Anexa C

Copiază link

Anexa C


Ar trebui ca doctrina lui Augustin cu privire la păcatul originar
să fie adăugată
la teologia adventistă de ziua a şaptea?

De vreme ce este cunoscut faptul că există recomandări ca doctrina lui Augustin cu privire la păcatul originar să fie adăugată la teologia Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, s-ar părea că o examinare atentă a acestei doctrine ar trebui să fie întreprinsă de către toţi cei care sunt preocupaţi de puritatea credinţei adventiste. Prin adăugarea doctrinei păcatului originar, vor fi necesare schimbări majore în teologia noastră deoarece natura lui Dumnezeu, natura lui Hristos întrupat, natura omului şi chiar natura mântuirii — toate au legătură cu doctrina lui Augustin.

Vor fi necesare schimbări semnificative în preţioasa doctrină a neprihănirii prin credinţă. Studentul poate verifica cu uşurinţă relaţia strânsă dintre conceptele păcatului originar şi doctrina neprihănirii prin credinţă, adresând două întrebări susţinătorilor aşa-numitei „noii teologii”:

1: De ce credeţi că este imposibil pentru creştini să înceteze a păcătui, chiar şi prin puterea lui Hristos?

2: De ce credeţi că Hristos întrupat a trebuit să ia natura lui Adam înainte de cădere, mai degrabă decât o natură asemănătoare cu a noastră?

Acelaşi răspuns va fi dat ambelor întrebări: din cauza păcatului originar. Întrucât depravarea păcatului originar rămâne în toţi credincioşii până când aceştia mor, este imposibil pentru ei să înceteze vreodată a păcătui, chiar şi prin puterea lui Hristos. Şi, de vreme ce vina moştenită a păcatului originar L-ar fi împiedicat pe Hristos să devină Mântuitorul lumii, El trebuia să fie protejat de păcatul originar prin asumarea naturii lui Adam înainte de cădere.

Deci, problema fundamentală în discuţia actuală nu este doctrina neprihănirii prin credinţă, ci doctrina păcatului originar. Înainte de a decide dacă să adauge doctrina păcatului originar la teologia Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, studenţii care studiază subiectul cu atenţie vor dori să examineze această doctrină în contextul său istoric. Nişte rezumate oarecum prescurtate ale diferitelor dezbateri asupra doctrinei pot fi găsite în manuale standard de teologie sistematică, cum ar fi cele pregătite de Berkhof, Shedd, Strong şi alţii.[1] Pentru recenzii mai extinse aş sugera următoarele lucrări:

The Doctrine of Sin, R.S. Moxon; George H. Doran Co, New York, 1922. Opiniile principalilor oponenţi ai dezbaterii, din vremea lui Augustin până în prezent, sunt formulate simplu şi clar.

The Ideas Of The Fall And Of Original Sin, N.P. Williams; Longman’s, New York, 1927. O lucrare similară cu cea de mai sus, dar prezentând mai multe detalii cu privire la diferitele opinii.

Original Sin, Henri Rondet; Alba House, New York, 1972. Acelaşi material, privit din perspectiva unui scriitor romano-catolic.

A Guide To The Thought Of St. Augustine, Eugene Portalie; Henry Regnery Co, Chicago, 1960. O lucrare puternic explicativă scrisă de către un autor iezuit.

Changing Conceptions Of Original Sin, H. Shelton Smith; Scribners, New York, 1960. O discuţie detaliată a dezbaterilor asupra păcatului originar între teologii de pe continentul american.

Aceste lucrări sunt potrivite pentru a oferi studentului o înţelegere generală a naturii dezbaterii şi a poziţiilor diferiţilor teologi catolici şi protestanţi care s-au luptat cu doctrina lui Augustin de-a lungul secolelor.

Aurelius Augustin (354–450) s-a născut la Tagaste, Africa de Nord, dintr-un tată păgân şi o mamă creştină. Fiind un student strălucit, el a excelat în filosofie şi retorică şi, în cele din urmă, a slujit ca profesor de retorică în Tagaste, Cartagina, Roma şi Milano. Sub influenţa lui Ambrozie de Milano, el a devenit creştin şi apoi preot, iar în cele din urmă episcopul de Hipona din Africa de Nord. Abilităţile sale filosofice şi retorice l-au făcut gigantul dialectic al părinţilor bisericii.[2]

El a avut o natură extrem de pătimaşă şi, pe când era student în Cartagina, s-a lăsat cu entuziasm în voia practicării viciilor păgâne care abundau acolo. „Mi-a fost ruşine să n-am pic de ruşine,” a scris el mai târziu despre aceşti ani.[3] El şi-a luat o concubină, care i-a născut doi fii, a trăit cu ea timp de cincisprezece ani, apoi a alungat-o întrucât a început să se apropie de biserică.[4] Cu toate acestea, şi-a dat seama că este incapabil să-şi controleze sentimentele, aşa că şi-a luat o a doua concubină şi a trăit cu ea în timpul celor doi ani în care asculta predicile lui Ambrozie de Milano.[5] Devenind convins, în cele din urmă, că era datoria sa creştină, el şi-a alungat a doua concubină şi s-a dedicat tensiunilor şi frustrărilor de o viaţă ale celibatului preoţesc.

Având în vedere aceste circumstanţe, nu suntem cu totul surprinşi să aflăm că, în scurt timp, el a făcut publică o descoperire teologică profundă, conform căreia în om există un rău imposibil de eradicat, care face să fie absolut imposibil pentru om să trăiască fără păcat, chiar şi prin puterea lui Hristos, şi că acest rău imposibil de eradicat este — aţi ghicit? — pofta trupească, dorinţa sexuală. În cele din urmă, el a extins termenul pentru a include majoritatea celorlalte probleme spirituale ale omului, dar pofta trupească a fost întotdeauna în centrul lor.

[…] Augustin pare obsedat de ravagiile pe care le produce sexualitatea neînfrânată în fiinţele umane […][6]

Cea mai rea caracteristică a doctrinei lui Augustin este atenţia continuă şi necorespunzătoare pe care a atras-o asupra sferei sexului.[7]

El a devenit convins că toate dorinţele sexuale sunt păcătoase, chiar şi în căsnicie, şi că idealul pentru persoanele atât singure, cât şi căsătorite este abstinenţa totală de la exprimarea sexualităţii. El a susţinut că însuşi actul procreării unui copil este inevitabil păcătos.

