Anexa D
Copiază link

Anexa D

Eu singur — Necazul lui Pavel din Romani 7

Am văzut că unul dintre textele preferate folosite de Ellen White şi contemporanii ei în discuţia lor cu privire la natura lui Hristos şi lucrarea de mântuire a lui Hristos strâns legată de aceasta a fost Romani 8:3:

Dumnezeu, trimiţând pe propriul său Fiu în asemănarea cărnii păcătoase şi pentru păcat, a condamnat păcatul în carne.

Ei au înţeles „în asemănarea cărnii păcătoase” în sensul că Hristos a venit pe acest pământ în natura omului căzut. Ei au înţeles „a condamnat păcatul în carne” însemnând că Hristos a întâlnit duşmanul şi l-a învins în propria-i fortăreaţă, carnea păcătoasă a omului. Prin aceasta El a arătat clar tuturor că omul poate trăi fără păcat în carnea păcătoasă, prin puterea lui Dumnezeu.

Prin urmare, ei au înţeles Romani 7 în lumina acestor două mari realităţi. Deoarece calviniştii oferă o interpretare cu totul diferită a capitolului 7 din Romani, următorul material este oferit pentru comparaţie.

Apostolul Pavel era implicat. Era îngrijorat. Îi păsa atât de mult de oamenii pentru care lucra şi s-a identificat atât de mult cu interesele lor, încât a scris:

De aceea dacă o mâncare face pe fratele meu să se poticnească, nu voi mânca niciodată carne, cât va rămânea lumea. 1 Corinteni 8:13

Dragostea sa arzătoare pentru cei convertiţi în urma lucrării sale este exprimată în Filipeni 4:1:

De aceea, fraţii mei preaiubiţi şi mult doriţi, a mea bucurie şi coroană, staţi astfel tari în Domnul, preaiubiţii mei!

Natura sa sensibilă a fost profund rănită de o înstrăinare temporară din partea corintenilor pe care i-a adus la Hristos, iar când neînţelegerile dintre ei au fost îndepărtate, bucuria lui nu a cunoscut limite. (Vezi 2 Corinteni 7).

Dar cea mai grea povară a inimii sale a fost pentru evrei, pentru Israel — poporul ales — pomul plantat de Însuşi Dumnezeu. Pe cât de des se ducea să predice neamurilor, pe atât de des se întorcea la evrei, sperând, rugându-se şi tânjind pentru mântuirea lor.

Spun adevărul în Cristos, nu mint, conştiinţa mea de asemenea aducându-mi mărturie în Duhul Sfânt, că am mare întristare şi mâhnire neîncetată în inima mea. Fiindcă aş fi dorit să fiu eu însumi blestemat de la Cristos pentru fraţii mei, rudele mele conform cărnii. Romani 9:1–3

Cartea Romani, în care au fost scrise aceste cuvinte tulburătoare, reflectă eforturile serioase ale lui Pavel în favoarea evreilor. În capitolul al şaptelea găsim un exemplu clasic de simpatie, empatie, devotament faţă de binele poporului evreu, care este exprimat în 1 Corinteni 9:20, 22 (VDC):

Cu iudeii m-am făcut ca un iudeu, ca să câştig pe iudei; cu cei ce sunt sub Lege m-am făcut ca şi cum aş fi fost sub Lege, ca să câştig pe cei ce sunt sub Lege […] M-am făcut tuturor totul, ca oricum, să mântuiesc pe unii dintre ei.

Acest al şaptelea capitol din Romani a fost adesea analizat de scriitori creştini, de când a fost scris pentru prima dată de Pavel. În el vedem imaginea plastică a unui om aflat în dificultate, a unui om disperat, a unui om care pare a fi sortit eşecului şi înfrângerii în viaţa sa spirituală. El pare să fie prins într-o tensiune între propriile sale tendinţe şi dorinţe păcătoase, şi cerinţele drepte ale Legii sfinte a lui Dumnezeu. Capitolul vorbeşte în termeni mişcători despre ispite cărora li s-a împotrivit, dar pe care nu le-a biruit, despre obiective nerealizate, despre scopuri neîmplinite, despre idealurile pe care le-a avut, dar nu le-a atins, despre o biruinţă râvnită, dar necâştigată, despre un conflict dureros care se încheie în mod constant cu o înfrângere. Şi acest om nefericit este identificat prin pronumele personal de persoana întâi „eu”. Pronumele personal de persoana întâi singular apare la formele de nominativ, acuzativ sau genitiv de 46 ori în versetele 7–25, care descriu necazul acestui om înfrânt, născut învins.

