William Warren Prescott (1855-1944)
Copiază link

William Warren Prescott (1855-1944)

Este important să îl menţionăm pe William W. Prescott [1], ca unul care a contribuit la triumful mesajului îndreptăţirii prin credinţă după Minneapolis. În anii 1890 el a rămas aproape de Waggoner, Jones şi Ellen White. Ca şi ei, el a făcut din natura divino-umană a lui Hristos baza hristologiei lui.

William W. Prescott s-a născut în New England în anul 1855 din părinţi evlavioşi care erau urmaşi dedicați ai mişcării millerite. William şi-a petrecut tinereţea în statul Maine. A absolvit Colegiul Dartmouth în 1877 apoi a predat ca profesor de greacă şi latină. Din 1877 până în 1880 a fost directorul școlii generale din Northfield apoi din Montpellier, în Vermont. Pentru o perioadă de timp a lucrat în jurnalism, înainte de a-şi fonda propriul ziar, The State Republican, din Montpelier.

Anul 1885 a marcat un punct de cotitură în viaţa lui. La început s-a unit cu mişcarea adventistă, apoi a acceptat postul de conducere a Colegiului din Battle Creek, post pe care l-a deţinut până în 1894. Când era acolo, a fost invitat să-şi folosească experienţa academică pentru înfiinţarea Union College în Nebraska şi Walla Walla College în statul Washington. Prescott a mai luat şi iniţiativa de a organiza primul institut educaţional pentru educarea şi învăţarea viitorilor slujbași ai bisericii.

Datorită renumelui său de educator şi profesor de Biblie, conducătorii Conferinţei Generale i-au cerut în anul 1894 să meargă în Africa de Sud, în Australia şi în Europa pentru a încuraja dezvoltarea lucrării de educaţie, să predea în diferite institute biblice care se specializau în pregătirea pastorilor şi să ia parte la adunările de tabără. În timpul rămânerii în Australia, a ajutat la crearea Colegiului din Avondale; iar în Anglia a pus bazele lucrării de educaţie.

Cu ocazia sesiunii din 1901, Prescott a fost ales la vice-preşedenţia Conferinţei Generale şi la preşedenţia  comitetului casei de editură; el a mai devenit şi editor șef la Review and Herald. Când a părăsit aceste responsabilităţi în 1909, a devenit editorul publicaţiei Protestant Magazine. Aceasta i-a oferit ocazia să se devoteze timp de şapte ani unei cercetări intensive. Era o publicaţie lunară ce avea ca scop să protesteze împotriva greşelilor eclesiastice şi să promoveze adevărul Evangheliei.[2]

Un susţinător înflăcărat al soliei din 1888

Prescott a acceptat imediat solia îndreptăţirii prin credinţă, aşa cum era predicată de Waggoner în 1888. Un raport din 1930 care reda numele acelora care luaseră poziţie în favoarea soliei predicate la Minneapolis îl menționează și pe acesta.[3] Însă el mai arată că Prescott a fost atât de şocat de starea spirituală care predomina în timpul unor discuţii încât a părăsit sesiunea cu ceva timp înainte de încheiere.[4]

Cu toate acestea a luat o atitudine publică de partea lui Waggoner şi Jones la sesiunile Conferinţei Generale din 1893 şi 1895. Există câteva declaraţii în Buletinul Conferinţei Generale prin care îşi afirmă convingerile cu privire la subiectul naturii umane a lui Hristos.

Cu toate că Isus Hristos a luat un trup păcătos - trup în care noi păcătuim - El a luat acel trup şi L-a golit de Sine, primind plinătatea lui Dumnezeu Însuşi. Dumnezeu L-a putut păzi de păcat în acel trup păcătos. Astfel, deşi S-a manifestat  într-un trup păcătos, Dumnezeu, prin Duhul Său şi prin puterea care locuia în El, L-a ferit de păcat în acel trup păcătos.[5]

Însă raportul cel mai complet şi mai detaliat despre Prescott se găseşte în studiul lui cu privire la Ioan 1:14, prezentat în timpul vizitei în Australia (1894-1895). Era programat ca vorbitor la diferite adunări de tabără organizate special pentru vizita lui. Ellen White, care trăise în această ţară de la sfârşitul anului 1891, a participat la aceste adunări. După ce l-a ascultat pe Prescott predicând,  ea a avut cuvinte de apreciere.

