Anexa B
Copiază link

Anexa B

Ellen White corectează două erori hristologice
O analiză a scrisorii Baker 

Care erau problemele întâmpinate de pastorul W.L.H. Baker ce au de­terminat-o pe Ellen White să-i scrie o scrisoare în care să-i dea sfaturi?

Nu este nevoie să facem speculaţii în ceea ce privește sfatul practic din domeniul profesional care ocupă cea mai mare parte a scrisorii, deoarece Ellen White i-a scris lui Baker:

Erați doborâți şi vă simțeați descurajați […] Voi considerați că lucrarea voastră aproape a dat greș […]

Dar se pare că interpreţii lui Ellen White au fost de părere că cele două pagini şi jumătate de sfat în domeniul hristologic dat lui Baker nu includeau o declaraţie adecvată pentru această problemă, aşa că s-au aventurat să ofere una pentru ea. În esenţă, aceasta ar fi:

V-ați înșelat crezând că Hristos a venit pe pământ în natura umană a omului căzut.

Vreau să spun că acest efort, oricât de bine intenționat ar fi fost, nu era necesar. Consider declaraţia lui Ellen White cu privire la această problemă extrem de clară şi satisfăcătoare. Ea a scris:

Fie ca orice ființă umană să fie avertizată de la început ca să nu-L facă pe Hristos cu totul om, asemenea nouă. (Sublinierea îmi aparține.)

Să încercăm să interiorizăm pe deplin această declaraţie, având grijă ca nicio eisegeză (punerea înțelesului nostru în text) să fie amestecată cu exegeza noastră (înțelegerea sensului dat de scriitor.) Aceste puncte par a fi mai presus de orice întrebare:

a. Mesajul se dorește a fi o avertizare.

b. Avertizarea, deşi este adresată în primul rând lui Baker, este extinsă pentru a include „orice ființă umană.”

c. Subiectul avertizării este hristologia — doctrina lui Hristos.

d. Prin formularea sa, avertizarea nu este limitată nici la natura umană a lui Hristos, nici la natura divină a lui Hristos. Scriitorul vorbeşte despre Hristos în totalitatea Sa, Hristos Cel complet, Hristos Cel întreg, Mântuitorul divino-uman care este atât Dumnezeu, cât şi om. Acest lucru este clarificat de formularea propoziţiei în sine şi de context, prin care se îndeamnă insistent la atenție, ca nu cumva

[…] să pierdem sau să diminuăm înțelegerea clară a naturii Sale umane ca fiind combinată cu divinitatea. (Sublinierea îmi aparține.)

e. Conţinutul specific al avertizării este ca să avem grijă să nu-L prezentăm pe Hristos oamenilor ca fiind

  1. Cu totul om,
  2. Asemenea nouă.

Această avertizare urmează imediat după declaraţiile potrivit cărora naşterea lui Hristos a fost o minune a lui Dumnezeu şi că descrierea biblică a lui Hristos ca Fiul lui Dumnezeu nu poate fi aplicată niciunei fiinţe umane, în afară de Hristos.

Trebuie să subliniem că nu există loc pentru o natură divină într-un Hristos care este cu totul om?

Trebuie să subliniem că nu există loc pentru o natură divină într-un Hristos care, în totalitatea Sa, este asemenea nouă?

De ce avem dificultăţi în a recunoaşte că avertizarea lui Ellen White către Baker se referea la a avea grijă ca nu cumva accentul puternic pus de el asupra umanităţii lui Hristos să-i facă pe ascultătorii săi să piardă din vedere divinitatea la fel de importantă a lui Hristos şi să tragă concluzia că ar fi putut exista păcat în viaţa lui Hristos? (Să nu uităm că această avertizare este însoţită de nu mai puţin de zece afirmaţii puternice conform cărora Hristos nu a păcătuit niciodată, nici măcar o sigură dată. A se vedea capitolul anterior.)

Nu cumva ezităm să acceptăm sensul evident al avertizării scriitorului, deoarece nu putem concepe că ar exista creştini care să creadă că ar fi putut exista păcat în viaţa lui Hristos?