Deci, cine este această persoană, acest om? Cine este acest „eu” din Romani 7?

Să înaintăm cu grijă. Implicaţii teologice profunde sunt incluse în concluzia noastră. Viziunea noastră asupra însăşi naturii mântuirii poate depinde de răspunsul nostru la această întrebare. Capitolul este în mod clar un studiu de caz, prezentat în faţa noastră în detalii atât de precise încât înţelegem că este destinat a fi definitoriu — însă pentru ce? Cine este acest om din Romani 7 care tânjeşte continuu după ceea ce nu poate obţine şi trăieşte într-un şir neîntrerupt de frustrări şi înfrângeri?

Două sugestii principale au fost oferite de scriitorii creştini de-a lungul secolelor:

  1. Omul din Romani 7 este omul nenăscut din nou, neconvertit, a cărui inimă este în mod natural răzvrătită împotriva lui Dumnezeu şi a Legii Sale sfinte. Deoarece nu avem niciun motiv să credem că Pavel s-a aflat vreodată în această stare răzvrătită, se propune că Pavel pur şi simplu s-a identificat cu omul răzvrătit, nenăscut din nou, în scopul comunicării, aşa cum fac adesea predicatorii astăzi. (sau)
  2. Omul din Romani 7 este chiar Pavel în experienţa sa de naştere din nou, de convertire, după ce a ajuns să-L cunoască pe Hristos. Prin urmare, acest lucru dovedeşte că biruinţa asupra ispitei şi a păcatului nu este disponibilă pentru creştini în această viaţă. Dacă Pavel nu s-a putut opri din a păcătui, chiar şi prin puterea lui Hristos, este sigur că nimeni altcineva nu se poate opri din a păcătui.

Problema pe care o întâlnim, pe măsură ce analizăm aceste două alternative, este că niciuna nu este uşor de apărat. Niciuna nu face faţă cu bine unei investigaţii.

Dacă preferăm prima opţiune, că omul din Romani 7 este păcătosul răzvrătit, nenăscut din nou, neconvertit, avem dificultăţi în a răspunde la întrebări ca acestea:

Păcătoşii nenăscuţi din nou mărturisesc că Legea lui Dumnezeu este sfântă, dreaptă şi bună (versetul 12)?

Astfel de oameni recunosc că Legea este spirituală, dar „eu sunt carnal” (versetul 14)?

Susţin oamenii nenăscuţi din nou că răul nu este produs de ei, ci de păcat (versetul 17)?

Vor oamenii nenăscuţi din nou să facă binele (versetul 18)?

Spun oamenii nenăscuţi din nou: „Binele, pe care îl voiesc, nu îl fac; ci răul, pe care nu îl voiesc, acela îl practic” (versetul 19)?

Spun oamenii nenăscuţi din nou: „După omul dinăuntru mă desfăt în Legea lui Dumnezeu” (versetul 22)?

Ar fi dificil să răspundem afirmativ la oricare dintre aceste întrebări. În experienţa noastră umană, nu auzim oameni nenăscuţi din nou care să laude Legea sfântă a lui Dumnezeu. E mult mai probabil să o blesteme. Ei nu recunosc că Legea lui Dumnezeu este spirituală, dar ei sunt carnali. Ei tind să fie defensivi în privinţa stării lor. Ei nu urăsc răul pe care îl fac; mai degrabă îl iubesc. Ei nu vor să facă binele; ei vor să facă răul. Şi ei cu siguranţă nu se desfată în Legea lui Dumnezeu „după omul dinăuntru.” Ei urăsc Legea, se simt condamnaţi de ea şi se tem de ea. Aceia dintre noi care am trăit într-o stare de nepocăinţă înţelegem că imaginea oferită de cuvântul lui Pavel nu ar descrie în mod corect experienţa noastră.

Deci, găsind că este dificil de apărat prima opţiune, conform căreia omul din Romani 7 este omul neconvertit, nenăscut din nou care trăieşte în răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, ne îndreptăm spre a lua în considerare a doua opţiune, potrivit căreia omul din Romani 7 este creştinul convertit, născut din nou care constată că, deşi este în Hristos, el încă nu se poate opri din a păcătui.

Întâmpinăm repede probleme. Cum să răspundem la întrebări ca acestea?

De ce ar spune Pavel: „eu sunt carnal” (versetul 14), iar în aceeaşi discuţie spune: „mintea carnală este duşmănie împotriva lui Dumnezeu” (Romani 8:7)?

