Moștenirea lăsată de Ford
Copiază link

Moștenirea lăsată de Ford

Subiectul cel mai confuz şi mai dezbinător din Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea din zilele noastre nu este hirotonirea femeilor sau muzica rock creştină, ci subiectul legat de felul în care un om este mântuit prin jertfa lui Hristos. Oare nu este uimitor că adevărul cel mai simplu şi elementar al Bibliei a fost atât de răstălmăcit de Satana, încât foarte puţini înţeleg cum funcţionează mântuirea? Suntem abili şi volubili când vorbim despre Evanghelie şi fiecare are o înţelegere diferită a cuvântului. În acest articol, urmează să recapitulăm ultimii treizeci de ani ai concepţiilor adventiste cu privire la îndreptăţire şi sfinţire. Prima dată când mi-am dat seama că exista o controversă a fost atunci când Desmond Ford a venit să predea la Pacific Union College. Dintr-o dată, nu a mai fost nicio certitudine cu privire la felul în care funcţionează îndreptăţirea.

Vom vedea felul în care Dr. Ford a înţeles Evanghelia, aşa cum s-a exprimat el însuşi în cartea lui, Right With God Right Now. Subtitlul cărţii este, „How God Saves People As Shown in the Bible’s Book of Romans”. „Vestea proastă în Epistola către Romani este că toate gândurile pe care le avem sunt întinate. Fiecare emoţie a inimii noastre, fiecare înclinaţie a minţii noastre şi fiecare tendinţă a firii sunt întinate – în fiecare dintre noi – până la a doua venire a lui Isus şi până la proslăvire…. Păcatul rămâne în creştin până la proslăvire” (p.1,15). Cu alte cuvinte, Evanghelia nu înlătură păcatul din viaţa noastră. Ea poate să înlăture numai condamnarea pe care o merităm noi, în timp ce fiecare faptă sau gând din viaţa noastră continuă să fie păcătoase.

Să citim câteva versete din Epistola către Romani. „Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce aţi fost robi ai păcatului, aţi ascultat acum din inimă de dreptarul învăţăturii, pe care aţi primit-o. Şi prin chiar faptul că aţi fost izbăviţi de sub păcat, v-aţi făcut robi ai neprihănirii…. Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit: viaţa veşnică” (Romani 6,17.18.22). Când experimentăm schimbarea de la starea de robi ai păcatului la starea de robi ai neprihănirii, suntem eliberaţi de păcat. Eliberarea de păcat şi sfinţirea sunt strâns legate între ele. Acesta este un tablou destul de diferit de „veştile rele din Epistola către Romani”, aşa cum sunt descrise de Ford.

Ford continuă pe tema aceasta: „Cu toţii am fost egoişti. Noi încă suntem egoişti […]. Nu există nici măcar o singură înclinaţie a inimii… care să nu fie întinată de egoismul nostru, chiar şi după convertire” (p.17.68). În această concepţie, convertirea nu ne schimbă în realitate, ea schimbă numai felul în care ne evaluează Dumnezeu. Puneţi această idee în contrast cu două declaraţii ale lui Ellen White: „Prin primirea neprihănirii Sale atribuite, prin puterea transformatoare a Duhului Sfânt, noi devenim asemenea Lui” (SDA Bible Commentary, vol.6, p.1098). „După ce ne-a făcut neprihăniţi, prin atribuirea neprihănirii lui Hristos, Dumnezeu ne declară drepţi” (Solii Alese, cartea 1, p.394). Eu nu am citit nicio declaraţie venită dintr-o sursă inspirată, care să spună că Hristos a fost egoist, iar nouă ni se spune aici că vom deveni asemenea lui Hristos, prin atribuirea neprihănirii Sale, ceea ce înseamnă că suntem făcuţi neprihăniţi. Convertirea schimbă realmente viaţa de la starea de egoism, la cea de lipsă a egoismului.

Aşadar, iată semnificaţia cuvântului îndreptăţire, din perspectiva lui Ford: „Acest cuvânt, ‘îndreptăţire’, nu înseamnă niciodată a fi făcut neprihănit în interior. El înseamnă, în mod strict, a fi considerat neprihănit […]. Întreaga religie adevărată gravitează în jurul acestui punct central […].. Îndreptăţirea se află asupra ta fără încetare, asemenea soarelui […]. Îndreptăţirea este asupra ta tot timpul” (p.19-21). Ford crede că îndreptăţirea ne acoperă tot timpul, deoarece noi păcătuim tot timpul. Încă odată, Ellen White spune: „Iertarea lui Dumnezeu nu este pur şi simplu un act juridic, prin care El ne eliberează de condamnare. Nu este numai iertarea păcatului, ci eliberarea din păcat. Este revărsarea dragostei răscumpărătoare, care transformă inima” (Cugetări de pe Muntele fericirilor, p.114). Iertarea este sinonimă cu îndreptăţirea şi este mai mult decât faptul de a fi considerat neprihănit sau de a fi eliberat de condamnare. Este transformarea inimii de la egoism, la dragoste.

În concepţia lui Ford, naşterea din nou nu înseamnă mântuirea, ci numai rezultatul mântuirii, care constă în exclusivitate în a fi declarat neprihănit prin îndreptăţire. Totuşi, această idee nu pare a se potrivi cu declaraţia din Tit 3,5-7: „El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru; pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice”. Actul îndreptăţirii este precedat de naşterea din nou sau înnoirea interioară, iar acest fapt este îndeplinit de către Duhul Sfânt. În scrierile apostolului Pavel, îndreptăţirea este mult mai mult decât a fi considerat sau declarat neprihănit. Ea este pur şi simplu transformarea interioară.