Întregul conţinut al acestui studiu a fost publicat în revista The Bible Echo.[6] În această relatare, Prescott susţinea convingător că Hristos  a luat aupra Sa un trup păcătos. El afirmă de douăzeci şi cinci de ori că Hristos a venit în lume cu o natură umană căzută şi de două ori subliniază că Hristos n-a venit pe pământ în natura lui Adam înainte de cădere. Este important deci să rezumăm aici cele patru idei importante care sunt enunţate în acest studiu biblic intitulat: Cuvântul S-a făcut trup.

1. Întruparea, un adevăr fundamental

Prescott şi-a început studiul subliniind preferinţa pentru traducerea americană revizuită a Bibliei, traducerea cea mai fidelă a textului original: Cuvântul a devenit trup; şi nu Cuvântul s-a făcut trup. El scrie: Prin El, toate lucrurile au devenit; acum El Însuşi a devenit. El, care a avut toată slava împreună cu Tatăl, acum pune deoparte slava Sa şi devine trup. El pune deoparte modul divin de existenţă şi ia modul omenesc de existenţă; Dumnezeu devine descoperit în trup. Acest adevăr este chiar temelia adevărului.

2. Întrupat în „trup păcătos”

Pentru a-şi susţine punctul de vedere, Prescott s-a referit la Evrei 2:14 Deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentruca prin moarte să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe Diavolul. Din acest pasaj, Prescott a dedus că Isus Hristos a avut exact acelaşi trup pe care-l purtăm şi noi - trupul păcatului, trup în care noi păcătuim dar în care El n-a păcătuit, în care El a purtat păcatele noastre. Apoi Prescott provoacă audienţa: Nu puneţi deoparte acest punct. Indiferent cum l-aţi privit în trecut, priviţi-l acum cum este el în Cuvânt; și cu cât priviţi mai mult la el în acest fel cu atât mai multe motive veţi avea să mulţumiţi lui Dumnezeu că este aşa.

Trecând la cazul lui Adam, Prescott declară că prin păcat, el a pierdut chipul lui Dumnezeu şi aşa s-a întâmplat şi cu urmaşii lui. Iată de ce Isus Hristos a venit în trup şi în trup născut dintr-o femeie, născut sub lege; născut din Duhul, dar în trup. Şi ce fel de trup a putut să ia dacă nu trupul acelui timp? Nu numai atât, dar a fost chiar trupul pe care a plănuit să-l ia; deoarece vedeţi, problema era să ajute pe om să iasă din nenorocirea în care căzuse... Lucrarea lui Hristos trebuia să fie nu să-l distrugă (pe om), nu să creeze o nouă omenire, ci să recreeze pe om, să refacă în el chipul lui Dumnezeu.

Pentru a împlini această lucrare de mântuire, Isus Hristos a venit pentru această lucrare şi ca să o poată face El a venit nu acolo unde a fost înainte de cădere, ci acolo unde era după cădere... Când Hristos a venit să-l scoată pe om din adânc, El nu vine la marginea adâncului şi văzându-l să zică: Ieşi de acolo şi Eu te voi duce înapoi... Isus a coborât chiar în prăpastie, acolo unde era el; ia trupul lui şi devine frate cu el.

3. Trupul lui Adam după cădere

În tot articolul lui, Prescott repetă neobosit acest punct pe care-l consideră a fi fundamental: El a venit şi a luat trupul păcatului pe care această familie l-a luat asupra ei prin păcat şi a lucrat mântuirea pentru om, condamnând păcatul în trup... Pentru a-l răscumpăra pe om din locul în care căzuse, Isus Hristos vine şi ia chiar trupul pe care-l purta omenirea acum.

De asemenea, atunci când Prescott abordează ispita la care au fost supuşi Isus şi Adam, el arată că El a fost ispitit în trup păcătos şi nu în trupul în care a căzut Adam. Este adevărat, remarca Prescott, că Isus a avut o sfinţenie care L-a făcut în stare să vină şi să locuiască în trup păcătos şi să proslăvească acest trup păcătos prin prezenţa Lui în el; şi El a făcut acest lucru, astfel că atunci când a fost înviat din morţi, a fost proslăvit. Scopul Lui a fost ca după ce a curăţit trupul păcătos prin prezenţa Sa lăuntrică, să poată să vină acum şi să curăţească trupul păcătos în noi şi să proslăvească trupul păcătos în noi.