De ce ar spune Pavel: „sunt vândut sub păcat” (versetul 14), iar în aceeaşi discuţie spune: „fiind făcuţi liberi faţă de păcat” (Romani 6:18)?

De ce ar spune Pavel că i se pare imposibil să înceteze să facă răul pe care îl urăşte (versetele 15-23), iar în aceeaşi discuţie să scrie

pentru ca dreptatea Legii să fie împlinită în noi, care umblăm nu conform cărnii, ci conform Duhului (Romani 8:4)?

De ce s-ar descrie Pavel ca fiind înrobit „legii păcatului” (versetul ٢٣), iar în aceeaşi discuţie să scrie

dar acum, fiind făcuţi liberi faţă de păcat şi devenind robii lui Dumnezeu, aveţi rodul vostru spre sfinţenie […] (Romani 6:22)?

Şi transpunând problema de la discuţii abstracte la viaţa reală, trebuie să credem că Pavel a vrut să înceteze a înjura, dar nu a putut; că a vrut să înceteze a fura, dar nu a putut; că a vrut să înceteze a comite adulter, dar nu a putut? Sau chiar că a vrut să înceteze a-şi imagina că făcea aceste lucruri, dar nu a putut? Atunci cum a putut scrie în 2 Corinteni 10:5:

Doborând imaginaţiile minţii […] şi înrobind fiecare gând ascultării faţă de Hristos?

Dacă lărgim contextul pentru a include toate scrierile lui Pavel, suntem impresionaţi de lipsa înfrângerii şi de caracteristica biruinţei care le străbate. Limitările spaţiului împiedică includerea aici a tuturor textelor de biruinţă ale lui Pavel, dar un eşantion reprezentativ poate include următoarele versete:

Pot totul în Hristos care mă întăreşte. Filipeni 4:13 (VDC)

De aceea dacă este cineva în Hristos, este o creatură nouă, cele vechi au trecut; iată, toate au devenit noi. 2 Corinteni 5:17

Sunt crucificat împreună cu Hristos: totuşi trăiesc, dar nu eu, ci Hristos trăieşte în mine […] Galateni 2:20

Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi. Efeseni 3:20 (VDC)

Şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre; şi să vă îmbrăcaţi cu omul nou, care, conform lui Dumnezeu, este creat în dreptate şi adevărată sfinţenie. Efeseni 4:23–24

(A se vedea şi 1 Corinteni 10:13; 2 Corinteni 10:4– 5; Galateni 5:16, 20–25; Efeseni 2:1–6; Efeseni 5:25, 27; Efeseni 6:10–17; Filipeni 2:13, etc.)

Deci, găsim că a doua opţiune, potrivit căreia omul din Romani 7 este creştinul convertit, născut din nou, respectiv Pavel însuşi, este de asemenea dificil de apărat. Nu mai există nicio altă variantă?

Din fericire, există. Nu suntem limitaţi la aceste două opţiuni. O a treia sugestie a fost făcută şi a fost acceptată de către unii teologi reformatori precum Arminius şi Wesley şi de către unii martori anteriori precum Irineu, Tertulian, Origen, Ciprian, Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Teodoret, Chiril al Alexandriei, Macarie, Ioan al Damascului, Teofilact, Ambrozie, Ieronim, Clement al Alexandriei, Vigilius, Procopius din Gaza, Bernard din Clairvaux, Leo cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie al Nissei şi Augustin la începuturile lucrării.[1]

Ceea ce probabil este mai important, e faptul că acest al treilea punct de vedere este puternic susţinut de cuvintele lui Pavel din limba greacă, din original.

Care este al treilea punct de vedere? Că omul din Romani 7 nu este nici omul nenăscut din nou, răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, totuşi nici creştinul convertit, născut din nou, ci este omul aflat „sub Lege,” evreul care voieşte să facă voia lui Dumnezeu, dar care nu-L acceptă pe Hristos, exact omul care a fost Pavel înainte de experienţa sa pe drumul Damascului. Pavel poate să scrie cu exactitate despre acest om ca fiind „eu”, pentru că el descrie o astfel de experienţă pe care el însuşi a avut-o înainte de a-L cunoaşte pe Hristos. Deşi nu descrie experienţa sa actuală, el empatizează şi se identifică cu acest om şi necazul lui aşa cum este indicat în 1 Corinteni 9:20 (VDC):

Cu iudeii m-am făcut ca un iudeu, ca să câştig pe iudei; cu cei ce sunt sub Lege m-am făcut ca şi cum aş fi fost sub Lege, ca să câştig pe cei ce sunt sub Lege.

