Alonzo T. Jones (1850 - 1923)
Copiază link

Alonzo T. Jones (1850 - 1923)

Predicator entuziast[1], editor al câtorva reviste[2] şi autor al mai multor lucrări[3], Alonzo T. Jones a fost unul dintre conducătorii spirituali proeminenţi ai Bisericii Adventiste în anii 1890.

S-a născut la 21 aprilie 1850, la Rockhill, Ohio. La vârsta de 20 de ani s-a înrolat în armată pentru trei ani. Această experiență i-a întărit spiritul de disciplină şi o anumită duritate în relaţii. În timp ce majoritatea camarazilor căutau distracţii în timpul lor liber, Jones prefera să citească lucrări de istorie sau publicaţii adventiste, în paralel cu Biblia. În felul acesta el a acumulat mare parte din cunoștința de bază de care avea nevoie în lucrarea lui viitoare ca pastor şi scriitor.

După ce a făcut stagiul militar, a cerut botezul în Biserica Adventistă. A fost numit predicator pe Coasta de Vest. În luna mai 1885 a fost angajat ca editor asistent la revista Semnele Timpului, o poziţie pe care  a deţinut-o, alături de E. J. Waggoner, până în 1889.

Deşi au fost foarte deosebiţi unul de altul, aceşti doi bărbaţi au colaborat foarte strâns în predicarea soliei îndreptăţirii prin credinţă. Cu sprijinul lui Ellen White, ei au revoluţionat sesiunea Conferinţei Generale de la Minneapolis din 1888. Ca urmare, timp de doi ani, Comitetul Conferinţei Generale i-a numit pe Waggoner şi Jones să prezinte această solie în adunări de tabără, la convenţii pastorale, în instituţii şi în bisericile din toată ţara. Până la momentul plecării spre Australia, în anul 1891, Ellen White i-a acompaniat adesea. Ea considera solia lor ca venind de la Dumnezeu.

După plecarea lui Waggoner în Anglia în anul 1892, Jones a rămas să susţină interesul faţă de solia din 1888. El a împlinit această lucrare în mod strălucit, cu deplina aprobare a conducătorilor Bisericii. În anii 1890, la fiecare sesiune a Conferinţei Generale îi era rezervat un timp în program pentru el ca să prezinte diferitele aspecte ale întreitei solii îngereşti, deoarece colecţia sa de studii biblice era bine cunoscută.

Datorită interesului în libertatea religioasă, Jones a fost ales în 1889 editorul șef al revistei American Sentinel. În anul 1897 i s-a cerut să fie membru al Comitetului Conferinţei Generale şi în acelaş timp, editor şef la Review and Herald. Apoi, la sesiunea Conferinţei Generale din 1901 a fost numit preşedinte al Conferinţei California, poziţie pe care a deţinut-o până în 1903.

Jones a fost apoi invitat să poarte răspunderea Departamentului de Libertate Religioasă la nivelul Conferinţei Generale din Washington. La început a acceptat invitaţia, dar  apoi a renunțat şi a mers la Battle Creek ca să lucreze în colaborare cu dr. J. H. Kellogg, sub influenţa căruia a ajuns în conflict cu Conferinţa Generală. Ca urmare, i s-au retras numirile din slujbele în cadrul bisericii. În cele din urmă, din cauza unei ostilităţi crescânde faţă de conducerea Bisericii, i s-a retras calitatea de membru în anul 1909.

Înainte de despărţire însă, A. G. Daniells, preşedintele Conferinţei Generale, a încercat o reconciliere la sesiunea din 1909. Din anumite motive, Jones a respins această deschidere. Începând de atunci, cu toate că a rămas un păzitor al Sabatului care a continuat să adere la majoritatea doctrinelor fundamentale adventiste, a rămas  în afara Bisericii. Mai mult, aşa cum remarca biograful lui, George R. Knight, în ciuda ostilităţii faţă de biserica organizată, Jones părea că doreşte prietenia adventistă.[4] A murit la 12 mai 1923, la Battle Creek, ca urmare a unei hemoragii cerebrale.

Mai este credibilă solia lui Jones ?

