Ultima piesă din puzzle
Copiază link

Ultima piesă din puzzle

Ştiţi cum este cu adevărat viaţa pentru aceia care Îl elimină pe Dumnezeu din concepţia lor despre lume, iar apoi încetează să se gândească la viitorul lor? Un filozof de la Oxford, care fusese membru al Parlamentului, precum şi un autor bine-cunoscut, a recunoscut personal că viaţa lui a fost excelentă. Totuşi, a existat o mică problemă. „În mijlocul tuturor acestor lucruri, am fost aproape literalmente copleşit de un simţ al faptului că sunt muritor. Am fost izbit, ca şi cum aş fi fost izbit de o macara de demolare, de înţelegerea faptului că urma să mor în mod inevitabil…. Moartea, moartea mea, distrugerea mea literală era totalmente inevitabilă şi fusese astfel încă din prima clipă a conceperii mele. Nimic din ce aş fi putut să fac vreodată, acum sau în orice alt timp, nu putea să schimbe lucrurile cu nimic şi nu ar fi putut să le schimbe în niciun moment al vieţii noastre…. În ochii veşniciei, viaţa omului abia dacă este asemenea unei pâlpâiri de lumânare. Moartea va veni asupra noastră înainte de a şti unde ne aflăm; iar odată ce suntem morţi, va fi pentru totdeauna. Ce poate să însemne sau să conteze orice fac eu, când voi fi deja plecat într-o inexistenţă deplină pentru restul veşniciei? Ce poate să conteze pentru oricine altcineva, de asemenea, când şi ei vor fi nimic pentru veşniciei? Dacă vidul este destinaţia permanentă a noastră, a tuturor, întreaga valoare şi semnificaţie sunt pur şi simplu nişte pretexte pentru a duce mai departe micul nostru joc omenesc, asemenea copilaşilor care se îmbracă în costume de bal”.

El a scris în mod elocvent despre lupta lui cu lipsa de sens a vieţii, cu înţelegerea faptului că indiferent ce a făcut el sau întregul succes pe care l-a avut, indiferent dacă a scris cărţi importante sau a devenit Secretarul Ministerului de Externe, indiferent dacă a fost căsătorit sau nu, sau dacă a dat greş în tot ce a făcut, „nimic din acestea nu ar fi contat nici în cea mai vagă măsură pentru mine sau pentru oricine altcineva, când vom fi cu toţii nimic, aşa cum toţi urmează să fie, inclusiv toţi cei care încă nu s-au născut; că nu va conta nici în cea mai vagă măsură, după ce am murit şi nu ar fi contat nici în cea mai vagă măsură, dacă nu m-aş fi născut niciodată; că eu urma să fiu în orice caz, pentru veşnicie, ceea ce aş fi fost, dacă nu m-aş fi născut niciodată; că nu a existat niciun sens în oricare din acestea; şi că în cele din urmă totul era nimic”. În cartea sa, Confessions of a Philosopher, el a scris că după toţi aceşti ani de căutare: „Acum, sunt la fel de încurcat de întrebările metafizice mai mari cu privire la existenţa mea, pe cât am fost atunci când eram copil – de fapt, mai mult de atât, deoarece înţelegerea profunzimilor şi dificultăţilor întrebărilor în sinea lor este acum mult mai mare”.

Majoritatea oamenilor încearcă să ignore această realitate prin a nu se gândi la ea, dar fără Dumnezeu, aceasta este singura realitate existentă. Dacă nu poţi să răspunzi la problema vieţii, nu ai niciun răspuns la problema vieţii. Moartea ruinează totul. Ea este marele neutralizator, marele distrugător.

Cliff Goldstein relatează o experienţă personală cu privire la această dilemă. „Anul trecut, am vorbit despre existenţa lui Dumnezeu în faţa unor studenţi dintr-un colegiu secular din California. Am spus: ‘Ştiţi, când am fost aproximativ de vârsta majorităţii dintre voi, când nu credeam în Dumnezeu şi când ceva mă convingea din când în când că era posibil ca Dumnezeu să existe, întotdeauna alungam acel gând din minte. De ce? Pentru că era ceva care îmi spunea că, într-adevăr, dacă Dumnezeu exista, atunci – gândindu-mă la felul în care trăiam – eram într-o mare încurcătură’. Starea de spirit s-a schimbat instantaneu. Zeci de conştiinţe, la unison, au început să se întoarcă împotriva lor înşişi. A fost aproape ca şi cum temperatura din încăpere a crescut din cauza frământărilor care existau dincolo de acele chipuri ce se simţeau deodată neconfortabil”. Din când în când, conştiinţa revine la viaţă, iar noi suntem obligaţi să ne gândim măcar pentru o clipă.