De fapt, au existat mulţi creştini care au crezut că ar fi putut exista păcat în viaţa lui Hristos. Aceștia au fost clasificați, în general, în două grupe:

  1. Aşa-numiţii moderniști de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. (Acest termen a ieșit din uz şi a fost înlocuit de termenul mai general de liberali.) Ei au susținut că progresele ştiinţifice au făcut imposibil de susținut raportul biblic al nașterii miraculoase a lui Hristos şi L-au văzut pe Hristos doar ca pe un om mare şi bun, nu ca pe Fiul lui Dumnezeu. Ei nu au ezitat să admită posibilitatea păcatului în viaţa lui Hristos (cu excepţia cazului în care au negat, de asemenea, realitatea păcatului, aşa cum au făcut unii.) Aceşti oameni au fost combătuți cu vigoare de către conducătorii adventiști ai timpului lor, precum şi de către alţi creştini conservatori. Ei au fost văzuţi ca fiind printre cei mai răi duşmani ai lui Hristos şi ai Evangheliei. Ar fi greu să concepem ca Baker să fi continuat să lucreze ca pastor adventist dacă ar fi îmbrăţişat doctrinele moderniștilor.
  2. Adopționiștii din istoria bisericii timpurii. Aceștia erau un grup semnificativ de creştini care credeau că Hristos Și-a început viaţa pământească ca o fiinţă care a fost cu totul om, asemenea nouă, dar care a fost în cele din urmă adoptat pentru a deveni Fiul lui Dumnezeu. Ei nu au fost preocupaţi de existența păcatului din viaţa lui Hristos în perioada dinaintea adoptării Sale. Opiniile lor se găsesc în scrierile părinţilor bisericii, despre care Ellen White l-a avertizat pe Baker.

Analiza mea asupra scrisorii Baker, prezentată în următoarele câteva pagini, m-a condus la concluzia că adopţionismul a fost eroarea împotriva căreia Ellen White îl avertiza pe Baker. Mi se pare că interpretarea plasată asupra acestei scrisori de către interpreţii lui Ellen White este în întregime artificială şi străină, o interpretare care nu poate fi făcută decât ignorând propria declaraţie clară a lui Ellen White cu privire la această problemă.

Este cunoscut faptul că pionierii Bisericii Adventiste au provenit dintr-o mare varietate de medii religioase şi teologice şi că, după marea dezamăgire din 1844, ei au dedicat mult timp şi au studiat pentru a dezvolta o platformă a adevărului biblic pe care s-au putut uni. În primele lor conferinţe biblice au ajuns la o înţelegere comună cu privire la natura lui Dumnezeu, natura omului, Sabat, îndreptăţirea prin credinţă, etc. Cu toate acestea, ei nu au înlăturat cu succes toate înţelegerile lor diferite legate de natura lui Hristos. 

Arianismul

Încă de la sfârșitul secolului existau printre noi câteva voci care susțineau, în diferite moduri, păreri limitate cu privire la divinitatea lui Hristos.[1] Aceste opinii, în general vorbind, se încadrau în categoria a ceea ce teologii au numit arianism, după un anumit Arie care a susţinut cu putere păreri similare în marile controverse hristologice din secolul al IV-lea.[2]

Potrivit lui Arie, şi celor care i-au urmat gândirea, Hristos nu a existat împreună cu Tatăl în toată veșnicia, ci a fost creat de către Tatăl la un moment dat, înainte de istoria lumii. Hristos a fost văzut ca fiind cel mai mare şi cel mai înălțat dintre fiinţele create de Dumnezeu. Prin urmare, El nu a fost „adevăratul Dumnezeu al adevăratului Dumnezeu”, ci o formă inferioară de divinitate.

Ellen White nu a folosit termenul tehnic de arianism, dar a depus mărturie pentru divinitatea eternă a lui Hristos în cartea ei Hristos Lumina lumii în aşa fel încât erorile hristologice specifice ale arianismului au fost combătute în mod evident. [3]Prin urmare:

Din zilele veșniciei, Domnul Isus Hristos era una cu Tatăl […] (pag. 19)

Numele lui Dumnezeu, descoperit lui Moise pentru a exprima ideea prezenței veșnice, fusese pretins de acest Învățător galilean ca aparținându-I. El Se anunțase ca fiind Cel existent prin Sine Însuși […] (pag. 469)

În Hristos este viața originară, neîmprumutată și nederivată. (pag. 530)

În lumina acestei mărturii clare, erorile hristologice ariene au dispărut treptat şi este îndoielnic faptul că există cercetători adventiști de ziua a şaptea care cred acum că Hristos a fost creat.