Ar fi bine să ţinem minte că, în viziunea lui Pavel asupra lumii, toate fiinţele umane erau împărţite în trei grupe: cei fără Lege, cei aflaţi sub Lege şi cei aflaţi sub har, (de asemenea, descrişi ca fiind sub Legea lui Hristos.) (Comparaţi 1 Corinteni 9:20–21 cu Romani 6:15, Galateni 4:4–5 şi Galateni 5:18, etc.)

Cei fără lege erau păgânii, cei nenăscuţi din nou, răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu; cei aflaţi sub Lege erau evreii care mărturiseau că fac voia lui Dumnezeu în timp ce Îl respingeau pe Hristos, iar cei aflaţi sub har erau cei din mediu păgân sau din mediu evreiesc care l-au acceptat pe Hristos.

Găsim această a treia poziţie mult mai puţin vulnerabilă decât celelalte două. Nu avem probleme nici cu caracterizarea, nici cu descrierea. Noi credem că orice om care ar încerca să facă voia lui Dumnezeu, dar fără a avea o relaţie cu Hristos, are toate şansele să aibă o experienţă aşa cum o prezintă Pavel. Nu trebuie să ne străduim să armonizăm aparentele discrepanţe sau contradicţii, fie în contextul imediat al cărţii Romani, fie în contextul mai extins al celorlalte scrieri ale lui Pavel.

Avem o întrebare, însă aşa cum a fost sugerat mai devreme, se poate răspunde la aceasta cu uşurinţă printr-o examinare a cuvintelor lui Pavel în limba originală. Întrebarea este următoarea:

Descrierea lungă şi plastică a lui Pavel despre omul care vrea să facă voia lui Dumnezeu, dar căruia îi este imposibil să reuşească, atinge punctul culminant în Romani 7:24:

O, ce om nenorocit sunt eu. Cine mă va elibera din trupul acestei morţi?

În prima parte a versetului 25 există o replică, ca răspuns la această întrebare:

Mulţumesc lui Dumnezeu prin Isus Hristos Domnul nostru. 

Apoi, ultima parte a versetului 25 prezintă un gând care face necesară reflecţia:

Aşadar, cu mintea, eu însumi servesc Legii lui Dumnezeu; dar cu carnea, legii păcatului.

Aceasta este o concluzie simplă şi naturală la întregul mod de gândire care a fost prezentat. Dar întrebarea noastră se referă la relaţia sa cu cuvintele care o preced:

Mulţumesc lui Dumnezeu prin Isus Hristos Domnul nostru. 

Cei care cred că omul din Romani 7 este creştinul născut din nou văd aceste cuvinte ca fiind dovada lor cea mai puternică. Ei socotesc că aici se face dovada că Pavel scrie despre propria sa experienţă în calitate de creştin, capabil să servească Legii lui Dumnezeu numai cu mintea lui şi incapabil de a se putea opri din a mai păcătui în experienţa vieţii de zi cu zi.

Aceia care cred însă că omul din Romani 7 este omul care încearcă să facă voia lui Dumnezeu în timp ce Îl respinge pe Hristos văd cuvintele:

Mulţumesc lui Dumnezeu prin Isus Hristos Domnul nostru

ca o paranteză, o izbucnire spontană de laudă care întrerupe şirul gândurilor lui Pavel, la care se întoarce imediat.

Este posibil să ştim care dintre aceste două înţelegeri este corectă? Da. O examinare a câtorva cuvinte în limba originală va răspunde la întrebarea noastră în mod satisfăcător. Acesta este pasajul în discuţie, ultima parte a versetului 25:

Aşadar, cu mintea, eu însumi servesc Legii lui Dumnezeu; dar cu carnea, legii păcatului.

Să începem cu subiectul propoziţiei, cele două cuvinte eu însumi. Aceste două cuvinte nu reuşesc să exprime sensul deplin al cuvintelor din care sunt traduse. Cele două cuvinte greceşti sunt ego autos. Primul cuvânt, ego, înseamnă pur şi simplu eu. Dar autos? Are mult mai multă semnificaţie decât cuvântul românesc însumi. (n.tr.: autorul foloseşte aici cuvântul self.) Să examinăm definiţiile date în mai multe lexicoane greco-engleze:

Însumi: cuvânt prin care se diferenţiază de orice altceva, prin accentuare şi contrast.Gingrich.

Însumi: aşa cum este folosit pentru a distinge o persoană sau un lucru de altul, sau a-l pune în contrast cu altul. – Thayer.

