XXIII. Cum ar trebui să înţelegem?
Copiază link

XXIII. Cum ar trebui să înţelegem?

Cum putem înţelege ce s-a întâmplat în anii 1950? Elementele experienţei au fost raportate de atât de mulţi participanţi încât ne putem simţi relativ siguri în reconstruirea unui rezumat al evenimentelor în felul următor:

  1. Donald Grey Barnhouse, editor la Eternity, o revistă pentru pastorii evanghelici protestanţi, colaborează cu un tânăr învățat, Walter Martin, care studiază „cultele” americane. Unele dintre constatările lui Martin sunt tipărite în revista Eternity.
  2. Dr. Barnhouse rostește o predică la radio, care este ascultată de către un pastor adventist de ziua a șaptea, T.E. Unruh. Unruh îi scrie lui Barnhouse o scrisoare de apreciere.
  3. Reamintindu-i-se, prin intermediul scrisorii, de existența adventiștilor de ziua a șaptea, Barnhouse îi sugerează lui Martin că acest grup ar trebui să fie următorul subiect al investigațiilor sale.
  4. Martin îi abordează pe conducătorii adventiști de ziua a șaptea la nivel mondial din Washington, D.C. şi solicită cooperarea lor. După o anumită ezitare, solicitarea este acceptată.
  5. O serie extinsă de conversaţii şi comparaţii de opinii între Martin şi un mic grup de adventiști au dus, în cele din urmă, la concluzia că adventiștii de ziua a şaptea nu sunt un „cult.”
  6. Una dintre influenţele majore care a condus la această concluzie este asigurarea din partea grupul adventist că Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, în afară de o minoritate slab informată, a crezut întotdeauna, ca Martin şi colegii săi evanghelici, că Domnul Isus Hristos a venit pe acest pământ în natura lui Adam înainte de cădere. Dovezile oferite lui Martin se bazau pe documentul pe care l-am examinat în Secţiunea a patra şi l-am găsit a fi extrem de eronat.

Cum s-a putut întâmpla acest lucru?

Să ne impunem cu hotărâre să analizăm, fără eschivare, toate posibilităţile:

1. Atât grupul adventist cât şi Walter Martin erau deopotrivă persoane necinstite care colaborau în mod deliberat la amăgirea lumii.

Acest lucru ar fi contrar a tot ceea ce știm despre ei. Activitatea lui Walter Martin nu ar oferi sprijin nici unei astfel de acuzaţii. Iar aceia dintre noi care sunt familiarizaţi cu devotamentul de lungă durată al adventistului faţă de cauza lui Hristos, găsesc această concluzie absolut inacceptabilă. Am putea sublinia în această privință (deşi unii, învinovățind coluziunea, ar putea respinge această dovadă) că, până în ziua de azi Martin a rămas convins de sinceritatea şi integritatea adventiștilor, aşa cum ei au rămas convinşi de ale lui.

2. Ori adventiștii au fost nesinceri, iar Martin a fost sincer; ori Martin a fost nesincer, iar adventiștii au fost sinceri.

Aici trebuie să recunoaştem că păşim pe un teren minat. Resentimentele care mocnesc din ultimele decenii sunt susceptibile de a izbucni în noi explozii, întrucât persoane din ambele părţi rezolvă problema potrivit cu concepţiile lor anterioare şi/sau greşite.

Suntem obligaţi să recunoaştem că atât comunitatea adventistă de ziua a şaptea, cât şi comunitatea protestantă evanghelică, s-au privit mult timp cu mare neîncredere şi ar putea fi în siguranţă să descriem acest lucru ca pe o subestimare remarcabilă a acestei lucrări. Putem, fără ezitare, să privim în față dovezile? Mulți protestanți evanghelici i-au considerat mult timp nesinceri pe adventiștii de ziua a șaptea, din motive pe care îi voi lăsa să le furnizeze (negarantând corectitudinea lor). Şi din partea lor, mulţi adventiști de ziua a şaptea i-au privit mult timp pe protestanții evanghelici drept nesinceri, din motive pe care pot să le furnizez. Am un sertar plin de lucrări, broșuri şi cărţi care au fost scrise şi distribuite de către evanghelici despre adventiști, care sunt literalmente pline cu relatări false și grosolane ale faptelor, neexceptând afirmaţia înfiorător de falsă că noi, adventiștii de ziua a şaptea, credem că Satana este Mântuitorul nostru.

