XXIV. Ce ar trebui să facem acum?
Copiază link

XXIV. Ce ar trebui să facem acum?

Deci, pare să fie suficientă vină pentru toată lumea. Ce ar trebui să spunem acum lumii?

Este îndoielnic faptul că liderii adventiști de ziua a șaptea la nivel mondial pot trata corespunzător o problemă de această magnitudine, făcând declarația academică tradițională că suntem „incomodați” de concluziile la care a ajuns dr. Froom. Seriozitatea şi amploarea neînţelegerii care a fost creată ar părea să necesite un anunţ potrivit căruia, deși recunoaştem că dr. Froom şi tovarăşii săi au stabilit în faţa lumii o declaraţie pe care ei o considerau a fi corectă, totuși investigația şi cercetarea continue au arătat că nu pot fi susținute concluziile.

Ce ar trebui să spună dr. Martin lumii? Nu vom îndrăzni să vorbim în numele lui, dar se pare că un fel de declaraţie rectificativă este recomandată. Va continua apoi să-i numească din nou pe adventiștii de ziua a şaptea drept un „cult”? Această întrebare trebuie rezolvată în conştiinţa sa. Din partea mea, trebuie să mărturisesc că puterea mea de înţelegere nu este egală cu provocarea de a înţelege gândirea unui teolog care ar citi următoarele versete biblice şi apoi ar acuza membrii unui grup creştin, care doresc să le accepte aşa cum sunt scrise, fără rectificare, drept un cult. (Sublinierea din toate citatele îmi aparține.)

Despre Fiul său Isus Hristos, Domnul nostru, care a fost născut conform cărnii din sămânța lui David. – Romani 1:3

[…] Dumnezeu, trimițând pe propriul Său Fiu în asemănarea cărnii păcătoase […] – Romani 8:3

Fiindcă deopotrivă cel ce sfințește și cei sfințiți, sunt toți dintr-unul; din care cauză, nu Se rușinează să îi numească frați. – Evrei 2:11

Fiindcă, după cum copiii sunt părtași cărnii și sângelui, în același fel și El S-a împărtășit din aceleași […] – Versetul 14

[…] a luat asupra Lui sămânța lui Avraam. – Versetul 16

De aceea în toate I Se cuvenea a fi făcut asemenea fraților Săi […]  – Versetul 17

Fiindcă nu avem un Mare Preot care nu poate să simtă compasiune pentru neputințele noastre, ci în toate a fost ispitit asemenea nouă […] – Evrei 4:15

[…] a fost făcut în asemănarea oamenilor. – Filipeni 2:7

Cei care se întreabă dacă exprimarea lui Pavel din Romani 8:3, în asemănarea cărnii păcătoase, ar putea însemna doar o asemănare aparentă şi nu o asemănare reală, ar trebui să cântărească cu atenţie rezultatele aplicării consecvente a principiului interpretativ la Filipeni 2:7. Biserica s-a confruntat cu această întrebare în controversele hristologice din secolelor timpurii ale erei creştine şi, în final, a respins cu fermitate ideea de asemănare aparentă, dar nu reală, ca fiind o hristologie defectuoasă, rezultând dintr-o înţelegere greşită a cuvântului „asemănarea” a lui Pavel şi nefiind compatibilă cu adevărata credinţă creştină. Ar trebui să acceptăm cu recunoştinţă principiul lor interpretativ, că cuvântul grecesc homoioma al lui Pavel înseamnă o asemănare reală şi nu doar una aparentă, aşa cum vedem în Filipeni 2:7, și apoi să respingem acelaşi principiu când privim în Romani 8:3?

Concluzia că aceste versete pot fi înţelese în mod corespunzător ca însemnând că Hristos a venit pe pământ în natura omului căzut, mai degrabă decât în natura lui Adam înainte de cădere, nu mi se pare a fi o concluzie absurdă, cu atât mai puţin una cultică. Dar trebuie să trăiesc cu conştiinţa mea şi să-i las pe alţii să trăiască cu a lor.

Şi ce ar trebui să spună lumii actuala generaţie de adventiști de ziua a şaptea? Am putea evita responsabilitatea directă și primară, subliniind faptul că nu am luat parte la discuţiile şi concluziile iniţiale. Dar care este responsabilitatea noastră acum?

Cu riscul de a-i ofensa pe cititorii neadventiști ai acestei lucrări, aş dori să vă prezint o ilustraţie care cred că va fi plină de înțeles pentru cititorii mei adventiști. Când noi, adventiștii, discutăm despre înţelegerea noastră cu privire la Sabat cu neadventiștii, una dintre întrebările care va fi foarte probabil adresată este următoarea:

Cum rămâne cu bunicul meu (sau bunica, tatăl, mama, etc.)?
El (ea) a fost un (o) creștin(ă) sincer(ă), dar nu a păzit Sabatul.
Cum rămâne cu el (ea)?