De la sine, de unul singur, singur. – Lidell and Scott.

De la sine, din proprie iniţiativă, singur. – Greenfield.

Atunci, ego autos nu ar fi niciodată folosit pentru a descrie un efort sau o acţiune comună, sau o relaţie de cooperare între două persoane. Înseamnă, categoric, eu singur. În contextul din Romani 7 înseamnă eu, fără Hristos. Pavel spune:

Eu singur, fără Hristos, cu mintea servesc Legii lui Dumnezeu; dar cu carnea, legii păcatului.

Acest lucru se armonizează perfect cu părerea că, în întregul capitol, el descrie experienţa omului care nu este răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, ci încearcă să facă voia lui Dumnezeu în timp ce Îl respinge pe Hristos. Arndt şi Gingrich, într-o definiţie care utilizează Romani 7:25 ca exemplu, prezintă ca adevăratul sens în acest context al expresiei ego autos:

Înarmat cu propriile resurse, cu mintea mea, eu pot sluji Legii lui Dumnezeu ca un sclav. (Sublinierea îmi aparţine.)

Autos este un cuvânt care a fost introdus în limbile moderne în numeroase moduri care reflectă adevăratul său sens:

Automobil – un vehicul care se mişcă cu ajutorul unui motor propriu.

Automat – un dispozitiv care acţionează singur.

Autosugestie – sugestie exercitată asupra sa însuşi.

Autonomie – guvernare proprie.

Autograf – o scriere proprie. ( n.trad: în limba engleză, autorul asociază auto cu self — sine — însă în limba română self nu poate fi tradus întotdeauna prin sine)

Autobiografie – o poveste de viaţă despre sine.

Autopsie – o cercetare amănunţită pentru sine.

Deci, cuvintele ego autos (eu însumi, eu singur), nu au fost niciodată folosite pentru a descrie experienţa prezentată în pasaje precum:

Galateni 2:20: Hristos trăieşte în mine;

Filipeni 4:13: Pot face toate prin Hristos care mă întăreşte;

Efeseni 3:23: Puterea care lucrează în noi;

Romani 8:10: Duhul Său locuieşte în noi.

Toate aceste expresii pauline experienţiale sunt exact opusul lui ego autos, prin faptul că vorbesc despre resursele lui Hristos care sunt puse la dispoziţia credinciosului, în timp ce ego autos înseamnă înarmat cu propriile resurse, eu singur. Ele vorbesc despre legătura strânsă, despre efortul şi viaţa creştinului unite cu Hristos; ego autos vorbeşte de viaţa şi efortul individual, solitar.

Sensul intensiv-reflexiv al termenului autos: subiectul şi nimic altceva, este indicat în mai multe versete în care este tradus prin termenul însuşi (engl. himself).

Însuşi David a zis. Marcu 12:36

Isus Însuşi S-a apropiat. Luca 24:15 (KJV)

Însuşi Isus a stat în mijlocul lor. Luca ٢٤:٣٦

Tatăl Însuşi vă iubeşte. Ioan 16:27

Nădejdea o au ei înşişi. Faptele Apostolilor 24:15

Judecaţi voi singuri. 1 Corinteni 11:13

Acţiunea este întotdeauna individuală, spre deosebire de acţiunile sau asistenţa altora; deci, atunci când Pavel spune ego autos în Romani 7:25, el intenţionează să spună:

Eu, prin propriile resurse, eu fără Hristos, eu singur, cu mintea servesc Legii lui Dumnezeu; dar cu carnea, legii păcatului.

Categoric, aceasta nu este experienţa omului născut din nou, a creşti­nu­lui care în domeniul spiritual face totul în, cu şi prin puterea lui Hristos.

Ne întoarcem acum la un alt cuvânt din versetul 25 şi anume la cuvântul aşadar:

Aşadar, cu mintea, eu însumi servesc Legii lui Dumnezeu; dar cu carnea, legii păcatului.

Primul cuvânt al propoziţiei în limba greacă este expresia ara oun. Din nou, vom stabili rapid sensul primului cuvânt, ara, care este pur şi simplu prin urmare sau aşadar. Dar ce înseamnă cuvântul oun? Din păcate, traducătorii Biblie nu s-au deranjat să-l traducă în limba engleză. Acest lucru se poate datora faptului că prima utilizare majoră a acestui cuvânt este identică cu cea a cuvântului ara: prin urmare sau aşadar. Se pare că traducătorii au simţit că nu era nevoie să scrie în limba engleză, prin urmare prin urmare sau aşadar aşadar, sau chiar prin urmare aşadar. Un singur cuvânt de acest fel este suficient.