De vreme ce el credea acum că speranţa omului de a fi mântuit trebuie să depăşească, într-un fel, handicapul unei naturi care nu poate fi lipsită de păcat, el a considerat necesar să stabilească un motiv pentru speranţă. El a descoperit în cele din urmă ceea ce căuta în ideea de predestinare, „decretele suverane” ale lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu, prin decretul Său căruia nu i te poţi împotrivi, a orânduit mântuirea voastră înainte de întemeierea lumii, atunci nu trebuie să vă faceţi griji cu privire la deficienţele din caracterul vostru. Veţi fi mântuiţi oricum, prin harul îndreptăţirii, pur şi simplu pentru că Dumnezeu v-a predestinat să fiţi printre aleşii Săi. Nimic din ce aţi putea sau nu aţi putea face nu ar avea vreun efect asupra rezultatului final — mântuirea voastră a fost asigurată, indiferent de viaţa şi caracterul vostru. În acest mecanism teologic extrem de artificial, Augustin a găsit odihnă pentru spiritul său chinuit.

În acest punct trebuie să ne întrebăm în privinţa lucrurilor de care ar fi fost scutită lumea în ce priveşte dezbaterile teologice fără sfârşit, dacă acest om foarte pătimaş şi extrem de frustrat ar fi înţeles că voia lui Dumnezeu pentru el era de a avea o soţie, o casă şi o familie, astfel încât sentimentele sale fireşti să poată fi exprimate în mod corespunzător. Însă, din nefericire pentru lume, Augustin a înţeles că voia lui Dumnezeu pentru el era să fie un preot celibatar, iar consecinţele acestui angajament faţă de o viaţă pentru care, evident, nu primise darul abstinenţei, urmau să fie mult scrise în paginile istoriei bisericii, fiindcă el a fost, fără îndoială, cel mai mare dialectician al timpului său.

Niciuna dintre cele două doctrine complementare, predestinarea şi păcatul originar, nu a fost pe deplin creată de Augustin. Scriitorii catolici tind să vadă mai mult din „germenul” acestor idei în scrierile părinţilor bisericii timpurii decât văd protestanţii, dar se admite, în general, că el a fost primul care a dezvoltat doctrinele şi implicaţiile lor într-un sistem[8] care includea următoarele puncte:

  1. Dumnezeu atribuie vina pentru păcatul lui Adam fiecărei fiinţe umane născute pe acest pământ, în plus faţă de slăbiciunea morală moştenită.
  2. Vina păcatului originar este ştearsă la botez, dar slăbiciunea morală continuă pe tot parcursul vieţii.
  3. Din cauza acestei slăbiciuni morale, continue, a păcatului originar, nu este posibil pentru creştini să înceteze a păcătui, chiar şi prin puterea lui Hristos.
  4. De vreme ce Dumnezeu atribuie vina păcatului lui Adam tuturor copiilor, iar această vină este ştearsă numai la botez, rezultă că toţi copiii care mor înainte de a fi botezaţi sunt pierduţi şi condamnaţi la torturile fără sfârşit ale focului iadului. Această dogmă înfiorătoare a fost o problemă chiar şi pentru autorul ei. Augustin a încercat, într-o perioadă, să diminueze impactul său şocant, sugerând că pedeapsa copiilor ar putea fi mai puţin aspră decât cea a adulţilor. El a apelat cu disperare la Ieronim pentru ajutor în rezolvarea problemei, dar zadarnic i-a fost efortul. Însă, în cele din urmă, s-a întors cu o hotărâre fanatică la consecinţele logice ale presupoziţiilor sale teologice, că pruncii nebotezaţi vor experimenta pe deplin focurile chinuitoare ale iadului pentru eternitate.[9]
  5. Deoarece vina păcatului originar este ştearsă numai la botez, rezultă că toţi păgânii nebotezaţi sunt pierduţi şi condamnaţi la flăcările veşnice.
  6. Într-o evidentă contrazicere de sine, Augustin a susţinut că voinţa omului nu se poate împotrivi voinţei suverane a lui Dumnezeu exprimată în hotărârile Sale de predestinare, cu toate acestea, voinţa omului rămâne complet liberă. După cum a remarcat Williams, în această învăţătură, Augustin a încercat în mod clar să împace şi capra şi varza în acelaşi timp.[10]

Augustin a fost îndată contestat de Pelagius, un călugăr britanic care s-a mutat la Roma şi care era, din punct de vedere temperamental, opusul lui Augustin. Pentru el, viaţa de creştin era aparent uşoară şi a fost nedumerit de nevoia urgentă a lui Augustin de acomodare cu păcatul, acomodare care nu era nici necesară, nici biblică, în opinia lui. Din nefericire, el a reacţionat în mod exagerat şi a mers până la extrema de a nega faptul că vina sau slăbiciunea s-a transmis de la Adam la urmaşii săi.[11] Conform vederilor sale, fiecare copil născut pe pământ are acelaşi debut pe care l-a avut Adam.

(Studentul ar trebui să-şi amintească, totuşi, că avem foarte puţine materiale scrise de Pelagius însuşi. Cea mai mare parte a înţelegerii noastre cu privire la opiniile sale este dobândită prin studierea contestărilor acestor opinii scrise de oponenţii săi, aceasta fiind întotdeauna o procedură puţin nesigură.)

Prin urmare, liniile de luptă au fost trase, iar în veacurile ce au urmat a existat tendinţa de a privi toate ideile prin perspectiva opiniilor timpurii ale lui Augustin, pe de o parte, sau ale lui Pelagius pe de altă parte, numindu-le augustiniene, pelagiene, semi-augustiniene sau semi-pelagiene.

Din motive de clasificare, istoricii au făcut referire în general la poziţia bisericii din est ca fiind pelagiană, poziţia bisericii medievale din vest ca fiind semi-pelagiană (sau semi-augustiniană), iar bisericile protestante ale lui Calvin şi Luther ca fiind cu adevărat augustiniene.

În biserica din vest a avut loc o retragere treptată de la părerile extreme ale lui Augustin, deoarece acestea au fost modificate în diferite grade de Ioan Casian (360–435), Petru Abelard (1079–1142), Toma de Aquino (1224–1274), John Duns Scotus (1266–1308) şi în cele din urmă foarte importantul Conciliu de la Trent (1545–1563).

Opiniile semi-pelagiene au fost, deci, definitiv adoptate şi formulate în forma fixă de către Conciliul de la Trent, şi au avut o influenţă deplină până în perioada Reformei, când protestanţii au reînviat antropologia augustiniană şi au restabilit augustinianismul în bisericile din vest.[12]

Aceste opinii „semi-pelagiene” au constat în schimbări precum un accent mai mare pus pe libertatea voinţei omului, o modificare a torturilor copiilor şi o tendinţă de a defini păcatul originar mai mult ca slăbiciune decât ca vină.

Se admite, în general, că Luther şi Calvin au înălţat doctrinele lui Augustin mult mai sus decât locul pe care îl deţineau în teologia catolică din perioada Reformei.