Un ateu a scris: „Vreau ca ateismul să fie adevărat şi mă simt deranjat de faptul că unii dintre cei mai inteligenţi şi bine informaţi oameni pe care îi cunosc sunt credincioşi religioşi. Motivul nu este doar că eu nu cred în Dumnezeu şi, fireşte, sper că am dreptate, ci este acela că eu sper ca Dumnezeu să nu existe! Nu vreau să existe un Dumnezeu; nu vreau ca universul să fie astfel”. Ce recunoaştere uimitor de onestă. Înţelegeţi? Dumnezeu vine automat cu implicaţii morale. Dacă Dumnezeu există, atunci există o putere morală transcendentă faţă de care vei trebui să dai socoteală, iar aceasta este o perspectivă înspăimântătoare pentru aceia care, chiar şi fără o cunoaştere a Legii lui Dumnezeu, totuşi simt că nu trăiesc în mod corect. Acesta este adevăratul motiv pentru care evoluţionismul este aşa de popular, deoarece oferă o evadare temporară de conştiinţa supărătoare.

Apostolul Pavel a scris despre astfel de oameni următoarele: „În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi; fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţămit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înţelepţi, şi au înnebunit” (Romani 1,20-22).

Sunteţi recunoscători că nu trebuie să citiţi sau să spuneţi ceea ce tocmai am citit? Sunteţi recunoscători că avem o soluţie logică şi raţională pentru gândul îngrozitor că viaţa este lipsită de sens? „Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii” (Romani 8,1.2). Sunt înveşmântat în haina neprihănirii lui Isus, singura neprihănire suficient de bună pentru a înlătura vinovăţia mea. Noi ştim ce înseamnă o conştiinţă vinovată, când aceasta clocoteşte în noi. Acea vinovăţie ar trebui să ne conducă la El, la piciorul crucii, când putem să cădem în faţa Dumnezeului nostru răstignit şi să cerem harul Său ca fiind singura noastră speranţă.

Prin urmare, să petrecem puţin timp meditând cu privire la Acela care ne dă speranţă când lucrurile par fără speranţă şi care ne oferă calea de a ieşi din lipsa de semnificaţie a vieţii.

Fiul omului pentru totdeauna

Nu putem decât să ne minunăm de ceea ce ştim despre credinţa noastră. Creatorul, Cel care este mai mare decât universul, a devenit cel mai umil dintre cei umili şi a suferit moartea păcătosului, pentru ca niciun păcătos să nu fie nevoit să se confrunte el însuşi cu moartea. Acela care este egal cu Dumnezeu, Cel care este Dumnezeu, Cel care este mai presus decât întreaga Creaţiune, ajunge să fie, la cruce, făptura cea mai de jos, chiar un blestem pentru noi, pentru ca noi să nu fim nevoiţi să ne confruntăm niciodată cu blestemul acela. Apostolul Pavel a scris despre Hristos: „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2,6-8).

Ellen White făgăduieşte că „în Hristos, noi ajungem să fim uniţi cu Dumnezeu mai strâns, decât dacă nu am fi căzut niciodată. Prin faptul că a luat natura noastră, Mântuitorul S-a legat pe Sine de omenire, printr-o legătură care nu va fi ruptă niciodată. El este legat de noi de-a lungul veacurilor veşnice […]. Dumnezeu a adoptat natura umană în persoana Fiului Său şi a dus cu Sine aceeaşi natură în cerurile înalte. Cel care împărtăşeşte tronul universului este «Fiul omului»” (Hristos Lumina lumii). Domnul nu numai că a luat asupra Sa natura umană, dar va păstra acea natură umană pentru totdeauna; omenirea, în persoana lui Hristos, va împărtăşi tronul universului pentru veşnicie.