Dr. Ford pune în contrast îndreptăţirea şi sfinţirea: „Îndreptăţirea are de a face cu statutul tău. Sfinţirea are de a face cu starea ta […]. Statutul tău este întotdeauna acelaşi în Hristos – desăvârşit. Starea ta este când sus, când jos, când înăuntru, când în afară, adică un haos […]. Statutul se bazează pe ceea ce a făcut Hristos pentru mine. Starea mea se bazează pe ceea ce Hristos face în mine. Statutul este desăvârşit, complet sută la sută. Starea mea nu este, deoarece Dumnezeu lucrează în mine […]. Mesajul creştin constă în ce anume este Hristos pentru mine – ce a făcut Hristos deja. Viaţa creştină constă în ce anume este Hristos în mine – ce se întâmplă după convertire” (p.21,22). Vă rog să observaţi că noi rămânem îndreptăţiţi în permanenţă, chiar şi când viaţa noastră este un haos. Îndreptăţirea rămâne pe loc, în timp ce sfinţirea este când sus, când jos, când înăuntru, când afară.

Acum, trebuie să privim mai îndeaproape câteva declaraţii care sunt totalmente respinse şi chiar urâte de către aceia care susţin concepţia lui Ford. Ele intră în contradicţie cu toate faţetele Evangheliei populare. „Fiecare păcat aduce condamnarea asupra sufletului” (Mărturii, vol.4, p.623). „Păcătosul neajutorat trebuie să se prindă de Hristos ca fiind singura lui nădejde. Dacă se desprinde de El pentru o singură clipă, îşi pune în pericol sufletul Cugetări de pe Muntele fericirilor Săvârşirea oricărui păcat cunoscut […] va […] despărţi sufletul de Dumnezeu” (The Faith I Live By, p.138). „Săvârşirea unui păcat cunoscut aduce la tăcere vocea Duhului Sfânt şi separă sufletul de Dumnezeu” (Tragedia veacurilor, p.472). În mod clar, când păcătuim, ne pierdem îndreptăţirea. Îndreptăţirea nu este asupra noastră în permanenţă, asemenea soarelui, chiar şi atunci când păcătuim cu bună ştiinţă. Când păcătuim, pur şi simplu nu suntem mântuiţi.

Pe lângă acest fapt, în Biblie nu se face niciodată deosebirea între îndreptăţirea care este îndeplinită pentru noi şi sfinţirea care este îndeplinită în noi. Îndreptăţirea este atât ceea ce Dumnezeu face pentru noi, cât şi în noi. Atât îndreptăţirea, cât şi sfinţirea au loc numai prin credinţă şi sunt produse de către Duhul Sfânt în ambele cazuri. Statutul nostru înaintea lui Dumnezeu nu este drept, dacă starea noastră spirituală nu este dreaptă. Îndreptăţirea este convertirea, experienţa naşterii din nou. Este total greşit să separăm îndreptăţirea şi sfinţirea, făcând din prima experienţa mântuirii, iar din a doua rezultatul mântuirii.

Acest fapt ne conduce la 1844: „Ziua Ispăşirii din Vechiul Testament a indicat evenimentul crucii de pe Golgota. Este greşit să o amestecăm în calendar, încercând să aducem împlinirea Zilei Ispăşirii până în secolul al nouăsprezecelea. Ziua Ispăşirii din vechime nu vorbeşte despre secolul al nouăsprezecelea. Ea indică spre crucea lui Hristos. Acolo a avut loc ispăşirea finală şi deplină […]. Noi privim numai la Golgota, nu la un eveniment sau la o dată inventată de om” (p.55). De ce a trebuit Ford să respingă ideea că ispăşirea finală are loc după 1844? Este foarte important să înţelegem că această concepţie a lui despre mântuire l-a determinat să respingă interpretarea adventistă a capitolelor 7 şi 8 din Daniel. Premisa de la care a pornit el în înţelegerea Evangheliei este aceea care l-a obligat să respingă mesajul judecăţii preadvente. El spune: „Noi toţi am fost în Adam şi Eva, când ei au păcătuit…. Prin păcatul unuia, condamnarea a venit asupra noastră, a tuturor. Noi am fost născuţi morţi […]. Păcatul continuă […]. În viaţa noastră se află un păcat rezidual” (p.87,102). Deoarece păcatul este la fel de neîncetat precum respiraţia, noi nu putem să trăim niciodată fără păcat, nici să fim fără păcat la judecată. „Pentru că suntem născuţi în păcat, pentru că suntem născuţi fără Duhul Sfânt, […] noi nu putem să respectăm o lege sfântă în mod desăvârşit. Nici chiar după convertire […], eu nu împlinesc pe deplin Legea lui Dumnezeu nici măcar o singură zi, deoarece încă am vechea natură” (p.241,242).

Desigur, se face referire la Romani 7: „În Evanghelie, nu se află nicio condamnare, chiar dacă nu reuşim să atingem standardele lui Dumnezeu […]. Romani 8 nu vorbeşte despre un om diferit de cel din Romani 7 […] Oamenii greşesc, când spun: «Trebuie să ieşim din Romani 7 şi să intrăm în Romani 8»” (p.161,177,178). Cu alte cuvinte, Romani 7 constituie experienţa creştină normală, deoarece noi nu suntem condamnaţi, nici chiar când suntem vânduţi robi păcatului. Dar să citim din nou Romani 8,1.2: „Acum dar nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii”. Oare nu se află aici un contrast clar faţă de neajutorarea, disperarea, frustrarea şi nenorocirea omului din Romani 7? În experienţa personală, cele două capitole sunt într-un contrast asemenea nopţii şi zilei.