Datorită ultimei sale despărţiri de Biserică, unii adventişti pun serios la îndoială valoarea sau validitatea soliei transmisă de Jones. Desigur, ca regulă generală, solia unuia care nu rămâne statornic în credinţă până la sfârşit, tinde să-şi piardă credibilitatea.[5]

În cazul lui Jones însă, această despărţire s-a produs datorită conflictului cu organizaţia, nu cu credinţa. George R. Knight scrie: După ce am studiat viaţa lui timp de câţiva ani, mi se pare aproape imposibil să cred că Jones cel puternic din anii 1890 ar fi putut naufragia în credinţă. Pe de altă parte, mi se pare aproape imposibil - având în vedere mândria lui, opiniile lui puternice şi extremismul lui,  să cred că ar fi putut face altceva. Cheia viitorului lui se află în solia care era atât de apropiată inimii lui - să îngăduie puterii Duhului Sfânt să transforme viaţa lui, prin credinţă. În acest punct a greşit el. Avea o teorie corectă a adevărului, dar a eşuat în practicarea lui. [6]

În acelaşi mod, Ellen White a accentuat deosebirea dintre solie şi sol. Ea avea o înţelegere corectă a ambelor. Ea primise solia lui ca fiind inspirată din cer. N-a ezitat să o predice personal. Dar din cauza opoziţiei pe care Jones şi Waggoner a trebuit să o întâmpine, s-a temut că vor fi descurajaţi şi în cele din urmă biruiţi de ispitele vrăjmaşului. Totuşi, ea avertizează: Dacă, totuşi, lucrul acesta s-ar  întâmpla, aceasta n‑ar dovedi că ei n-au avut solia de la Dumnezeu sau că lucrarea pe care ei au făcut-o  a fost o greşeală. [7]

Această mărturie este demnă de crezare, având în vedere împrejurările care, din nefericire, au justificat ulterior temerile lui Ellen White cu privire la mesageri. Fără îndoială, era conștientă de originea mesajului predicat de Jones şi Waggoner, cu toate că uneori i-a corectat în anumite puncte.[8] După ce a citit în Australia cele 24 de studii prezentate de Jones la sesiunea Conferinţei Generale din 1893, Ellen White a scris: Ştim că fratelui Jones i s-a dat solia pentru timpul acesta - hrană la timp potrivit pentru turma flămândă a lui Dumnezeu. Cei care, prin prejudecată, nu vor pune o barieră inimii împotriva soliei trimise din cer, vor simți duhul şi forţa adevărului. [9]

Jones s-a bucurat şi de încrederea conducătorilor bisericii, după cum scria Arthur L. White: Se pare că atitudinea adevărată a bisericii şi a conducătorilor ei faţă de Jones şi Waggoner, după sesiunea din 1888, este cel mai bine reflectată de invitaţiile care le-au fost adresate acestor doi bărbaţi să conducă studii biblice la sesiunile Conferinţei Generale ţinute în următorii zece ani. Comitetul Conferinţei Generale era responsabil cu plănuirea Conferinţei Generale şi cu alegerea vorbitorilor. Organizaţia Bisericii avea mulţi predicatori buni. Alegerile făcute descoperă sentimentele conducătorilor Bisericii. [10]

Doar o scurtă privire la numărul impresionant de studii biblice prezentate la diferitele sesiuni ale Conferinţei Generale din 1891 până în 1899 va fi suficientă să stabilească nivelul de încredere de care se bucurau: 17 ale lui Waggoner în 1991; 24 ale lui Jones în 1893; 26 ale lui Jones în 1895; 19 ale lui Waggoner şi 11 ale lui Jones în 1897; 3 ale lui Waggoner şi 7 ale lui Jones în 1899. Niciodată nu li s-ar fi cerut acestor bărbaţi să prezinte, aşa cum au făcut, diferitele aspecte ale întreitei solii îngereşti, dacă aceștia n-ar fi fost în armonie cu credinţele bisericii.

Hristologia lui Jones

Jones vorbea cu profunzime despre natura umană a lui Hristos; mai întâi în nenumărate articole în Review and Herald, al cărei editor-șef era[11] și mai târziu în studiile biblice prezentate la sesiunile Conferinţei Generale din 1893 şi 1895 sub titlul Întreita solie îngerească[12] şi în cele din urmă într-un pamflet Calea consacrată spre desăvârşirea creştină[13], publicată la încheierea lucrării lui în 1905.