Calvin a fost, în esenţă, augustinian […][13]

Vorbind la modul general, reformatorii au fost de acord cu Augustin.[14]

Reformatorii apelează la teoria lui Augustin.[15]

[…] la capitolul Reformă, [influenţa augustiniană] evoluează foarte repede, dintr-odată, şi ia o turnură ascendentă, asemenea muchiei muntelui Matterhorn […][16]

Însă accentul sumbru al reformatorilor pus asupra opiniilor extremiste ale lui Augustin a provocat o reacţie între protestanţi, aşa cum a avut loc cândva în rândul catolicilor. Zwingli din Elveţia (1484–1531) a refuzat să aprobe doctrina predestinării a lui Augustin şi a definit doctrina păcatului originar mai mult ca slăbiciune decât ca vină. Arminius din Olanda (1560–1609) a urmat exemplul lui Zwingli, iar la fel a făcut şi marele John Wesley din Anglia (1703–1769). Până în jurul anului ١٧٥٠, asprii puritani din Noua Anglie au susţinut opiniile calviniste (augustiniene) stricte cu privire la vina moştenită a păcatul originar. Dar reacţiile împotriva acestui lucru au dat curs în cele din urmă unei controverse prelungite, care a durat peste o sută de ani, în bisericile Congregaţional-Calvinistă, Reformată şi Prezbiteriană din America.[17]

Deci, de-a lungul secolelor, de când Augustin şi-a lansat doctrina, s-au acumulat teancuri întregi de literatură care au consemnat opoziţia dintre punctele de vedere ale apărătorilor ei pe de o parte, şi cele ale opozanţilor, de cealaltă parte. Aceasta a fost, fără îndoială, una dintre cele mai intens dezbătute probleme din istoria creştinismului. Studentul va găsi instructiv să-şi petreacă câteva ore examinând acest material.

Se pot face unele observaţii generale. În primul rând, din cauza lipsei de dovezi biblice cu privire la păcatul originar, argumentele tind să fie mai degrabă filosofice decât biblice, constând din pagini întregi de raţionament uman extrem de greoi, care fac lectura destul de obositoare. În al doilea rând, această literatură este pătrunsă de conştientizarea unor probleme colosale, mare parte din aceasta fiind dedicată elaborării de explicaţii menite să apere caracterul lui Dumnezeu împotriva nedreptăţii şi cruzimii. Este evident că aceste explicaţii au solicitat la maximum ingeniozitatea autorilor lor.

În al treilea rând, nemulţumirea fiecărui grup de teoreticieni faţă de argumentele prezentate de către ceilalţi adepţi ai lui Augustin este de natură să reamintească adventiştilor de ziua a şaptea despre confuzia şi dezacordul care există printre apărătorii închinării în ziua duminicii. Unele dintre argumentele prezentate sunt pur şi simplu neverosimile şi vorbesc elocvent despre situaţia fără speranţă a autorilor lor.

Problemele cu care se confruntă cei care doresc să-l susţină pe Augustin sunt într-adevăr apăsătoare. Cum pot fi oamenii implicaţi în păcatul unui om care a murit cu mii de ani înainte ca ei să se fi născut? Cum poate un Dumnezeu drept să atribuie vina unui adult unui copil nevinovat? Cum poate un Dumnezeu drept să-l arunce pe acel copil în agonia unui foc care nu va înceta niciodată să ardă? Şi dacă oamenii devin vinovaţi numai prin simplul fapt de a se fi născut în rasa umană, ce se întâmplă când această vină este aşezată asupra lui Isus la naşterea Lui?

În ceea ce priveşte implicarea noastră în păcatul lui Adam, apărătorii lui Augustin au argumentat că noi toţi am fost prezenţi în trupul lui Adam atunci când a păcătuit, la care oponenţii au răspuns că, dacă acest lucru ar fi adevărat, noi am moşteni păcatele tuturor strămoşilor noştri, nu numai ale lui Adam, deoarece am fost la fel de prezenţi în trupurile lor.

Apărătorii au argumentat că Adam a avut un legământ cu Dumnezeu, care ne implică, şi că el l-a încălcat, acest lucru având astfel implicaţie asupra noastră. Oponenţii au răspuns că Scriptura nu admite nimic despre un astfel de legământ şi că nu poate exista niciun legământ fără învoială, un legământ pe care noi nu l-am încheiat şi nici nu l-am împuternicit pe Adam să negocieze pentru noi.

Apărătorii au argumentat că Adam ne-a reprezentat în calitate de cap sau conducător al nostru. Oponenţii au răspuns că supuşii unui conducător nu sunt responsabili pentru nelegiuirile lui personale şi că, în orice caz, Adam a încetat să fie conducător cu mult înainte de a ne naşte noi.

Apărătorii, inclusiv unii din biserica noastră, argumentează că oamenii se nasc într-o stare sau condiţie (încă nedefinită) care îi determină să primească ceva echivalent cu vina, însă fără a o moşteni. O declaraţie sistematică a acestui argument ar fi:

Din cauza păcatului lui Adam, toţi oamenii se nasc într-o stare (dar nu o moştenesc) sau o condiţie (nedefinită) care îi determină să cadă sub judecata şi condamnarea lui Dumnezeu (dar nu este vină).

La acest aranjament minunat nu pot să răspund decât că înclinaţia de a împăca şi capra şi varza în acelaşi timp nu a murit odată cu Augustin. A te naşte în ceva înseamnă să moşteneşti acel lucru, iar ceea ce îi plasează pe oameni sub judecata şi condamnarea lui Dumnezeu este vina, în ciuda jocurilor de cuvinte.

Ca răspuns la numeroasele proteste că doctrina păcatului originar este o acuzaţie blasfematoare la adresa caracterului lui Dumnezeu, s-a răspuns deseori, patetic, că ceea ce este nedrept pentru oameni poate fi drept pentru Dumnezeu, aşa că nu ar trebui să ne aşteptăm ca Dumnezeu să respecte principiile dreptăţii aşa cum sunt înţelese de oameni. Dar nu ne-a cerut Dumnezeu să evaluăm dreptatea Sa?[18] Atât Calvin, cât şi Luther si-au căutat refugiu în pretextul că nu este potrivit ca fiinţele create să pună întrebări cu privire la dreptatea Creatorului lor.

Şi pentru a-L feri pe Hristos — copilul Mariei — de a fi contaminat de păcatul originar, au fost inventate două concepte ingenioase. Teologii catolici au proclamat o doctrină a concepţiei imaculate, care a făcut necesară o minune specială care să o păstreze pe Maria neatinsă de pata păcatul originar, astfel încât ea să nu-l transmită lui Hristos. Protestanţii, pentru a nu fi mai prejos, au inventat o doctrină uşor diferită de cea a concepţiei imaculate, care atrage după sine o minune specială, ce a făcut posibil ca Hristos să se nască în calitate de fiu al Mariei, totuşi fără să moştenească natura ei umană, ci mai degrabă natura lui Adam înainte de cădere.

