de păcat.

El S-a încrezut în Tatăl aşa cum este privilegiul oricărui fiu al lui Adam. El a exercitat credinţă. Când a venit să-L ispitească, Satana nu a găsit nimic în El (Ioan 14:30). Nu a fost nimic în Isus care să răspundă la sofismele Satanei. El nu a consimțit la păcat. Nici măcar printr-un gând nu a cedat ispitei. Și aici este vestea cea bună : la fel poate fi şi cu noi (Psalm 17:3; Apocalipsa 3:21) ! Isus a trăit ca un om aşa cum şi noi trebuie să trăim ca oameni. Omenescul Său era unit cu divinitatea (2 Petru 1:3, 4). El a trăit fără să păcătuiască prin aceeași locuire lăuntrică a Sfântului Duh pe care o putem experimenta şi noi. Nu trebuie să reținem nici măcar o înclinaţie către păcat.

Puterea de care S-a dezbrăcat Isus

Cum s-a arătat această golire de Sine în viața de zi cu zi a lui Isus? La un moment dat ucenicii traversau Marea Galileei cu o barca. Isus era cu ei. O furtuna îngrozitoare s-a pornit ameninţând să scufunde vasul. Isus S-a rugat Tatălui Său ceresc “Shalom!”. Şi marea s-a liniştit.

Când a fost trezit să întâmpine furtuna, Isus nu S-a temut, ci a privit-o cu pace deplină. Totuşi El nu S-a sprijinit pe  posesia atotputernicei puteri divine. Nu ca era „Stăpân al pământului, al cerului şi al mării” S-a așezat El să doarmă pe vas. Acea putere o pusese deoparte. El a spus „Nu pot face nimic de la Mine însumi” (Ioan 5:30). Avea încredere în puterea Tatălui Său. A fost credința - Isus S-a încrezut în dragostea și grija lui Dumnezeu, iar puterea acelui cuvântul care a liniştit furtuna era puterea lui Dumnezeu ( Marcu 4:35-41).

 A Lui de drept

Isus ar fi putut să-şi redobândească puterile dumnezeieşti  în orice moment căci erau ale Sale de drept (Ioan 10:18 ; Filipeni 2:6). Dar din momentul  în care S-a făcut om şi până la crucificarea Sa a refuzat să folosească puterile pe care le pusese deoparte. De ce? Pentru că noi oamenii nu avem asemenea puteri.

El a desăvârșit un exemplu  al felului cum bărbaţii şi femeile pot trăi având aceeaşi legătură ca şi El cu Tatăl ceresc. În trupul Său a fost supus acelorași constrângeri la care noi suntem supuși pentru că, la urma urmei, trupul Său era de același fel cu al nostru. Putem trăi  în acest trup căzut fără să ne lăsăm pradă adâncilor tendinţe periculoase ale acestuia. Noi Îl putem asculta pe Dumnezeu exact aşa cum a făcut şi Isus.

Concluzie

Rămânând Dumnezeu, Isus a pus deoparte anumite puteri ale Sale divine. A făcut acest lucru pentru că El nu a venit să dea ascultarea unui Dumnezeu către alt Dumnezeu, ci a unui om către Dumnezeu. Această parte a platformei Teologiei Ultimei Generații ne provoacă, arătându-ne că putem trăi la fel ca Isus pentru că El a trăit aşa cum trebuie să trăim şi noi. El nu a venit pe pământ ca un Dumnezeu-junior sau ca un Dumnezeu parțial ca să asculte de un Dumnezeu deplin. El a venit ca plinătate a dumnezeirii, Dumnezeu adevărat, nediminuat, dar S-a încrezut în Tatăl Său pentru putere aşa cum noi astăzi trebuie să ne încredem în El pentru putere.

Dacă nu înţelegem cum a trăit Isus, cum vom şti să trăim ca nişte creştini adevăraţi? Cum vom avea acea unitate care le arată celorlalţi că noi Îl cunoaştem pe Hristos? Dacă nu ştim cât de mult S-a coborât Isus pentru  a ne ajuta în nevoia noastră, cum vom şti dacă El ne poate da biruință? Pentru noi, El a suferit o umilinţă aproape nemărginită pentru a deveni asemenea nouă. De ce? Pentru că folosirea puterilor divine în natura noastră aici pe pământ ar fi fost contrar propriilor Sale scopuri iar noi nu am mai fi avut parte de exemplul Său.

Întruparea  a fost spectaculos de practică tocmai aici unde Îl vedem pe Isus ca fiind Exemplul nostru. Dorinţa noastră arzătoare şi irevocabilă este să-L urmăm şi să fim la fel ca El cu ajutorul harului şi puterii pe care El ne-o pune la dispoziției tot timpul de-a lungul călătoriei noastre până la porţile Edenului.

Subiecte de dezbatere :

  1. Ce este întruparea ?
  2.  Potrivit apostolului Pavel, care trei lucruri tind să se lege atunci când eroarea este propovăduită în anumite puncte specifice?
  3. Isus S-a făcut om, dar a ales El oare să trăiască  în condiţii identice cu ale noastre ?
  4. Cum ar fi trebuit Isus să fie ascultător, ca Dumnezeu sau ca om?
  5. Câtă vreme a stat pe pământ, care au fost puterile de drept ale lui Isus ?
  6. Câtă vreme a stat pe pământ, ce puteri a refuzat Isus să folosească ?
  7. Putem noi, asemeni lui Isus, să trăim o experiență  în care gândurile noastre să nu ofere niciun suport Satanei ?
  8. A încetat Isus vreodată să fie Dumnezeu ?
8. Isus a fost ispitit atât din exterior cât şi din interior

Isus nu a vindecat nimic din ce nu şi-a asumat. El a preluat umanitatea noastră degenerată şi a fost ispitit atât din exterior cât şi din interiorul fiinţei Sale. Chiar dacă a putut alege să păcătuiască, El nu a făcut-o. Astfel, întreaga viaţă pe care Isus a dus-o pe pământ este cea pe care o vom trăi şi noi de îndată ce vom fi pecetluiţi. Chiar după ce timpul de probă s-a terminat, puterea şi prezenţa Sa continuă să-i influenţeze pe cei care Îl urmează. Astăzi, El le oferă experienţa victoriei prezente şi complete asupra păcatului.

Controverse vechi şi noi

In secolul 4, Grigorie din Nazianz a rostit ceva destul de profund. Aceasta se întâmpla cu ocazia controversei apolinariene. În centrul acestei controverse se afla teoria lui Apolinarius (un pastor, interesant, din oraşul Laodicea) care susţinea  că Isus a avut trup omenesc şi minte divină. E ca şi cum ar fi spus că Isus era la fel ca noi de la gât  în jos şi diferit de noi de la gât în sus.

Ca răspuns la aceasta teorie Grigorie a spus: „Dacă cineva și-a pus încrederea în El (Isus) ca un om fără minte omenească, atunci acela este lipsit de raţiune şi nedemn să fie mântuit. Pentru că Isus nu a vindecat decât ceea ce şi-a asumat; dar ceea ce este unit cu dumnezeirea Sa este de asemenea mântuit. Dacă doar o jumătate din Adam ar fi păcătuit, atunci ceea ce Isus își asumă şi mântuiește poate fi de asemenea o jumătate; dar dacă toată fiinţa lui a căzut, aceasta trebuie să se unească cu întreaga fiinţă a Acelui născut şi astfel mântuită ca un întreg”.

Grigorie a înţeles importanţa problemei nu doar la câţiva învățaţi prost îndrumaţi din vremea sa dar şi din zilele noastre. Umanitatea lui Hristos este adeseori prezentată ca fiind în parte ca a lui Adam şi în parte ca a noastră. Dar, din moment ce căderea în păcat a afectat omul în orice aspect, trebuie să avem în Isus un Mântuitor care învinge păcatul în același trup, identic cu al nostru (Matei 8:17). Umanitatea pe care a preluat-o trebuie să fi fost afectată în totalitate de căderea în păcat aşa cum suntem şi noi iar biruința Sa asupra acelei umanităţi degenerate trebuie să fie la fel de completă.

Isus a preluat firea noastră decăzută

Astfel Isus a preluat umanitatea noastră degenerată – nu firea lui Adam de dinainte de căderea în păcat ci aceea de după cădere. Isus a fost fără pată (Evrei 7:26) şi nu a ales niciodată să păcătuiască (Evrei 4:15), dar umanitatea Sa era la fel de  degenerată ca şi a noastră. Aşa a trebuit să fie. Isus a trebuit să vină să învingă păcatul pe propriul teren, acolo unde se găsea acesta. De aceea el a trebuit să întâmpine păcatul în trupul omenesc decăzut. A trebuit să-l confrunte în toată puterea lui. Ştim că exact aşa a făcut pentru că Biblia ne spune: „Căci-lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere - Dumnezeu a osîndit păcatul în firea pământească, trimețând, din pricina păcatului, pe însuși Fiul Său într'o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, cari trăim nu după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului.” (Romani 8:3, 4).

Pentru a duce povara păcatelor noastre El a trebuit să umble în trupul nostru. Dacă rănile pe care Le-a primit ne tămăduiesc pe noi atunci a trebuit ca El să le fi primit în aceeași natură căzută pe care o avem și noi ( Isaia 53:1-6). Isus a fost un agent liber, având libertate de alegere şi a fost pus la probă chiar cu riscul eşecului, la fel ca Adam şi toţi ceilalți oameni. Dacă nu ar exista posibilitatea de a ceda ispitei (Evrei 2:18), ispita nu ar mai fi ispită. Rezistăm ispitei prin credinţă, prinzându-ne hotărât de puterea divină.

Cu fiecare generaţie, rasa umană a devenit din ce în ce mai puţin rezistentă. Ca o imagine fotocopiată care este la rândul ei fotocopiată iar şi iar din ultima fotocopie, fiecare generaţie este mai degradată decât cea dinaintea ei. Dar ce este adevărat despre umanitatea noastră de când a păcătuit Adam este adevărat şi despre umanitatea lui Isus. Aceasta a fost afectată în exact acelaşi mod. Suntem împovăraţi de umanitatea noastră degradată, şi la fel a fost şi Isus. Şi totuşi El a biruit (Apocalipsa 3:21).

Diferenţa dintre noi şi Isus

Sunt câteva diferenţe importante între noi şi Isus. El a fost Dumnezeu. Noi nu suntem. Ca Dumnezeu El avea dreptul inerent la putere dumnezeiscă. Noi nu. Valoarea caracterului Său este caracterul Dumnezeului neprihănit. A noastră nu este. Noi am ales să păcătuim. El niciodată nu a făcut lucrul acesta. Şi totuşi, care este diferenţa dintre umanitatea Lui şi a noastră?

Niciuna.

Vom menţiona o altă diferenţă. Isus, pentru a răscumpăra cu succes pe om, a trebuit ca să nu păcătuiască niciodată. Dacă ar fi săvârşit chiar şi un singur păcat, războiul marii controverse ar fi fost pierdut. Satana ar fi dovedit că are dreptate. Aşa că Isus Și-a trăit viaţa întrupat ca om asemenea nouă într-o fire cu aceleaşi pretenții şi înclinaţii către păcat, care au fost ținute sub control la fiecare pas al umblării Sale de 33 de ani pe acest pământ ( Matei 26:39, 42; Marcu 14:36: Luca 22:42; 1 Corinteni 9:27).

Pentru noi este altfel. Noi am păcătuit cu toţii dar noi avem cu toții un Mântuitor. Isus S-a oferit să ne ia locul pentru ca noi să putem avea parte de o a doua șansă - un alt test, încă o oportunitate de a alege planul drept şi moral al lui Dumnezeu. Isus nu ar fi putut să păcătuiască nici măcar o singură dată, fără să fi pierdut totul; noi am păcătuit de multe ori şi totuşi dacă, prin puterea Sa, ne lepădam de păcate, vom fi mântuiţi în cele din urmă.

Pentru ca viața lui Isus să aibă vreo semnificație ca exemplu pentru noi, atunci este crucial ca El să moştenească exact ceea ce a moștenit. Dacă Domnul nostru a luat o fire umană desăvârșită, atunci El a refăcut legătura dintre Dumnezeu  și natura necăzută a omului, nu dintre Dumnezeu şi omul căzut. Peste aceasta prăpastie trebuia încă construit un pod. Dar, pentru că a fost părtaș naturii umane căzute, Hristos a construit întregul pod peste prăpastia dintre Dumnezeu şi omul decăzut. În cazul acesta, noi avem un Mântuitor.