4. Hristos în noi, nădejdea slavei

După prezentarea teologică, Prescott a făcut câteva aplicaţii practice: Să intrăm în experienţa prin care Dumnezeu ni L-a dat pe Isus Hristos să locuiască în trupul nostru păcătos, să lucreze în trupul nostru păcătos cum a lucrat atunci când a fost aici. El a venit şi a locuit aici, ca noi să putem  să reflectăm chipul lui Dumnezeu prin El.

Prescott continuă cu exclamaţia: Aceasta este chiar esența creştinismului. Orice este contrar cu aceasta nu este creştinism. În susţinerea acestei declaraţii, el citează pe apostolul Ioan: Orice duh care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu; şi orice duh care nu mărturiseşte că Hristos a venit în trup, nu este de la Dumnezeu (1 Ioan 4:1-3).

Acum aceasta un înseamnă doar a recunoaşte că Isus Hristos a fost aici şi a trăit în trup. Şi demonii au recunoscut aceasta. Ei ştiu că Hristos a venit în trup. Credinţa care vine prin Duhul lui Dumnezeu spune: Isus Hristos a venit în trupul meu; Eu L-am primit; aceasta este inima şi viaţa creştinismului.

Necazul cu creştinismul de astăzi este că Hristos nu locuieşte în inimile acelora care  mărturisesc Numele Lui. El este un „outsider”, unul privit de departe, ca un exemplu. Însă El ne este mai mult decât un exemplu. El ne-a făcut cunoscut care este idealul lui Dumnezeu pentru om şi atunci a venit şi l-a  trăit în mijlocul nostru, ca să vedem cum trebuie să arate Chipul lui Dumnezeu. Apoi a murit şi S-a înălţat la Tatăl şi a trimes Duhul Său, propriul Său Reprezentant să trăiască în noi, pentru ca viaţa pe care a trăit-o El în trup să o trăim şi noi la fel; acesta este Creştinismul.

Nu este destul să vorbim despre Hristos şi despre frumuseţea caracterului Său. Creştinismul fără Hristos locuind în inimă nu este autentic. Numai acela este un adevărat creştin care are pe Hristos locuind în inimă, iar noi putem trăi viaţa lui Hristos, numai avându-L pe El locuind în noi... Să nu fiţi mulţumiţi cu nimic altceva. „Hristos în voi, nădejdea slavei”. Puterea Lui, prezenţa Lui în inimă, acesta este Creştinismul.

Astfel Prescott a accentuat deosebirea dintre un creştinism tradiţional, care se mulţumeşte cu un Hristos al Cărui trup şi sânge omenesc nu-l împărtăşeşte, care în consecinţă nu poate să-i facă „părtaşi de natură divină”(2 Petru 1:4) și Evanghelia creştinătăţii, care afirmă din contră, că Hristos a venit în „trupul păcatului” (Romani 8:3), că „El a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15), că El „este în stare să facă nespus mai mult decât cerem sau ne imaginăm noi, după puterea Sa care  lucrează în noi” (Efeseni 3:20).

Prescott încheie dorind ca viaţa lui Isus Hristos, Cuvântul care „a devenit trup”, să locuiască în noi în fiecare zi.

Ellen White aprobă hristologia lui Prescott

La începutul anului 1895, Jones a prezentat la sesiunea Conferinţei Generale, ceeace el a denumit „Solia îngerului al treilea”. El a egalat-o cu solia „Îndreptăţirii prin credinţă” bazată pe natura umană a lui Hristos şi divinitatea Sa desăvârşită, ca o condiţie pentru împăcarea noastră cu Dumnezeu.

Deoarece aceasta era şi convingerea comunităţii Adventiste din Statele Unite, conducătorii organizaţiei l-au trimes pe Prescott să predice această solie şi bisericilor de peste ocean, în Africa de Sud, în Australia şi în Europa. Datorită Jurnalului Australian, care a publicat studiul lui intituat Cuvântul a devenit trup şi a multor Mărturii ale lui Ellen White, ştim exact ce a predicat Prescott cu privire la natura umană a lui Isus Hristos şi în ce măsură a fost apreciată prezentarea lui şi considerată a fi o exprimare a credinţei adventiste.

La adunarea de tabără de la Armadale, lângă Melbourne, Australia, Prescott şi-a prezentat studiul pe baza textului din Ioan 1:14. Ellen White era prezentă. Ea vorbise aceleiaşi adunări duminică după-amiază, 31 octombrie 1895. În felul acesta ea a ştiut clar despre ce vorbea în scrisorile ei când şi-a exprimat aprecierea entuziastă cu privire la solia prezentată de Prescott.