De multe ori, pe când era în trup omenesc, Isus S-a referit la Sine ca fiind „Fiul omului”, iar aceasta a fost o referire clară la natura Sa umană şi la legăturile Sale cu familia omenească. El a trebuit să devină om, pentru a fi înlocuitorul şi exemplul nostru. „Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia, care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor. Căci negreşit, nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul seminţei lui Avraam. Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. Şi prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi” (Evrei 2,14-18).

Isus nu numai că a luat asupra Sa natura umană, ci El are nevoie de natura aceea, pentru a fi „un mare preot milos şi vrednic de încredere” în cer. „Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos” (1 Timotei 2,5). Omul Hristos Isus, deşi continuă a fi divin, păstrează natura umană pe care a luat-o, când s-a născut în lumea aceasta. Natura Sa umană nu Îl va părăsi niciodată. Biblia ne dă motive convingătoare să credem că Hristos „păstrează natura Sa umană pentru totdeauna”, o natură pe care a luat-o cu El în cer, după ce lucrarea Sa pe pământ a fost încheiată.

Ellen White scrie despre sfârşitul păcatului, următoarele: „Rămâne un singur semn de aducere aminte: Răscumpărătorul nostru va purta pentru totdeauna semnele răstignirii Sale. Pe capul Său rănit, pe coasta Lui, pe mâinile şi picioarele Lui, se află singurele urme ale lucrării nemiloase pe care le-a săvârşit păcatul…. Iar semnele umilirii Sale sunt cinstea Sa cea mai înaltă. De-a lungul veacurilor veşnice, rănile Golgotei vor arăta lauda Sa şi vor vorbi despre puterea Sa” (Tragedia veacurilor, p.674).

Acum, să privim înapoi, la timpul întrupării Sale. Ce înseamnă natura Sa umană pentru noi?

Cât de mult a fost asemenea nouă?

Noi ne luptăm cu emoţiile noastre, cu greşelile noastre, cu descurajarea şi cu impulsurile puternice ale naturii noastre inferioare. Dar oare Isus ne înţelege cu adevărat? Cât de mult a fost El asemenea mea?

Cu o ocazie, Domnul Isus a găsit un om cu mâna uscată în sinagogă, iar iudeii Îl urmăreau îndeaproape, ştiind că era posibil ca El să calce legile lor cu privire la Sabat. „Apoi le-a zis: ‘Este îngăduit în ziua Sabatului să faci bine sau să faci rău? Să scapi viaţa cuiva sau s-o pierzi?’ Dar ei tăceau. Atunci, rotindu-Şi privirile cu mânie peste ei, şi mâhnit de împietrirea inimii lor, a zis omului: ‘Întinde-ţi mâna!’ El a întins-o, şi mâna i s-a făcut sănătoasă. Fariseii au ieşit afară, şi s-au sfătuit îndată cu Irodianii cum să-L piardă”. Aceasta nu a fost o izbucnire a temperamentului, ci o mânie legitimă faţă de ipocrizia cu care ei îşi susţineau tradiţiile lor, în timp ce complotau să-L ucidă.

Observaţi de asemenea întristarea Lui, din cauza orbirii lor intenţionate şi a urii lor ucigaşe.

Când a mers în Getsemani împreună cu trei din ucenicii Săi, Isus „a început să Se întristeze şi să se mâhnească foarte tare. Isus le-a zis atunci: ‘Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici, şi vegheaţi împreună cu Mine’” (Matei 26,37.38). Niciunul din noi nu are vreo idee cu privire la descurajarea care apăsa continuu asupra sufletului lui Isus, şi îndeosebi în acest timp de criză. „Ei (ucenicii) Îl văzuseră adesea deprimat” (Spirit of Prophecy, vol.3, p.94). Din cauza vieţii şi misiunii solitare a lui Isus, această trăsătură umană a lui Isus este înţeleasă cu uşurinţă.

Când Domnul Isus şi ucenicii Săi S-au adunat pentru ultima lor cină, El „S-a tulburat în duhul Lui, a mărturisit, şi a zis: ‘Adevărat, adevărat, vă spun, că unul din voi Mă va vinde’” (Ioan 13,21). Aceasta este aceeaşi emoţie pe care ucenicii au simţit-o, când L-au văzut pe Isus mergând pe apă. Irod a simţit această emoţie, când înţelepţii l-au întrebat despre împăratul nou-născut. Cuvântul înseamnă anxietate, incertitudine sau frică. Trebuie să ne amintim că Isus nu a ştiut ce Îi rezerva viitorul, cu excepţia unor detalii care I-au fost descoperite de către Tatăl. Isus a simţit aceeaşi anxietate şi incertitudine pe care le simţim noi, când lucrurile nu merg aşa cum am sperat .