Adopţionismul

În mod asemănător, fără a identifica eroarea hristologică prin numele său tehnic specific, Ellen White a găsit ocazia de a combate principiile adopţionismului. Aceasta a fost o părere conform căreia Hristos nu a fost Fiul lui Dumnezeu la naştere, nici în timpul primei faze a vieţii sale pământeşti, ci a devenit Fiul lui Dumnezeu prin adopţie. Această idee a fost susținută la Roma în anii 189-199 de către un negustor de piele din Bizanț pe nume Theodotus.[4] Aceasta a fost dezvoltată şi amplificată de Pavel de Samosata, care a slujit ca episcop al Antiohiei din 260 până în 269. Datorită influenţei puternice a lui Pavel, opinia a devenit destul de populară în bisericile din est şi în bisericile armeene, unde a fost păstrată timp de secole.[5] În secolul al VIII-lea a fost susținută în rândul bisericilor din vest de către Elipandus din Spania.[6]

Deşi existau diferențe de nuanță între opiniile susținătorilor adopționismului, trei opinii de bază au fost îndeobște împărtășite. Răspunsul lui Ellen White la aceste opinii şi respingerea acestora se găsesc nu numai în Hristos Lumina lumii, ci și într-o mărturie personală adresată lui W.L.H. Baker, un pastor care lucra în districtul Tasmania în timp ce Ellen White locuia în Australia şi lucra la manuscrisul pentru Hristos Lumina lumii.[7]

În această scrisoare interesantă găsim:

  1. o avertizare adresată pastorului Baker asupra faptului că petrece prea mult timp citind;
  2. o prevenire împotriva acceptării tradiţiilor părinților bisericii şi
  3. o avertizare cu privire la învățarea unor teorii speculative care nu erau de folos membrilor bisericii. De asemenea, ea prezintă o respingere precisă, punctuală, a erorilor adopţionismului.

I – Opinie adopționistă: Isus nu a fost Fiul lui Dumnezeu la naştere. S-a născut dintr-o femeie ca toți oamenii. Deşi s-ar putea să se fi născut dintr-o fecioară, acest fapt nu ar fi avut nicio semnificație teologică. El S-a născut ca Fiu al omului, nu ca Fiu al lui Dumnezeu.

Ellen White i-a scris lui Baker:

Dar Isus Hristos a fost singurul Fiu al lui Dumnezeu […] Nașterea Lui a fost o minune a lui Dumnezeu; căci îngerul a spus: „Și iată, vei rămâne însărcinată în pântecele tău și vei naște un Fiu și Îi vei pune numele ISUS. El va fi mare și va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; și Domnul Dumnezeu Îi va da tronul tatălui Său David. Și va domni peste casa lui Iacob pentru totdeauna; și cât despre împărăția Lui, ea nu va avea sfârșit. Atunci Maria i-a spus îngerului: «Cum va fi aceasta, fiindcă eu nu știu de bărbat?» Și îngerul a răspuns și i-a zis: «Duhul Sfânt va veni peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea și Cel sfânt care se va naște din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.»”

Aceste cuvinte nu sunt adresate niciunei ființe omenești, ci doar Fiului infinitului Dumnezeu. Scrisoarea 8, 1895. (Sublinierea îmi aparține)

II – Opinie adopționistă: Isus nu a fost Fiul lui Dumnezeu în prima etapă a existenţei Sale pământeşti. El a fost o fiinţă umană obișnuită, cu înalte concepte de curăție şi sfinţenie, pe care s-a străduit să le dobândească eroic, dar el nu a fost în niciun caz divin. În această etapă a existenţei Sale, de vreme ce era cu totul şi în mod exclusiv uman, El ar fi avut aceleaşi tendințe ale păcatului şi urme ale depravării, pe care le au toţi oamenii. El ar fi putut chiar să fie biruit de ispită şi, de fapt, să fi păcătuit. Având în vedere lupta Sa continuă și eroică de a ajunge la sfinţenie, niciunul din aceste lucruri nu L-ar fi descalificat să devină Fiul adoptat al lui Dumnezeu când a atins punctul culminant al progresului Său spiritual. Pavel de Samosata a exprimat acest lucru astfel:

Maria nu a dat naștere Cuvântului, pentru că Maria nu a fost înainte de veșnicie. Dar ea a dat naștere unui om la același nivel cu noi.[8] (Sublinierea îmi aparține.)