Iată ce găsim într-unul din manuscrisele lui Ellen White scris în dimineaţa de după prezentarea lui Prescott: Tocmai am ascultat discursul prezentat de profesorul Prescott. A fost un apel foarte puternic adresat oamenilor... Cuvintele (lui) sunt rostite ca o mărturie a puterii Duhului şi cu putere, faţa lui strălucea lumina cerului. Prezenţa Domnului este în adunările noastre zi de zi.[7]

Într-un alt manuscris citim mai accentuat cum a primit ea conţinutul soliei lui Prescott. Domnul L-a vizitat pe Prescott într-un mod deosebit şi i-a dat o solie specială pentru popor... Adevărul se revarsă de la el în torente bogate; oamenii spun că Biblia este acum o nouă revelaţie pentru ei.[8]

Într-o scrisoare din aceeaşi perioadă, Ellen White scria: Domnul a trimis pe Prescott, el nu este un vas gol ci plin cu comoara cerului. El a prezentat adevăruri într-un stil lămurit şi simplu, bogat în hrană.[9] O altă scrisoare: W. W. Prescott  a adus cuvintele arzătoate ale adevărului pe care le-am mai auzit de la cineva în anul 1844; inspiraţia Duhului Sfânt este asupra lui. Niciodată n-a mai avut Prescott o aşa putere în predicarea adevărului.[10]

Pot fi citate şi alte scrisori în care Ellen White repetă aprecierile atât cu privire la Prescott personal, cât şi la conţinutul soliei lui prezentate sub inspiraţia Duhului Sfânt.[11] Nefiind mulţumită doar cu menţionarea lui în corespondenţa ei particulară, Ellen White a insistat să-şi facă cunoscută părerea faţă de întreaga biserică, într-un articol trimis la Review and Herald şi publicată pe 7 ianuarie 1896. Extrasul următor face referire  mai ales la studiul lui Prescott, Cuvântul s-a făcut trup.

Seara, (31 octombrie) profesorul Prescott a prezentat o lecţie foarte valoroasă, preţioasă ca aurul. Cortul era plin, şi mulţi stăteau afară. Toţi păreau să fie fascinaţi de cuvânt în timp ce el prezenta adevărul în linii atât de noi pentru cei care nu erau de credinţa noastră. Adevărul era separat de rătăcire şi făcut, prin Duhul divin, să strălucească asemenea giuvaerelor preţioase... Domnul lucrează cu putere prin servii Săi care vestesc adevărul şi El a dat fratelui Prescott o solie deosebită pentru popor. Puterea şi duhul adevărului vin de pe buzele omeneşti ca o demonstraţie a Duhului şi puterii lui Dumnezeu. Domnul a vizitat pe Fratele Prescott într-un mod remarcabil. Suntem siguri că Domnul l-a înzestrat cu Duhul Său cel Sfânt iar adevărul se revarsă de la el în torente bogate. [12]

Aceste mărturii ale lui Ellen White sunt de mare însemnătate în ceea ce priveşte istoria hristologiei în Biserica Adventistă. Ele confirmă interpretarea lui Prescott a naturii umane a lui Hristos. Ele mai stabilesc şi contextul în care trebuie interpretată scrisoarea adresată pastorului W. L. H. Baker[13], scrisă în aceeaşi perioadă de timp. Unii teologi adventişti se bazează pe această scrisoare pentru a-şi justifica noua lor interpretare, aşa cum vom vedea mai târziu în acest studiu. [14] Dar trebuie să ne amintim că Ellen White a scris despre subiect în timpul acestei perioade. Nu se poate discuta despre o susținere a lui Prescott cu atâta zel dacă ea era în favoarea unei interpretări cu totul opuse.

Prescott îşi confirmă hristologia

În anul 1896 Prescott şi-a confirmat convingerile cu privire la natura umană a lui Isus într-o serie de articole publicate în Review and Herald. [15] El le-a prezentat într-un mod natural, ca vorbitor al bisericii şi pe temeiul învăţăturilor Bibliei.