Următoarele declaraţii sunt elocvente şi foarte uimitoare, deoarece ne arată cât de uman a fost Isus în realitate şi cât de îndeaproape au oglindit frământările Sale frământările noastre. Eu voi prezenta pur şi simplu declaraţiile, fără niciun comentariu.

„El a avut toată puterea pasiunii naturii umane” (In Heavenly Places, p.155).

„El a binecuvântat copiii care erau stăpâniţi de aceleaşi pasiuni ca ale Sale” (Signs of the Times, 9 aprilie, 1896).

„Fiul lui Dumnezeu […] s-a luptat exact cu aceleaşi ispite nemiloase şi aparent copleşitoare care îi asaltează pe oameni” (Solii Alese, cartea 1, p.95).

„El ştie cât de puternice sunt înclinaţiile inimii fireşti” (Mărturii, vol.5, p.177).

„El ştie din experienţă care sunt slăbiciunile omului, […] şi în ce constă puterea ispitelor noastre” (Divina vindecare, p.71).

Într-o scrisoare adresată nepoatei ei de optsprezece ani, ea scrie: „Isus a fost cândva exact de vârsta ta […]. El este familiarizat cu ispitele tale […]. Mintea Lui, asemenea minţii tale, a putut fi agasată şi încurcată […]. Tu nu treci prin nicio dificultate care nu a apăsat cu o greutate egală asupra Lui […]. Simţămintele Sale au putut fi rănite din cauza neglijenţei, a indiferenţei celor ce pretindeau a-I fi prieteni, la fel de uşor ca simţămintele tale” (Our High Calling, p.57-59).

Ne dăm noi seama pe deplin cât de complet uman a fost Isus şi cât de bine cunoaşte El luptele şi ispitele noastre?

„Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie” (Evrei 4,15.16). Noi putem să ne apropiem cu deplină încredere şi cu îndrăzneală de tronul lui Dumnezeu, pentru că Isus este acolo şi pentru că El înţelege cu adevărat luptele noastre.

Experienţa morţii a doua

După treizeci şi trei de ani de experienţă în domeniul realităţii noastre omeneşti, Domnul Isus ajunge la momentul cel mai dificil al întregii Sale existenţe veşnice. „Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, şi S-a rugat, zicând: ‘Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu’” (Matei 26,39). Care este semnificaţia rugăciunii pe care El a   înălţat-o de trei ori? Care a fost paharul în faţa căruia El a simţit o frică, o întristare de moarte?

„Unii au vederi înguste despre ispăşire. Ei cred că Hristos a suferit numai o mică parte din pedeapsa Legii lui Dumnezeu; ei presupun că, în timp ce mânia lui Dumnezeu era asupra iubitului Său Fiu, Isus, pe parcursul tuturor suferinţelor Sale dureroase, avea dovada iubirii Tatălui Său şi acceptarea Lui; că porţile mormântului erau luminate în faţa Lui de o speranţă strălucitoare, şi că El avea o dovadă statornică a slavei Sale viitoare. Aici este o mare greşeală” (Mărturii, vol.2, p.214).

Soarta finală a celor pierduţi este moartea a doua. Sentimentul de groază este stârnit de înţelegerea întru totul copleşitoare a faptului că sunt pe punctul să înceteze a exista. Suferinţa lor cuprinde gânduri pline de nelinişte şi agonie cu privire la felul în care păcatele lor i-au adus în locul acesta. Ei sunt topiţi de simţăminte insuportabile de disperare profundă, ştiind că sunt pierduţi pentru totdeauna şi că nu pot face nimic pentru a opri nimicirea. Nimeni nu poate să vină în ajutorul lor sau să oprească îndeplinirea sentinţei. Ei ştiu că urmează să moară singuri şi să înceteze a exista pentru totdeauna. Această experienţă de neimaginat a fost preţul plătit pentru mântuirea noastră.