Este îndoielnic faptul că va fi posibilă o cercetare logică cu privire la natura problemei din faţa noastră, dacă vom permite ca aceste neînţelegeri şi prejudecăţi învechite să fie reînviate. Şi nu trebuie să recunoaștem că întrebările cu privire la sinceritatea şi integritatea inimilor omenești sunt în mare măsură dincolo de judecata omenească? Și nu ar fi mai bine dacă ne-am preocupa de lucrarea mâinilor omenești şi am lăsa judecata inimilor omenești Domnului? Am putea lua în considerare în acest moment sfatul scriitorului adventist, F.D. Nichol, care ne-a cerut să ne reamintim că oamenii pot susține cu sinceritate declarații absurde; şi sfatul lui Ellen White, care ne-a îndemnat ca întotdeauna să admitem că cei care nu sunt de acord cu noi sunt sinceri în convingerile lor. A treia posibilitate ar fi aceasta:

3. Membrii grupului adventist nu au fost atât de bine informaţi despre istoria bisericii lor, pe cât ar fi trebuit să fie, iar Walter Martin nu a fost atât de atent la examinarea surselor primare, pe cât ar fi
trebuit să fie.

Aceasta pare a fi cea mai acceptabilă şi mai solidă explicaţie a ceea ce s-a întâmplat. Pe măsură ce analizăm rolul jucat de grupul adventist, descoperim că termenul plural nu este deloc adecvat.

Devine din ce în ce mai clar că clasificarea probelor a fost realizată de o singură persoană, dr. L.E. Froom, și că ceilalți pur și simplu au făcut cunoscute concluziile sale lui Martin și întregii lumi. Explicaţia lor ar putea fi aceea că, din cauza responsabilităţilor grele pe care le purtau, nu au avut timp pentru activităţi ample de cercetare. În orice caz, lipseau în mod evident verificări eficiente şi reverificări privind descoperirea, selectarea şi clasificarea informațiilor.

Este la fel de evident că dr. Froom nu a devenit tot atât de expert în teologia istorică a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, precum în teologia istorică europeană. Și apoi, el putea să aducă drept argument faptul că cercetarea masivă pe care o făcea în teologia istorică europeană, care a dus la lucrările sale monumentale, The Prophetic Faith Of Our Fathers și The Conditionalist Faith Of Our Fathers, i-a lăsat timp prea puțin timp pentru o examinare detaliată a însemnărilor istorice adventiste de ziua a șaptea.

Astfel, câteva elemente care au ieșit la lumină au fost rapid redactate într-o declaraţie care nu reflectă o conştientizare a totalității dovezilor existente.

Cât despre dr. Martin, nu pare că acesta a făcut o examinare personală suficient de atentă a surselor primare relevante, sau că atitudinea critică corespunzătoare, pe care un învățat atent trebuie să şi-o asume faţă de toate clasificările probelor, a funcţionat în acest caz. Ne amintim că declaraţia prezentată de Froom şi de tovarăşii săi a fost în întregime de natură istorică şi a fost compusă în întregime din interpretări ale declaraţiilor lui Ellen White. S-ar părea că, dacă dr. Martin ar fi examinat în mod sistematic aceste declarații în contextul lor original, cu siguranţă ar fi avut îndoieli cu privire la neregularităţile procedurale. Iar dacă ar fi analizat în profunzime toate declaraţiile despre natura umană a lui Isus pe care Ellen White le publicase în cărţi şi articole din reviste, el nu ar fi putut să evite concluzia că ea a crezut, cu mare convingere, că Isus Hristos a venit pe acest pământ în natura umană a omului căzut, şi categoric nu în natura lui Adam înainte de cădere.