Scriptura, spunea el, nu ne lasă în nesiguranţă cu privire la felul trupului şi sângelui lui Isus... când Dumnezeu a trimis pe propriul Său Fiu în asemănarea trupului păcătos... Trupul pe care l-a luat Isus Hristos atunci când a venit aici a fost singurul trup pe care îl putea lua cineva care s-a născut dintr-o femeie şi care a fost trupul păcatului. [16]

Ca să evite orice îndoială cu privire la sensul expresiei lui Pavel „asemenea cărnii păcătoase”, Prescott include o declaraţie precisă: El (Isus Hristos) nu a luat asemănarea omului, aşa cum era Adam înainte de cădere. El a coborât chiar la locul în care căzuse omul... şi a luat asupra Sa trupul păcatului. [17]

Asemenea acelora care înainte de el abordaseră problema naturii umane a lui Hristos şi Prescott s-a folosit de Romani 1:3 ca să afirme că Scripturile accentuează felul naşterii Sale... născut din sămânţa lui David. [18]

Numit vice-preşedinte al Conferinţei Generale în anul 1901 şi în acelaşi timp redactor șef la Review and Herald (1901-1909), Prescott a folosit ocazia de a repeta învăţătura bisericii cu privire la natura umană a lui Isus. El a consacrat trei editoriale pentru acest subiect. Chiar și titlurile descoperă conţinutul: Asemenea fraţilor Săi, Hristos şi fraţii Săi şi În trupul păcatului. [19]

Articolul al treilea a fost mai mult dedicat să răspundă întrebărilor venite din partea cititorilor. Cu deschidere, unul dintre cititori comenta subiectul din Romani 8:3 după cum urmează: Am observat că acest pasaj nu spune că Dumnezeu a trimis pe propriul Său Fiu „în trup păcătos” ci „asemenea trupului păcătos.” Pentru mine aceasta înseamnă o declaraţie foarte diferită.[20] În răspunsul lui, Prescott enumeră lămurit patru adevăruri fundamentale:

1. Isus a fost părtaş la sângele şi trupul omenirii

Mai întâi Prescott se referă la Evrei 2:14-17 care spune că Isus „S-a împărtăşit de sângele şi de trupul” copiilor fiinţelor omeneşti. Concluzia naturală şi legitimă din această declaraţie ar fi că trupul şi sângele lui Isus au fost aceleaşi pe care le-au avut copiii. Acest lucru este accentuat mai departe în aceeaşi secvenţă: Căci negreşit, nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul seminţei lui Avraam. Prin urmare a trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile.

Apoi urmează prima lui concluzie: Misiunea lui Isus nu a fost să mântuiască pe îngerii căzuţi, ci să mântuiască pe omul căzut. De aceea El s-a identificat cu omul şi nu cu îngerii şi a devenit „în toate lucrurile” asemenea acelora pe care Şi-a propus să-i ajute. Trupul omului este păcătos.  Ca să fie „în toate lucrurile” asemenea omului a fost necesar ca Isus să ia trupul păcătos.

2. Un trup ca acela al păcatului

Apoi Prescott citează Romani 8:3, „asemenea trupului păcătos” şi pune întrebarea: Ce înseamnă aceasta? Înseamnă „în trup păcătos”? Dacă este aşa,  de ce nu spune aşa? De ce sunt introduse cuvintele „trupul păcatului” aşa cum se găseşte în Versiunea americană Revizuită, ca şi când nu este intenţia să se transmită sensul că trupul lui Isus a fost acelaşi trup păcătos pe care îl avem şi noi? Trebuie să se folosească o interpretare forţată pentru a atribui alt înţeles declaraţiei.

Prescott explică mai departe: Dar putem să înţelegem mai bine sensul acestui pasaj dacă îl comparăm cu o altă declaraţie în care este folosită o expresie asemănătoare: „El S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob făcându-Se asemenea oamenilor.” Nu putem oare trage pe drept concluzia că Isus a fost un om real atunci când S-a făcut „asemenea oamenilor”? Cu siguranţă. Singura cale prin care se putea asemăna oamenilor era să devină om... Nu este la fel de clar că singura cale prin care Dumnezeu putea trimite pe Fiul Său „asemenea cărnii păcătoase” ar fi ca Fiul să aibă trup păcătos? Cum s-ar putea ca El să  fie „asemenea cărnii păcătoase” şi totuşi trupul Lui să fie fără păcat? O astfel de interpretare ar implica o contradicţie de termeni.

Pentru a evita încurcătura, Prescott adaugă: ...cu toate că Isus a fost trimis „asemeni cărnii păcătoase”, totuşi El n-a făcut păcat. „Pe Cel care n-a făcut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El”(2 Cor. 5:21).