„Mântuitorul nu putea vedea prin porţile mormântului. Speranţa nu-I înfăţişa ieşirea din mormânt ca biruitor şi nici nu-I spunea că Tatăl a primit sacrificiul Său. El Se temea de faptul că păcatul era atât de neplăcut înaintea lui Dumnezeu, încât despărţirea Lor avea să fie veşnică. Domnul Hristos simţea groaza pe care avea s-o simtă păcătosul, atunci când harul nu va mai mijloci deloc în favoarea neamului omenesc vinovat. Sentimentul păcatului era acela care aducea mânia Tatălui asupra Sa, ca înlocuitor al omului, şi care făcea ca paharul pe care El l-a băut să fie atât de amar; faptul acesta a frânt inima Fiului lui Dumnezeu […]. Retragerea privirii dumnezeieşti de la Mântuitorul în această oră a supremei dureri a străpuns inima Sa cu o întristare ce nu va putea niciodată să fie înţeleasă de către om. Atât de mare a fost chinul acesta, încât durerea fizică de-abia mai era simţită” (Hristos Lumina lumii, p.753).

Această luptă a despărţirii a fost cea care L-a făcut pe Mântuitorul cel muribund să strige: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27,46). Citim că „îndoielile cu privire la unitatea Sa cu Tatăl au sfâşiat sufletul Său” (Signs of the Times, 14 august, 1879). Acesta este Fiul lui Dumnezeu/Fiul omului, care Se întreabă dacă Îl va mai vedea vreodată pe Tatăl Său. Teama Sa, nesiguranţa Sa au fost reale, pentru că El a trecut prin experienţa morţii a doua. El a murit de moartea a doua, în care orice speranţă este spulberată.

Mântuitorul nostru a ales mai degrabă moartea, chiar moartea veşnică, decât să trăiască fără noi. Hristos ne-a uitit atât de mult, încât să moară pentru totdeauna, dacă era necesar. Acesta este paharul pe care Hristos S-a temut să-l bea.

Unde a fost Tatăl?

„În ceasul cel mai întunecat, când Hristos îndura suferinţa cea mai mare pe care Satana putea să o producă pentru a tortura natura Sa umană, Tatăl Său Şi-a ascuns de El faţa Sa iubitoare, mângâietoare şi miloasă. În această încercare, inima Lui s-a frânt” (Manuscript Releases, vol.12, p.407). În timpul acelor ore întunecate de după-amiază, Tatăl a fost alături de Fiul Său, dar din cauza legământului pe care îl făcuseră împreună în veşnicia trecută, Tatăl a trebuit să-Şi ascundă prezenţa în timpul suferinţei lui Isus. El trebuia să nu Se apropie de Isus, deoarece mântuirea neamului omenesc depindea de abţinerea Sa în acea clipă. El trebuia să exercite o stăpânire de sine divină, infinită, pentru a-Şi ţine în frâu dorinţa Sa divină, infinită de a-L ajuta pe Fiul Său înspăimântat, suferind şi muribund, cu care împărtăşise veşnicia trecută. Isus nu trebuia să aibă niciun simţământ al conştienţei cu privire la prezenţa Tatălui şi nici cu privire la legătura veşnică a dragostei care fusese întotdeauna între ei, deoarece Isus suferea moartea celui păcătos, fără nicio speranţă sau ajutor.

Dragostea divină a Tatălui faţă de tine şi faţă de mine a ţinut în frâu îndemnul Său interior copleşitor de a-Şi întinde mâinile, de a-L lua pe Isus în braţele Sale şi de a-L asigura că El era cu Fiul Său în clipa aceea în care Isus avea cea mai mare nevoie. Dumnezeu nu a putut şi nu a vrut să facă acest lucru, pentru că, dacă l-ar fi făcut, noi toţi am fi fost pierduţi. Oh, ce durere trebuie să fi suportat inima infinită a Tatălui, în timp ce Îl vedea pe Fiul Său iubit şi nevinovat, temându-se că El Îl abandonase şi Îl lăsase singur. Modul în care Tatăl Şi-a reţinut îmbrăţişarea divină va constitui subiectul de studiu al celor răscumpăraţi pentru veacurile nesfârşite ale veşniciei.

Uneori, uităm că ispăşirea înseamnă suferinţa Dumnezeirii. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt au plătit preţul pentru răscumpărarea noastră. A fost singurul moment din întreaga veşnicie, când în Dumnezeire a avut loc o „despărţire”. O singură dată, legătura veşnică dintre cele trei Persoane a fost întreruptă. O singură dată, eternul Trio a fost obligat să experimenteze abandonarea şi separarea totală de Fiul – o separare care literalmente a frânt inima Fiului lui Dumnezeu.