Dar cum e în limba greacă? Pavel a folosit ambele cuvinte, după cum putem constata, analizând acest verset din orice Nou Testament în limba greacă. Pavel nu a spus doar ara, el a spus ara oun. Trebuie să presupunem că Pavel a uitat că a folosit deja ara, aşa că a adăugat din greşeală cuvântul oun? Sau că, de fapt, el a vrut să spună, prin urmare prin urmare sau aşadar aşadar? Niciuna din aceste supoziţii nu pare a fi potrivită. Atunci care? Revenind la dicţionarele noastre, observăm cu interes că ele dau o a doua utilizare majoră a cuvântului oun şi sunt de acord cu înţelesul său. Ele spun că oun este folosit:

Pentru a lega un discurs după o digresiune. – Donnegan

Pentru a relua un subiect întrerupt. – Follet

Atunci când un discurs a fost întrerupt de propoziţii în paranteză, oun serveşte la reluarea acestuia. – Lidell şi Scott

Pentru a relua, din nou, o idee sau un subiect după o întrerupere. – Arndt and Gingrich

Pentru a relua o idee sau un subiect întrerupt de chestiunea care a intervenit. – Thayer

(Oun este folosit) când o propoziţie a fost întreruptă de propoziţii în paranteză sau care au intervenit, şi este apoi reluată. – Robinson

Pentru a marca reluarea unui discurs după ce a fost întrerupt de paranteze. – Moulton

Deci, vedem că înţelegerea noastră despre Romani 7 ar fi fost mult îmbunătăţită dacă bunii traducători ai versiunii King James nu ar fi omis din traducerea lor cuvântul oun. Ceea ce înţelegem acum este aceasta:

Pavel dezvoltă un mod de gândire care începe în Romani 7 cu versetul 7. În acest pasaj lung, el descrie cu acurateţe şi elocvenţă frustrările şi eşecurile omului care este „sub Lege.” El nu este omul răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, totuşi nici un creştin născut din nou, ci omul care încearcă să facă voia lui Dumnezeu în timp ce refuză ajutorul care nu poate veni decât de la Hristos. Acesta este cazul unui om aşa cum Pavel însuşi a fost odinioară. Şi în armonie cu spiritul misionar zelos care l-a determinat să spună:

Cu iudeii m-am făcut ca un iudeu, ca să câştig pe iudei; cu cei ce sunt sub Lege m-am făcut ca şi cum aş fi fost sub Lege, ca să câştig pe cei ce sunt sub Lege,

Pavel se identifică cu acest om nefericit, ca şi cum ar fi fost propriul lui necaz, aşa cum de fapt a şi fost propria-i experienţă. Descrierea lui continuă şi se construieşte prin versetele 22 şi 23:

Fiindcă după omul dinăuntru mă desfăt în Legea lui Dumnezeu; dar văd o altă lege în membrele mele, războindu-se împotriva legii minţii mele şi înrobindu-mă legii păcatului care este în membrele mele.

În acest moment, intensitatea sentimentelor sale, combinată cu cunoştinţele sale personale şi reale cu privire la frustrarea bietului om, îl determină să izbucnească într-o întrebare şi un răspuns care întrerup modul de gândire şi sunt în paranteză:

(O, ce om nenorocit sunt eu. Cine mă va elibera din trupul acestei morţi?

Mulţumesc lui Dumnezeu prin Isus Hristos Domnul nostru.)

Apoi, dându-şi seama că modul său de gândire a fost întrerupt, el îşi informează cititorul cu privire la acest fapt, precum şi despre intenţia sa de a reveni la modul său de gândire, folosind cuvântul oun. Oun este folosit pentru a reveni la un mod de gândire care a fost întrerupt. După ce şi-a luat această măsură de precauţie, el foloseşte cuvintele care ar trebui să fie cât se poate de clare pentru a indica faptul că el încă vorbeşte despre aceeaşi persoană care încearcă inutil să facă voia lui Dumnezeu fără Hristos: cele două cuvinte ego autos, eu singur, înarmat cu propriile resurse. O traducere fidelă a acestei ultime părţi a versetul 25 ar arăta astfel:

Aşadar (pentru a mă întoarce la modul meu de gândire care a fost întrerupt), eu singur cu mintea servesc Legii lui Dumnezeu; dar cu carnea, legii păcatului.

Traducerea lui Moffat a Noului Testament indică sensul expresiei ego autos în felul următor:

Aşadar, de unul singur, cu mintea servesc Legii lui Dumnezeu; dar cu carnea, legii păcatului.