3. Trimis să condamne păcatul în trup

Dorind să clarifice şi mai mult nevoia de „trup păcătos”, Prescott continuă: Pentru ca acest caracter al lui Dumnezeu să se poată manifesta în oamenii păcătoşi  care vor crede în El, a fost necesar ca Isus să unească în Sine natura divină cu cea umană iar trupul pe care avea să-l poarte să fie asemenea cu al oamenilor în care Dumnezeu se va manifesta. O altă cale de exprimare ar fi să se spună că Fiul lui Dumnezeu „Şi-a făcut cortul în trup” atunci când S-a arătat în Iudea pentru ca să-I fie pregătită calea să locuiască în trupul tuturor credincioşilor şi de aceea era necesar ca El să ia acelaşi fel de trup ca acela în care va locui atunci când Îşi va stabili sălaşul în membrii bisericii Sale.

Aceasta nu era doar o problemă teoretică. Dacă Fiul lui Dumnezeu n-ar fi locuit în trupul păcătos atunci când S-a născut în lume, atunci scara n-ar fi fost coborâtă din cer pe pământ iar prăpastia dintre un Dumnezeu sfânt şi omenirea căzută n-ar fi putut fi traversată. Atunci ar fi fost necesar ca alte mijloace să fie  găsite pentru a completa legătura dintre Fiul lui Dumnezeu şi trupul păcătos. Şi aceasta este exact ceea ce a făcut Biserica Romano-Catolică. Crezul acestei organizaţii este în perfectă armonie cu concepţia corespondentului nostru. Expresia oficială a acestei doctrine este dogma imaculatei concepţii a fecioarei Maria... Vom evita aceste consecinţe negând doctrina aceasta şi păstrând învăţătura lămurită a Scripturilor.

4. Ca să putem fi părtaşi la natura Sa divină

Încă mai rămâne a doua întrebare a cititorului la care să se dea răspuns: Cum poate cineva, în trup păcătos, să fie desăvârşit, sfânt? Aceasta este o întrebare obişnuită pe care o pun de obicei noii convertiţi la adventism. Ea mai cere şi un răspuns din partea lui Ellen White.[21] Prescott considera că această întrebare atinge chiar inima creştinismului nostru. Învăţătura lui Isus este „fiţi desăvârşiţi cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit”. Iar prin apostolul Petru vine îndemnul, „fiţi sfinţi căci Eu sunt sfânt”.

Nimeni nu va nega că avem un trup păcătos şi de aceea întrebăm cum putem să împlinim cerinţele Scripturii dacă nimeni nu poate fi desăvârşit, sau sfânt, în trup păcătos? Singura noastră speranţă de a ajunge la desăvârşire şi la sfinţenie se întemeiază pe adevărul minunat că desăvârşirea şi sfinţirea dumnezeirii au fost descoperite într-un trup păcătos în persoana lui Isus. Nu suntem în stare să explicăm cum se poate acest lucru, dar mântuirea noastră rezultă din acest fapt. Atunci se poate împlini făgăduinţa lui Isus: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvintele Mele: Tatăl Meu îl va iubi; Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el”. Slava care încoronează religia noastră este că chiar trupul păcatului poate deveni un templu pentru locuirea Duhului Sfânt.

Mult mai multe se pot spune ca răspuns la această întrebare, dar sperăm ca principiile împlicate în legătura lor cu experienţa creştină să fi fost clarificate şi credem că niciunul dintre cititorii noştri nu vor accepta doctrina papalităţii din cauză că nu pot explica taina evlaviei. Este mai sigură credinţa în învăţătura lămurită a Scripturilor.

O solie cu adevărat hristocentrică

În ochii lui Prescott, adevărul fundamental că Hristos a pus deoparte egalitatea cu Dumnezeu ca să devină „un om simplu”, „asemenea oamenilor”, „în toate lucrurile,” „părtaş la sângele şi carnea” omenirii rămâne „adevărul central al Creştinismului.” El susţinea acest punct în opoziţie cu interpretările altor denominaţiuni, datorită noutăţii pentru mulţi noi convertiţi la mesajul advent şi datorită importanţei lui în înţelegerea modului cum a putut Isus „să condamne păcatul în trup” şi să-i facă în stare pe păcătoşi să se libereze „de legea păcatului şi a morţii” prin puterea „Duhului de viaţă în Hristos Isus” (Rom. 8:2-4).