Viața în zona de apărare

Isus şi-a trăit întreaga viaţă în afara zonei de apărare, asemenea perioadei vremii sfârşitului în care timpul de probă va fi încheiat pentru oameni (Apocalipsa 22:11, 12). Când timpul de probă se încheie, când răscumpărarea este finalizată şi Isus se pregătește să revină, sanctuarul din ceruri va fi încetat să funcţioneze cum funcţionase până atunci. Mijlocirea pentru păcat va fi încetat. Cei cu adevărat credincioşi vor fi încetat să păcătuiască prin puterea Sfântului Duh. Nu vor fi noi păcate care să fie aduse pentru a fi însemnate  în sanctuar.

După încheierea timpului de probă, Hristos va continua să ne dea putere căci El a făgăduit solemn că nu ne va părăsi niciodată (Matei 28:18-20), dar  în timpul acestei perioade înfricoșate noi vom trăi, stând înaintea unui Dumnezeu Sfânt fără să mai avem un Mijlocitor (Evrei 9:14). Prin harul lui Dumnezeu şi o măsură de efort stăruitor de partea noastră numită credință (deşi nu meritorie!) vom deveni biruitori în bătălia contra răului.

Nu numai că Isus a trăit o viaţă de biruință prin puterea Tatălui aşa cum trebuie să facem şi noi ci, la fel ca şi noi, el a fost ispitit din exterior dar şi din interior ( Ioan2:25; Evrei 2:11, 14, 16 – 18; 4:15; Luca 22:42). Umanitatea Sa a avut aceleași tendințe și pretenții ca şi a noastră. Dar El nu a ales niciodată să dea curs acelor înclinații ale organismului Său omenesc. El nu a dezvoltat niciodată obiceiuri păcătoase în comportamentul Său, căci El nu a păcătuit niciodată.

Concluzie

Isus a preluat organismul nostru omenesc degenerat şi, în consecinţă a fost ispitit atât din exterior cât şi din interior. Pentru a putea vindeca umanitatea noastră decăzută, El a trebuit să ducă la bun sfârşit misiunea întrupării  în trupul nostru păcătos. El şi-a trăit întreaga viață pe pământ aşa cum vom trăi şi noi după ce vom fi pecetluiţi.

Cu toţii am păcătuit şi suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu (Romani 3:23). Am cultivat obiceiuri păcătoase – înclinații cu care trebuie să luptăm permanent precum şi tendințe moştenite. Totuşi, când ne dăm seama că Isus a luptat împotriva înclinaţiilor venite din interiorul fiinţei Sale şi şi-a păstrat sufletul neîntinat, aceasta ne dă curaj să ducem propriile noastre lupte.

Prin faptul că a dovedit că o ființă omenească, împovărată de toate slăbiciunile naturii umane poate, prin puterea lăuntrică a Sfântului Duh să respecte legile lui Dumnezeu, de bunăvoie şi fără a fi constrâns, Isus a arătat că cerinţele divine de ordin moral sunt drepte şi că Satana era mincinos. Ne-a arătat ce vrea să facă pentru ultima generaţie. Puterea Sa, chiar şi după încheierea timpului de probă, ne va fi disponibilă pentru a învinge păcatul.

Subiecte de dezbatere

  1. Dacă Isus nu ar fi preluat prin întrupare umanitatea noastră, atunci ce nu ar fi putut El să facă?
  2. Cum a condamnat Isus păcatul?
  3. A fost umanitatea lui Isus la fel ca a noastră?
  4. A cui singură viaţă ne oferă un model pentru cum va trebui să trăim după ce se încheie timpul de probă?
  5. Isus a fost ispitit atât din interior cât şi din exterior?
  6. Căror înclinaţii a refuzat Isus să le dea curs?
  7. Fiind ascultător într-un trup supus slăbiciunilor omeneşti şi naturii noastre decăzute, ce anume ne dezvăluie Isus despre cerinţele lui Dumnezeu?

Ispăşirea

După cum înţelegerea corectă a modului în care ne-a influenţat căderea în păcat este vitală, la fel este şi înţelegerea corectă a ispăşirii. S-a încheiat ispăşirea? Nu. Se desfăşoară încă şi se apropie de final.

Curăţirea sanctuarului din ceruri este legată de curăţirea vieţilor de pe pământ. Ispăşirea nu este doar externă sau pur teoretică. Face parte din experienţa noastră de fiecare zi pentru a ne aduce la o stare de armonie cu Dumnezeu. Ispăşirea nu este doar o simplă „încasare” a ceea ce Isus a câștigat pe cruce ci include faptul că Marele Preot a trimis Sfântul Duh asupra noastră pentru a ne da putere. Lucrarea săvârșită de Duhul Sfânt  în noi face parte din ispăşire.

9. Isus face acum ispăşirea finală

Ispăşirea făcută de Isus a fost promisă în Eden. Lucrarea Sa de ispășire a început odată cu întruparea şi mai apoi moartea Sa ca Înlocuitor al nostru pe cruce. El a înviat din morţi şi a mers la ceruri  în anul 31 e.n. pentru a ne reprezenta  în faţa Tatălui care a primit sacrificiul Său pentru noi. Prin acel sacrificiu noi putem fi îndreptățiți înaintea lui Dumnezeu de îndată ce acceptăm darul iertării şi al curăţirii sufletului de la El. În anul 1844 e.n. El a intrat în a doua cameră a sanctuarului ceresc începând ultima fază a ispăşirii. Astăzi Isus face ispăşirea finală.

Ispăşirea promisă în Eden

La început Dumnezeu i-a îndemnat pe Adam şi pe Eva să-L asculte (Geneza 2:16, 17). Rasei noastre i-a fost dată şansa să evite păcatul cu desăvârșire. Şi totuşi, ei au fost cu totul liberi căci Dumnezeu nu i-a obligat să-L asculte. Satana şi-a concentrat întreaga energie  în momentul  în care Eva s-a îndreptat singură către copac (Geneza 3:1-5).  Curând, dar fără un angajament bine-gândit spre răzvrătire, Adam şi Eva au ales să nesocotească porunca lui Dumnezeu.

Încă înainte de marea situație de urgență, măsuri de prevedere făcuseră deja luate. Isus era „Mielul care a fost înjunghiat de la întemeierea lumii” (Apocalipsa 13:8, KJV). Tatăl şi Fiul nu au sortit ca păcatul să existe, dar dând libertate inteligenţelor create Ei au prevăzut apariţia acestuia. În momentul în care a apărut urgenţa erau pregătiți. De îndată ce a apărut păcatul a existat şi un Mântuitor.

Ispăşirea a fost promisă  în Eden. În Geneza 3:15 Dumnezeu a făgăduit solemn că Sămânţa femeii va triumfa asupra seminței şarpelui. Isus urma să vină din linia genealogică a lui Adam și Eva. El trebuia să deschidă calea ca omul să ajungă de la starea de păcătos şi rebel la cea de sfinţenie şi altruism. Chipul divin urma să fie refăcut. Dumnezeu şi omul urma să umble împreună din nou (Geneza 3:8; Romani 8:29; Apocalipsa 21:3)!

Asemenea în natură

De ce a coborât Isus din ceruri pe aceasta planetă? De ce Şi-a asumat umanitatea noastră? Isus a preluat organismul nostru omenesc extrem de degenerat pentru că tocmai omul căzut avea nevoie de mântuire. Pentru că urma să fie sacrificat în locul nostru, El a trebuit să-Şi asume singurul fel de umanitate care este într-adevăr proprie nouă.

Un câine collie nu poate participa la o cursa hipică. Chiar dacă ar fi cel mai rapid collie de pe planetă, nu se poate compara cu un cal. Doar caii pot participa la curse hipice. Astfel, Isus a trebuit să se identifice complet, în toate privinţele cu organismul omenesc. Această umanitate a trebuit să fie diferită de cea a lui Adam de dinainte de căderea în păcat, căci Isus a venit pe pământ ca să moară (Evrei 2:14). O parte a scopului întrupării a fost acela de a asigura o jertfă, identică în natură, pentru cei pentru care a fost făcut sacrificiul.

În anul 4 î.e.n. Isus a venit ca un prunc. Născut în sărăcie, crescut de Iosif şi de Maria, El a ajuns la maturitate aşa cum fac toţi copii. Şi-a trăit viaţa în umanitatea care are nevoie de mântuire. Şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi (Isaia 53:5; Matei 8:17; 1 Petru 2:24). În anul 31 e.n. Isus a murit pe cruce în locul nostru. Scara mântuirii a fost ridicată. La Golgota Isus a stat între cer şi pământ făcând legătura dintre Dumnezeu şi om.

O viață fără cusur a fost oferită. O jertfă de ispăşire completă a fost prezentată. Păcatul a fost învins într-o umanitate, nu necăzută sau semi-căzută, ci în umanitatea căzută. Cel asemenea fraților Săi a murit pentru cei de aceeași natură în care El S-a întrupat, cu aceeași moarte de care ei trebuia să moară.

Hristos ca Victimă, Hristos ca Mare Preot

Atârnând pe lemn, Isus Şi-a dat ultima suflare, dar ispăşirea trebuia mediată  în mod real  în ceruri. Puţini creştini ştiu că sanctuarul de pe pământ era o reprezentare a celui din ceruri (Exodul 25:8, 9). Fragmente din Evrei clarifică faptul că sanctuarul din ceruri există cu adevărat:

„Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot, care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului prea sfânt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul. Orice mare preot este pus să aducă lui Dumnezeu daruri şi jertfe. De aceea era de trebuinţă ca şi celălalt Mare Preot să aibă ceva de adus. Dacă ar fi pe pământ, nici n-ar mai fi preot, fiindcă sunt cei ce aduc darurile după Lege. Ei fac o slujbă, care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti, după poruncile primite de Moise de la Dumnezeu, când avea să facă cortul: "Ia seama", i s-a zis, "să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe munte" (Evrei 8:1-5).

„Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri, au trebuit curăţite în felul acesta, trebuia ca înseşi lucrurile cereşti să fie curăţite cu jertfe mai bune decât acestea.  Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu”. (Evrei 9:23, 24).

Pe pământ Isus a îndeplinit rolul de jertfă; acum  în ceruri îndeplineşte rolul de Mare Preot. Pe pământ Şi-a dat viața; acum  în ceruri ca Mare Preot slujeşte pentru a oferi puterea acelei vieţi (Evrei 7:16). Pe pământ a deschis calea pentru orice om care va căuta mântuirea (Evrei 2:9); din ceruri ne trimite puterea tămăduitoare a dumnezeirii Sale pentru a face eficientă în viața omului ispăşirea urzită pentru el.

Când putem fi îndreptățiți înaintea lui Dumnezeu?  Trebuie oare să aşteptăm până când Isus îşi va termina lucrarea de mijlocire în ceruri? Nu! Vom face pace cu El imediat ce vom accepta darul Său de curăţire a inimii (Isaia 27:5; Romani 5:1). Procedeul funcţionează şi astăzi. Uşa rămâne deschisă.

Pentru creştini, paradisul începe pe pământ. Atunci când Îi oferim inimile noastre, El ne acceptă chiar acolo unde ne aflăm şi ne iartă păcatele. Ne ia de mână. Ne arată calea pe care merge El şi împreună înaintăm pe drumul Mielului sacrificat pentru noi. Deşi încă nu am ajuns la destinaţie, mergem lângă Dumnezeu şi suntem pe calea cea bună. Cât de minunat este să mergi alături de Isus!

Slujirea zilnică, cea anuală şi anul 1844

La momentul înălțării Sale la ceruri în anul 31 e.n., Isus Şi-a început lucrarea în Locul Sfânt. Sistemul de slujire pe care l-a instituit Dumnezeu include jertfa zilnică şi se termină cu Ziua Ispăşirii care are loc o data pe an. Lucrarea lui Hristos din ceruri începută în anul 31 e.n. era echivalentul cu slujirii zilnice în sanctuarul de pe pământ.

Slujbele de pe pământ nu erau decât reprezentări ale adevăratei slujiri. Vreme de 1813 ani după învierea Sa, Isus a continuat să slujească ca Mare Preot al „ milei …şi ajutorului la vreme de nevoie” (Evrei 4:14, 16), după cum fusese prefigurat în ciclul zilnic al jertfelor de la sanctuarul pământesc. El a dorit să împărtăşească mai multe lucruri oamenilor dar aceştia nu le puteau purta încă (Ioan 16:12). Cu trecerea timpului cei ce-l urmaseră pe Dumnezeu s-au abătut de la calea cea dreaptă, ajungând să se afunde într-o rătăcire grozavă. Va fi fost nevoie de secole de reformă pentru a ne întoarce acolo unde Dumnezeu ne va curăţi de toate păcatele (Leviticul 16:21, 22, 30).