„A fost necesar ca întunericul îngrozitor să se adune în jurul sufletului Său, din cauza retragerii dragostei şi favorii Tatălui; deoarece Isus stătea în locul păcătosului şi fiecare păcătos trebuie să experimenteze acest întuneric […]. Inima lui Dumnezeu a suferit întristarea cea mai mare, când Fiul Său cel nevinovat suferea pedeapsa păcatului. Această despărţire între puterile divine nu va mai avea loc niciodată de-a lungul veacurilor veşniciei” (Manuscrisul 93, 1899).

Să ne aducem aminte că, pe parcursul acestei experienţe, Isus a trebuit să facă nişte alegeri. El nu S-a salvat pe Sine Însuşi, chiar şi când S-a temut că era pierdut pentru veşnicie. El ştia că putea să strige: „Destul; să piară neamul omenesc păcătos”, şi fiecare înger din cer ar fi venit să-L salveze. Dar dacă Isus ar fi coborât de pe cruce pentru a Se salva pe Sine, neamul omenesc ar fi fost pierdut. Când atârna pe cruce, Satana continua să-L ispitească, atacându-L cu gânduri descurajatoare, cum ar fi: Sunt atât de puţini care vor beneficia de jertfa Ta; nu merită toată suferinţa; nimănui nu-i pasă; Îţi iroseşti viaţa pentru nişte oameni care nu Te iubesc; ei sunt un neam nerecunoscător de oameni răi; lasă-i să piară; coboară de pe cruce şi salvează-Te pe Tine Însuţi.

Durerea emoţională pe care Fiul lui Dumnezeu a suportat-o din cauza simţământului supărării Tatălui Său, pentru că murdăria şi ruşinea păcatelor lumii au fost puse pe umerii Săi şi din cauza groazei gândului că sufletul Său se afla în absenţa milei şi era incapabil să simtă prezenţa Tatălui – toate acestea au frânt inima Fiului lui Dumnezeu. Pur şi simplu, El a ales mai degrabă moartea, decât să trăiască fără noi. El nu a vrut să fie Dumnezeu, dacă noi nu puteam să fim cu El. Dumnezeu a ales să nu existe pentru veşnicie, dacă acest lucru ar fi fost necesar pentru ca noi să putem trăi veşnic. Înţelegeţi motivul pentru care încercarea crucii a fost biruinţa cea mai mare la care universul a fost sau va fi vreodată martor? Moartea Isus a fost biruinţa credinţei. În ceasurile întunecate ale crucii, Isus a trebuit să Se bazeze pe cunoaşterea anterioară a Tatălui. Aceasta a fost ceea ce L-a susţinut, în timp ce suporta simţământul dezaprobării şi despărţirii.

„În mijlocul întunericului înspăimântător, în aparenţă uitat de Dumnezeu, Domnul Hristos a băut ultimele drojdii din cupa durerii omeneşti. În ceasurile acelea îngrozitoare, El S-a sprijinit pe dovezile acceptării Sale de către Tatăl, care I-au fost date mai înainte. El cunoştea caracterul Tatălui Său, înţelegea dreptatea, mila şi marea Sa iubire. Prin credinţă, El Se baza pe Acela pe care L-a ascultat întotdeauna cu bucurie. Şi, în supunere, El S-a încredinţat pe Sine lui Dumnezeu, iar sentimentul pierderii aprobării Tatălui Său L-a părăsit. Prin credinţă, Domnul Hristos a fost biruitor” (Hristos Lumina lumii, p.756).

Cântarea lui Moise şi a Mielului

Un aspect trebuie să fie luat în considerare. „Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc; şi pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei, şi ai numărului numelui ei. Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi cântarea Mielului” (Apocalipsa 15,2.3). Care este cântarea aceasta?