Ellen White i-a scris lui Baker:

[…] Fie ca orice ființă umană să fie avertizată de la început ca să nu-L facă pe Hristos cu totul om, asemenea nouă; pentru că nu poate fi. (Sublinierea îmi aparține.)

Niciodată, în nici un fel, să nu lași nici cea mai mică impresie asupra minţilor omenești că vreo urmă a depravării sau o înclinaţie spre depravare a fost asupra lui Hristos, sau că El a cedat în vreun fel depravării.

Nu-L prezenta înaintea oamenilor ca un om cu tendințe ale păcatului.

El ar fi putut cădea, dar nici măcar pentru o clipă n-a fost în El vreo tendință rea. (Ibid.)

Această expresie interesantă, „nici măcar pentru o clipă,” pare să indice faptul că Ellen White se ferea cu groază de opinia adopționiștilor menționată mai sus. Poate că ei au putut să se gândească detașat la posibilitatea unor tendințe rele, a depravării sau chiar a păcatului în viaţa timpurie a lui Hristos, dar ea nu a putut. Aceasta pare să fie preocuparea ei principală în scrisoarea adresată pastorului Baker. În aceasta, ea afirmă în repetate rânduri că Hristos nu a păcătuit, menţionând acest lucru de zece ori şi excluzând cu grijă posibilitatea ca El să fi cedat măcar o singură dată în fața ispitei.

Nicio ocazie nu a fost dată ca răspuns la multiplele sale ispite [ale lui Satana]. (Ibid.) (Sublinierea îmi aparține.)

III – Opinie adopționistă: Ca urmare a strădaniilor Sale eroice de a atinge sfinţenia, Isus a fost în cele din urmă adoptat ca Fiu al lui Dumnezeu. Au existat opinii diferite cu privire la când s-a întâmplat acest lucru. Unii au văzut aceasta ca pe un proces treptat, alţii au fost de părere că s-a întâmplat la botezul lui Isus, iar alţii la învierea Sa. După adoptarea Sa, natura umană s-a unit cu divinitatea.

Ellen White i-a scris lui Baker:

Nu este necesar să știm momentul exact în care natura umană s-a unit cu divinitatea. (Ibid.) (Sublinierea îmi aparține.)

Pe lângă această respingere precisă şi specifică a erorilor adopţionis­mu­lui în scrisoarea ei către pastorul Baker, Ellen White a dezvoltat temele divini­tă­ţii şi a preexistenţei lui Hristos, precum şi a nepăcătoșeniei Sale desăvârșite de-a lungul întregii Sale vieţi, în Hristos Lumina lumii.

Unii au studiat scrisoarea lui Ellen White adresată pastorului Baker şi, probabil din cauza lipsei de familiarizare cu erorile hristologice specifice ale adopționismului pe care ea le-a respins atât de puternic, au avut dificultăți în a înțelege expresia:

[…] nici măcar pentru o clipă n-a fost în El vreo tendință rea.

Unii au văzut în aceasta o dovadă a faptului că ea credea că Hristos ar fi preluat la întruparea Sa natura lui Adam înainte de cădere. Alţii, comparând aceasta cu comentariile făcute de ea cu privire la acest subiect în Hristos Lumina lumii, au tras concluzia nefericită că ea a susţinut ambele puncte de vedere în această chestiune specifică. Niciuna dintre concluzii nu este impusă de dovezi. Odată ce este recunoscut faptul că scrisoarea Baker este o respingere punctuală a adopționismului — în care pastorul Baker se pare că s-a implicat prin citirea părinţiilor bisericii — raţionamentul ei din această scrisoare devine foarte clar. Şi cu siguranţă nu suntem obligaţi să folosim un fragment dintr-o scrisoare personală către un pastor din Tasmania pentru a „echilibra” declaraţiile ei cu privire la natura umană a lui Hristos, aşa cum se găsesc în Hristos Lumina lumii, care este în mod evident lucrarea ei conştientă şi deliberată în care își prezintă înaintea întregii lumi poziția hristologică. A face acest lucru înseamnă a folosi o hermeneutică dubioasă; ca să nu spunem mai mult.