Yom Kippur, Ziua Ispăşirii (Leviticul 16; 23:26–32), era simbolul planului lui Dumnezeu de a şterge toate păcatele din univers pentru totdeauna (Daniel 8:14). Aceasta era an după an un simbol care să ne amintească faptul că, la final Dumnezeu îşi va atinge scopul prefigurat.

În Daniel 8:14 El a anunţat curăţirea adevăratului sanctuar din ceruri ce va începe în 2300 de zile, adică ani (Numeri 14:34; Ezechiel 4:6). Ştim punctul de început al acestei numărători: 457 e.n. (Daniel 9:25; Ezra 7:13). Dacă adunăm două mii trei sute de ani ajungem în anul 1844 e.n. În acel moment Isus S-a mutat de la Locaşul Sfânt din ceruri în Locul Preasfânt.

În slujba anuală păcatele din tabăra lui Israel erau curăţite. În paralela acestor zile, din 1844 vieţile oamenilor au început în sfârşit să fie evaluate. Pe rând, fiecare individ care afirmă că şi-a predat viaţa lui Dumnezeu este judecat. Cei ce susţin a crede în El sunt martorii caracterului Său. Care este mărturia dată de vieţile lor? Universul vede şi aude fiecare poveste. Cu atenţie Ei cercetează ce s-a întâmplat cu adevărat în sufletele noastre atunci când ne-am unit cu Isus.

Şi astfel ispăşirea finală a început în 1844. Acum se află în plină desfăşurare. În sanctuarul din ceruri Isus face ispăşirea finală.

Concluzie

Întruparea şi moartea ca jertfă a lui Isus în locul nostru pe cruce sunt doar începutul ispăşirii. Slujirea Sa din ceruri începând cu anul 1844 este necesară pentru a finaliza ispăşirea.

Astăzi sunt voci cărora le-ar plăcea să minimalizeze moştenirea profetică a poporului lui Dumnezeu. Acestora le-ar plăcea să poată spune că atunci când Isus a murit pe cruce ispăşirea s-a finalizat; că acum, creştinul pur și simplu Îl aşteaptă pe Isus să se întoarcă. Dar ispăşirea nu s-a încheiat pe cruce. Atunci a avut loc o jertfă desăvârșită, dar pentru că acesta să ne fie de folos trebuie ca viața lui Isus să se oglindească în vieţile noastre. Isus se află acum în Locul Preasfânt al sanctuarului ceresc şi desăvârşeşte ispăşirea finală.

Acesta este un punct cardinal practic şi esenţial pentru că ne ajuta să evităm interpretarea minimalistă a Evangheliei care limitează ispăşirea la sacrificiul de pe cruce. Evitarea slujbei lui Hristos din Locul Preasfânt din Sanctuarul ceresc duce inevitabil la evitarea vieţii „preasfinte” aici pe pământ. Înțelegerea Teologiei Ultimei Generații cu privire la ispăşire ne ajută să înţelegem ce înseamnă ea pentru vieţile noastre. Ne schimbă modul de viaţă.

Subiecte de dezbatere :

  1. Când a început slujirea lui Isus în sanctuarul ceresc?
  2. Ce a început Isus să facă în 1844?
  3. Ce a existat de îndată ce a apărut păcatul?
  4. Pentru a realiza ispăşirea cu cine trebuia să se identifice în mod desăvârșit Isus și să fie pe deplin de aceeași natură?
  5. De ce a trebuit ca jertfa Sa ispăşitoare să fie făcută în același fel de trup omenesc?
  6. Ce ne trimite acum Isus din ceruri?
  7. Când putem avea pace cu Dumnezeu?
  8. Ce prefigura slujba anuală de Yom Kippur în timpul căreia tabăra lui Israel era curăţită de toarte păcatele?
10. Curăţirea din ceruri este legată de curăţirea de pe pământ

Nici Luther şi nici adventiştii mileriţi care trăiau în 1844 nu au finalizat Reforma şi nici nu au înţeles mesajele îngerului din capitolele 14 şi 18 din Apocalipsa. Curăţirea sanctuarului ceresc este legată de curăţirea şi purificarea vieții oamenilor de pe pământ. Sanctuarul va fi curăţit atunci când Dumnezeu va avea un popor atât de întemeiat în adevăr încât aceștia nu vor mai fi niciodată clintiți înspre a se îndoi de El sau a neglija vreo datorie cunoscută. Torentul de păcate ce aveau nevoie de iertare este uscat. Hristos rămâne cu cei ce L-au ales. Sfântul Duh ne dă putere să fim ascultători chiar şi după ce slujba iertării s-a încheiat.

Reforma a fost lăsată neterminată

Dumnezeu prin Sfântul Duh îşi îndrumă slujitorii de pe pământ în marea mişcare ce duce mai departe lucrarea mântuirii. Oamenii nu sunt decât simple unelte în mâinile lui Dumnezeu. El îi foloseşte pentru a-Şi duce la îndeplinire scopurile harului Său. Fiecare are un rol şi fiecăruia îi este acordată o măsură de lumină, adaptată la necesităţile sale. Suficientă lumină ne este oferită, astfel încât să putem îndeplini lucrarea pe care Dumnezeu ne-a însărcinat s-o ducem la bun sfârşit.

Şi totuşi, nici un om, oricât de onorat de cer,  nu a înţeles pe deplin marele plan al mântuirii. Scopul divin nu este niciodată pe deplin cunoscut de către oameni - fiinţe limitate. Nici cel mai sincer preot sau cel mai înflăcărat reformator nu au înţeles încă totul.

Reforma este neterminată. Nici măcar adventiştii de ziua a șaptea  nu au terminat lucrarea lui Dumnezeu. Am fost înceți în a înţelege „adevărul prezent”, dar mesajele din Daniel şi din Apocalipsa se îndreaptă spre împlinirea lor glorioasă. În sfârşit înţelegem care este rolul nostru în istoria biblică. Adevăruri măreţe se dezvăluie chiar în faţa ochilor noştri.

Dumnezeu Şi-a așezat poporul pe drumul către o experienţă religioasă cu totul diferită. El doreşte ca noi să finalizăm reforma. Va exista o generaţie finală. Într-o bună zi lumina Evangheliei va străluci în mod deplin aşa cum a strălucit în primul secolul, în timpul predicilor apostolilor. Oamenii care lasă lumina să le umple sufletele vor fi folosiţi de Dumnezeu pentru a pune capăt răului o dată pentru totdeauna. Acesta este scopul Evangheliei.

Râul păcatului va seca

Din 1844, unul dintre cele mai imperioase mesaje ale doctrinei sanctuarului este că ceva deosebit este cerut din partea urmașilor lui Dumnezeu  în ceea ce priveşte dezvoltarea caracterului - ceva ce poate nu a avut o importanţă atât de crucială în evoluţia bisericii de până acum. Adventiştilor le-a fost dat să înţeleagă realitatea slujirii lui Hristos în sanctuarul ceresc şi a judecăţii de cercetare care se află acum în plină desfăşurare. Curăţirea Sanctuarului ceresc este strâns legată de curăţirea şi purificarea vieţilor oamenilor pe pământ.

Dumnezeul nostru ne îndeamnă „să nu păcătuim”, „să mergem şi să nu mai păcătuim” (Exodul 20:20; Psalmi 4:4; Ioan 5:14, 8:11; 1 Corinteni 15:34; 1 Ioan 2:1), să ne curățim după cum Isus este curat (1 Ioan 3:3), să trăim aşa cum a trăit Isus (1 Ioan 2:6). Singura cale pentru a putea face aceasta este să ducem o viaţă neprihănită în care să fie manifestată ascultarea noastră necondiţionată faţă de El. În momentul în care vom fi întemeiați aşa de bine în adevăr - atât din punctul de vedere al doctrinei cât şi din cel al experienţei creştine - încât nimic nu ne va putea clinti, vom înceta să mai păcătuim. Nu vom mai trimite păcate spre sanctuarul ceresc pentru a fi iertate.

Legătura noastră cu Isus va fi atât de puternică încât nu ne vom mai îndoi niciodată de bunătatea, de înţelepciunea sau de dreptatea Sa. Ne vom da seama de faptul că cerinţele Sale sunt pentru protecţia noastră. Vom avea încredere în instrucțiunile Sale, pentru că în sfârşit vom cunoaște glasul Lui (Ioan 10:1-6). Satana a negat şi a denaturat acestea ca fiind posibile, dar astăzi i se dovedeşte contrariul.

De-a lungul vieţii am trimis un râu de păcate spre sanctuarul ceresc pentru a fi curăţite. Fiecare dintre acele păcate trebuie să fie îndepărtat de Hristos. Dar se apropie ziua când râul de păcate va seca; când datoriile cunoscute vor fi îndeplinite; atunci când vom trăi cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu (Deuteronomul 8:3). Plinătatea Duhului Său va fi manifestată.

Dumnezeu este atât de bun iar noi, poporul Său vom fi atât de hotărâţi în a-L urma încât vom înceta să mai păcătuim. Ne vom lăsa cârmuiţi de Duhul, şi vom înceta să împlinim poftele firii pământeşti (Galateni 5:16).

Lumina deplină va străluci pe cărarea noastră şi cooperarea deplină va fi evidentă în vieţile noastre. Dumnezeu ne va fi vindecat de toate fărădelegile noastre. Satana nu va fi capabil să pretindă că Isus nu Şi-a mântuit poporul de păcate (Matei 1:21; Zaharia 3:1- 5).

Isus Şi-a mântuit poporul printr-o revărsare aspecială a Sfântului Duh ( Fapte 3:19) şi nu mai este nevoie să ierte păcatele poporului Său - nici măcar păcate săvârşite din neştiinţă - pentru că nu va mai exista nici un păcat. Poporul său poate trăi înaintea unui Dumnezeu Sfânt - datorită neprihănirii Sale atribuite – fără vreo pată a păcatului care să le pângărească gândurile şi acţiunile.

O lucrare specială de purificare

Acum, în timp ce Judecata de cercetare se desfășoară în ceruri şi în timp ce păcatele sunt îndepărtate din sanctuarul ceresc există şi o lucrare specială de purificare, de lepădare de păcate în mijlocul poporului lui Dumnezeu de pe pământ. Când această lucrare se va fi încheiat, urmașii lui Hristos vor fi pregătiţi pentru venirea Sa. Atunci, biserica pe care Domnul nostru o va primi  ca fiind a Lui atunci când va veni va fi una „slăvită, fără pată fără zbârcitură sau altceva de felul acesta” (Efeseni 5:27).

Trăim astăzi vremuri solemne dar în acelaşi timp pline de bucurie. Cicatricele pe care ni le-am cauzat singuri par să fie imposibil de contorizat. Păcatele noastre sunt enorm de multe. Dar la fel de multe sunt şi şansele noastre! Fiecare dintre noi beneficiază de privilegiul de a trăi în aşa fel încât să poată primi consimţământul şi binecuvântarea divină. Nu este voia Tatălui nostru ceresc ca noi să mai fim vreodată pedepsiţi. Putem merge la Isus ca să fim curățiți şi să stăm în faţa legii fără ruşine sau remuşcări. Slăvit să fie El pentru că ne acordă şansa de a fi precum Domnul nostru aici şi acum!

Crucea de la Golgota ne provoacă şi în cele din urmă va învinge toate puterile de pe pământ şi din iad. Acesta este marele centru de atracţie; pentru că pe această cruce Hristos Şi-a dat viața pentru rasa umană. Acest sacrificiu a fost făcut pentru a-l aduce pe om înapoi la desăvârșirea iniţială. A fost făcut cu scopul de a-i oferi o transformare totală a caracterului şi ca omul să devină în cele din urmă mai mult decât un biruitor. Crucea stă în faţa uşii sanctuarului ceresc.

Acum, când Marele Preot înfăptuieşte ispăşirea pentru noi, ar trebui să căutăm să devenim biruitori prin Hristos.  Mântuitorul nostru n-a cedat în faţa ispitei nici măcar cu un singur gând. Satana găseşte în inimile oamenilor un punct de unde poare câștiga un loc prielnic, o dorinţă imorală cultivată cu ajutorul căreia ispitele sale îşi exercită puterea.

Dar să ne gândim la Isus. El a spus; „vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine” ( Ioan 14:30). Satana nu a găsit nimic în Hristos care să îl ajute să învingă. Isus a ascultat poruncile Tatălui Său şi în sufletul Său nu era nici un păcat pe care Satana să-l poată folosi spre avantajul lui. Aceasta este starea în care trebuie să se găsească cei care vor birui (Apocalipsa 3:21).