Obiecţiile au arătat că ambele concepte sunt nebiblice, de vreme ce Scriptura nu admite nimic despre nicio minune, iar speranţa mântuirii noastre — natura umană a lui Hristos — este efectiv spulberată de oricare dintre ele. În special din acest motiv pionierii noştri au respins ferm doctrina că Hristos a venit pe pământ în natura lui Adam înainte de cădere. Ei ne-au scutit de implicarea în această mare controversă, urmându-i mai degrabă pe Wesley, Arminius şi Zwingli, decât pe Calvin, Luther şi Augustin.

Ei au observat că versetele biblice prezentate în sprijinul doctrinei păcatului originar nu fac faţă cu bine unei investigaţii. Proba A a fost Romani 5:12:

Din această cauză, aşa cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi moartea prin păcat; şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor […]

Putem observa că în acest moment avem o expunere a unor fapte fără a ni se oferi vreo explicaţie. Explicaţia vine în următoarea propoziţie:

[…] pentru că toţi au păcătuit.

Versetul nu spune „pentru că toţi au moştenit vina de la Adam.” Spune că „toţi au păcătuit.” Prin urmare, ei au propria lor vină şi nu trebuie să împrumute nimic de la Adam. Luaţi în considerare şi 1 Corinteni 15:22:

Fiindcă aşa cum în Adam toţi mor, tot astfel, în Hristos toţi vor fi înviaţi.

Susţinătorii doctrinei păcatului originar sunt obligaţi să rupă paralelismul natural între în Adam şi în Hristos şi să dea acestor două expresii un cu totul alt înţeles. Prin expresia în Adam se înţelege o relaţie inseparabilă a naturii pe care omul o are în mod inevitabil şi în privinţa căreia nu poate face nimic. Dar expresiei în Hristos, în loc să i se atribuie un sens similar aşa cum ar cere paralelismul natural, îi este dată un sens cu totul diferit. Ştim cu toţii că noi nu suntem în Hristos printr-o relaţie naturală sau intrinsecă fără a alege singuri acest lucru. Suntem în Hristos pentru că am ales în mod deliberat să-L urmăm şi să-L facem conducătorul, modelul şi ghidul nostru. Doar acesta poate fi sensul expresiei în Hristos.

Desigur că este o denaturare nejustificată a versetului care ia două expresii aranjate de către un scriitor într-o construcţie paralelă şi le oferă sensuri cu totul diferite. Scopul scriitorului este cel mai bine păstrat atunci când ambele fraze sunt citite în acelaşi mod. În Hristos înseamnă a-L urma şi a-L imita pe Hristos. În Adam înseamnă a-l urma şi a-l imita pe Adam. Nu există niciun motiv să spunem că în Adam înseamnă o relaţie naturală nealeasă, iar în Hristos înseamnă contrariul. Iar în final luaţi în considerare Psalmi 51:5:

Iată, am fost format în nelegiuire; şi în păcat m-a conceput mama mea.

Augustin s-a folosit de acest verset ca probă pentru a dovedi că actul în sine prin care se procrează un copil este păcătos, dar Pavel scrie în Evrei 13:4:

Căsătoria este demnă de cinste în toate, iar patul neîntinat.

Şi dacă luăm Psalmul 51:5 ca o declaraţie a păcatului originar, acest lucru contrazice cuvintele lui David în Psalmul 71:5–6:

Căci Tu eşti speranţa mea şi încredere mea Doamne Dumnezeule, din tinereţea mea. Prin Tine am fost sprijinit din pântece, Tu eşti Cel ce m-ai scos din adâncurile mamei mele […]

Şi în orice caz, după cum a fost subliniat, dacă David vorbea despre un păcat personal, acela era păcatul mamei sale, nu al lui. Deci, este cel mai bine să vedem acest verset ca o modalitate mai poetică de a exprima concepţia lui Pavel că toţi au păcătuit. În acest fel nu interpretăm versetul în mod contradictoriu.

Studentul care a studiat ebraica va dori să examineze cuvintele „în păcat” în textul ebraic şi în diferite dicţionare. Se va observa că prepoziţia „în” este tradusă dintr-un prefix ebraic constând dintr-o literă şi un simbol de vocalizare, şi că este utilizat într-o mare varietate de clasificări prepoziţionale. Înţelesul poate fi în, pe, printre sau chiar fără, în funcţie de context. Unele dicţionare conţin opt traduceri diferite ale cuvântului (prefixului). Este evident că un astfel de cuvânt oferă o bază mai puţin adecvată pentru a construi o doctrină teologică importantă, cum ar fi doctrina păcatului originar.

Nu am reuşit să găsesc nicio utilizare a termenului păcat originar, cu referire la vina sau slăbiciunea atribuită nouă pentru păcatul lui Adam în scrierile lui Ellen White, însă găsesc dovezi clare că ea a fost familiarizată cu acest concept şi utilizările acestuia:

Sunt mulţi care, în inimile lor, murmură împotriva lui Dumnezeu. Ei spun: „Noi moştenim natura căzută a lui Adam şi nu sunt responsabili pentru imperfecţiunile noastre naturale.” Ei consideră cerinţele lui Dumnezeu ca fiind greşite şi se plâng că El cere ceea ce nu stă în puterea lor să ofere. Satana a făcut aceeaşi plângere în cer, dar astfel de gânduri Îl dezonorează pe Dumnezeu.[19]

Un exercițiu exegetic asupra Psalmului 51:5

„Iată, am fost format în nelegiuire; și în păcat m-a conceput mama mea.”

Deci, concluzia că Psalmul 51:5 susține doctrina păcatului originar şi a vinei se bazează pe 13 ipoteze şi pe niciun fapt.

Unul dintre accentele cele mai importante ale scrierilor lui Ellen White este înţelegerea ei că primul, cel mai mare şi cel mai persistent atac al lui Satana împotriva caracterului lui Dumnezeu a fost acuzația sa conform căreia Legea lui Dumnezeu nu poate fi ascultată de creaturile Sale. Studentul va găsi referinţe la această idee în: HLL pp. 29, 69, 117, 308–309, 311–313, 618, ST 16/01/96 şi ST 23/07/02 — aceasta doar pentru a menţiona câteva. Răspunsul ei la această afirmaţie este cel mai bine dat în propriile-i cuvinte:

De aceea el [Satana] caută fără încetare să-i amăgească pe urmaşii lui Hristos cu SOFISTICĂRIA LUI FATALĂ că ei nu pot fi biruitori.[20] (Accentuarea îmi aparţine.)