În cadrul acestui studiu este imposibil să intrăm în toate amănuntele soliei expuse de Jones. Va fi suficient aici să definim punctele principale ale hristologiei lui. Mai întâi, să stabilim clar că Jones a prezentat totdeauna pe Hristos ca Dumnezeu. Pentru el, atât de deplină este natura Sa, natura lui Dumnezeu, încât este imprimarea substanţei lui Dumnezeu. El este Dumnezeu. [14] Jones declara: Este esenţial să cunoaştem primul capitol din Evrei ca să descoperim care este natura revelată în al doilea capitol din Evrei ca om.[15]

În prezentările din anul 1893, Jones a confirmat învăţătura lui Waggoner  cu privire la îndreptăţirea prin credinţă. El afirma că Isus S-a împărtăşit  de aceeaşi carne şi sânge pe care le avem şi noi.[16] Iar în al zecelea studiu, a explicat cum Dumnezeu a întreţesut în Hristos mantia neprihănirii, oferită să fie îmbrăcată de cei care-L primesc.

Jones declara: Acea îmbrăcăminte a fost ţesută într-un trup omenesc. Trupul omenesc, trupul lui Hristos, a fost războiul, nu-i aşa? Haina aceasta a fost ţesută în Isus, în acelaşi trup pe care-l avem tu şi eu. ACEL TRUP CARE ESTE AL TĂU ŞI AL MEU, PE CARE L-A PURTAT Hristos în această lume - acela a fost războiul în care Dumnezeu a ţesut haina aceea pentru tine şi pentru mine să o purtăm în trup şi El doreşte să o purtăm acum. [17]

Prezentările  cele  mai complete  şi mai amănunţite au fost prezentate de Jones la sesiunea Conferinţei Generale din 1895. Din cele 26 de studii, şase sunt alocate doctrinei Întrupării.[18]  În cursul acestor prezentări, Jones  făcea observaţia că natura lui Hristos fusese obiectul unui studiu profund timp de trei sau patru ani, dar că Dumnezeu îi condusese mult mai departe în acest subiect. [19] Jones credea că avea argumente noi în stare să consolideze învăţătura cu privire la natura umană a lui Hristos.

Raportul sugerează că după sosirea lui în Anglia în anul 1892, Waggoner a trimis lui Jones scrierile episcopului anglican Edward Irving, bine cunoscut pentru hristologia lui. Este foarte clar că Jones citise lucrările lui Irving şi ele avuseseră o influenţă asupra argumentelor şi expresiilor aflate în prezentările din anul 1895.[20]

Înţelegerea lui Jones cu privire la natura umană a lui Isus precum şi aplicaţiile practice pentru viaţa creştină pot fi rezumate în patru concepte principale:

1. Natura umană căzută a lui Hristos

Jones nu avea nici cea mai mică îndoială că Hristos a luat asupra Sa natura umană sau păcătoasă a omului - asemenea cărnii păcătoase. Acest tip de exprimare se întâlneşte de peste 90 de ori în prezentările lui din anul 1895. [21]

Nemulţumit doar cu afirmarea adevărului acestei solii, Jones dorea să explice logica ei. În scopul acesta a început să accentueze originea comună a naturii umane a lui Hristos şi aceea a tuturor oamenilor. Pentru a demonstra punctul lui de vedere, el citează Evrei 2:11 - Căci Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi, sunt dintr‑unul. Pe baza acestui verset, Jones trăgea concluzia că în natura Sa umană, Hristos a venit din omul din care noi toţi am venit... Un om este sursa şi capul întregii naturi umane. Iar genealogia lui Hristos, ca a fiecăruia dintre noi, se întoarce la Adam... Toţi cei care venim dintr-un om, după trup, suntem dintr-unul. Astfel, în ceea ce priveşte partea omenească, natura lui Hristos este cu siguranţă natura noastră. [22]

Ce fel de trup este el în realitate? întreba Jones. Ce fel de trup unic este acela pe care lumea îl ştie? Exact acelaş trup pe care îl avem tu şi eu. Această lume nu cunoaşte nici un alt trup de om şi n-a cunoscut altul până când nu s-a creat nevoia venirii lui Hristos. De aceea, pentru că lumea aceasta cunoaşte numai acest fel de trup cum avem noi, cum este acum, este cu siguranţă adevărat că atunci când „Cuvântul S-a făcut trup”, El a fost făcut exact un trup cum este al nostru. Nu poate fi altfel. [23]