Ajutorul după încheierea timpului de probă

Chiar şi după ce sanctuarul va fi închis, vom beneficia de ajutorul Sfântului Duh (Matei 28:18–20). Nu, nu pentru iertarea păcatelor necontenite; acea slujire se va fi terminat. Poporul lui Dumnezeu va fi încetat să păcătuiască. Dar pentru a trăi vieţi evlavioase, vom avea încă nevoie de puterea Sa. Vom avea mereu nevoie de această putere care bineînţeles că nu va fi retrasă în timpul ultimei generaţii.

Concluzie

Reforma a ajuns să fie mai mult un slogan decât realitate; deformarea a încetinit progresul poporului lui Dumnezeu. Protestul împotriva erorii a alunecat de la o generaţie la alta. Mulţi dintre descendenţii reformatorilor s-au stabilizat pentru a găzdui neadevărul. Dar Dumnezeu va finaliza lucrarea Sa. Chiar dacă, companie după companie din armata lui Dumnezeu se va alătura duşmanului, seminţie după seminţie din liniile inamice se va elibera pentru a se uni cu poporul lui Dumnezeu păzitor al poruncilor.

Curăţirea aflată astăzi în plină desfăşurare în sanctuarul ceresc reflectă curățirea din vieţile urmașilor lui Isus de pe pământ de astăzi. Marele preot mediază, Mijlocitorul pledează, tâmplarul ciopleşte caractere, pământul este luminat de slava Sa. Practic? Pentru creştinul Teologiei Ultimei Generații, vrem să ştim unde ne putem găsi Mântuitorul şi cum să Îl lăsăm să îşi facă lucrarea de Mare Preot al nostru. Vrem să urcăm mai sus şi tot mai sus. Dumnezeu nu este încă reabilitat în poporul Său.

Ca urmași ai lui Isus vieţile noastre stau mărturie în încercarea de a afla dacă în războiul marii controverse a avut dreptate Dumnezeu sau Satana. Trebuie să ni se amintească faptul că lupta dintre bine şi rău nu s-a terminat pe cruce, ci este în deplină desfăşurare în inimile şi minţile noastre astăzi.

Subiecte de dezbatere:

  1. Există vreun reformator care să fi înţeles perfect planul lui Dumnezeu?
  2. S-a terminat Reforma protestantă?
  3. Care este mişcarea chemată de Dumnezeu pentru a finaliza Reforma?
  4. Cum suntem noi implicaţi în curăţirea sanctuarului ceresc?
  5. De ce a fost oferit sacrificiul lui Isus?
  6. Acum, când Marele Preot înfăptuiește ispăşirea pentru noi, ce ar trebui să căutam?
  7. După încheierea timpului de probă vom mai beneficia de prezenţa Sfântului Duh?

Amânarea şi grăbirea

Dumnezeu nu va încheia timpul de probă pentru oameni până când (1) o parte semnificativă din rămășița Sa va reabilita guvernarea Sa, dovedind că se poate trăi pe pământ aşa cum a propovăduit El şi că Satana a minţit; şi (2) cei ce Îl urmează de bunăvoie proclamă o mărturie credibilă pentru toate popoarele. A crede că Isus este în aşteptare este unul din cele mai solemne concepte pe care le poate întâlni cineva de pe pământ. Sarcina noastră este de a îndepărta condiţiile care îl fac pe Isus să aştepte.

Tema amânării şi a grăbirii din Sfintele Scripturi ne arată că Dumnezeu a trecut întreaga Sa teologie prin „ecluza” scopului Său final. Dacă biserica nu a atins acel scop, atunci ea trebuie încă să ajungă la statutul de martor pe deplin credincios al Evangheliei (Matei 24:14). Dumnezeu a hotărât deja că ne va da împărăţia. El deja a menit neprihănirea prin credinţă care să împlinească acest lucru. Trebuie să lăsam de-o parte strania noastră fascinaţie pentru creștinismul popular şi să auzim descrierea Sa simplă şi profundă a celor care au găsit neprihănirea prin credinţă. De ce amânăm?

11. Amânarea celei de-a doua veniri a lui Isus printr-o  Evanghelie parțială

A doua venire a lui Isus ar fi putut avea loc în timpul generaţiei care a proclamat mesajele de la 1844, dar aceleaşi păcate care au ţinut Israelul antic departe de țara făgăduinţei au amânat intrarea Israelului modern în Canaanul  ceresc. Necredinţa, spiritul lumesc, neconsacrarea şi dezbinarea din interiorul poporului declarat al lui Dumnezeu ne-au făcut să rămânem în această lume plină de păcate şi jale atât de mult timp.

Amânare şi întârziere

A doua venire a lui Isus nu ar fi putut avea loc pe planeta pământ decât după ispăşirea finală, adică după ce sanctuarul a început a fi curăţit, adică după anul 1844 e.n. În ceea ce priveşte curăţirea finală a sanctuarului, Dumnezeu aşteaptă pe ultimele oi rămase în urmă (Apocalipsa 7:1-3; Geneza 33:13, 14). Dar aceasta nu este singura amânare a scopurilor Sale înregistrată pe paginile Bibliei. O altă amânare fundamentala a fost întârzierea de 40 de ani dintre plecarea sclavilor evrei din  Egipt (Exodul 13:3) şi intrarea lor în Canaan (Numeri 13;14). Aceasta întârziere nu a reflectat voinţa divină (Evrei 3:16-19). Dar în momentul în care oamenii au decis altfel decât hotărâse Dumnezeu, El i-a lăsat să suporte consecinţele a ceea ce au ales (Deuteronomul 1:22 – 40) căci nu ar fi putut lucra prin ei aşa cum plănuise.

Isus le-a spus ucenicilor Săi că are multe lucruri să le spună – lucruri pe care ei nu le-ar fi înţeles la vremea respectivă ( Ioan 16:12). Le-a spus că, în timpul cât va fi plecat de la ei, le va pregăti un loc în casa Tatălui Său (Ioan 14:1 – 3). Lucrarea Sa este curăţirea sanctuarului. Ciclul de ceremonii legate de sanctuarul de pe pământ nu erau decât reprezentări ale iertării şi ale puterii care se va fi manifestat în mod deplin în poporul lui Dumnezeu la sfârşitul timpului ( Daniel 8:13, 14; Evrei 8:1-5; 9:23, 24; Levitic 16).

Curăţirea sanctuarului tipic de pe pământ era un eveniment ce avea loc o dată pe an. Astfel, un ciclu al păcatului era închis o dată cu o tabără curățită de păcat în acel moment (Levitic 16:22). Odată cu ultima generaţie apare în sfârşit paralela atipică ce indică spre a doua venire a lui Isus. În ambele cazuri, punctul central este îndepărtarea păcatelor şi izbavirea unui grup care a cooperat cu Dumnezeu.

Biserica se află acum într-un cerc

Amânarea înseamnă că biserica este acum într-un cerc mergând fără ţintă în deșert, înregistrând un kilometraj inutil pe odometru. Înseamnă că una sau mai multe generaţii vor muri în pustiu. Înseamnă că am ales arşiţa teribilă din Negev în locul pâraielor răcoroase din Canaan.

În momentul în care au ajuns la marginea Canaanului şi au dat greş, a fost ca şi când evreii interpretau rolul Laodiceei. Ei formulau tiparul. Crezând că sunt bogaţi, plini de avuţii şi neavând nevoie de nimic (Apocalipsa 3:17), L-au uitat pe Dumnezeul care îi eliberase. Apoi au întors direcția complet şi au decis că nu pot să cucerească Canaanul – ţara pe care le-o promisese Dumnezeu (Exodul 3:8, 17; 23:20, 23, 28–33, 33:1, 2; 34:11, 24). Ştiau deja că Dumnezeu hotărâse să le-o dea. Dar au dat dovadă de necredinţă, spirit lumesc, neconsacrare şi dezbinare.

Necredinţă – prin refuzul de a avea credință. Evrei 3:19 şi 4:2 ne arată că aceştia nu au crezut în Dumnezeu, Tatăl lor care i-a călăuzit prin pustie. Au preferat să se bălăcească polemizând asupra nereuşitelor – reale şi fictive – ale cârmuirii omeneşti. Deşi le promisese că vor intra în ţara făgăduinţei, ei L-au exclus din planurile lor căci au ales să acţioneze prin vedere şi nu prin credinţă (2 Corinteni 5:17). Astfel au decis că intrarea în Canaan era fără speranţă.

Au dat dovadă de spirit lumesc gândind-se la prazul, ceapa şi carnea din Egipt (Numeri 11:4-6). Restaurantele aflate pe drumul către iad sunt pline de asemenea mâncăruri aromate. Da, în Egipt fuseseră sclavi, dar acolo era hrana din belşug: pește, ceapa şi pepeni. Au uitat de robie dar şi-au amintit de mâncare. Detestau dieta pe care le-o pregătise Dumnezeu, dezgustându-se de mana Sa.

Lipsa consacrării - prin refuzul lor de a fi dedicați viziunii Sale pentru ei (Proverbe 29:18 ; 2 Cronici 20:20). El a dorit să-i vindece. A dorit să-i crească, să le dea putere, să îi facă să îşi dezvolte autodisciplina pe care nu au putut-o dobândi atunci când erau sclavi. A fi ascultător sub ameninţarea violenţei, a nuielei şi a biciului, a coerciţiei de orice fel este diferit de a face acest lucru de bunăvoie, din consideraţie pentru caracterul celui care te-a rugat.

Dezbinare - prin incapacitatea lor de a recunoaşte şi consimţi faptul că Dumnezeu este cel care ii călăuzește. Dezbinarea a apărut în interiorul poporului declarat a lui Dumnezeu. În timp ce nesocoteau poruncile date de Dumnezeu pentru binele lor, poporul lui Israel şi-a făcut propriile planuri. Deşi Dumnezeu le-a înfățișat clar planurile Sale pentru ei, aceştia erau gata să-şi aleagă alte căpetenii şi să se întoarcă în Egipt (Numeri 14:1-4). Supuşii loiali lui Dumnezeu au încercat să împiedice valul de răzvrătiri şi apostazie, dar rebelii nici nu au vrut să audă. Poporul era gata să-i ucidă cu pietre (Numeri 14:10). Rebelii sfârşesc întotdeauna distrugându-se pe ei sau distrugându-se între ei.

Am amânat noi a doua venire a lui Hristos?

Dar cum am amânat a doua venire a lui Hristos? Este acest lucru posibil? Să luam în considerare:

  1. Sistemul sanctuarului iudaic era un ciclu anual de evenimente ceremoniale cu caracter didactic având ca finalitate curăţarea taberei la sfârşitul anului. Scopul? Îndepărtarea păcatelor. Şi rezultatul? Oamenii şi tabăra lor erau curățiţi. Daniel 8:13, 14 prezice că sanctuarul ceresc va fi curăţat chiar înaintea întoarcerii lui Isus. De aceea, paralela pentru zilele noastre o reprezintă îndepărtarea păcatelor de la poporul lui Dumnezeu.
  2. Călătoria din Egipt în Canaan care ar fi trebuit să dureze doar câteva săptămâni s-a transformat, datorită lipsei de credinţă a oamenilor, într-un marş al morţii prin pustietate care a durat 40 de ani. Poporul care a refuzat să intre în Canaan după ce Dumnezeu îi salvase din Egipt şi a avut grijă de ei în timpul călătoriei prin pustiu, s-a stins din viață pe când încă erau în deşert. Dar copii lor au intrat. Poporul ales a întârziat împlinirea scopului divin. Cei necredincioşi au murit în pustiu. Credincioşii adevăraţi, Caleb şi Iosua au putut intra după amânare.
  3. După ce evreii s-au lepădat de Isus, Scripturile Greceşti scrise după moartea lui Isus au confirmat speranţa binecuvântată – a doua venire a Sa. Scripturile Greceşti, ca şi cele Evreieşti (Daniel 9:25), vorbesc despre scopul lui Isus de a îndepărta păcatele poporului Său (Matei 1:21). Acestea susţin că va veni o vreme când timpul de probă pentru păcat și păcătoşi se va termina (Apocalipsa 22:11, 12) şi Isus se va întoarce „nu în vederea păcatului” ci „ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă”(Evrei 9:28); că cei mântuiţi vor fi transformați, făcuți „fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Apocalipsa 14:5).
  4. Evanghelia trebuie să creeze un popor, fără pată, fără vină, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta (Efeseni 5:27–29). Isus nu a venit încă pentru că poporul Său nu este cu adevărat pregătit. Nunta este amânată. Hristos încă aşteaptă în faţa altarului (Apocalipsa 19:7, 8).
  5. 2000 de ani au trecut de la prima venire a lui Hristos. A trecut foarte mult timp de atunci - mai mult decât a trecut între potop şi vremea lui Moise; mai mult decât între Exod şi vremea lui Hristos; mai mult decât existența Israelului ca stat; aproape 2000 de ani de la moartea lui Hristos pentru noi pe cruce – eveniment despre care se presupune, conform teologiei populare, că a rezolvat totul.