Trebuie să fie observat încă un aspect: „Noi nu mărturisim păcatul în scopul de a fi iertaţi. Noi am fost deja iertaţi prin crucea lui Hristos” (p.316). Această declaraţie spune că iertarea ne aparţine înainte de a ne mărturisi păcatul. Totuşi, ce ne învaţă Biblia? „Dacă ne mărturisim păcatul, El este credincios şi drept ca să ne ierte şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1,9). „Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare” (Proverbe 28,13). Una dintre învăţăturile cele mai clare ale Bibliei este aceea că atunci când ne mărturisim păcatele, suntem iertaţi. În rezumat, Evanghelia lui Ford prezintă patru puncte principale:

  • Îndreptăţirea este numai o declaraţie legală ce are loc în cer, unde neprihănirea lui Hristos este atribuită celui credincios. Îndreptăţirea constă în faptul că Hristos ne declară neprihăniţi, nu în faptul că ne face neprihăniţi.
  • Îndreptăţirea este disponibilă fără încetare pentru cel credincios, asemenea unei umbrele care se află deasupra lui, chiar şi când păcătuieşte. Mântuirea noastră este asigurată, chiar şi când păcătuim, atâta vreme cât continuăm să credem în Isus.
  • Noi nu ne mărturisim păcatul în scopul de a fi iertaţi.
  • Naşterea din nou este rezultatul îndreptăţirii. Lucrarea transformatoare a Duhului Sfânt este exclusă din procesul îndreptăţirii.
  • Concepţia că îndreptăţirea este naşterea din nou este o învăţătură romano-catolică.
  • Îndreptăţirea are legătură cu statutul legal înaintea lui Dumnezeu, nu cu starea spirituală.
  • Sfinţirea are legătură cu starea spirituală.
  • Când Dumnezeu îi îndreptăţeşte pe cei păcătoşi, ei rămân păcătoşi.
  • Sfinţirea nu are loc în exclusivitate prin credinţă. Numai îndreptăţirea are loc în exclusivitate prin credinţă.
  • Sfinţirea este rezultatul îndreptăţirii, şi are loc prin credinţă plus efortul omenesc.
  • Legea lui Dumnezeu nu poate fi respectată în mod desăvârşit, nici chiar de către cei convertiţi. Tot ce face un credincios este întinat de păcat. Cel credincios păcătuieşte continuu. Îndreptăţirea este o umbrelă legală aflată deasupra lui, asigurându-i mântuirea, în ciuda păcatelor din viaţa lui.
  • Noi nu suntem condamnaţi, chiar dacă nu reuşim să atingem standardul lui Dumnezeu. David nu şi-a pierdut îndreptăţirea, când a păcătuit.
  • Cu privire la păcat, nu există nicio deosebire între omul religios şi cel nereligios.
  • Ziua Ispăşirii s-a împlinit pe deplin la cruce. Aceasta nu a avut nicio legătură cu anul 1844 şi cu judecata care a urmat. Învăţătura lui cu privire la neprihănirea prin credinţă este premisa pe baza căreia respinge judecata de cercetare. Dacă mântuirea este o declaraţie legală permanentă pentru cel credincios, de ce ne-ar mai judeca Domnul pentru faptele noastre?
  • Hristos este înlocuitorul nostru la judecată. Pentru că Hristos este desăvârşit, iar desăvârşirea Sa este atribuită în dreptul nostru, noi putem fi apăraţi la judecată.

(Sunt îndatorat rezumatului concis prezentat de Dr. Erwin Gane într-o broşură intitulată An Examination of Desmond Ford’s Book, disponibilă la Orion Publishing).

Roadele Evangheliei lui Ford

Deoarece punctele principale ale acestei învăţături nu au fost abordate şi respinse niciodată cu claritate, seminţele semănate în deceniul 1970 au adus o recoltă bogată în cei treizeci de ani care au urmat. Ideile lui Ford au continuat să apară în cărţi, articole şi predici despre Evanghelie. Mulţi din zilele noastre, care nu ar visa niciodată să-l urmeze pe Ford continuă să promoveze concepţia lui cu privire la mântuire, îndeosebi tinerii noştri. Un exemplu cu privire la acest fapt se află într-o carte recentă, scrisă de George Knight, intitulată Cross of Christ. Punctele principale evidenţiate în cartea aceasta sunt următoarele:

  • Noi suntem născuţi în vrăjmăşie cu Dumnezeu.
  • Natura egoistă pe care o moştenim constituie un păcat.
  • Noi nu putem să învingem toate obiceiurile noastre rele.
  • Moartea lui Hristos este partea centrală a Planului de Mântuire, nu viaţa Sa.
  • Îndreptăţirea îl declară neprihănit pe cel păcătos.
  • Judecata arată dacă am acceptat sau nu jertfa lui Hristos.
  • Cei 144000 nu sunt o parte a procesului ispăşirii.
  • Ispăşirea este îndeplinită separat de participarea omului.