Şi ca nu cumva cititorul englez să nu reuşescă să înţeleagă sensul deplin al cuvântului oun, această traducere plasează versetul de mai sus înainte de întrerupere, nu după ea.[2]

Studentul atent va dori să compare alte exemple biblice cu privire la utilizarea cuvântului oun pentru a relua un mod de gândire după ce a fost întreruptă, cum ar fi următoarele:

(În unele cazuri parantezele sunt furnizate; identificarea cuvântului care este tradus din oun este oferită în toate cazurile.)

Atunci a ajuns la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de ţinutul pe care Iacob l-a dat fiului său Iosif.

(Şi era acolo fântâna lui Iacob.)

Isus, aşadar (oun), fiind obosit de călătorie, s-a aşezat astfel la fântână; era cam pe la ora a şasea. Ioan 4:5–6

 

A doua zi, când mulţimea care stătea de cealaltă parte a mării a văzut că acolo nu era nicio altă corabie decât aceea în care se urcaseră discipolii Lui, şi că Isus nu intrase cu discipolii Lui în corabie, ci discipolii plecaseră singuri cu ea;

(Dar din Tiberiada au venit alte corăbii aproape de locul unde mâncaseră pâinea, după ce Domnul mulţumise).

Când a văzut aşadar (oun) mulţimea că nici Isus, nici discipolii Lui nu erau acolo, au urcat şi ei în corăbii şi au venit la Capernaum, căutând pe Isus. Ioan 6:22–24

Şi [Ioan] a venit în tot ţinutul din jurul Iordanului, predicând botezul pocăinţei pentru iertarea păcatelor;

(Aşa cum este scris în cartea cuvintelor lui Isaia, profetul, spunând: Vocea unuia strigând în pustie: Pregătiţi calea Domnului, faceţi-i cărările drepte.

Fiecare vale va fi umplută şi fiecare munte şi deal va fi coborât; şi cea strâmbă va fi îndreptată şi căile colţuroase vor fi netezite;

Şi toată făptura va vedea salvarea lui Dumnezeu.)

Atunci (oun) a spus mulţimilor care ieşeau să fie botezate de el: Pui de vipere, cine v-a avertizat să fugiţi de furia care vine? Luca 3:3–7

 

Iar Isus i-a spus: Astăzi a venit salvare la casa aceasta, întrucât şi el este fiul lui Avraam. Căci Fiul omului a venit să caute şi să salveze ce era pierdut.

(Şi pe când auzeau ei acestea, a adăugat şi a spus o parabolă, pentru că El era aproape de Ierusalim şi ei credeau că împărăţia lui Dumnezeu se va arăta imediat.)

De aceea (oun) El a spus: Un anumit nobil a mers într-o ţară îndepărtată ca să îşi primească o împărăţie şi să se întoarcă. Luca 19:9–12

 

Iar despre lucrurile sacrificate idolilor, ştim că toţi avem cunoaştere. Cunoaşterea îngâmfă, dar dragostea creştină edifică.

Şi dacă cineva gândeşte că ştie ceva, încă nu ştie nimic aşa cum ar trebui să ştie.

(Dar dacă cineva Îl iubeşte pe Dumnezeu, acesta este cunoscut de El.)

De aceea (oun) cât despre a mânca lucrurile sacrificate idolilor, ştim că un idol nu este nimic în lume şi că nu este alt Dumnezeu decât numai unul singur. 1 Corinteni 8:1–4

 

Fiindcă, întâi de toate, când vă adunaţi în biserică, aud că sunt dezbinări între voi; şi în parte o cred.

(Fiindcă trebuie să fie şi erezii printre voi, ca să fie arătaţi printre voi cei aprobaţi.)

De aceea (oun) când vă adunaţi în acelaşi loc, nu este ca să mâncaţi cina Domnului. 1 Corinteni 11:18–20

 

Din aceste exemple putem vedea că opinia unitară a experţilor în limba greacă, care au pregătit dicţionarele — că oun este folosit pentru a relua o linie de gândire după ce a fost întreruptă — este bine susţinută de dovezile biblice.