De nenumărate ori am răspuns la întrebare cu o ilustrație care este foarte veche, dar încă eficientă. Sună cam aşa:

Să presupunem că bunicul tău avea un magazin de ţară şi că pe tejghea avea un semn pentru măsurarea metrilor de stofă. El a vândut mulţi metri în conformitate cu această măsură timp de douăzeci de ani. Apoi tu moştenești magazinul şi vinzi metri de stofă, în acelaşi fel, timp de încă zece ani. Dar, într-o zi, o clientă se întoarce la magazin şi se plânge că metrul de stofă pe care l-a cumpărat de la tine era de numai 98 de cm lungime, nu de 100.

Eşti indignat. Precizezi, cu patos, că bunicul tău a vândut mulți metri în conformitate cu acest semn timp de douăzeci de ani, iar tu timp de zece ani, și că nimeni nu a făcut vreodată o astfel de plângere până acum. Clienta ta răspunde că nu contestă integritatea morală a bunicului tău sau a ta, dar ar aprecia dacă ai verifica măsura de pe tejghea.

Dintr-o altă parte a magazinului procuri o riglă, o pui pe tejghea şi ai un şoc. E adevărat. Măsura de „un metru” este de numai 98 cm lungime! Tâmplarul care a montat tejgheaua pare să fi făcut o greşeală. Aşa că acum întrebăm:

Bunicul tău a fost vinovat? Nu. N-a ştiut.
Ai fost tu vinovat? Nu. N-ai ştiut.
Dar acum, care este responsabilitatea ta?
Cât de mulți metri de 98 cm poți vinde fără a fi vinovat?

Răspunsul evident vine întotdeauna rapid. Niciunul. Nici un singur metru.

După cum văd eu, responsabilităţile actualei comunităţi academice adventiste de ziua a şaptea sunt următoarele:

  1. Verificarea constatărilor prezentei lucrări. Concluziile unei persoane nu ar trebui să fie acceptate din oficiu, chiar dacă acestea sunt concluziile mele, ca nu cumva să riscăm să repetăm aceeaşi experienţă regretabilă cu care ne confruntăm acum. Pentru a facilita acest lucru, am fost atent să includ numărul coloanelor din revistă în documentaţia mea. Consider că procesul de verificare poate fi realizat într-un timp relativ scurt.
  2. Atunci când aceste constatări au fost verificate, o declaraţie rectificativă corespunzătoare ar trebui să fie prezentată lumii.
  3. Un proces extins de reeducare în cadrul Bisericii Adventiste ar trebui întreprins fără întârziere. Dimensiunile acestei probleme sunt indicate de faptul că declaraţia eronată a fost inițial pregătită şi publicată de profesori de seminar, şi că ei şi succesorii lor au prezentat-o studenţilor care acum predau în colegiile adventiste de ziua a şaptea şi predică în Bisericile Adventiste de Ziua a Şaptea. În acest mod, confuzia a fost amplificată. Totuşi, cred că o rectificare adecvată ar putea fi făcută într-un timp relativ scurt. A fost nevoie de aproape treizeci de ani pentru ca situaţia să atingă actualul grad de tensiune. Mă îndoiesc că ar fi nevoie de mai mult de un an sau doi pentru a îndrepta problema. Membrii bisericii noastre, vorbind la modul general, nu au fost implicați în această neînţelegere în măsura în care au fost seminariile şi colegiile noastre.

Însă va fi necesar să ne adresăm o întrebare copleșitoare: Suntem în stare să recunoaștem că s-a făcut o greşeală? Natura umană se ferește de o astfel de responsabilitate.

Să ne gândim, în timp ce luptăm cu această întrebare, la exemplul unora dintre conducătorii evrei din vremea lui Hristos. Conform analizei lui Ellen White, la început, ei au respins povestea păstorilor despre naşterea lui Isus din convingere, crezând că acest lucru nu ar putea fi adevărat. Dar evenimentele ulterioare i-au convins că trebuie să fie adevărat. Cu toate acestea, mai degrabă decât să se umilească admițând faptul că au greșit, au ales să-L răstignească pe Hristos. Atât de departe pot merge fiinţele umane pentru a-și proteja reputaţia.

Suntem în stare să admitem o greșeală?

Mai gândeşte-te, frate învățat, frate profesor, frate pastor.
Gândeşte-te bine.

 

Notă specială pentru membrii bisericii

Dacă voi, care sunteţi membri ai Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, sunteţi convinşi, ca şi mine, că situaţia din faţa noastră trebuie corectată, vă rog să vă gândiți împreună cu mine la maniera în care corectarea poate fi realizată.

Ne putem aştepta ca administratorii noştri să preia inițiativa? Nu chiar. Ei sunt ca un călăreț care intră în arena circului, stând cu câte un picior pe spatele a doi cai diferiți. Fireşte, preocuparea lor principală este ca cei doi caii să rămână unul lângă celălalt. Ar fi foarte dificil pentru ei să iniţieze o acţiune pe care ar vedea-o ca un potenţial pericol pentru unitatea bisericii.

Pastorii bisericii noastre? Ei se află între ciocan și nicovală. Chiar dacă s-ar putea să fie convinși de dovezi că este necesar să se facă o corectare, ei ştiu, de asemenea, că, dacă încearcă să iniţieze o schimbare fără sprijinul administrației, vor fi stigmatizați drept „controversați” şi „dezbinători,” iar acest lucru poate însemna sinucidere profesională.