Toate aceste puncte sunt identice cu înţelegerea lui Ford cu privire la ispăşire şi metoda mântuirii. Evanghelia lui Ford a fost acceptată de mulţi adventişti în deceniile de după retragerea acreditării lui pastorale. Trebuie să ne amintim că în centrul punctelor principale teologice ale lui Ford s-au aflat subiectele referitoare la neprihănirea prin credinţă, schiţate în secţiunea precedentă, şi nu declaraţiile lui cu privire la anul 1844 şi judecata de cercetare. Acestea au fost doar rezultatul natural al felul în care a înţeles el procesul mântuirii.

În revista Ministry din ianuarie şi martie, 2008, a fost publicată o serie alcătuită din două părţi cu privire la subiectul neprihănirii prin credinţă. Autorul a fost Dr. Roy Gane, profesor de ebraică şi limbile Orientului Apropiat la Seminarul Teologic. El a declarat următoarele: „Nu toate nedesăvârşirile omeneşti, nici chiar din sfera activităţii conştiente, pot fi considerate păcate. Viaţa omului este încărcată de tot felul de nedesăvârşiri nepăcătoase cauzate de limitele noastre în domeniul aptitudinilor, cunoaşterii, memoriei, coordonării fizice şi aşa mai departe”. Dr. Gane a făcut o deosebire importantă între „păcatul” ca natură căzută şi „păcatul” ca o călcare a Legii lui Dumnezeu. Natura noastră căzută pe care o moştenim la naştere a produs multă nedesăvârşire, dar acest rezultat al păcatului lui Adam trebuie să fie deosebit cu precizie de călcările poruncilor lui Dumnezeu, care cauzează o ruptură în relaţia cu Dumnezeu. Deşi starea căzută pe care o moştenim la naştere are nevoie de sângele ispăşitor al lui Hristos şi de vindecare, ea nu are nevoie de iertare, deoarece iertarea se aplică numai călcărilor morale ale voinţei explicite a lui Dumnezeu. Prin urmare, termenii îndreptăţire, sfinţire şi neprihănire prin credinţă, aşa cum sunt folosiţi de obicei, nu se aplică la starea noastră căzută, pe care o moştenim la naştere ca rezultat al păcatului lui Adam. Starea căzută are nevoie de o re-creare prin intermediul jertfei lui Hristos, în timp ce călcările morale au nevoie de iertare prin intermediul aceleiaşi jertfe.

Apoi, Gane a pus următoarea întrebare: „Este îndreptăţirea prin credinţă numai o declaraţie în virtutea căreia, prin credinţă, un păcătos stă înaintea lui Dumnezeu ca şi cum ar fi neprihănit, sau implică ceva mai mult?” El răspunde: „Când Dumnezeu îi consideră neprihăniţi pe cei care au credinţă […], El îi declară a fi astfel deoarece Cuvântul Său creator i-a făcut să fie astfel”. Cu privire la relaţia dintre îndreptăţire şi sfinţire, el spune: „Deşi îndreptăţirea şi sfinţirea se deosebesc din punct de vedere teologice, ele sunt interconectate din punct de vedere al experienţei, încă din momentul convertirii. Ambele au aspecte care se desfăşoară continuu, sunt aspecte esenţiale ale mântuirii şi sunt daruri ale harului lui Dumnezeu”.

Ceea ce a fost deosebit de interesant în legătură cu această serie de articole au fost scrisorile trimise de cititori cu privire la aceste puncte. Cineva a scris: „Articolul scris de Dr. Gane pur şi simplu prezintă încă o încercare de a susţine neprihănirea obţinută prin dezvoltarea caracterului, teologia secerişului, care a încurcat poporul nostru timp de decenii…. El încearcă dar nu reuşeşte să dovedească modul în care Duhul Sfânt ne inspiră neprihănirea până la punctul în care nu mai păcătuim deloc şi suntem păziţi de orice cădere, nu prin harul lui Dumnezeu şi prin realizările lui Hristos, ci prin ascultarea noastră – implicând că prin această împărtăşire a neprihănirii este posibil ca noi să nu mai păcătuim niciodată. Ideea că oamenii trebuie să atingă desăvârşirea caracterului prin Duhul Sfânt, în scopul de a fi mântuiţi, este identică ideii teologului catolic care susţine că, pentru a fi mântuiţi, trebuie să fim plini de fapte bune […]. Dacă putem fi mântuiţi doar din păcatele noastre, şi nu în păcatele noastre, atunci suntem cu toţii nenorociţi” (Martie, 2008).

Acest răspuns are nevoie de o oarecare explicaţie. Teologia secerişului este învăţătura că, atunci când caracterul lui Hristos este reflectat în mod desăvârşit în poporul Său, El Se va întoarce (Parabolele Domnului Hristos, p.69). După evenimentul Ford, s-a dezvoltat o opoziţie puternică faţă de această concepţie. Aceasta nu este „neprihănirea obţinută prin dezvoltarea caracterului”, ci este neprihănirea prin credinţă care conduce la maturitatea caracterului. Ideea „introducerii neprihănirii în noi” este versiunea catolică a neprihănirii împărtăşite. Această idee spune că noi putem să umplem un rezervor de neprihănire asemenea unui rezervor de automobil, care după aceea devine proprietatea noastră, pe baza faptelor bune pe care putem să le săvârşim pentru a merita mântuirea. Neprihănirea împărtăşită constă în faptul că Hristos ne împărtăşeşte neprihănirea Sa clipă de clipă, atâta vreme cât rămânem în El, ceea ce produce în noi un caracter asemenea caracterului lui Hristos. Gane nu a făcut nicio aluzie la ideea că noi putem fi umpluţi cu neprihănire. Gane nu a sugerat niciodată că noi suntem păziţi de cădere „prin propria ascultare”. Ascultarea noastră nu ne va duce mai departe decât ascultarea fariseilor. Este evident că în această scrisoare se află câteva „sperietori de ciori” – presupoziţii incorecte care vor să facă punctele susţinute de autor să pară stupide. O idee a devenit foarte evidentă în ultimii zece ani. Orice accent pus pe neprihănirea interioară şi biruinţa asupra păcatului este etichetat ca fiind o teologie catolică – din nou, pentru a-i determina pe ascultători sau cititori să respingă astfel de concepţii. O declaraţie semnificativă din această scrisoare este concepţia autorului ei că noi trebuie să fim mântuiţi „în păcatele noastre”. Toate cele de mai sus constituie o demonstraţie clară a moştenirii lăsate de Ford în gândirea adventistă actuală.