Ideile de mai sus ne ajută să înţelegem cum poate exista o amânare a planurilor lui Dumnezeu. Sistemul sanctuarului ne-a arătat că Dumnezeu a intervenit, cerând un sistem prin care să se realizeze îndepărtarea păcatelor. În Daniel se arată că aceasta este o umbră care prevesteşte o curăţire finală a poporului lui Dumnezeu. Rătăcirea prin pustiu a poporului ales arată că evreii au întârziat împlinirea planurilor lui Dumnezeu pentru ei prin necredinţa lor. Făgăduința celei de a doua veniri şi stăruinţa Scripturii asupra îndepărtării păcatelor oglindeşte lucrarea sanctuarului de pe pământ. Totul demonstrează că Dumnezeu nu a creat încă un popor biruitor. În sfârşit, faptul că cel puţin 2000 de ani vor fi trecut între prima Sa venire şi cea de-a doua sugerează că scopul divin rămâne neîmplinit.

Scripturile includ şi câteva incidente ale amânării pe care nu le-am analizat - incluzând amânarea distrugerii Sodomei până ce Lot a fugit la Zoar (Geneza 19:18-25), pilda celor zece fecioare ( Matei 25:1-13), pilda servitorului necredincios (Luca 12:35-48), întârzierea pecetluirii de către îngeri a slujitorilor lui Dumnezeu datorată faptului că oamenii sunt încă nepregătiţi (Apocalipsa 7:1-3), şi aşa mai departe. Totuşi, Biblia stabileşte o istorie a întârzierilor şi amânărilor în viaţa poporului ales.

Concluzie

Una dintre primele consemnări biblice ale amânării este întârzierea intrării în Canaan a evreilor. Istoria  este clară. Mai îndeaproape decât am dori să admitem, am repetat istoria acelui popor şi, de prea multe ori, am repetat aceleaşi greşeli pe care israeliții le-au făcut cu atâţia ani în urmă.

Hristos ar fi putut să apară în slava celei de-a doua Sale veniri la scurt timp după anul 1844. Dar implicaţiile istoriei biblice au fost, în mod bizar lăsate de o parte. Gravorii pietrelor de mormânt încă îşi practică meseria pe pământ. Dar cimitirele se umplu. Pământul suferă sub fărădelegea locuitorilor săi, aşteptând descoperea fiilor şi fiicelor lui Dumnezeu (Romani 8:18-22).

Dumnezeu se limitează în mod voit. Dacă nu s-ar limita, nimeni nu ar fi mântuit. Aşteaptă ultima generaţie pentru a demonstra ceva. Și încă nu a demonstrat. Încă. Generaţia noastră poate şi ar trebui să fie cea care arată ce se întâmplă când omul cooperează pe deplin cu Dumnezeu. Dar mai întâi trebuie să scăpam de obişnuinţa de a păcătui, care întârzie împlinirea scopului Său. Este important să realizam faptul că am rămas în această lume din cauza nesupunerii, pentru că doar după ce ne vom da seama că am început în mod inutil încă un circuit vom începe să aşteptăm barca ce ne va duce acasă.

Subiecte de dezbatere:

  1. Care este una din primele consemnări biblice ale amânării?
  2. La scurt timp după ce an ar fi putut Hristos să vină?
  3. Din ce punct de vedere se aseamănă amânarea intrării evreilor în Canaan cu situația de la sfârşitul timpului?
  4. După ce fel de model se dezvoltă acum biserica?
  5. Care sunt cele patru păcate care i-au împiedicat pe evrei să intre în ţara făgăduinţei? Astăzi, poporul lui Dumnezeu se face vinovat de aceleaşi păcate? Am făcut ceva concret pentru a rezolva aceste probleme?
  6. La ce se referă în esență sistemul sanctuarului?
  7. Dumnezeu este pe cale de a demonstra ceva. Ce anume?
12. Grăbirea celei de-a doua veniri şi adoptarea principiului secerişului

Cerul a pus în puterea noastră ca prin vieţile noastre consacrate care îl reflectă pe Isus să grăbim venirea Sa. Dumnezeu va aştepta maturizarea caracterului creştin la un număr semnificativ de oameni, căci principala condiţie care va determina acele evenimente precum ploaia târzie, marea strigare, sigilarea şi legea duminicală care la rândul lor vor afecta momentul când timpul de probă se va încheia şi astfel pentru a doua venire a lui Isus.

Vieţile sfinte grăbesc revenirea lui Isus

Dacă este posibil ca noi să întârziem a doua venire a lui Isus, atunci în mod logic putem, prin cooperare cu Dumnezeu, să fim capabili să grăbim sau să contribuim la manifestarea mai rapidă a respectivului eveniment. A lăsat Dumnezeu această minunată posibilitate în sfera noastră?

Scriptura ne oferă un răspuns. 2 Petru 3:11, 12: „Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului?”

În aşteptarea judecăţii iminente a pământului, a inevitabilei distrugeri a lumii aşa cum este astăzi, suntem chemaţi să fim martori fără echivoc. Viaţa noastră stă mărturie. „Ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă?” Puterea acestei extraordinare mărturii este exprimată prin „aşteptând şi grăbind” sau prin „sperând şi încercând să facem ca aceasta să se întâmple cât mai repede” sau „zorind” (interpretări marginale). A grăbi înseamnă a face ca ceva să se întâmple mai repede decât s-ar fi întâmplat în caz contrar. Biblia nu conţine aceasta idee fără un motiv. Sfântul Duh doreşte ca noi să înţelegem extraordinara putere a unei viețuiri sfinte.

Categorii de dovezi

Cel puţin cinci direcţii de gândire ne ajută să vedem posibilitatea ca venirea lui Isus să fie grăbită. În primul rând, aşa cum am văzut deja, 2 Petru 3:11, 12 ne îndeamnă, în ideea apropiatului sfârşit, să trăim în aşa fel încât venirea lui Hristos să se întâmple cât mai curând.

În al doilea rând, să ne amintim de evenimentele antice referitoare la Iov. El era un om credincios şi în momentul în care Satana a venit pentru disputa cu Dumnezeu, Cel care a menţionat numele lui Iov a fost chiar Dumnezeu. El l-a considerat pe Iov un exemplu, căci acesta Îl slujea cu credincioșie şi dezinteresat. Viaţa evlavioasă a lui Iov a grăbit ziua testării sale. A fost pus la încercare tocmai pentru că Dumnezeu avea încredere în el. Putea fi un martor al caracterului lui Dumnezeu pentru că era de bunăvoie un credincios plin de evlavie şi un prieten devotat. Dumnezeu ştia acest lucru. Dumnezeu a permis ca Iov să fie pus la încercare. Prin încercările la care a fost supus Iov, a fost dată proba pentru reabilitarea bunătăţii lui Dumnezeu.

În al treilea rând, Apocalipsa 12 ne arată că la sfârşitul lumii conflictul va fi intre Satana şi biserica rămășiței. În Romani 16:20 Pavel ne aminteşte că Hristos îl va zdrobi pe Satana sub picioarele noastre. Promisiunea făcută în Geneza 3:15 este înfăptuită, nu doar prin viața şi moartea lui Isus, dar şi prin viața sfântă şi moartea față de sine manifestate de către poporul Său la sfârşitul timpului. Luca 10:19 ne arată că atunci când Hristos i-a trimis in lume pe cei şaptezeci de ucenici, le-a dat puterea de a călca peste puterea lui Satana. Cei ce vestesc întoarcerea lui Hristos, urmându-l pe Dumnezeul lor, vor călca pe capul şarpelui şi vor răspândi mesajul păcii (Isaia 52:7, 8).

În al patrulea rând, Apocalipsa 14:12 ne dezvăluie că la sfârşitul lumii Dumnezeu va arăta spre oamenii maturizaţi de Evanghelia Sa. „Aceştia sunt”, va spune El. Cu cât mai repede caracterul lor se va dezvolta, cu atât mai repede va fi învins vrăjmașul. Cu cât se coace mai repede recolta Evangheliei, cu atât mai repede Dumnezeu va culege roadele Sale de credincioși din toată inima și demni de încredere.

În al cincilea rând, profeţia celor 490 şi mai apoi a celor 2300 de zile/ani ne ajută de asemenea. Dumnezeu le-a dat mai întâi evreilor posibilitatea de a anunța venirea neprihănirii veșnice. Din 457 î.e.n., au fost acordaţi 490 de ani (Daniel 9:24-27; Numeri 14:34; Ezechiel 4:6). Dacă începând cu acea dată poporul ar fi fost credincios, ar fi putut anunța venirea neprihănirii veșnice – şi ar fi grăbit-o cu vreo 1810 ani. Dar nu s-a întâmplat aşa. Așa că timpul de probă pentru acest popor  s-a încheiat în anul 34 e.n., iar Evanghelia a fost încredinţată neamurilor. În momentul în care evreii au dat greş, timpul care le fusese acordat s-a terminat (Daniel 9:24). Evreii ar fi putut, prin credinţa lor să grăbească venirea neprihănirii.

A grăbi înseamnă a coopera cu scopurile cerului în totalitate. Numai astfel se poate deschide calea către aducerea la împlinire a scopurilor Evangheliei de către Isus (Romani 8:29; Efeseni 5:25-27).

Principiul secerişului

Astăzi, unul dintre cele mai importante concepte pentru poporul lui Dumnezeu este să înţeleagă ceea ce se cheamă Principiul secerişului. Îl prezentăm aici în patru puncte:

  1. Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa (Geneza 1:26, 27). În baza acestei nobile moşteniri de o valoare inestimabilă, El alege să cinstească necontenit şi irevocabil, libertatea pe care a acordat-o atunci când ne-a zămislit după chipul şi asemănarea Sa. Refuză să ne considere roboţi, alegând drumul mai lung către libertate (Iosua 24:15; Romani 6:16). Permite amânările care apar din cauza faptului că noi nu suntem supuşi în totalitate adevărului Său. În acelaşi timp, insistă asupra grăbirii pe care supunerea noastră totală ar produce-o.

Drumul de la Eden la Eden trece direct prin oraşul liberului arbitru şi oraşul respectului divin. Angajamentul lui Dumnezeu faţă de aceste principii este o parte a caracterului Său. El este Dumnezeu şi El nu se schimbă (Maleahi 3:6).

  1. Planul mântuirii are un scop. Dumnezeu este semănătorul (Marcu 4:26-29). Semănătorul îşi însămânţează pământul cu un scop. Munceşte având mereu în minte recolta finală pe care o va avea. Nu trudeşte în van, ci priveşte mereu roadele care cresc. Pe când Isus era răstignit pe cruce dându-şi viaţa pentru noi, un singur gând îl liniştea: dorinţa ca Tatăl să vadă osteneala sufletului Său şi să fie satisfăcut (Isaia 53:11). Ca, datorită experienţei prin care a gustat moartea pentru noi (Evrei 2:9), Servul cel neprihănit va face mulţi servi neprihăniţi (Maleahi 3:1-4).

Va lua asupra lui povara nelegiuirilor lor (Isaia 53:11). Va găsi în poporul Său 144000 de martori credibili ai caracterului Său (Apocalipsa 14:1-5). Un caracter matur va dovedi puterea lui Dumnezeu pentru mântuire (Romani 1:16) în bogăția ei. Universul nu a asistat la oroarea păcatului în zadar (Romani 8:18-22). Cerul are un scop ce nu poate fi negociat: descoperirea fiilor şi fiicelor lui Dumnezeu -  bărbaţi şi femei - cărora li se poate încredinţa viaţa veşnică.

  1. Momentul aproximativ al recoltei este cunoscut, dar agricultorul este atent la dezvoltarea roadelor pentru a vedea când recolta este coaptă şi pregătită pentru cules. „Cu Împărăţia lui Dumnezeu este ca atunci când aruncă un om sămânţa în pământ; fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua: sămânţa încolţeşte şi creşte fără să ştie el cum. Pământul rodeşte singur: întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic; şi când este coaptă roada, pune îndată secera în ea, pentru că a venit secerişul” (Marcu 4:26–29).

Mai întâi lujerul; încolţeşte şi pătrunde solul, apărând la suprafaţă. După o perioada de creştere, bobul de grâu apare pe tulpină. În sfârşit, când recolta ajunge la maturitate, apare bobul întreg la capătul spicului. Şi totuşi, acesta este doar preludiul; punctul culminant al ciclului este atunci când fermierul îl seceră. Grâul copt este recoltat. Aceasta este ținta. Fermierii nu plantează seminţele pentru că le place prășitul; fac acest lucru aşteptând o recoltă demnă de eforturile pe care le-au depus.