Sprijinindu-se pe aceste texte din Evrei 2:14-18, Jones sublinia faptul că Hristos s-a împărtăşit de trup şi de sânge în acelaşi fel în care noi ne împărtăşim de trup şi de sânge. El n-a luat asupra Sa natura îngerilor, ci a luat asupra Sa natura lui Avraam. Dar natura lui Avraam şi a seminţei lui Avraam este numai natura umană. De aceea în toate privinţele, se cuvenea să fie făcut asemenea fraţilor Săi. În câte lucruri? În toate lucrurile. Atunci, în natura Sa umană, nu există nici o deosebire între El şi voi. [24]

Jones pune întrebarea: Poţi vedea că mântuirea noastră se găseşte tocmai aici? Nu vezi că este chiar acolo unde Hristos vine la noi? El a venit la noi chiar acolo unde suntem ispitiţi şi a fost făcut ca şi noi acolo unde suntem ispitiţi; şi acolo este punctul în care ne întâlnim cu El - Mântuitorul cel viu împotriva puterii ispitei. [25]

2. Păcatul condamnat în trup

Când Jones a ajuns să trateze ispitele la care a fost supus Hristos, s-a referit la Evrei 4:15 - Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi - dar fără păcat.

Fără îndoială, declara Jones, El nu putea să fie ispitit în toate lucrurile cum sunt eu, dacă nu era în toate lucrurile cum sunt eu... Hristos a fost în locul şi avea natura întregului neam omenesc. Şi în El întâlnim toate slăbiciunile omenirii așa încât orice om de pe pământ care poate fi ispitit, să găsească în Isus Hristos putere împotriva ispitei şi izbăvire de sub puterea ei. Acesta este adevărul. [26]

În al paisprezecilea studiu, Jones s-a întors la ceea ce orice om a moştenit de la Adam. Astfel toate înclinaţiile către păcat care există în neamul omenesc au venit de la Adam. Dar Isus Hristos a simţit toate aceste ispite; El a fost ispitit în toate punctele, în trupul pe care l-a moştenit de la David, de la Avraam, şi de la Adam......ASTFEL ÎN TRUPUL LUI Isus Hristos - nu în Sine, ci în trupul Său - trupul nostru pe care l-a luat în natură umană - în el erau aceleaşi înclinaţii către păcat care sunt în tine şi în mine... Şi astfel, fiind în asemănarea cărnii păcătoase, El a osândit păcatul în trup. [27]

De aceea, spunea Jones, toate înclinaţiile către păcat care sunt în trupul omenesc, erau şi în trupul Lui omenesc şi nici una din ele nu i s-a îngăduit să se manifeste. El le-a biruit pe toate. Şi în El toţi avem biruinţă asupra tuturor. [28]

Ca să-şi clarifice explicaţia, Jones permite o deosebire între înclinaţia către păcat şi apariţia deschisă a acelui păcat în fapte. [29]  În supunerea faţă de marea lege a eredităţii, Hristos a acceptat să fie ispitit în toate lucrurile ca şi noi, dar fără să se predea puterii ispitei pe care o purta în trupul Său. De aceea Jones declară: El este un Mântuitor complet. El este un Mântuitor din păcatele comise şi Biruitorul înclinaţiilor de a comite păcate. În El avem biruinţa. [30]

Jones declara că n-ar fi fost nici o taină dacă Dumnezeu s-ar fi descoperit într-un trup care nu ar fi fost supus puterii păcatului. Dar minunea este că Dumnezeu poate face acest lucru prin şi într-un trup păcătos. Aceasta este taina lui Dumnezeu - Dumnezeu descoperit în trup păcătos. În Isus Hristos, Dumnezeu a demonstrat înaintea universului că El poate să ia în stăpânire trupul păcătos în care să manifeste prezenţa Sa, puterea Sa şi slava Sa, în loc să se manifeste păcatul. [31]

3. Natura lui Adam: înainte sau după cădere?

Pentru Jones, această chestiune n-ar fi trebuit ridicată niciodată. Al doilea Adam nu a venit cum a fost primul Adam, ci aşa cum erau urmaşii lui la vremea când a venit El... al doilea Adam a venit la un timp în degenerarea neamului omenesc, acolo unde se ajunsese de la căderea primului Adam. [32] Isus a venit aici pe teritoriul Satanei şi a luat natura umană la punctul la care o adusese Satana. [33]