O altă scrisoare spunea: „Deşi este încărcată de o mulţime de pasaje din Scriptură, poziţia lui Dr. Gane reflectă mai degrabă teologia pre-Reformaţiune (credinţă plus), decât poziţia protestantă (numai credinţa)”. Observaţi din nou legătura făcută între teologia lui Gane şi catolicism, în scopul de a recomanda o respingere imediată a unei astfel de teologii. Un alt scriitor a spus: „Biblia şi toţi marii reformatori protestanţi ne învaţă că nu există absolut niciun merit care ne îndreptăţeşte, în niciun fel şi în nimic din ce putem noi să facem, în nimic din ce face Dumnezeu în noi, în nimic din ce face Dumnezeu cu noi, în nimic din ce pune Dumnezeu în noi şi în nimic din ceea ce dezvoltă Dumnezeu în noi!” (mai, 2008). Chiar dacă Dumnezeu lucrează în interiorul nostru prin harul său şi prin neprihănirea lui Hristos, această lucrare nu constituie îndreptăţirea mântuitoare.

Dr. Gane a răspuns succint la scrisorile primite. „Tom Hughes reprezintă greşit abordarea mea şi o identifică greşit ca fiind filozofia catolică a neprihănirii introduse sau infuzate în noi, care susţine că ‘sufletul’ născut din nou, neprihănit, este capabil prin sine însuşi să săvârşească fapte ce constituie un merit parţial pentru mântuire […]. Cu privire la lucrarea lui Hristos de a ne mântui din păcatele noastre, […] deşi noi nu vom fi eliberaţi de natura noastră păcătoasă până la proslăvire, Hristos ne oferă prin Duhul Sfânt ocazia de a câştiga o biruinţă progresivă asupra alegerilor păcătoase (= curăţirea caracterului nostru)”. Ca răspuns la o altă scrisoare, Gane a spus: „Multe ‘nedesăvârşiri’, inclusiv numeroasele greşeli pe care fiinţele omeneşti nu sunt în stare să le biruiască în viaţa aceasta, din cauza limitelor lor fizice şi mintale (cum ar fi pierderea memoriei) nu sunt incluse în definiţia biblică a faptelor şi gândurilor păcătoase… ca fiind călcări morale ale Legii lui Dumnezeu. «Nedesăvârşirea» constituie o categorie mai largă decât «păcatul». Toate păcatele sunt nedesăvârşiri, dar nu toate nedesăvârşirile sunt păcate”. Cu referire la scrisoarea lui Gordon Collier, Gane declară că acesta foloseşte „pasaje selective şi rigide ale Scripturii, care rup relaţia dinamică dintre îndreptăţire şi sfinţire şi dintre rolul lui Hristos şi rolul Duhului Sfânt […]. Collier este un exemplu al felului de abordare neechilibrată pe care seria mea alcătuită din două părţi a avut scopul de a o contracara” (mai, 2008).

Scrisorile care răspund la articolele lui Gane sunt reprezentative pentru Evanghelia lui Ford în forma ei pură, iar această Evanghelie este promovată acum pe scară largă în şcolile şi bisericile noastre. O perspectivă foarte interesantă cu privire la aceste subiecte vine din partea unui teolog evanghelic, J.P. Moreland, de la Biola University: „Care a fost esenţa Evangheliei? […] De la Reformaţiunea protestantă, Evanghelia a fost identificată cu îndreptăţirea prin credinţă […]. Noi suntem declaraţi neprihăniţi prin încrederea pe care o punem în lucrarea săvârşită de Isus […]. În primii 20 de ani ai vieţii mele creştine, aceasta a fost Evanghelia pe care am împărtăşit-o cu cei necredincioşi […]. Am constatat că este dificil să fac legătura între această Evanghelie şi sfinţirea, maturitatea şi creşterea spirituală. Tot ce am putut să spun a fost: «Dacă Isus este acum Domnul tău, tu trebuie să-L asculţi»”. Dar în 1980, el a descoperit o Evanghelia mai vastă. „Punctul în care ajungi să fii îndreptăţit? Îndreptăţirea este calea prin care cineva începe o viaţă de sfinţire. Evanghelia ne invită la o viaţă întru totul nouă şi îmbelşugată […]. Eu ajung să fiu îndreptăţit pentru a putea să învăţă să trăiesc această viaţă nouă, o viaţă care îmi va aparţine pentru totdeauna […]. Un om acceptă harul fără plată al lui Dumnezeu prin îndreptăţire, în scopul de a începe o viaţă în care Îl va avea din ce în ce mai mult pe Isus ca Domn al lui în viaţa aceasta şi în cea viitoare” (Ministry, mai, 2009). Eu am constatat că aceasta este o declaraţie destul de uimitoare din partea unui teolog evanghelic, îndeosebi deoarece întreaga noastră confuzie cu privire la subiectul acesta a venit din cauza adoptării în adventism a concepţiilor evanghelice.