  1. Isus trebuie să aştepte până când sămânţa Evangheliei va fi creat un grup considerabil de creştini din ultima generaţie. Recolta ar fi trebuit să se coacă acum zeci de ani (Apocalipsa 7:1-3; 14:1-5).

Isus ne oferă ajutorul de care avem nevoie pentru a deveni reprezentanţii  speciali ai harului, puterii şi iubirii, astfel încât să ne facem partea pentru ca generaţia noastră să fie ultima de pe pământ. „ Apoi m-am uitat, şi iată un nor alb; şi pe nor şedea cineva care semăna cu un fiu al omului; pe cap avea o cunună de aur; iar în mână, o secere ascuţită. Şi un alt înger a ieşit din Templu, şi striga cu glas tare Celui ce şedea pe nor: "Pune secera Ta şi seceră: pentru că a venit ceasul să seceri, şi secerişul pământului este copt." Atunci Cel ce şedea pe nor, Şi-a aruncat secera pe pământ. Şi pământul a fost secerat.” (Apocalipsa 14:14-16).

Încheierea timpului de probă nu este un moment accidental. Totul este pregătit de plecare de îndată ce recolta este coaptă! Este Dumnezeu mai puţin Dumnezeu pentru că permite ca acţiunile omului să grăbească sau să întârzie a doua venire a lui Isus? Nu. Dacă omul cooperează în totalitate cu Dumnezeu, Dumnezeu îşi poate duce la împlinire scopurile conform planului. Dacă omul cooperează fără tragere de inimă, şovăielnic sau doar parţial, Dumnezeu îşi va amâna planurile. Asemenea fermierului, aşteaptă creşterea seminţei Evangheliei în vieţile bărbaţilor şi ale femeilor. Ne cheamă să cooperam cu el la accelerarea recoltei de slujitori maturi care sunt acreditarea seminţelor pe care le-a plantat.

Hristos aşteaptă

Diferenţa în ceea ce priveşte ultima generaţie este că în sfârşit aşteptările lui Dumnezeu vor fi foarte bine înţelese de un număr important de oameni aparţinând unei generaţii. În sfârşit va exista un popor care nu doar că va înţelege ceea ce aşteaptă Dumnezeu dar care Îi va permite să îşi împlinească scopul. Sub strălucirea deplină a slavei Evangheliei aceştia îl vor lăsa pe Dumnezeu să-i înnoiască.

Ultima generaţie cooperează mult mai bine cu Dumnezeu decât orice altă generaţie de dinainte. Acesta este rezultatul a 6000 de ani de încercări. Cele şase milenii de lumină ce coboară din ceruri se reflectă în sfârşit peste femeile şi bărbaţii care au împlinit scopul Evangheliei – maturitatea, înălţimea staturii plinătății lui Hristos (Efeseni 4:13). Lumina vieţilor schimbate va străluci spre ceruri la miezul nopții acestui pământul - un timp în care campionii vor fi puţini.

Cu o dorință arzătore, Hristos aşteaptă să Se manifeste în biserica Sa. Când caracterul lui Domnului Hristos va reprodus în mod desăvârșit în poporul Său, atunci El va veni pentru a-l pretinde ca fiind al Său. Fiecare creştin are privilegiul nu doar de a aştepta ci şi de a grăbi venirea Domnului nostru Isus Hristos. Când acceptăm curățirea care El ne-o oferă, El ne va însoţi până la încheiere. Cât de repede după aceea întreaga lume va fi semănată cu sămânţa Evangheliei, ultimul mare seceriș se va coace şi Hristos va veni să culeagă preţioasele roade!

Sarcina noastră cea mai urgentă

Cea mai urgentă îndatorire a noastră este aceea de a grăbi a doua venire, să împlinim în această generaţie ceea ce ar fi trebuit să împlinească fiecare generaţie începând din anul 1844. Trebuie să ne amintim care este scopul nostru unic. Simţul misiunii unui grup se află la distanţă de o generaţie faţă de uitare. Identitatea unei organizaţii se poate pierde de-a lungul unei generaţii. Torţa adevărului este greoaie în mâini somnuroase și fără vlagă şi se scufundă pe nesimţite în pământ dacă nu există vigilenţă maximă.

Trebuie să trăim având simţul acestei misiuni şi să facem în aşa fel încât în viaţa noastră totul să aibă legătura cu aceasta. Mulţi îşi doresc să aibă parte de puterea lui Isus fără caracterul Său, însă principiile cerului nu pot fi schimbate. Aşa cum nu poate exista fum fără foc, nu am putea găsi o persoană ce are caracterul Său dar care nu are puterea Sa.

Multe evenimente finale sunt suspendate până  aceasta “curățare” va ajunge în acel punct în care Dumnezeu nu va mai fi împiedicat de nimic să trimită poporului Său ploaia târzie pe care le-a promis-o (Deuteronomul 11:14 ; Ieremia 3:3 ; Ioel 2:23, 24 ; Zaharia 10:1 ; Iacov 5:7). Ochii universului necăzut nu urmăresc jalnica paradă a războaielor, a foametei şi a dezastrelor naturale ce au loc în această lume, în timp ce încearcă să prevadă când se va întoarce Isus. Şi la fel ar trebui sa facem şi noi. Oamenii lui Dumnezeu nu ar trebui sa fie spectatori care urmăresc parada evenimentelor mondiale; de fapt, călătoria lor este parada pe care o așteaptă universul. Făpturile cereşti așteaptă cu nerăbdare ca poporul lui Dumnezeu să coopereze cu El pentru a grăbi cea de-a doua venire a lui Isus (2 Petru 3:12).

Concluzie

Teologia Ultimei Generații nu admite doar faptul că oamenii lui Dumnezeu au amânat cea de-a doua venire a lui Isus ci şi ideea că Cerul ne-a dat puterea să grăbim această a doua venire. Biblia ne spune că a trăi o viață sfânta la sfârșitul timpului are un impact asupra războiului marii controverse.

Povestea lui Iov reflectă războiul marii controverse. În momentul în care Dumnezeu l-a adus în discuţie pe prietenul Său Iov, Satana a insistat asupra pretenției sale că până şi acesta îl slujea pe Dumnezeu din motive egoiste. Acesta era încă un neadevăr de-al lui Lucifer şi Dumnezeu a acceptat provocarea lui. La final, viața lui Iov a stat mărturie pentru bunătatea lui Dumnezeu şi pentru dreptatea căilor Sale.

Încă din Geneza a fost dată făgăduința că Mesia va veni şi îl va zdrobi pe Satana. Dar astăzi  - la atâta timp de la răstignirea pe cruce -  Isus trăieşte şi Satana de asemenea. Aceeaşi Biblie ne spune că, pe cruce, Isus nu a încheiat procesul de zdrobire al duşmanului nostru. Pavel a privit în viitor, spre ultima generaţie, atunci când Isus îl va strivi pe marele acuzator chiar sub picioarele celor acuzaţi (Romani 16:20). Vieţile sfinte sunt importante în războiul marii controverse.

Biblia conţine Principiul Secerişului, care ne arată că dacă vom manifesta cea mai adânca dăruire faţă de Hristos, modul nostru de viaţă va grăbi momentul recoltei finale când Isus va veni.

Căutăm cu o îndrăzneală luminată de Sfântul Duh şansele pe care Tatăl nostru le oferă celor ce sunt în totalitate de partea Sa. Barbații şi femeile ce I s-au dăruit Lui cu totul vor simţi căldura focului ce arde în cuptor (Daniel 3) pentru că se afla în linia întâi a voinţei lui Dumnezeu -  soldaţi înarmaţi, pregătiţi pentru lupta ce va urma. Ei cred în Generalul lor, Isus. La comanda Sa se vor îndrepta spre Sion.

Subiecte de discuţie:

  1. De ce a fost testat Iov ?
  2. Ale cui picioare sunt implicate în zdrobirea lui Satana ?
  3. Depinde Dumnezeu de oameni pentru a hotărî când se va întoarce Isus ?
  4. Ce cuvânt descrie cel mai bine genul de mărturie pe care Dumnezeu ar dori sa-l ofere lumii astăzi ?
  5. Puteţi prezenta cele patru elemente ale Principiului Secerişului ?
  6. Putem noi prin modul nostru de viață să facem în aşa fel încât cea de a doua venire a lui Isus să se întâmple mai devreme decât s-ar întâmpla în alt caz?
  7. Care este condiţia principală pe care Dumnezeu o aşteaptă să se îndeplinească şi care determină momentul încheierii generale a timpului de probă pentru lume şi al întoarcerii lui Isus?

 Marea controversă şi momentul luării unei decizii

Într-o zi, binele va învinge răul în mod definitiv şi irevocabil. Atunci va fi marele sfârşit. Dacă aşteptarea vi se va părea prea lungă, trebuie să înţelegeți că recompensa va fi peste măsură. Universul va fi întotdeauna un loc ferit de primejdii. Ultima generaţie va explica şi va arăta ce poate face Dumnezeu când omenii Îi sunt devotaţi întru totul.

Noi îl iubim pe Dumnezeu. Iubim ceea ce este El. Suntem de acord cu modul în care ne conduce. Căutăm căile Sale. Cei ce aleg calea lui Isus nu sunt atraşi spre El de oameni ostili ci de oameni binevoitori,  care Îi seamănă cel mai bine lui Dumnezeu. Aşadar, scopul nostru este acela de a‑I semăna prin felul nostru de a fi, aşa încât sa-i ducem şi pe alţii către Împărăția Sa.

13. Martorii marelui Tămăduitor

Fiind mai mult decât o culegere de declaraţii judiciare, Evanghelia este în primul rând preocupată să spună adevărul despre Dumnezeu ca fiind Cel mai bun Prieten al nostru. El este preocupat mai mult de vindecarea noastră decât de hotărârile legale. În marea controversă, martorii lui Dumnezeu spun povestea eliberării lor.

Reforma întârziată

Evul Mediu a fost un hău adânc. Reformatorii nu au apărut pe scena în acelaşi moment. Eroarea era foarte puternică; întunericul – fără intervenţia divină era impenetrabil. Chiar cu oameni precum Wycliffe, Hus, Luther şi la lunga listă de reformatori care le-au urmat, recuperarea a fost un proces gradual.

Marea eroare a Bisericii romano-catolice a fost o întoarcere de la conceptele holistice ebraice despre om şi restaurarea sa la un misticism îngust, oficializat de biserica-stat. În momentul în care această apostazie s-a înrădăcinat, s-a ajuns la concluzia că omul este mântuit prin faptele sale şi, pentru ca aceste fapte să îl poată sfinți, trebuiau ratificate de biserică. Împotrivindu-se acestui mediu al erorii, reformatorii şi-au îndreptat cele mai bune energii înspre reformă.

Dar chiar şi cei mai puternici oameni sunt de fapt fragili mai ales atunci când vine vorba de şabloane de gândire deja împământenite. Cei învăluiţi de aşteptări culturale stabilite demult sunt adesea incapabili să își dea seama de propria lor orbire. De exemplu, filosofia predestinării era adânc înfiptă în minţile reformatorilor Luther şi Calvin.

Potrivit acestei învățături, Dumnezeu îi predestinează pe unii oameni spre mântuire și pe alții spre pieire. Unii, prin influența voinţei divine, sunt aleşi pentru a fi neprihăniți, în tip ce alţii sunt destinaţi sa fie răi. Un grup este modelat ca eroi, ceilalți - lepădături. În lupta dintre bine şi rău nu exista decizii reale sau riscuri. Liberul arbitru nu are o importanță marcantă în desfăşurarea destinului uman.

Este aceasta o veste bună? Mântuirea este prestabilită. A conduce pe alții la mântuire este asemenea recitării unui scenariu deja scris în ceruri. Minţile, gurile şi inimile oamenilor sunt mânuite de un păpuşar. Nu dovedim nimic universului. Singurul principiu expus despre Dumnezeu este acela că nimeni din cer sau de pe pământ nu-I poate subestima suveranitatea.

Adevărul? Caracterul lui Dumnezeu este în centrul marii controverse. Da, Dumnezeu este mai puternic decât Satana. Dar El i-a dat lui Satana timpul necesar pentru a-şi demonstra principiile necurate. Caracterul lui Dumnezeu şi modul în care El conduce sunt drepte din punct de vedere moral. Ale Satanei sunt greşite din acest punct de vedere. Întreg universul vede consecinţele principiilor lui Dumnezeu şi consecinţele principiilor Satanei. Dumnezeu refuză să treacă peste alegerile pe care le fac bărbaţii şi femeile atunci când decid în cine vor sa aibă încredere.