Profesorii noştri? Dintre toţi lucrătorii bisericii noastre, ei sunt cei mai profund implicați în această problemă. Eroarea le-a fost transmisă prin canale academice, aparent cu ştampila aprobării denominaționale. Ei au transmis-o studenților lor. Administratorii şi pastorii ar putea să stea deoparte de această problemă, dar profesorii nu pot. Studenţii lor pun întrebări la care trebuie să răspundă, şi astfel ei au făcut publice şi au scris declaraţii în apărarea cărții Questions on Doctrine. Ar fi foarte jenant pentru ei să se retragă acum din aceste poziţii.

Cine a mai rămas?

Voi.

Voi aveți libertate de acţiune. Nu sunteţi îngrădiți de restricţiile organizaţionale care limitează libertatea lucrătorilor bisericii noastre. Speranţa mea este în voi. Organizaţia noastră este una democratică şi ar trebui să încercăm cu toții să acționăm împreună.

În timp ce scriu aceste cuvinte (martie 1986), oamenii din Filipine tocmai au oferit lumii un exemplu impresionant cu privire la ceea ce poate fi realizat de o opinie publică stârnită. Nu mă înţelegeți greşit. Eu nu insinuez ca cineva să iasă în stradă sau să facă propagandă pentru o schimbare în conducere. Aceste metode sunt pentru lume, nu pentru biserică. Iar schimbarea conducătorilor în acest moment nu ar realiza prea mult. Puţini administratori, dacă există vreunul, ar fi dispuşi să meargă înaintea poporului lor cu o problemă de acest gen.

Atunci, ce putem face?

Educați, educați, educați. (5M 590). Dovezile sunt clare. Argumentele nu sunt necesare. Nici un învățat nu ar îndrăzni să apere neregularităţile procedurale din declaraţia despre natura umană a lui Isus din Questions on Doctrine, iar însemnările istoriei nu pot fi tăgăduite. Problema noastră este pur şi simplu faptul că nu am știut aceste lucruri. Ne-am concentrat atenţia asupra gândirii lui Calvin şi a lui Luther şi am neglijat propria noastră istorie teologică.

Şi te rog, fratele meu, nu suspecta faptul că problema din faţa noastră este o lipsă de integritate sau de sinceritate. În primăvara anului 1985, un pastor adventist din Australia a vorbit în capela seminarului din Filipine, unde predam. Un student l-a întrebat ce învață pastorii adventiști din Australia despre natura lui Hristos. În timp ce îi ascultam răspunsul, mi-am dat seama că, dacă mi-ar fi fost adresată mie aceeaşi întrebare acum zece ani, aș fi dat exact acelaşi răspuns pe care acest pastor l-a dat. De fapt, el a spus:

Dacă vrei să ştiţi ce învățăm despre natura lui Hristos, studiază Questions on Doctrine.

Acum zece ani aş fi dat exact acelaşi răspuns.

Lucrul pe care încerc să îl stabilesc este următorul: în măsura în care sunt capabil să judec, nu eram mai puţin serios şi sincer acum zece ani decât sunt astăzi. Problema mea nu a fost lipsa de sinceritate, ci lipsa de informaţii. Nu mi s-a dat nicio ocazie să examinez probele. Cred că acelaşi lucru este valabil şi pentru majoritatea colegilor mei lucrători din Biserica Adventistă. Să nu suspectăm, cu atât mai puţin să acuzăm, pe cineva de fățărnicie. După ce am încheiat patruzeci de ani de slujire în cadrul Bisericii Adventiste, voi declara, aici, cu convingere că eu îi consider pe „lucrătorii” Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea ca fiind printre cele mai sincere și mai devotate persoane care se găsesc pe fața pământului în ziua de azi. Am socotit un privilegiu să trăiesc şi să lucrez printre ei.

Deci, să educăm, să educăm, să educăm. Lăsați dovezile să vorbească singure. Încercați să evitați disputele. După ce ați terminat de citit această carte, dați-o și altcuiva să o citească. Oferiți-o pastorului vostru şi lăsați-l să ştie câţi dintre frații voștri, membri ai bisericii, sunt la fel de îngrijoraţi ca voi despre curăția credinţei noastre. Lăsați dovezile să acționeze asemenea unui aluat dospit în biserica noastră din întreaga lume. Când suficienți oameni au văzut dovezile, putem fi siguri că se va face ceea ce trebuie. Nu trebuie să avem nicio îndoială în această privinţă.

Sunt optimist în legătură cu acest lucru. Cred că biserica noastră îşi va corecta cursul şi va continua să-şi îndeplinească destinul rânduit de Dumnezeu. Am avut cutezanţa de a prezice că vor fi cel puţin o sută de milioane de adventiști de ziua a șaptea care Îl vor aştepta pe Domnul nostru, atunci când va reveni. Dar aceasta este un alt subiect.

CURAJ ÎN DOMNUL!