Nimeni să nu zică: „Nu pot să-mi corectez defectele de caracter.” Dacă ajungeţi la o asemenea concluzie, veţi eşua în mod sigur în dobândirea vieţii veşnice.[21]

De aceea, adventiştii de ziua a şaptea au predicat de-a lungul timpului o doctrină a slăbiciunii moştenite, dar nu şi o doctrină a vinei moştenite. Pe măsură ce reflectăm asupra acestui subiect, vom face bine să ne amintim că sistemele teologice pot fi comparate cu o plasă zincată, adică o plasă formată din zale metalice care se leagă de alte zale din jurul lor. Există puţine doctrine izolate, fără nicio legătură cu alte doctrine.

Astfel, cei care acceptă doctrina păcatului originar — definit ca vină moştenită — sunt obligaţi să dezvolte un fel de doctrină a concepţiei imaculate, pentru a-L feri pe Isus să fie atins de această vină. După ce au făcut acest lucru, ei trebuie să definească rolul lui Hristos ca Exemplu al nostru în armonie cu această separare a experienţei Sale de a noastră, ceea ce duce la concluzia că nu putem birui ispita aşa cum El a biruit-o. Aceasta, la rândul său, conduce la concluzia că omul este mântuit numai prin îndreptăţire, deoarece nu este posibil pentru el să nu mai păcătuiască. Şi acest lucru conduce la o doctrină a mântuirii prin manevrare, prin care Dumnezeu va efectua o ajustare mecanică în creierului omului pentru a elimina păcatul din experienţa sa atunci când îl va duce pe om în împărăţia cerească.

Toate acestea sunt în contradicţie cu platforma adevărului dezvoltată de pionierii noştri sub îndrumarea Duhului Sfânt şi este străină de teologia adventistă de ziua a şaptea.

În încheierea acestei secţiuni, putem oferi studentului câteva idei cu privire la subiectul vinei pe care să le aibă în vedere:

La începutul istoriei păcatului în experienţa umană, vedem o femeie uitându-se la un fruct interzis, luându-l în mâna ei şi mâncându-l. Ne-am putea întreba: cine a fost cel mai vinovat? Ochiul pentru că a privit, mâna pentru că a luat, sau gura pentru că a mâncat fructul?

Punem această întrebare doar pentru a demonstra lipsa ei de rezonabilitate. Nicio persoană inteligentă nu ar atribui vreo povară de vinovăţie ochiului, mâinii sau gurii Evei. Aceste instrumente trupeşti erau toate sub controlul voinţei Evei şi nu puteau face altceva decât să se supună. Opţiunea de a face alte alegeri nu era a lor; într-adevăr, nu erau echipate cu nimic pentru a face alegeri. Alegerea şi decizia au fost acţiuni ale voinţei Evei, iar voinţa ei trebuie, prin urmare, să poarte povara responsabilităţii — vina.

Nu a existat niciodată vreo vină în carnea Evei.

Voinţa umană, care s-a opus voinţei Dumnezeului ei Creator, a fost vinovată. Ellen White, cu discernământu-i specific, scrie:

[…] carnea prin sine însăşi nu poate lupta împotriva voinţei lui Dumnezeu. – Căminul adventist, p. 127.

Deoarece carnea nu poate acţiona contrar voinţei lui Dumnezeu, atunci este sigur că ea nu poate fi vinovată.

În următorul tablou al acestei tragedii cosmice îl vedem pe Adam uitându-se la fruct, luându-l şi mâncându-l. Să atribuim vina ochiului, mâinii, gurii sau oricărei alte părţi a cărnii lui Adam, cum ar fi genele sau cromozomii?

Răspunsul nu poate fi decât nu. Voinţa lui Adam a păcătuit şi voinţa lui Adam trebuie să poarte povara responsabilităţii — vina.

Nu a existat niciodată vreo vină în carnea lui Adam.

Carnea stomacului meu doreşte mâncare. Distincţia morală dintre a mânca prânzul vecinului meu şi a mânca prânzul meu nu este semnificativă pentru trupul meu. Voinţa trebuie să comande trupului să nu mănânce prânzul vecinului meu şi să fie mulţumit cu prânzul meu. Acelaşi principiu se aplică oricărei nevoi, apetit sau dorinţă a cărnii. Toate acţiunile voluntare ale cărnii sunt controlate de alegerile şi deciziile voinţei. Toate acţiunile involuntare sunt controlate de relaţii mecanice. Carnea nu face alegeri şi nu ia decizii, nici cu privire la acţiuni voluntare, nici involuntare, şi prin urmare nu are nicio responsabilitate şi nicio vină.

Nu există nicio vină în carnea oricărei fiinţe umane.

Așadar, cât de neprofitabil este să te străduieşti să descoperi mijloacele prin care vina se transmite de la carne la carne; de la carnea lui Adam la carnea urmaşilor săi sau de la carnea tuturor părinţilor la carnea tuturor copiilor […]

Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui. – Ezechiel 18:20

Carnea nu poate transmite cărnii ceea ce nu posedă şi nu poate poseda.

Atunci, cum rămâne cu voinţa? Nu este şi carne?

Se pare că nu.

Acest lucru este unul dintre marile mistere ale existenţei umane. Carnea (creierului) generează voinţa, şi apoi se pare că voinţa se diferenţiază şi controlează carnea, chiar şi a creierului.

Inspiraţia nu ne-a dezvăluit cum se poate aşa ceva, iar cercetarea ştiinţifică nu a putut încă să explice acest lucru. Cu toate acestea, este în mod clar şi demonstrabil adevărat.

Nu ne putem îndoi de faptul că voinţa este produsă de carnea creierului. Multe exemple au dovedit că o vătămare a cărnii creierului poate slăbi sau chiar deteriora activitatea voinţei. Aceste exemple au arătat şi faptul că „generarea” voinţei de către carnea creierului este un proces continuu. Voinţa nu există mai mult decât creierul sau nu supravieţuieşte distrugerii creierului. Astfel, creierul produce voinţa în mod continuu, care, la rândul său, controlează (sau ar trebui să controleze) permanent creierul.

Acest lucru este din nou observabil în propria noastră experienţă şi în experienţele celorlalţi din jurul nostru. Controlul gândirii este, într-o oarecare măsură, practicat de toată lumea. Şi în fiecare experienţă în care voinţa comandă creierului să înceapă a gândi într-o anumită direcţie sau să înceteze a gândi într-o anumită direcţie, să accepte anumite idei sau să le respingă şi să le alunge, vedem acest fenomen misterios — voinţa care dă instrucţiuni cărnii creierului care o produce.

Am decis să nu mă mai gândesc la acest lucru.

Această declaraţie simplă şi auzită frecvent reflectă una dintre tainele majore ale existenţei umane — controlul cărnii creierului de către voinţa care este produsă de carnea creierului.