Cu alte cuvinte, îndreptăţirea nu este suma totală a neprihănirii prin credinţă, ci deschiderea uşii pentru neprihănirea prin credinţă. Când Isus este acceptat ca Domn al nostru, neprihănirea Sa este atât îndreptăţirea, cât şi sfinţirea noastră. Din nefericire, sfinţirea a fost denigrată ca fiind doar un rod al Evangheliei, sau un rezultat al faptului de a fi mântuit, în timp ce ar fi mai corespunzător din punct de vedere biblic să spunem că sfinţirea este în realitate însăşi inima Evangheliei. Îndreptăţirea este singura cale prin care putem avea acces la o viaţă asemenea lui Hristos, iar acesta este, în esenţă, mesajul Evangheliei.

Voi împărtăşi câteva pasaje ample dintr-un articol remarcabil scris de Fernando Canale, profesor de teologie la Seminarul Teologic.

Recent, unii au ajuns să considere lucrarea pastorală mai degrabă ca fiind o propovăduire a mântuirii, decât o chemare la o viaţă sfântă…. Luther a dedus că sfinţirea şi respectarea poruncilor lui Dumnezeu nu sunt o parte integrală a mântuirii, ci rezultatul mântuirii…. Pastorii au avut înclinaţia de a adopta abordări orientate spre consumatori, care vor atrage majoritatea oamenilor din toate culturile. Astfel de abordări nu ezită să folosească ritualuri, preferinţe culturale contemporane şi mijloace de atracţie teatrală (de exemplu, muzica), atâta vreme cât evenimentele publice furnizează o audienţă largă, unde poate avea loc predicarea şi administrarea unei mântuiri instantanee.

Pastorii care cred, acţionează şi slujesc într-o astfel de atmosferă ar putea să aibă satisfacţia de a vedea sute de oameni ridicându-şi mâinile ca un răspuns emoţional al acceptării mântuirii. Totuşi, eu nu cred că acei oameni care răspund în felul acesta înţeleg sau experimentează ingredientul fundamental al înţelegerii adventiste a mântuirii: şi anume că mântuirea vine   dintr-o experienţă a credinţei care conduce la ascultare…. Eu susţin că proclamarea credinţei, fără o chemare la sfinţire şi ascultare, este întru totul străină de elementele esenţiale ale adventismului.

Declaraţia apostolului Pavel se evidenţiază în mod convingător: „Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12,14)…. „Fiţi sfinţi”, zice Dumnezeu, „căci Eu sunt sfânt” (1 Petru 1,16)…. Planul de Mântuire al lui Dumnezeu aduce sfinţirea înapoi în viaţa oamenilor. Experienţa sfinţirii prin credinţă şi ascultare reface chipul lui Dumnezeu în oameni şi produce bucuria mântuirii.

Credinţa şi ascultarea sunt două componente inseparabile ale aceluiaşi act al încrederii libere a omului în Dumnezeu. Decizia liberă a omului de a răspunde la chemarea lui Dumnezeu la mântuire… nu este cauza, ci condiţia necesară pentru mântuire…. Aceeaşi credinţă şi ascultare prin care acceptăm şi primim iertarea Sa (îndreptăţirea prin credinţă) implică în mod simultan şi necesar un stil de viaţă caracterizat de o ascultare voioasă şi de bunăvoie (sfinţirea). În conformitate cu Scriptura, nu putem avea una, fără cealaltă. Înaintea lui Dumnezeu, noi nu putem să avem iertarea păcatelor, fără a fi ascultători în mod simultan şi fără a ajunge să fim schimbaţi în mod progresiv după chipul Său.

„Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe, prea iubiţilor, să ne curăţim de orice întinare a cărnii şi a duhului, şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu” (2 Corinteni 7,1). Învăţătura Bibliei, care ne spune că un stil de viaţă sfânt (sfinţirea) este necesar pentru mântuire, se află în contradicţie cu concepţia susţinută de unii (Ministry, mai, 2009).

Acesta a fost un apel excelent la o înţelegere echilibrată a îndreptăţirii şi sfinţirii. El a făcut deosebire foarte bine între cauzele şi condiţiile mântuirii. Cauzele mântuirii sunt întotdeauna harul lui Dumnezeu şi ispăşirea săvârşită de Hristos. Condiţiile mântuirii sunt constituite de alegerile noastre de a crede, de a accepta, de a ne preda şi de a ne pocăi. Niciuna dintre aceste condiţii nu merită şi nici nu câştigă mântuirea, dar fără aceste alegeri nu putem fi mântuiţi.