Am văzut că această a treia înţelegere a capitolul 7 din Romani, conform căreia omul nenorocit, identificat prin pronumele personal la persoana întâi singular este omul care încearcă să facă voia lui Dumnezeu în timp ce refuză să-L accepte pe Hristos — tocmai cum a făcut Pavel odinioară — a fost susţinută de mulţi scriitori creştini timpurii şi de către conducătorii Reformei, Arminius şi Wesley. Acest punct de vedere a fost susţinut şi de Ellen White. Iată un exemplu tipic de utilizare a versetelor din Romani 7:

Păcatul nu a nimicit Legea, ci a nimicit gândirea firească a lui Pavel. „Dar acum, suntem dezlegați de lege”, declară el, „fiind moartă legea în care eram ținuți; ca să servim în înnoirea duhului și nu în vechimea literei.” (Romani 7:6). „Atunci ce este bun s-a făcut moarte pentru mine? Nici­decum. Dar păcatul, ca să pară păcat, lucrează moarte în mine prin ce este bun; ca păcatul prin poruncă să devină peste măsură de păcătos.” (Romani 7:13). „De aceea legea este sfântă, și porunca sfântă și dreaptă și bună.” (Romani 7:12). Apostolul Pavel le atrage atenţia ascultătorilor săi la Legea călcată şi le arată în ce constă vinovăţia lor. El îi învaţă ca un profesor care îi instruiește pe elevii lui şi le arată calea de întoarcere la credincioşia faţă de Dumnezeu.

În călcarea Legii nu se găseşte nicio siguranţă, nicio tihnă, nicio îndreptăţire. Atâta vreme cât continuă să păcătuiască, omul nu poate spera să stea ca un nevinovat înaintea lui Dumnezeu şi să fie împăcat cu El prin meritele Domnului Hristos. El trebuie să înceteze să calce Legea şi să ajungă credincios.[3]  (Sublinierea îmi aparţine.)

Când Arminius apăra înţelegerea sa cu privire la îndreptăţire şi sfinţire în lumina capitolului 7 din Romani, el a fost întrebat: „Dacă nu este necesar pentru creştini să păcătuiască, cum se face că ei păcătuiesc?” Răspunsul său atent chibzuit a fost că creştinii păcătuiesc deoarece aceştia nu se folosesc de puterea pe care Dumnezeu a pus-o la dispoziţia lor.[4] Prin urmare, păcatul lor nu poate fi niciodată imputat lui Dumnezeu ca fiind un eşec din partea Lui de a le oferi harul şi puterea necesară. Din nou, observăm asemănarea cu acest punct de vedere în scrierile lui Ellen White:

Tatăl nostru ceresc măsoară şi cântăreşte fiecare încercare, înainte de a îngădui ca aceasta să se abată asupra celui credincios. El ia în considerare circumstanţele şi puterile aceluia care urmează să se confrunte cu testul prin care va fi verificat de Dumnezeu, iar Domnul nu îngăduie niciodată ca ispitele să fie mai mari decât capacitatea omului de a rezista. Dacă sufletul este împovărat peste puterile sale, dacă persoana ajunge să fie învinsă, Dumnezeu nu va putea fi niciodată învinovăţit pentru faptul că nu i-ar fi oferit suficientă putere în har, ci cel ispitit nu a vegheat, nu s-a rugat şi nu şi-a însuşit, prin credinţă, bogăţiile harului pe care Dumnezeu le-a pregătit din abundenţă pentru el. Domnul Hristos nu a părăsit niciodată un om aflat în momentele sale de luptă. Dacă va invoca făgăduinţele Sale şi va înfrunta vrăjmaşul în Numele Domnului, cel credincios nu va ajunge niciodată să ştie ce înseamnă înfrângerea.[5]

Ego autos, deci — eu singur — cu siguranţă că nu este cheia succesului. Ceea ce se face prin puterea oferită de Dumnezeu nu ar putea fi descris prin cuvintele ego autos. Credinciosul care nu reuşeşte să-şi recunoască nevoia de harul iertător al lui Hristos, care dă putere, este sortit frustrării şi înfrângerii în viaţa creştină. Acesta este mesajul din Romani 7. Acesta este un mesaj de avertizare, trăgând semnalul său de alarmă de-a lungul secolelor, spunându-ne că noi nu trebuie să fim găsiţi având atitudinea de ego autoseu singur.

 

[1] Bangs, Carl. Arminius. A Study in the Dutch Reformation, pp.191–192. Vezi şi The Writings of James Arminius, tradusă de James Nichols şi W.R. Bagnall, volumul II, pp. 553–574.

[2] Moffat, James. The New Testament, A New Translation, p. 387.

[3] White, Ellen. Selected Messages (Solii alese), volumul I, pp. 212–213.

[4] The Writings of James Arminius, volumul III, pp. 312–320.

[5] White, Ellen. Mind, Character and Personality (Minte, caracter şi personalitate), volumul II, p. 473.