După păcatul lor îngrozitor de a se închina la un viţel de aur, Dumnezeu a ameninţat că va nimici pe Israel şi că va relua totul de la început cu Moise. „Acum, lasă-Mă; mânia Mea are să se aprindă împotriva lor: şi-i voi mistui; dar pe tine te voi face strămoşul unui neam mare” (Exod 32,10). Totuşi, Moise s-a rugat lui Dumnezeu să nu le dea popoarelor păgâne o scuză pentru a interpreta greşit caracterul Său iubitor şi milos. „Moise s-a întors la Domnul, şi a zis: ‘Ah! poporul acesta a făcut un păcat foarte mare!  Şi-au făcut un dumnezeu de aur. Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci, şterge-mă din cartea Ta, pe care ai scris-o!’” (Exod 32,31.32). Moise a cerut realmente moartea veşnică, în situaţia în care caracterul lui Dumnezeu avea să fie discreditat şi planul Său avea să fie ruinat.

Moise şi Hristos împărtăşesc în comun un lucru – moartea veşnică a fost de preferat faţă de eşecul Planului de Mântuire al lui Dumnezeu. Cântarea lui Moise şi a Mielului înseamnă că, pentru ultima generaţie, pentru rămăşiţă, viaţa veşnică şi speranţa cerului nu sunt atât de importante, pe cât sunt apărarea Numelui lui Dumnezeu şi succesul Planului de Mântuire.

Înţelegeţi cum schimbă acest fapt totul în experienţa noastră religioasă? În centrul preocupărilor noastre nu se mai află faptul de a fi iertaţi, aşa încât să putem avea asigurarea mântuirii personale. Raţiunea existenţei noastre şi a faptului de a fi adventişti de ziua a şaptea este aceea de a duce până la capăt Planul de Mântuire al lui Dumnezeu, de a apăra Numele lui Dumnezeu şi caracterul Său, prin dezminţirea ultimelor acuzaţii ale lui Satana împotriva Planului lui Dumnezeu. Satana spune că păcătoşii cu o natură căzută nu sunt în stare să-L asculte pe Dumnezeu 100% tot timpul şi că Evanghelia nu are acea putere.

Motivaţia noastră pentru a ne împotrivi ispitei şi a birui păcatul nu este speranţa de a ajunge în cer sau teama de iad. Noi nu luăm decizii în fiecare zi şi nu punem întrebări cu privire la ce este corect şi ce este greşit din cauza dorinţei noastre de a fi mântuiţi. Motivaţia noastră pentru a fi rămăşiţa şi pentru a respecta poruncile lui Dumnezeu trebuie să fie ultima piesă din marele puzzle al Planului de Mântuire al lui Dumnezeu, în scopul de a fi argumentul final în drama sălii de judecată, care se desfăşoară de 6000 de ani, dovedind că Satana minte şi că metoda lui nu funcţionează.

Deciziile noastre cu privire la ce este corect şi ce este greşit, atât la nivel individual, cât şi ca grup, ca biserică, nu se vor baza pe ce este îngăduit datorită milei lui Dumnezeu şi a împietririi inimii noastre, ci pe ceea ce va dovedi că Dumnezeu este drept, iar Satana este greşit. Noi nu vom mai întreba ce putem să ne permitem să facem, şi totuşi să fim mântuiţi. Singura noastră dorinţă va fi aceea de a apăra Numele lui Dumnezeu. Noi vom renunţa pentru totdeauna să căutăm minimum necesar pentru a fi mântuiţi. Noi dorim să ştim şi să facem orice Îl va onora pe Dumnezeu.

După încheierea timpului de probă, noi vom avea temeri şi nelinişti, dar nu cu privire la propria mântuire, ci ne vom teme că Îl reprezentăm greşit pe Dumnezeu. Când ajungem în punctul în care am prefera mai degrabă să fim şterşi din Cartea vieţii şi să mergem într-o inexistenţă veşnică, decât să pătăm Numele lui Dumnezeu în vreun fel, atunci vom învăţa cântarea lui Moise şi a Mielului, o cântare pe care poporul lui Dumnezeu nu a învăţat-o şi nu o va învăţa în nicio altă generaţie, cântarea celor 144000 care Îl urmează în exclusivitate pe Miel, fără nicio incursiune pe teritoriul lui Satana, fie cu bună ştiinţă, fie din neştiinţă.

Singura mea speranţă şi dorinţă fierbinte este ca această generaţie, aici şi acum, va învăţa cântarea lui Moise şi a Mielului şi va încheia acel puzzle al Planului de Mântuire al lui Dumnezeu, fără niciun spaţiu liber sau piese care nu se potrivesc.