Caracterul lui Dumnezeu este punctul central

Dacă ni-L închipuim pe Dumnezeu ca fiind un portar cu privirea fioroasă sau un judecător încruntat gata să arunce fulgere atunci când nu ne ridicăm la înălțimea aşteptărilor Sale, atunci nu-L vom putea aprecia şi nu vom putea avea încredere în caracterul Său. Dar Dumnezeu nu doreşte ca oamenii şi îngerii să îi slujească din frică ( 2 Timotei 1:7 ; 1 Ioan 4:18). El nu forțează voința nimănui ci ne lasă să alegem (Iosua 24:15).

De fapt ceea ce doreşte, este ca cei pe care I-a creat cu mâinile Sale să Îl iubească pentru că este demn de dragoste şi încredere. El doreşte ca ascultarea noastră să izvorască din preţuirea pentru înţelepciunea, dreptatea şi bunătatea Sa. Apreciem noi aceste calităţi ale Sale? Atunci vom vi atrași spre El cu admiraţie. Omagiul nostru trebuie să izvorască din dragostea noastră pentru caracterul Său.

Isus nu doreşte să fie cunoscut ca un mare acuzator ci ca pe un Mare Tămăduitor. Cineva care vindecă este mai uşor de iubit decât cineva ce condamnă. El nu are intenţia de a trece cu vederea păcatele noastre înfășurându-le în argumente legale frumos ornamentate, ci vrea să ne vindece de păcat.

Poate Isus cu adevărat să ne vindece?

Cineva a fost rănit. Ajunge la spital şi după tratamentul de urgență începe recuperarea. Starea lui se îmbunătățește încetul cu încetul. În perioada spitalizării sunt completate formulare referitoare la asigurarea medicală, tratament şi medicaţie. O parte a documentelor a început sa fie completată atunci când a fost internat. Orice are legătura cu spitalizarea sa şi cu tratamentul său este înregistrat cu grijă.

Completarea documentelor fără tratamentul propriu-zis ar fi o minciună ; recuperarea fără completarea documentelor nu ar fi îndeajuns certificată. Un spital bun le are pe amândouă iar doctorii, ca şi pacienţii pot înregistra procesul de vindecare. Astfel este clar dacă cineva se face bine sau nu. Pot doctorii să vindece?  Este aceeaşi întrebare pe care universul I-o adresează lui Isus : poate El într-adevăr să vindece? Este Doctorul nostru Isus un şarlatan care nu poate înfăptui ceea ce promite sau este Cel care a făcut tot posibilul pentru a-i sfinţi pe oameni? Caracterul Său este esenţa marii controverse şi aceasta este întrebarea care are nevoie de un răspuns.

Leprosul a pus o întrebare similară. « Şi un lepros s-a apropiat de El, I s-a închinat, şi I-a zis: "Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti." Isus a întins mâna, S-a atins de el, şi a zis: "Da, vreau, fii curăţit!" Îndată a fost curăţită lepra lui. Apoi Isus i-a zis: "Vezi să nu spui la nimeni; ci du-te de te arată preotului, şi adu darul, pe care l-a rânduit Moise, ca mărturie pentru ei." (Matei 8:2–4).

Nu a fost nevoie ca leprosul să se convingă de puterea lui Isus ; întrebarea lui a fost: Isuse, îţi pasă îndeajuns de mult de un lepros încât să îl vindeci? Cum eşti tu de fapt ? Mă prețuiești ? Fac şi eu parte din războiul dintre bine şi rău sau sunt doar un spectator, un proscris?

Care este atunci mărturia noastră? Experienţa noastră stă mărturie pentru un escroc ce prescrie leacuri placebo sau pentru un medic eficient şi înțelegător care vindecă cu adevărat ( Evrei 2:17, 18) ? Le pasă oare Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh? Fiind participanţi în războiul marii controverse, vieţile noastre sunt într-un fel sau altul mărturia a ceea ce Ei fac pentru noi şi a ceea ce noi credem despre Ei cu adevărat (Apocalipsa 12:11).

Cine ar trebui sa fie mântuit?

Universul ne priveşte. Universul va vedea consecinţele revoltei ce se va termina cu oroarea celor şapte plăgi (Apocalipsa 15:1– 4). Cine oferă siguranță în a fi mântuit? Căror rebeli de pe pământ le va încredinţa Dumnezeu viața eternă? Se va bucura în sfârşit judecata lui Dumnezeu de susţinere entuziastă?

Dumnezeu ştie deja cum suntem fiecare dintre noi. Dar vrea ca şi alţii să vadă dovada, să hotărască singuri dacă Isus este drept atunci când îşi alcătuiește moștenitorii împărăției. Judecata de cercetare care a început în 1844 se referă la crearea mai multor fecioare credincioase (Matei 25:1–13) şi separarea oilor de capre (Matei 25:31–46). Cu alte cuvinte, curăţarea templelor omenești de mânjitura păcatului.

Isus este Mijlocitorul nostru

Hristos este Marele nostru Preot în sanctuarul ceresc (Evrei 4:14–16). Şi ce face El acolo? Înfăptuieşte ispăşirea pentru noi, curăţând sanctuarul de păcatele poporului Său. În cazul acesta trebuie ca prin credință să intrăm în sanctuar împreuna cu El; lucrarea trebuie să înceapă în sanctuarul sufletelor noastre. Trebuie să ne curăţim de toate păcatele (Ezechiel 37:23; Efeseni 5:26; 1 Ioan 1:7, 9). Trebuie “să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu »  (2 Corinteni 7:1).

Dacă aș vedea un om cu o bâtă de baseball intrând în cameră prin spatele tău, instinctul m-ar îndemna să intervin şi sa fac tot ce pot pentru a-l împiedica sa te rănească. Aş fi “mediatorul” tău în acel moment din viața ta stând între tine şi cel rău. Isus face asta pentru tine în fiecare moment din zi şi din noapte cu ajutorul îngerilor Săi şi al Sfântului Duh (1 Timotei 2:5; Evrei 8:6; 9:5). Putem conta pe mijlocirea Sa puternică în fiecare zi a vieţilor noastre, la fel cum ne bazăm pe faptul că a murit pentru noi pe crucea aceea îngrozitoare.

Cel mai bun Prieten pe care L-am avut vreodată – Isus – a murit pe acea cruce (Proverbe 18:24). Pentru noi. Este Creatorul şi Judecătorul. El este Divinitatea, da. Dar El este şi Tămăduitorul, Fratele mai mare, Mirele şi cel mai bun Prieten. Ce ai simţi dacă cel mai bun prieten omenesc al tău ar muri ca să te salveze? Gândeşte-te un pic la aceasta. Apoi dă-ţi seama că Isus este cel mai bun prieten omenesc al tău. Astăzi El trăiește ca Marele tău Preot şi face pentru tine ceea ce a făcut pentru El Sfântul Duh – te ajută să devii un învingător dându-ţi harul care să te ajute la vreme de nevoie (Tit 2:11-14; Evrei 4:16).

Care este rezultatul firesc? Simplu. Vrem să spunem şi altora despre bunătatea Lui. Dorim ca prin caracterul nostru sa dăm mărturie despre bunătatea Lui. Cele două probleme - cine vor fi cei mântuiţi și reabilitarea în sfârșit a caracterului lui Dumnezeu -  sunt diferite. Predarea de sine constantă este ceea ce ne trebuie pentru a fi mântuiți;  maturitatea deplină a caracterului e ceea ce trebuie pentru a reabilita (apăra) caracterului lui Dumnezeu.

Desăvârșirea nu-i mântuiește pe oameni dar contribuie la reabilitarea caracterului lui Dumnezeu. Dacă sunt sau nu mântuit este mai puţin important decât dacă Dumnezeu este considerat a fi drept la judecata Sa ( Romani 3:4; Apocalipsa 14:6, 7). Siguranţa guvernării lui Dumnezeu şi împlinirea în sfârşit a făgăduinței celei de a Doua Veniri a lui Isus sunt legate de a doua problema şi nu de prima. Spunând lumii adevărul despre Dumnezeu noi votăm pentru caracterul Său. Urnele sunt gata să se închidă.

Concluzie

Reforma nu s-a terminat. Ultima generaţie are misiunea de a o termina. Dumnezeu doreşte să-L iubim pe baza faptului că Îl înțelegem cu adevărat. Erorile referitoare la caracterul lui Dumnezeu ne împiedică să facem acest lucru; aşadar orice eroare care Îl prezintă pe Dumnezeu într-o lumină falsă trebuie smulsă din rădăcini (Matei 15:13). Imaginea biblică a lui Dumnezeu este mai mult cea a unui Tămăduitor decât cea a unui Judecător neîndurător.

Dar unde este dovada? Care este argumentul final astfel încât Dumnezeu să-I poată spune Satanei: “Acuzaţiile tale nu au nici o dovadă; cazul se respinge”? Tatăl nostru din ceruri nu intenţionează doar să afirme că are dreptatea de partea Sa ci doreşte, prin cei care cred în El, să-Și demonstreze bunătatea în mod real. Noi avem un rol important în războiul marii controverse.

În curând, în timp ce noi rămânem în Hristos, umblând în lumina pe care ne-o dă în fiecare zi şi făcându-ne un obicei din a nu spune “Nu” datoriei, vom face parte din acea măreață oștire care spune că judecata lui Dumnezeu este “ adevărata şi dreapta” ( Apocalipsa 19:2).Vom face parte din răspunsul etern la minciunile Satanei. Vom face parte din motivul care garantează că întreg Universul va fi pentru totdeauna ferit de orice revoltă.

A face parte din acel răspuns este cel mai practic lucru pe care îl poate face un om. Dumnezeu vrea ca noi să fim martorii caracterului Său. Nimic nu este mai plin de însemnătate decât acest aspect al Teologiei Ultimei Generații.

 Subiecte de discuţie

  1. Cum continuă procesul Reformei?
  2. Care este învățătura falsă înrădăcinată în minţile lui Luther şi Calvin?
  3. Pe ce temei doreşte Dumnezeu să Îl iubim?
  4. Cine este mai uşor de iubit? Cineva care condamnă sau cineva care vindecă?
  5. Cum încearcă Dumnezeu să arate că Tămăduitorul vindecă într-adevăr?
  6. Avem noi un rol în marea controversă sau suntem nişte simpli spectatori?
  7. Care este cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată?
14. Momentul deciziei pentru planeta Pământ

În pofida insubordonării din trecut, noi credem ca Dumnezeu este gata să lucreze printr-un popor de oameni pocăiţi. El îi foloseşte pe Adventiştii de Ziua a Şaptea pentru a pregăti înălțarea la ceruri pe cei care doresc acest lucru. Nu este necesar nici un articol nou de credință în doctrinele fundamentale pentru a propovădui Teologia Ultimei Generații. Când Adventiştii vor îmbrățișa adevărul pe care ei îl au acum, vor fi asemenea celor cinci fecioare înţelepte. Adevărurile Adventiste, înflăcărate de puterea transformatoare a Duhului Sfânt va da naştere luminii ce va spune lumii: “Iată-L pe Dumnezeul vostru!” Caracterul lui Dumnezeu va fi descoperit mai clar și mai cuceritor decât oricând înainte pe planeta Pământ de către cei care Îl urmează pe Hristos. Va fi momentul deciziei pentru toţi, de oriunde ar fi ei.

Dumnezeu este gata sa-şi înceapă lucrarea

Dumnezeu este încet la mânie, milostiv şi răbdător. Scriptura ne arată că El este gata să lucreze prin oamenii care s-au îndepărtat de propriile lor căi şi s-au reîntors spre El.

De-a lungul celei mai mari părţi a istoriei poporului lui Dumnezeu, aceștia au dovadă de nesupunere. Şi totuşi El aşteaptă. El doreşte să îi provoace la o experienţă mai profundă. Acest lucru a fost adevărat în vremea lui Israel; a fost adevărat în vremea primei biserici; este adevărat şi acum în momentul ploii târzii şi bisericii ultimelor zile. Dumnezeul singuratic Îşi aşteaptă încă mireasa confuză. Dragostea lui nu s-a diminuat. Mirele continuă să aştepte în faţa altarului în timp ce mireasa lui “se pregăteşte” (Apocalipsa 19:7, 8).