Cea mai dezvoltată hristologie a lui Prescott se găseşte în cartea lui Doctrina lui Hristos, publicată în anul 1920 ca manual pentru colegii şi seminarii.[22] Aşa cum se explica în introducere, această carte nu era un tratat de teologie sistematică, ci o revelaţie a lui Hristos cu scopul unei experienţe practice în viaţa credinciosului.[23]

Prescott a tratat subiectul foarte simplu în 18 secţiuni, fiecare dintre ele cuprinzând câteva lecţii. Fiecare lecţie era împărţită în două: prima conţinea referinţele biblice potrivite subiectului, a doua includea numeroase note explicative. Ca întreg, această lucrare este, în realitate, o hristologie în cel mai larg sens al termenului. Având în vedere scopurile noastre, vom studia numai declaraţiile cele mai semnificative în cele trei lecţii consacrate Întrupării.[24]

Pentru Prescott, Hristos era adevărul central al Creştinismului iar Întruparea constituia „întreaga Evanghelie creştină”, „adevărul... absolut esenţial pentru religia creştină”, expresia matură a adevărului că „Dumnezeu este iubire”.[25]

De fapt, Cuvântul nu numai că „a venit în trup” ca în 1 Ioan 4:2, ci „a devenit trup”. Aceste ultime cuvinte implică faptul că Fiul cel veşnic a intrat, la Întrupare, într-un mod de existenţă nou pentru El şi a devenit  ceeace nu fusese mai înainte; că El nu numai că a luat asupra Sa forma trupului omenesc, ci a acceptat limitările vieţii umane în trup ca mod de existenţă a Sa cât avea să fi pe pământ.[26]

Cel care înţelege întruparea Fiului lui Dumnzeu, scria Prescott, are un teren al credinţei mai sigur, o speranţă mai bogată şi o intrare mai directă la cer decât dacă scara lui Iacob ar sta la capul patului lui iar îngerii lui Dumnezeu i-ar sluji.[27] Căci la vremea Întrupării Sale pe o cale reală şi fundamentală, deşi inexplicabilă pentru noi, Mântuitorul divin S-a unit atât de mult cu neamul omenesc păcătos încât a purtat în propriul Său trup, în experienţa Sa personală, nu numai povara durerilor lui, dar şi povara, dacă nu a vinovăţiei, atunci a păcatului lui.[28]

Pentru a evita orice îndoială posibilă cu privire la această noţiune, Prescott explică din nou ce deosebește natura umană a lui Isus de cea a lui Adam. Hristos Şi-a asumat nu natura originală necăzută, ci natura noastră umană căzută. În acest al doilea sens, El nu a stat exact acolo unde Adam fusese mai înainte, cu un imens handicap împotriva Lui - păcatul cu tot prestigiul de biruinţă şi cu consecinţa întronării chiar în structura naturii, înarmat cu o putere teribilă împotriva realizării posibile a acestei idei divine a omului - sfinţenie desăvârşită. Luând  toate acestea  în considerare, avantajele situaţiei, riscul uriaş implicat, împreună cu sălbăticia opoziţiei întâmpinate, ajungem să înțelegem atât realitatea cât şi măreţia acestei realizări morale vaste: natura umană ispitită, încercată, înşelată în Adam, înălţată în Hristos până în sfera unei lipse de păcat reală.[29]

Motivul pentru întrupare a fost sigurul lucru rămas să fie explicat. Problema  la care s-a adresat Isus prin asumarea naturii umane căzute şi acceptarea ei pentru Sine, nu era alta decât aceasta: să se identifice personal cu toate nenorocirile şi să se împărtăşească de toate nedesăvârşirile superinduse de păcat, să biruiască, în ea şi pentru ea, puterea infernală care a produs toată ticăloşia şi vaiurile.[30]

Astfel a pregătit Dumnezeu mântuirea noastră, concluziona Prescott. El (Hristos) a fost Dumnezeu descoperit în trup şi a venit pe acest pământ, ca să ne poată aduce la Dumnezeu. Acest lucru Îl face pe Hristos central şi dominant, câştigând încrederea, răscumpărând din păcat, solicitând devoţiune şi inspirând speranţă. Toate acestea deoarece El este Dumnezeu descoperit, Dumnezeul intrat în viaţa omului, Dumnezeul ce împlinește nevoile omeneşti.[31]

Am vorbit doar despre jumătate din istoria dragostei divine atunci când am vorbit despre coborârea Fiului lui Dumnezeu din măreţia şi din majestatea Sa, la durerile şi luptele acestei vieţi pământeşti; şi această jumătate de istorie este incredibilă până când vom fi lămuriţi că El a venit să ridice neamul omenesc la înălţimile lui Dumnezeu.[32]