Nu, voinţa nu e carne. A defini voinţa prin prisma esenţei sau naturii ei nu pare a fi posibil în prezent, dar a o defini prin perspectiva funcţiei sale este atât posibil, cât şi instructiv. Aceasta este abordarea lui Ellen White faţă de subiect. Ea ne spune ce este voinţa, spunându-ne ce face ea.

Voinţa constituie o putere ce guvernează natura umană, aducând toate celelalte însuşiri ale fiinţei în stăpânirea ei […] Este puterea hotărâtoare […] – 5M 513 (Sublinierea îmi aparţine.)

[…] este alegerea […] puterea împărătească […] – DV 318 (Sublinierea îmi aparţine.)

Prin urmare, în mod logic şi consecvent, Ellen White atribuie responsabilitatea pentru păcat exclusiv voinţei.

Cu toate că Satana poate ademeni pe cineva, el nu poate să-l constrângă la păcat. […] Ispititorul nu ne poate constrânge niciodată să păcătuim […] Voinţa trebuie să consimtă […] – HLL 125 (Sublinierea îmi aparţine.)

Aşadar, carnea omului nu a cunoscut niciodată vina, nu a purtat niciodată vina şi nu o poate transmite de la carne la carne. Transmiterea vinei s-a făcut întotdeauna — şi trebuie să se facă întotdeauna — de la voinţă la voinţă şi numai prin consimţământul faţă de păcat al voinţei care acceptă.

Ceea ce ne conduce în final la o definiţie: Ce este, mai exact, vina?

Propun ca aceasta să fie definiţia cea mai utilă şi cea mai uşor de susţinut:

Vina este o atribuire a răspunderii către călcătorul Legii, prin voinţa Dătătorului Legii.

Această definiţie evită cu grijă să atribuie vinei vreo calitate mecanică, naturală sau intrinsec legală, din aceste motive.

  1. Cei care atribuie vinei calităţi mecanice sau naturale — ceea ce ar face posibil ca vina să aparţină cărnii şi să fie transmisă de la carne la carne prin moştenire biologică — trebuie să se străduiască să răspundă la întrebările cu privire la transmiterea vinei la copiii nevinovaţi, transmiterea vinei la pruncul Isus, etc., care au fost examinate anterior în această carte, precum şi la cea mai importantă întrebare din spatele lor: Dacă aşa stau lucrurile, cine a făcut să fie aşa? Prin urmare, responsabilitatea Îi revine în mod inevitabil lui Dumnezeu.
  2. Cei care încearcă să evite aceste dificultăţi, discutând problema în termeni cvasi-legali (unii chiar evită să folosească cuvântul vină, dar se referă la o stare sau o condiţie care duce la acelaşi rezultat) nu reuşesc să răspundă în mod corespunzător la întrebarea fundamentală: Dacă aceasta este starea sau condiţia omului, cine a făcut-o să fie aşa? Cine a stabilit aceste condiţii? Din nou, responsabilitatea Îi revine în mod inevitabil lui Dumnezeu.

Problema împărtăşită de ambele grupuri este că viziunea lor despre vină şi transmiterea ei conţine multe inexactităţi grave, chiar barbare, care aşează pur şi simplu responsabilitatea pe Dumnezeu. Totuşi, până în prezent nu s-a găsit nicio modalitate eficientă pentru a preveni acest rezultat.

De ce să nu renunţăm la aceste eforturi inutile de a preveni responsabilitatea pentru o noţiune crudă şi nedreaptă a vinei care şi-ar avea originea în Creatorul universului şi mai degrabă să rezolvăm problema, acceptând o noţiune a vinei în care nu există cruzime sau nedreptate? Atunci nu va trebui să ne străduim să negăm realitatea, pretinzând că Dumnezeu nu este responsabil pentru atribuirea vinei fiinţelor create de El.

Dacă voinţa omului controlează toate celelalte facultăţi ale sale şi dacă Satana nu poate constrânge această voinţă să păcătuiască, rezultă că păcătuirea este întotdeauna o alegere liberă sau o decizie a unei voinţe libere, care poate fi exprimată fie printr-o atitudine interioară, fie printr-o acţiune exterioară, sau prin ambele.

În această situaţie, nu poate fi niciodată nedrept sau nemilos să susţii că voinţa liberă a omului este responsabilă pentru alegerile şi deciziile sale, mai ales dacă neputinţele omului de a face binele dorit sunt egalate sau depăşite de harul lui Dumnezeu care dă posibilitatea.

Pe măsură ce medităm asupra naturii vinei, să reţinem aceste adevăruri biblice de bază:

  1. Păcatul este încălcarea Legii. — 1 Ioan 3:4

  2. Unde nu este Lege, nu este nici păcat. — Romani 4:15

  3. Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă. — Fapte 17:30

Prin urmare, vina nu este cauzată automat de o încălcare a Legii lui Dumnezeu. Poţi face o greşeală fără a fi vinovat — dacă acţiunea este făcută mai degrabă din neştiinţă decât intenţionat. Factorul decisiv este atitudinea voinţei călcătorului Legii. A voit să încalce Legea Dumnezeului său Creator? Sau a încălcat un precept necunoscut (sau neînţeles) al Legii lui Dumnezeu în timp ce voia să-I slujească lui Dumnezeu şi să I se supună? Dumnezeul Creator ia în considerare aceste circumstanţe atenuante pentru a decide dacă atribuie sau nu vină.

Voinţa Dătătorului Legii — Dumnezeul Creator — decide dacă va considera voinţa călcătorului Legii responsabilă, cu alte cuvinte vinovată. Dacă eliminaţi din această ecuaţie fie decizia voinţei călcătorului de Lege de a păcătui, fie decizia voinţei Dătătorului Legii de a atribui răspunderea pentru păcat, vina nu poate exista. Acţiunea ambelor voinţe trebuie să fie prezentă.

În concluzie, această definiţie a vinei pare a fi exactă, corectă şi rezonabilă:

Vina este o atribuire a răspunderii către călcătorul Legii, prin voinţa Dătătorului Legii.

Cu această definiţie a vinei nu este nevoie de o apărare elaborată a caracterului lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne străduim să explicăm cum un Dumnezeu al dragostei şi dreptăţii îi face pe copii răspunzători pentru păcatul cuiva care a murit cu mult înainte de a se naşte şi îi pedepseşte pentru păcatul pe care nu l-au săvârşit. Nu este nevoie să explicăm condamnarea şi distrugerea de către Dumnezeu a persoanelor din ţinuturile păgâne care au urmat toată lumina morală care strălucea pe cărarea lor. Şi nu este nevoie să construim concepte elaborate cu scopul de a-L pe feri pe pruncul Isus să fie atins de vina lui Adam.