În ceea ce priveşte natura umană a lui Hristos, Ellen White, depărtându-se în mod conştient de hristologia Reformei, adoptă aceeaşi poziţie ca teologul elveţian Karl Barth şi face acest lucru din acelaşi motiv. Comparaţi:

Karl Barth:

Carnea (în care S-a întrupat Cuvântul) este forma reală a naturii umane marcată de căderea lui Adam […]

Dar nu trebuie să existe nicio slăbire sau umbrire a adevărului mântuitor că natura pe care Dumnezeu Şi-a asumat-o în Hristos este identică cu natura noastră, aşa cum o vedem în lumina căderii. Dacă ar fi altfel, cum ar putea Hristos să fie cu adevărat ca noi? Ce legătură am avea noi cu El?

[…] Isus nu a fugit de starea şi situaţia omului căzut, ci le-a luat asupra Sa, le-a trăit şi le-a purtat El Însuşi ca Fiul etern al lui Dumnezeu.[9]

Ellen White:

Pentru Fiul lui Dumnezeu ar fi fost o umilinţă aproape fără margini ca să ia natura omului chiar şi atunci când Adam se afla în Eden, nevinovat. Dar Isus a luat natura umană atunci când rasa umană fusese slăbită de patru mii de ani de păcat.[10]

Pentru a-l ridica pe omul căzut, Hristos trebuia să coboare acolo unde se afla el. El a luat natura umană şi a purtat slăbiciunile şi degenerarea neamului omenesc.[11]

Când a luat asupra Sa natura omului în starea ei căzută, Domnul Hristos nu a luat parte nici în cea mai mică măsură la păcatele acestei nature.[12] (Sublinierea îmi aparţine.)

Este concluzia acestui scriitor că o utilizare atentă a principiilor hermeneutice corecte ar face imposibilă folosirea scrisorii Baker pentru a „echilibra” cartea Hristos Lumina lumii. Pur şi simplu, scopul scriitorului nu a fost acela de a compara natura umană a lui Hristos cu natura lui Adam înainte de cădere, în opoziție de natura omului după cădere. Se pare că ea răspundea nevoilor unei probleme complet diferite, şi anume legătura nefericită a pastorului Baker cu erorile hristologice ale adopţionismului.

Iar dovezile cu siguranţă nu ne cer să o acuzăm pe Ellen White că ar fi susţinut ambele puncte de vedere în ce priveşte subiectul naturii umane a lui Hristos. Atunci când se aplică principiile hermeneutice corespunzătoare, scrierile ei la acest subiect sunt clare, uniforme şi fără echivoc. Orice încercare de a trasa o linie de demarcaţie între natura umană a lui Hristos şi natura noastră umană trebuie să fie înlăturată de această declaraţie simplă, dar profundă şi plină de înţeles:

El a fost în natura umană exact ceea ce poţi fi şi tu.[13]

 

[1] LeRoy Edwin Froom, Movement of Destiny (Washington, D.C., 1971), pp. 148-166.

[2] Phillip Schaff, History of the Christian Church (Grand Rapids, 1953), Vol. III, pp. 618-621.

[3] Ellen White, The Desire of Ages (Hristos Lumina lumii), Mountain View, 1940.

[4] Phillip Carrington, The Early Christian Church (Cambridge, 1957), Vol. II, p. 415.

[5] Albert Henry Newman, A Manual of Church History (Philadelphia, 1933), vol. II, pp. 379-380.

[6] H.R. Mackintosh, The Person of Jesus Christ (New York, 1962), p. 223 şi următoarele pagini.

[7] Ellen G. White, Scrisoarea nr. 8, 1895. Sala de patrimoniu a Bibliotecii Universităţii Loma Linda, Loma Linda, California. O parte apare în The Seventh-day Adventist Bible Commentary (Washington, D.C., 1953), vol. V, pp. 1128-1129.

[8] Newman, lucrarea citată, vol. K, p. 199.

[9] Karl Barth, Church Dogmatics (Edinburgh, 1963), pp. 151-158.

[10] White, lucrarea citată, p. 49.

[11] White, Review and Herald, 28 iulie 1874.

[12] White, The Seventh-day Adventist Bible Commentary (Washington, D.C.), Vol. V, p. 1131.

[13] White, Scrisoarea nr. 106, 1896.