În elaborarea acestei concluzii, nu trebuie să criticăm motivele nimănui. Dacă adventiștii au fost motivaţi de dorinţa de a îmbunătăţi relaţiile dintre Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea şi alte biserici, nu i-am putea învinovăţi pentru aceasta. Şi dacă Walter Martin a fost motivat de dorinţa de a îndrepta Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea către poziţii teologice pe care el le considera a fi corecte, nu l-am putea învinovăţi pentru acest lucru. Dar, bineînțeles, nu este nici absurd, nici necreştinesc să insistăm ca acuratețea istorică să nu fie compromisă în niciun fel în căutarea acestor obiective. În opinia mea, atât adventiștii, cât şi Walter Martin ar fi trebuit să fie mai atenţi în ceea ce privește acurateţea istorică.

Acest lucru ne lasă cu întrebarea: Cum au ajuns concluziile eronate ale acestui mic grup să fie acceptate de către adventiști?

S-ar părea că răspunsul poate fi dat într-un singur cuvânt: autoritate. Au existat mai multe forțe care au acționat în această situaţie.

Atitudinile împotriva autorității și instituției din anii 1960 nu apăruseră încă în viaţa americană în anii 1950. Respectul pentru autoritate în toate domeniile a fost mult mai comun decât acum.

Majoritatea pastorilor adventiști de ziua a şaptea la acel moment nu erau instruiți într-un seminar sau o școală postuniversitară, ci plecau în misiune imediat după absolvirea colegiului, cu specializare în religie.

Materialele sursă necesare pentru o analiză istorică a opiniilor hristologice ale Bisericii Adventiste şi ale lui Ellen White erau disponibile numai la sediul central al bisericii din Washington, D.C. Acestea nu fuseseră distribuite în bibliotecile din întreaga lume (prin microfilm), așa cum sunt acum.

Cei care au avut întrebări, întrucât unii aveau, s-au trezit privind pe cele două țevi ale puștii autorității. Cu ce drept ar îndrăzni ei să nu fie de acord cu învățații de frunte ai bisericii lor? Şi cu ce drept ar îndrăzni ei să nu fie de acord cu dr. Walter Martin, ale cărui calificări academice au fost prezentate ca fiind impecabile?

Deci, atunci când cartea Questions on Doctrine a fost publicată de către o editură adventistă de ziua a șaptea în 1957, susţinută de un program de publicitate foarte puternic în revistele adventiste, prezumtiv aprobată de către mulţi lideri de opinie adventiști de ziua a şaptea şi purtând ştampila de aprobare a conducătorilor Conferinţei Generale, ce pastor sau profesor adventist ar îndrăzni să ridice obiecţii?

(Au existat foarte puţine persoane bine informate cu privire la acest subiect, inclusiv un învățat adventist competent, pe nume M.L. Andreasen, care au ridicat obiecţii. Ei au fost tratați cu fermitate, dacă nu chiar cu cruzime, ca fiind persoane care produc probleme și care au încălcat principiile de ordine ale bisericii. Alţii, fără îndoială, au considerat experienţa lor o lecţie instructivă.) Iar când cartea doctorului Martin, The Truth About Seventh-day Adventists, a fost publicată de editura Zondervan (1960) şi susţinută de recomandările sale academice impresionante, cine și-ar fi imaginat că un astfel de document teribil de incorect, ca cel pe care l-am examinat, ar fi putut supravieţuit verificării sale profesionale?

Dr. Martin însuşi relatează că, atunci când editorii de la editura Zondervan și-au exprimat îndoielile cu privire la manuscrisul său, el le-a calmat temerile prin afirmarea autorităţii sale academice, mai degrabă decât prin prezentarea probelor.[1] Privind acum asupra acestei situații, ar părea că ar fi fost mai bine pentru biserică şi pentru lume dacă editorii de la Zondervan ar fi insistat cu încăpăţânare să examineze probele.

 

[1] Adventist Currents, iulie 1983, pagina 19.