Nu poate exista păcat fără o acţiune a voinţei călcătorului de Lege. Nu poate exista vină fără o acţiune a voinţei Dătătorului Legii. Când Ellen White face referire la o primire a vinei sau o moştenire a vinei de la Adam, ea nu scoate factorul voinţă din context.

Este inevitabil ca şi copiii să sufere urmările faptelor rele ale părinţilor lor, dar ei nu sunt pedepsiţi pentru vinovăţia părinţilor, în afara cazului că şi ei au luat parte la păcatele lor. Cu toate acestea, copiii calcă, de obicei, pe urmele părinţilor lor. Prin moştenire sau exemplu, fiii devin părtaşi ai păcatelor tatălui lor. Tendinţele greşite, apetitul pervertit şi moralitatea josnică, împreună cu bolile şi degenerarea fizică se transmit ca o moştenire din tată în fiu, până la a treia şi a patra generaţie. Acest adevăr înspăimântător ar trebui să aibă o putere solemnă care să-i reţină pe oameni de a merge pe calea păcatului. – PP 306 (Sublinierea îmi aparţine.)

Aceşti copii dragi au primit de la Adam o moştenire a neascultării, a vinovăţiei şi a morţii. – Scrisoarea Baker, p.1 (Sublinierea îmi aparţine.)

Ellen White a scris în conformitate cu definiţiile din dicţionar, iar potrivit dicţionarelor, o moştenire este ceva care poate fi păstrat, respins, împărţit, cumpărat, vândut sau pierdut, în funcţie de alegerile voinţei celui care o primeşte. Conceptele calviniste ale vinei moştenite — ca fiind ceva ce niciun om nu poate evita sau de care nu se poate debarasa — trebuie să fie descrise ca fiind o moştenire biologică, sau de la carne la carne — o moştenire a vinei. În acest caz, moştenirea nu ar putea fi respinsă sau înlăturată prin vreun mijloc, deoarece ar fi încorporată în carne. Nicio astfel de expresie şi nicio astfel de idee nu pot fi găsite în scrierile de Ellen White. Ea nu descrie niciodată vina sau transmiterea ei prin prisma cărnii, nici în termenii unei stări sau condiţii inevitabile.

Conform învăţăturii lui Ellen White şi a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea în general până în ultimii ani, toţi copiii care s-au născut pe pământ, inclusiv Isus, moştenesc natura căzută a lui Adam ca slăbiciune, nu ca vină. În momentul în care voinţa copilului alege să păcătuiască, vina intră în discuţie. (Ellen White atribuie moartea copiilor separării de pomul vieţii, nu vinei moştenite.)

Voinţa copilului Isus nu a ales niciodată să păcătuiască, de aceea nu a experimentat niciodată vina. Potrivit lui Ellen White, această posibilitate este deschisă tuturor:

El a demonstrat că este posibilă o ascultare de o viaţă întreagă. — Ms. 1, 1892 (Sublinierea îmi aparţine.)

Nu există scuză pentru păcat. – HLL 311–312

Fie ca cei mici să aibă în minte că Isus, când era copil, a luat asupra Sa natura umană şi a fost făcut în asemănarea cărnii păcătoase şi a fost ispitit aşa cum sunt ispitiţi toţi copiii. – YI 23/08/94

La fel de ferm cum respinge conceptul că noi moştenim inevitabil vina de la Adam, Ellen White respinge şi conceptul că noi moştenim de la Adam o slăbiciune atât de gravă încât păcătuirea este inevitabilă.

Începând cu păcatul lui Adam, oameni din toate vremurile au găsit o scuză pentru păcat spunând că Legea lui Dumnezeu nu poate fi păzită, învinuindu-L astfel pe Dumnezeu pentru păcatul lor. – AST 14/09/03

Sunt mulţi aceia care murmură împotriva lui Dumnezeu în inimile lor. Ei spun: „Noi moştenim natura căzută a lui Adam şi nu suntem responsabili pentru imperfecţiunile noastre naturale”. Ei critică cerinţele lui Dumnezeu şi se plâng că El le cere ceea ce ei nu au putere să ofere. Satana s-a plâns de acelaşi lucru în ceruri, dar astfel de gânduri îl dezonorează pe Dumnezeu. – ST 29/08/92

În final, să analizăm această întrebare:

Cunoaştem vreo moştenire inevitabilă,
în afară de moştenirea biologică?

Deoarece aceasta este o întrebare extrem de importantă, să definim cu atenţie termenii noştri.

Prin biologic înţelegem ceva care există în carnea omului într-un mod care poate fi transmis de la carne la carne, de la carnea părintelui la carnea copilului.

Prin moştenire înţelegem ceva ce primim de la strămoşii noştri datorită faptului că ne-am născut.

Prin inevitabil înţelegem ceva de care nicio fiinţă umană de pe pământ nu poate scăpa, deoarece, fără excepţie (în afară de intervenţia miraculoasă a lui Dumnezeu), este o consecinţă mereu prezentă a faptului că s-a născut.

Având definiţiile stabilite, să ne întoarcem la întrebarea noastră:

Cunoaştem vreo moştenire inevitabilă,
în afară de moştenirea biologică?

În primul rând, este într-adevăr inevitabilă moştenirea biologică, cea de la carne la carne?

Trebuie să admitem că este. Nu există nicio modalitate prin care să putem respinge condiţiile cromozomiale care, încă de la începutul conceperii noastre, ne-au stabilit să avem ochi albaştri sau căprui, păr negru sau blond, piele albă sau maro, etc. Putem constata că moştenirea biologică este, fără nicio îndoială, cu totul inevitabilă.

În al doilea rând, există şi alte tipuri de moştenire care sunt la fel de inevitabile?

Nu ne putem gândi la altele.

Studentul să testeze această propunere, făcând o listă a tuturor tipurilor de moştenire care îi vin în minte. Va fi imediat evident că toate dintre ele pot fi evitate.

O moştenire de bani? Nu trebuie să o acceptăm sau să o păstrăm.

O moştenire de teren sau proprietăţi? Putem să o respingem sau să ne debarasăm de ea.

O moştenire a cetăţeniei într-o anumită ţară? Putem renunţa la ea.

Oricât de lungă ar fi lista, rezultatul va fi acelaşi. Suntem constrânşi să concluzionăm că nu există o moştenire universal inevitabilă, în afară de moştenirea biologică.

Prin urmare, a spune că moştenirea vinei de la Adam este inevitabilă, iar în aceeaşi frază să spunem că nu este biologică, înseamnă să ne contrazicem cu naivitate într-o singură propoziţie. O moştenire inevitabilă, nebiologică, pur şi simplu nu există şi nu poate exista.