„El S-a descoperit”- şi să nu citim în acest „El” nimic îngust şi neînsemnat. Dacă vom face aşa, vom fi deodată îndrumaţi către un loc în care va trebui să negăm declaraţia că El poate îndepărta păcatele. Dacă El a fost doar un om ca mine, atunci cu toate că El este desăvârşit şi fără păcat, nu-mi poate îndepărta păcatele. Dacă în „El” vom citi tot ce Ioan evident înţelegea, după mărturia propriilor scrieri, vom începe să vedem ceva din posibilitatea uimitoarei declarații că „El s-a arătat pentru a îndepărta păcatele noastre”.[33]

Concluzie

Fără îndoială, cariera lui Prescott a fost unică în nenumărate aspecte, în legătură cu istoria Bisericii Adventiste. Un educator strălucit, profesor de teologie, editor, administrator eficient şi vice-preşedinte al Conferinţei Generale, a exercitat o influenţă decisivă asupra dezvoltării lucrării de educaţie şi a clarificării diferitelor doctrine. În special a contribuit la extinderea soliei îndreptăţirii prin credinţă dincolo de graniţele Statelor Unite prin călătoriile sale prin lume.

Asemenea lui Waggoner şi Jones, Prescott a făcut tot ce a putut mai bine pentru a construi această solie pe o hristologie care, recunoscând deplin divinitatea lui Hristos, a pus accentul pe natura umană a lui Adam după cădere, adică o natură umană păcătoasă, ca o condiţie a împăcării omenirii cu Dumnezeu. Cu siguranţă că hristologia lui Prescott are meritul de a fi atât foarte completă, cât şi foarte explicită.

Prin competenţa şi autoritatea de care s-a bucurat ca vice-preşedinte al Conferinţei Generale, a fost evident împuternicit ca purtător de cuvânt al Bisericii. Mărturia lui constituie un indicator care nu se poate nega referitor la ceea ce au predicat şi au crezut adventiştii cu privire la natura umană a lui Hristos, încă de la originea mişcării până la sfârşitul carierei lui îndelungate în anul 1944.

 

[1] Vezi Enciclopedia Adventistă de Zia a Șaptea, p. 1148-1149.

[2] Ibid., p. 1158

[3] Vezi L. E. Froom, Mișcarea Destinului, p. 343.

[4] Ibid., p. 254.

[5] Prescott în Buletinul Conferinţei Generale din 1895, p. 319. La sesiunea Conferinţei Generale din 1885, Prescott a prezentat șase predici cu subiectul Familia omenească divină, strcturată în întregime pe natura umană căzută a lui Hristos.

[6] Idem., Bible Echo, 6 și 13 ian. 1896. Vezi de asemenea Ralf Larson, Cuvântul S-a făcut trup, p. 90-99. Toate citatele din următoarele pagini sunt din aceste două articole

[7] E. White, Scrisoarea 25, 1895. Vezi Arthur L. White Ellen G. White. The Australian Years, (Review and Herald Pub. Assn., 1985) pp. 232, 233

[8] Idem., Manuscris 47, 1895

[9] Idem., Scrisorea 25, 1895

[10] Idem., Scrisorea 32, 1895

[11] Idem., Scrisorea 84, 1895

[12] Idem., Review and Herald, 7 ian. 1896

[13] Idem., Scrisoarea 8, 1895. Citat și în Comentariul Biblic Adventist, vol. 5, p. 1128-1129

[14] Vezi Capitolul 10

[15] Prescott în Review and Herald 28 ian. 1896, 10 mar. 1896; 24 mar. 1896; 7 apr. 1896; 21 apr. 1896

[16] Idem., 10 mar. 1896.

[17] Ibid.

[18] Idem., 14 apr. 1896.

[19] Idem., 9 nov., 7 dec., 21 dec.,  1905.

[20] Idem., 21 dec. 1905.

[21] Vezi Capitolul 3 din această carte

[22] Prescott, Doctrina lui Hristos, p. 1.

[23] Ibid., p. 3.

[24] Ibid., p. 45-54.

[25] Ibid., p. 46.

[26] Ibid., p. 47.

[27] Ibid., p. 4.

[28] Ibid., p. 52

[29] Ibid. p. 53

[30] Ibid.

[31] Ibid.

[32] Ibid.

[33] Ibid