Totuşi, în ciuda acestei abordări echilibrate, este destul de sigur că articolul respectiv a primit răspunsuri negative din partea a doi pastori. „Am fost descurajat de lectura articolului pastorului Fernando L. Canale”. El l-a caracterizat ca fiind „o înţelegere confuză sau parţială a Evangheliei […]. Acest articol ar putea fi înţeles ca susţinând […] o mântuire orientată spre fapte […]. Numai cei mântuiţi sunt sfinţiţi […]. Numai cei mântuiţi sunt făcuţi făpturi noi şi sunt chemaţi să aibă gândul lui Hristos”. Aceste declaraţii spun că noi suntem mântuiţi înainte de a fi sfinţiţi, suntem mântuiţi înainte de a fi făcuţi făpturi noi şi suntem mântuiţi înainte de a primi gândul lui Hristos. Cu alte cuvinte, niciunul din aceste lucruri nu este necesar pentru mântuire. „Articolul lui Fernando L. Canale seamănă mai mult cu o parafrazare a declaraţiei Conciliului din Trent […]. Cât de trist este că apar articole de acest fel” (Ministry, iulie, 2009). Încă odată descoperim că orice apel la sfinţire ca parte a Evangheliei este etichetat ca fiind catolic.

Acesta a fost mai degrabă un studiu tehnic al îndreptăţirii şi sfinţirii, necesar din cauza atacurilor subtile, bine argumentate şi chiar logice împotriva adevăratei Evanghelii. Moştenirea lăsată de Desmond Ford a fost dusă mai departe la multe nivele ale conducerii administrative, teologice şi pastorale. Deşi Ford nu mai ocupă un loc central în gândirea adventistă, Evanghelia lui a câştigat în teologia adventistă.

Recomandări practice

Voi concluziona acest articol cu câteva recomandări practice pentru viaţă, şi nu doar pentru predicarea unei vieţi sfinţite. Apostolul Pavel spune: „Orice gând îl facem rob ascultării de Hristos” (2 Corinteni 10,5). Noi trebuie să preluăm orice gând interior şi să-l facem rob ascultării de Hristos. Aceasta este o declaraţie de importanţă imensă! Constataţi uneori că, cu cât încercaţi mai mult să nu vă gândiţi la unele lucruri, cu atât mai mult vă gândiţi la ele? Apostolul vorbeşte aici despre nivelul cel mai înalt al maturităţii creştine. Cine este în stare să realizeze acest lucru, fiind confruntaţi cu tot felul de distracţii şi atracţii venite literalmente din orice direcţie spre care ne îndreptăm atenţia în zilele noastre? Cine poate să-şi păstreze gândurile în siguranţă şi neinfluenţate? Dar să ne amintim răspunsul dat de Isus, când ucenicii Săi L-au întrebat: „Cine poate fi mântuit?” El a răspuns: „,La oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă” (Matei 19,25.26). Puterea lui Dumnezeu şi numai aceasta ne face în stare să facem orice gând rob ascultării de Hristos.

Eu trebuie să văd cu ochii minţii tabloul a tot felul de gânduri aberante mărşăluind într-o procesiune înapoia lui Hristos, Biruitorul, asemenea unor prizonieri de război: gânduri de mândrie, gânduri de descurajare, gânduri imorale, pofte, gânduri de superioritate faţă de ceilalţi, gânduri de inferioritate faţă de ceilalţi, gândurile unor vicii ascunse, gânduri de răzvrătire şi nesupunere. Trebuie să văd toate aceste gânduri care ne molestează şi ne înving mărşăluind cu cozile între picioare în spatele Eliberatorului nostru, supuse şi înfrânte de puterea Sa. Poate că nu am ajuns încă acolo, dar dacă nu ne gândim la acest lucru, nu îl vom dori niciodată cu ardoare. Iar dacă nu îl vom dori niciodată cu ardoare, nu îl vom cere niciodată în rugăciune. Iar dacă nu îl vom cere niciodată în rugăciune, nu îl vom experimenta niciodată. Întăriţi de o putere care se află dincolo de limitele noastre, vom putea să mergem într-o lume distrusă ducând cu noi puterea vindecătoare a Evangheliei – făcând orice gând, venit din exterior sau din interior, rob al ascultării de Isus Hristos.

Thomas Davis a evidenţiat un punct central pentru o viaţă sfinţită, fără de care nici ascultarea, nici sfinţirea nu sunt posibile.

Dacă mântuirea vine fără plată, oare nu este o contradicţie a spune că noi trebuie realmente să plătim un preţ?.... Unde aşezăm predarea, care pare să sugereze renunţarea la propria libertate?.... Isus a exprimat într-un mod inconfundabil de clar cerinţa predării şi renunţării la sine: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze” (Matei 16,24)…. Iacov îi sfătuieşte pe cititorii lui: „Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu” (Iacov 4,7)…. Supunerea poate fi caracterizată ca un răspuns faţă de convingerea inspirată de Dumnezeu, exprimarea dragostei faţă de Dumnezeu, aşa încât El să poată spulbera toată împotrivirea noastră interioară faţă de voinţa Sa, să schimbe gândirea noastră şi să re-orienteze în mod radical atitudinea, motivele şi dorinţele noastre – întreaga inimă – pentru ca noi să ne abandonăm propriile „drepturi” egoiste şi să căutăm fără încetare să împlinim voia Sa…. Aşadar, prin predare, noi recunoaştem dreptul lui Dumnezeu asupra fiecărui aspect al vieţii noastre şi Îi dăm de bunăvoie dreptul de a aştepta de la noi să ne conformăm cu modelul Său în toate privinţele….