Dumnezeu înfăptuieşte neîncetat lucrarea providenţială pentru oamenii Săi. Nu rămâne niciodată fără martori care să dezvăluie adevărul despre caracterul Său. În secolul al XIX–lea El a ridicat o mişcare şi a situat-o în Biserica Adventista de Ziua a Şaptea. Multe sunt zilele de glorie în istoria înfăptuirii lucrării Sale prin aceasta. De asemenea multe sunt zilele de umilinţă suferită pentru eşecurile acesteia.

Ea se teme de luptă şi este istovită fiindcă pentru fiecare atac mârşav lansat de Satana, apărătorii adevărului s-au luptat cu săbiile contra săbiilor, cu cuvintele contra cuvintelor şi cu adevărul contra falsei doctrine. Domnul este un războinic viteaz (Exodul 15:3). La fel sunt şi credincioşii Săi. În trecut ei se luptau pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna (Iuda 3). Astăzi  încă se mai luptă.

Misiunea poporului lui Dumnezeu astăzi

Misiunea Adventiştilor de Ziua a Şaptea este, în ochii lui Dumnezeu, aceea care a fost întotdeauna – să îi pregătească pe oamenii Săi pentru înălțare (Efeseni 4:7–16; 5:25–27; Apocalipsa 7:1–3, 13, 14; 19:7, 8; 14:1–5; 1 Corinteni 15:51–54). Tăciunii sunt scoşi din foc (Zaharia 3:2) pentru a deveni făclii aprinse pentru adevăr. Războiul nu s-a terminat (Apocalipsa 12:17). Cei ai lui Dumnezeu stau la postul datoriei. Învățătura sănătoasă nu şi-a pierdut puterea. Deşi pădurea de erori se întinde în jurul ei, doctrinele adevărului curat se dezvăluie încă.

Listele doctrinelor fundamentale nu ne purifică şi nici listele asemănătoare prezentei lucrări care prezintă esenţa Teologiei Ultimei Generaţii. Nu putem fi sfințiți doar prin simple cuvinte sau prin erori. Dar cuvintele ce exprimă adevărul devin folositoare pe măsură ce sunt trăite şi aplicate. Pe măsură ce adevărul ne atinge viețile, acesta îşi  găseşte drumul spre gândurile şi sentimentele noastre (Ioan 17:17). Adevărul modelează caracterul.

Nu cerem nimic nimănui. Pur şi simplu susținem că înţelegem care sunt implicaţiile adventismului. Considerăm că aceste adevăruri sunt un ajutor pentru viața noastră spirituală. Noi trăim aceste adevăruri şi le împărtăşim cu ceilalţi. Acesta este ceea ce noi înţelegem a fi poziția prezentă a credinţei dată sfinţilor odată pentru totdeauna (Iuda 3). Acesta este punctul culminant. În acest punct adevărul va debarca la sfârşitul istoriei. Aici se termină toate drumurile.

Îmbrățișarea adevărului pe care îl deţinem deja

Se întâmplă ceva ce nu s-a mai întâmplat până acum atunci când adventiştii îmbrățișează adevărurile pe care le deţineau deja. Faptul că deţinem aceste adevăruri nu înseamnă că le şi folosim. În parabolă, proprietarul și-a arat pământul o dată şi încă o dată fără să găsească comoara care îi aparţinea şi care era îngropată acolo (Matei 13:44). Ca și popor și noi am făcut la fel.

Fără doctoria pentru ochi (Apocalipsa 3:18) nu putem vedea pentru a reuşi să ne găsim ochelarii. Fără lentilele adevărului nu putem înțelege bogăţiile aparținând vieţii şi evlaviei pe care Cerul le-a deschis deja pentru noi (2 Petru 1:3, 4). Cu toţii trebuie să ne vedem mai clar adevărata sărăcie (Apocalipsa 3:17) şi adevărata bogăţie (Coloseni 1:27).

În ziua în care vom îmbrățișa adevărurile pe care le avem deja, vom fi asemenea celor cinci fecioare înțelepte (Matei 25:1–13). Nunta era pregătită dar mirele întârzia. Zece fecioare, toate membre ale bisericii au plecat; toate au aţipit şi au adormit. La miezul nopţii s-a făcut strigarea “ Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!'”. Pe întuneric, cinci din cele zece fecioare au încercat sa-şi aprindă candelele când, şi-au dat seama că nu aveau destul ulei. Dar cinci dintre ele erau înțelepte şi, deşi asemenea celorlalte adormiseră, în momentul în care s-a anunţat venirea mirelui ele şi-au aprins candelele. Cele cinci fecioare înţelepte au avut destul ulei. Ele îşi  păstraseră legătura cu Dumnezeu şi Duhul Sfânt le-a ajutat să fie oglindirea vie a adevărului Său.

Ultimul imbold

Adevărurile trimise poporului lui Dumnezeu vor primi acum ultimul imbold. Minţile sunt deschise pentru a înţelege mai deplin rolul Duhului Sfânt. În sfârşit poporul Său este gata să coopereze cu El; în sfârşit ei sunt gata sa trăiască viaţa lui Isus. În sfârşit ei sunt gata să fie întruparea mesajului celui de-al Treilea Înger. Tăind nodurile gordiene ale falselor doctrine şi a blajinei evanghelii parțiale laodiceene, aceştia sunt plini de Duh Sfânt; aceştia reflectă în totalitate caracterul lui Isus şi aduc lumina (Apocalipsa 18:1) ce va spune lumii – “Iată-L pe Dumnezeul vostru!” (Isaia 60:1-3; 35; 40:9).

Bărbații şi femeile care “Îl vor vedea pe Isus” (Ioan 12:21) vor vedea caracterul Sau reprodus în credincioșii din toată inima ai Săi. Exceptându-L pe Isus Însuși, niciodată până atunci caracterul lui Dumnezeu nu va fi fost văzut şi auzit atât de clar și fermecător pe planeta Pământ. Planeta va tresări. În momentul în care lumea este adusă la testul cu privire la Sabat, acolo va sta cel mai convingător grup de martori ai lui Dumnezeu care a trăit vreodată. (1 Ioan 4:8; Apocalipsa 14:12).

Cel mai bun evanghelist este prezența lui Dumnezeu în cuvintele şi acţiunile noastre. Caracterul lui Dumnezeu reprodus în noi va aduce aceasta generaţie către momentul testului. Armaghedonul este sfârșitul disputei dintre altruism şi egoism.

Când Îi vom îngădui lui Dumnezeu sa-şi termine lucrarea în sufletele noastre vom atinge desăvârșirea în natura noastră căzută care încă este capabilă să păcătuiască. Vom spune mereu „Nu” aşa cum şi Isus a spus “Nu” tuturor ispitelor. Pentru a pune capăt şi ultimei probleme mult discutate referitoare la faptul că Isus a fost fără de păcat pentru că era Dumnezeu, ultima generaţie va dovedi fără nici o urmă de îndoială că bărbații şi femeile ce au naturi căzute pot trăi fără să păcătuiască. Această demonstraţie finală va contribui la reabilitarea caracterului lui Dumnezeu, dovedind că Satana nu a avut dreptate atunci când a făcut acele acuzaţii duşmănoase. Războiul marii controverse va ajunge la final!

Dezvoltând caractere pentru eternitate

Când discipolii L-au întrebat pe Isus „Doamne, arată-ne pe Tatăl, şi ne este de ajuns."  Isus le-a zis: „De atâta vreme sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: Arată-ne pe Tatăl? " ” (Ioan 14:8, 9). Noi nu suntem Isus şi nu vom fi niciodată. Dar este adevărat ca la sfârşit vom avea numele Tatălui Nostru scris pe frunţile noastre (Apocalipsa 14:1; 15:1-3).

Vom avea caracterul lui Isus (care ne-a arătat caracterul Tatălui nostru) reprodus în noi în mod desăvârșit. Cu siguranţă când ceilalţi ne vor vedea vor recunoaşte în noi reflectarea caracterului Tatălui nostru. Ei vor fi conduși la a da slava numelui Său. În sfârşit se va adeveri faptul că noi, transformaţi fiind de Tatăl nostru şi fiind ultima recoltă, putem fi caracterizaţi în sfera noastră ca “plini de îndurare şi milostivi, înceţi la mânie, plini de bunătate şi credincioşie” (Exodul 34:6). Aceasta nu este aroganţă. Pur şi simplu Dumnezeu ne arată ce poate face cu cei ce au fost nişte rebeli egoişti.

Predarea voinţei trasează linia de demarcaţie între copiii lui Dumnezeu, moştenitori ai cerului şi rebelii care refuză marea mântuire. În lucrurile spirituale, niciun om nu poate suplini lipsurile altuia. Caracterul nu este transferabil; “chiar de ar fi în mijlocul ei aceşti trei oameni: Noe, Daniel şi Iov, ei nu şi-ar mântui decât sufletul lor prin neprihănirea lor, zice Domnul, Dumnezeu."  (Ezechiel 14:14).Niciun om nu poate crede pentru altul aşa cum nu poate respira pentru altul. Niciun om nu-I poate da altuia caracterul care este rodul lucrării Duhului Sfânt.

Vom dezvolta caracterul pe care ni-l alegem. Va fi al nostru în ziua judecăţii. Va fi al nostru atunci când vom fi faţă în faţă cu Isus. Nu va putea fi schimbat (1 Ioan 3:1, 2). Astăzi este ziua mântuirii. Astăzi este ziua în care vom păşi alături de Isus.

Concluzie

Teologia Ultimei Generaţii: toţi creştinii ultimei generaţii cred într-o versiune a acesteia. Dar modul în care ei înţeleg evenimentele ultimelor zile se potriveşte cu scrierile inspirate? Iau toate variantele în considerare semnificaţia războiului marii controverse?

Atunci când oamenii lui Dumnezeu lasă la o parte scopul marii controverse sfârşesc prin a face parte dintr-un scenariu de genul “păcătuiește şi trăieşte”. Şi aceasta este un fel de Teologie a Ultimei Generaţii. Aşa că fiecare credincios care aparţine ultimei generaţii se raportează la un sistem teologic mai mult sau mai puţin definit. Atunci întrebarea este: cărei forme de TUG şi-au încredințat ei destinul etern?

Până  la urmă orice chestiune este o întrebare cu caracter de test. Îl iubeşti pe Isus cu toată inima? A trăi şi a dărui aceste adevăruri va costa ceva; există o etichetă de preț. Vom fi noi cei ce vom face posibil ca aceasta să fie ultima generaţie?

De fiecare data când păcătuim îi oferim un vot Satanei. Dar chipul lui Dumnezeu va fi reprodus întocmai în oameni. Onoarea lui Dumnezeu, onoarea lui Hristos este implicată în desăvârșirea caracterului poporului Său. Dumnezeu aduce la îndeplinire promisiuni străvechi. Doar adventiştii propovăduiesc încheierea timpului de probă;. nicio altă evanghelie nu permite acest lucru. Ascultarea poruncilor lui Dumnezeu prin aceiaşi credinţă pe care a avut-o şi Isus va avea un rol important în a ne aduce în sfârşit la starea de inocență în care a trăit Adam înainte de căderea în păcat. Mai sunt oameni ca Enoh şi în zilele noastre (Evrei 11:5). Vei fi şi tu unul dintre ei? Dar eu?

La sfârşitul timpului de probă, credincioşii lui Dumnezeu vor arăta cum este caracterul Său prin cuvinte şi prin fapte. Oricare ar fi împrejurările, ei vor rezista oricărei forme de constrângere. Pecetea şi semnul sunt cele care  trasează contrastul dintre alb și negru (Apocalipsa 7; 13). Cerul a aşteptat mii de ani acest moment. Pecetea pusă celor în care Dumnezeu va putea avea încredere întotdeauna, oameni care sunt într-atât de întemeiați în adevăr încât nu vor fi niciodată abătuţi de la aceasta cale – ei îi vor spune mereu “Da” lui Dumnezeu. În sfârşit  este momentul deciziei pentru toţi, de oriunde am fi.

Să pornim.

Subiecte de discuţie:

  1. Începând cu secolul al XIX-lea, care este agenția organizată de bază a lui Dumnezeu folosită pentru a transmite Mesajul celui de-al Treilea Înger?
  2. Care este misiunea Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea?
  3. Unde se dezvăluie încă învățăturile curate ale adevărului?
  4. Care sunt cererile pe care le fac cei ce cred în TUG către organizaţia bisericii?
  5. Deţin deja adventiştii aceste adevăruri? Ce se va întâmpla când acestea vor fi într-adevăr îmbrățișate?
  6. De ce nu poate fi transferat caracterul?
  7. Cred toţi creştinii – într-o formă sau alta – în Teologia Ultimei Generaţii?
  8. În lumina înțelegerii de acum mai clare a Teologiei Ultimei Generaţii, voi merge eu împreună cu Isus către o experienţă mai înaltă?