De aici rezultă că, dacă un copil se naşte cu vina moştenită de la Adam, acest fapt trebuie să fie urmarea uneia din cele două (şi numai două) cauze:

  1. Moştenirea este biologică şi, prin urmare, inevitabilă. În acest caz, se recunoaşte, în general, că responsabilitatea îşi are obârşia în Creatorul biologiei umane, care a făcut carnea omului în aşa fel încât să poată să conţină şi să transmită vina.
  2. Aşa-numita moştenire este prin voinţa directă a lui Dumnezeu, reflectând o atitudine administrativă din partea Conducătorului universului şi, prin urmare, este inevitabilă. În acest caz, răspunderea este în mod evident şi fără îndoială a lui Dumnezeu, dar cuvântul moştenire trebuie să fie redefinit, deoarece vina vine de la Dumnezeu, şi nu de la părinţi. Astfel, nu este o moştenire autentică.

Cei care au încercat să inventeze o a treia clasificare prin care omul se naşte (dar nu moşteneşte) într-o stare sau condiţie (nedefinită), care în mod inevitabil îl plasează sub judecata şi condamnarea lui Dumnezeu (dar nu este vină) doar au tulburat apele. Aceasta este o încercare de a descrie ceva ca fiind inevitabil, dar nefiind vorba nici de biologie, nici de voinţa aplicată a lui Dumnezeu, acest lucru este imposibil. Nu există aşa ceva. Prin urmare, a urma acest argument ne cere să se îndepărtăm de raţiune şi realitate, şi să ne luăm zborul spre tărâmul fanteziei pure.

Cu riscul de a fi obositor, trebuie să ne oprim pentru a analiza această utilizare neobişnuită a termenilor stare şi condiţie.

Recunoaştem că ambii termeni impun o apoziţie, ceea ce înseamnă că nu au niciun înţeles precis dacă nu sunt utilizaţi în corelaţie cu alte cuvinte. Putem vorbi de o stare de sănătate, o condiţie a vremii sau a economiei, dar este lipsit de sens să vorbim despre o stare sau o condiţie, punct. Aceste cuvinte trebuie să modifice ceva şi nu se pot modifica pe ele. Acest lucru îi poate părea studentului a fi lipsit de sens din punct de vedere tehnic, dar nivelul la care argumentele sunt acum prezentate ne obligă să subliniem că nu există nicio stare a stării, nu există nicio stare a condiţiei, nu există nici o condiţie a stării, nu există nicio condiţie a condiţiei. Cu toate acestea, atunci când am căutat cu atenţie să găsesc în aceste argumente un răspuns la întrebarea fundamentală: Starea cui? Condiţia cui?, nu am găsit nimic care să treacă dincolo de aceasta:

Păcatul originar este o stare sau condiţie a păcatului originar.

Această afirmaţie nu mi se pare foarte utilă.

Oricum am descrie sau am defini vina, nu văd nicio cale prin care putem evita concluzia că dacă nu este nici moştenire biologică, nici voinţa aplicată a lui Dumnezeu, aceasta nu este inevitabilă.

Nu există o moştenire nebiologică inevitabilă. Şi dacă este voinţa aplicată a lui Dumnezeu, cuvântul moştenire se aplică cu greu. Termenul care s-ar potrivi ar fi judecată.

Aceasta nu este o problemă pentru adventişti, care nu-L văd pe Domnul aplicând o judecată pentru vină copiilor mici, inclusiv pruncului Isus. Aceasta este o problemă pentru calvinişti şi a fost necesar să inventeze o teorie cu totul nebiblică, şi anume că Domnul Isus Hristos a venit pe acest pământ în natura umană a lui Adam înainte de cădere, pentru a-L feri pe pruncul Isus de a fi atins de vina lui Adam.

Pot să sugerez respectuos, şi sper că nu nepoliticos, că aceasta este problema calviniştilor, şi nu a noastră. Am face bine să stăm cu totul departe de ea. Nu am avea nimic de câştigat şi am avea multe de pierdut, acceptând în teologia noastră o problemă artificială: transmiterea inevitabilă a vinei de la Adam la toţi urmaşii săi, inclusiv Isus. Aceasta este o problemă care poate fi remediată doar printr-o soluţie la fel de artificială: doctrina că Hristos a venit pe pământ în natura umană a lui Adam înainte de cădere.

Sunt convins că poziţia noastră potrivit căreia toţi oamenii moştenesc slăbiciunea de la Adam, dar nu şi vina, este de departe cea mai bună înţelegere a Scripturii şi este singura înţelegere posibilă a sfaturilor inspirate care au venit la noi prin Ellen White, precum următorul, exprimat prin una dintre cele mai simple, clare şi totuşi cele mai semnificative declaraţii:

El a fost în natura umană exact ceea ce poţi fi şi tu. – Scrisoarea 106, 1896

 

[1] L. Berkhof, Systematic Theology (Grand Rapids, Wm.B. Eerdman’s Publishing Company, 1976);
William G.T Shedd, Dogmatic Theology (Grand Rapids, Zondervan Publishing House);
Augustus Hopkins Strong, Systematic Theology (Old Tappan, Fleming H. Revell, 1975).

[2] N.P. Williams, The Ideas Of The Fall And Of Original Sin (New York, Longer, Green & Co., 1927), p. 320.

[3] Eugene Portalie, A Guide To The Thought Of St. Augustine (Chicago, Henry Regnery & Co., 1960), p. 7.

[4] Ibid.

[5] Portalie, lucrarea citată, p. 13.

[6] J.N.D. Kelly, Early Christian Doctrines (New York, Harper & Bros, 1960), p. 365.

[7] Reginald Steward Moxon, The Doctrine Of Sin (New York, George H. Doran Co., 1920), p. 138.

[8] Kelly, lucrarea citată, pp. 361-369.

[9] Williams, lucrarea citată, p. 376.

[10] Williams, lucrarea citată, p. 370.

[11] Henri Rondet, Original Sin (New York, Alba House, 1972), pp. 123-132.

[12] Moxon, lucrarea citată, p. 135.

[13] Strong, lucrarea citată, p. 621.

[14] Berkhof, lucrarea citată, p. 245.

[15] Moxon, lucrarea citată, p. 165.

[16] Williams, lucrarea citată, p. 424.

[17] H. Shelton Smith, Changing Conceptions Of Original Sin (New York, Charles Scribner’s Sons, 1955).

[18] Ellen G. White, Patriarchs and Prophets (Patriarhi şi profeţi), Mountain View, Pacific

Press, 1958, p. 42.

[19] White, „They That Have Done Good,” The Signs of the Times, 29 august 1892.

[20]  White, The Great Controversy (Tragedia veacurilor), Mountain View, Pacific Press, 1950, p. 489.

[21] White, Christ’s Object Lessons (Parabolele Domnului Hristos), Washington, Review and Herald Publishing Co., 1941, p. 331.