Dar când o confruntare interpersonală ne stârneşte mânia, dorinţa de răzbunare şi resentimentele; când cineva ne frustrează şi ne împiedică să ne aducem la îndeplinire dorinţele, când pune la îndoială opiniile noastre, când neagă „drepturile” noastre sau „ne dezamăgeşte”; când cineva pare să micşoreze sentimentul respectului de sine sau critică apetitul nostru, atitudinea noastră ar putea să fie destul de diferită. Când suntem prinşi într-o situaţie în care trebuie să ne luptăm cu predarea, cu abandonarea resentimentelor noastre, a mâniei, sau altor gânduri, suntem loviţi de păcătoşenia abisală a naturii noastre, de puterea păcatului, de preţul pe care îl cere predarea noastră şi de înclinaţia noastră rea de a ne împotrivi predării faţă de Duhul Sfânt….

Oare i se cere ceva păcătosului pentru a primi iertarea? O serie de texte vin în minte: „Dacă poporul Meu… se va smeri,… şi se va abate de la căile lui rele,… îi voi ierta păcatul” (2 Cronici 7,14). „Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6,15). „Pocăiţi-vă…. spre iertarea păcatelor voastre” (Fapte 2,38). „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele” (1 Ioan 1,9). Aşadar, există cerinţe pe care trebuie să le îndeplinim pentru a primi iertarea mântuitoare a lui Dumnezeu….

„În Scriptură, Hristos este reprezentat ca un dar, însă darul acesta este numai pentru aceia care se consacră Lui cu tot sufletul, trupul şi duhul lor, fără rezerve” (Parabolele Domnului Hristos, p.115, sublinierile adăugate)…. Prin urmare, Hristos nu ne îndreptăţeşte pe baza predării noastre, ci El nu poate să ne îndreptăţească până când noi nu ne predăm…. Noi trebuie să plătim un preţ pentru îndreptăţire – acel preţ nu constă în faptele bune pe care le săvârşim sau pe meritele pe care le avem, ci în predarea noastră fără rezerve faţă de Isus…. A învăţa sau predica îndreptăţirea fără a arăta cu claritate şi obligaţia de a ne preda lui Isus… îl lasă pe învăţător sau predicator fără apărare în faţa acuzaţiei că vinde o Evanghelie ieftină (Ministry, iunie, 2009).

Aceasta este esenţa întregii activităţi pentru mântuire şi este necesară pentru mântuire. Fără o predare absolută, mântuirea nu este posibilă. „Dacă noi consimţim, El Se va identifica în aşa măsură cu gândurile şi cu ţintele noastre, încât va uni inima şi mintea noastră cu voinţa Sa, astfel că, atunci când ascultăm de El, vom împlini propriile îndemnuri. Voinţa, înnobilată şi sfinţită, îşi va găsi cea mai mare plăcere în slujirea Lui. Când Îl cunoaştem pe Dumnezeu aşa cum avem privilegiul să-L cunoaştem, viaţa noastră va fi o viaţă de continuă ascultare. Prin aprecierea caracterului lui Hristos, prin comuniunea cu Dumnezeu, păcatul va ajunge pentru noi ceva odios…. Adesea, inima va arde în noi când Domnul Se va apropia să aibă comuniune cu noi, aşa cum a avut pe vremuri cu Enoh. Cei care se hotărăsc să nu facă niciun lucru, de niciun fel, care nu I-ar plăcea lui Dumnezeu, vor cunoaşte, după ce au înfăţişat cazul lor înaintea Lui, care este calea pe care trebuie să meargă. Ei vor primi nu numai înţelepciune, ci şi putere. Li se va da putere să asculte şi să slujească, aşa cum a făgăduit Hristos” (Hristos Lumina lumii, p.668).

„Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă, şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei!” (Psalmi 139,23.24). Oare fiecare creştin duce o luptă interioară, încercând să reprime fiecare gând rău? Ce putem spune despre femeia care cântă cu răbdare imnurile la orgă în fiecare Sabat; despre preşedintele celui mai apropiat colegiu adventism; despre femeia de afaceri care face comentarii inteligente în timpul studiului Şcolii de Sabat? Pastorii? Categoric da, cu toţii ne luptăm cu igiena minţii într-un domeniu sau altul. Fiecare dintre noi ştie înăuntrul inimii lui că a avut aceste gânduri negative.

Iată câteva modalităţi practice de a ne ocupa de propriile gânduri.

  • Consacră-te pe deplin lui Dumnezeu clipă de clipă, zi de zi.
  • Pune în practică metode de a-ţi reorienta gândurile spre Dumnezeu pe parcursul zilei, făcând pauze regulate pentru a te ruga în tăcere.
  • Cultivă umilinţa, ceea ce înseamnă a fi dispus să te schimbi, când ţi se dovedeşte că trebuie să te schimbi.
  • Evită gândurile rele, când îţi dai seama cu claritate unde se ascund, aşa cum a sugerat apostolul Pavel: „Gândiţi-vă la lucrurile de sus”.
  • Cere ajutorul unui prieten sau consilier.
  • Principiile lui Pavel încă mai călăuzesc gândurile noastre: „Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună, şi orice laudă, aceea să vă însufleţească” (Filipeni 4,8).

În cele din urmă, le adresez un cuvânt de încurajare creştinilor istoviţi, care simt că luptă singuri, pierzând bătălia împotriva gândirilor rele. Un Luptător desăvârşit a luptat şi a câştigat deja războiul, iar El a făgăduit că pacea Lui „vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus” (Filipeni 4,7).

Doresc ca îndreptăţirea şi sfinţirea să fie mai mult decât o doctrină teologică. Să fie o minune care ne schimbă viaţa.