Se vede clar că unii delegaţi n-au înţeles cum era posibil ca Isus să aibă trup păcătos fără să fie păcătos. De aici s-au ridicat întrebări la care Jones a fost obligat să răspundă. Imediat a fost obligat să facă apel la învăţătura privitoare la Imaculata  Concepţie. Ideea falsă că El este atât de sfânt încât ar fi cu totul nepotrivit pentru El să vină atât de aproape de noi şi să aibă aceeaşi natură pe care o avem noi - păcătoşi, depravaţi, naturi umane căzute – își are izvorul în acea vrăjmăşie care este împotriva lui Dumnezeu şi care desparte pe om de Dumnezeu - papalitatea. [34]

Potrivit acestei învățături, Maria trebuie să se nască imaculată, desăvârşită, fără păcat şi mai presus de heruvimi şi de serafimi; şi atunci Hristos a trebuit să se nască din ea astfel încât să-Şi ia natura umană de la ea absolut fără păcat. Dar aceasta Îl aşează mult mai departe de noi decât de heruvimi şi de serafimi şi într-o natură fără păcat... Am nevoie de cineva care să mă ajute, care cunoaşte ceva despre natura păcătoasă; deoarece aceasta este natura pe care o am; şi Domnul a luat această natură. El s-a făcut una cu noi. [35]

Unii delegaţi au simţit că Jones, mergea prea departe când spunea că Isus a avut aceleaşi slăbiciuni ca şi noi. Ei l-au confruntat cu o declaraţie a lui Ellen White: Isus este fratele nostru în slăbiciuni dar nu în a avea aceleași pasiuni/dorințe păcătoase. Jones a răspuns accentuând deosebirea dintre trupul lui Isus şi mintea Lui. El a fost făcut în asemănarea trupului păcătos şi nu în asemănarea minţii păcătoase. Nu târâţi mintea Sa în  trup... Trupul Lui a fost trupul nostru, dar mintea era „mintea lui Hristos Isus. De aceea este scris: „Să aveţi în voi gândul care era în Hristos Isus“.[36] La început, în grădina Eden, explica Jones, Adam şi Eva avuseseră mintea lui Isus Hristos. Prin îngăduinţa de a fi seduşi ei au devenit robii duhului lui Satana, iar noi după ei. Isus a venit să lupte pe terenul lui Adam, acolo unde el a pierdut. Şi prin biruinţa Sa,  mintea lui Dumnezeu este adusă înapoi iarăşi la fiii oamenilor şi Satana este învins. [37] Isus Hristos a venit chiar în trupul nostru dar cu o minte care şi-a păstrat integritatea împotriva oricărei ispite, împotriva oricărei tendinţe către păcat - o minte care n-a consimţit niciodată să fie dusă la păcat - nu, niciodată nici în cea mai slabă umbră a gândului. [38]

Pentru a-şi susţine argumentarea, Jones a citat o declaraţie dintr-un articol în care Ellen White accetuează cele două naturi ale lui Isus, umană şi divină, pe baza textului din Filipeni 2:6-7 şi Evrei 1:3.[39] Apoi Jones a citat din manuscrisul Viaţa lui Isus, care nu era încă tipărit: Pentru a aduce la îndeplinire marea lucrare de răscumpărare, Răscumpărătorul a trebuit să ia locul omului căzut... Pentru a înălţa pe omul căzut, Hristos a trebuit să ajungă la el acolo unde se afla. El Şi-a asumat natura umană care purta  slăbiciunile şi degenerarea neamului omenesc. S-a umilit până la cele mai de jos adâncimi ale suferinţelor omeneşti ca să poată simţi cu omul şi să-l răscumpere din degradarea în care-l aruncase păcatul... Hristos a luat natura omenească cu toate slăbiciunile ei. A luat natura omului cu posibilitatea de a fi biruit de ispită şi S-a sprijinit pe puterea divină care să-L păzească. [40]

Jones a încheiat: Vedeţi, suntem pe un teren sigur tot timpul, astfel că atunci când se spune că El (Hristos) a luat trupul nostru, dar n-a fost părtaş la slăbiciunile noastre, este foarte adevărat, este foarte corect, deoarece mintea Sa divină n-a consimţit niciodată la păcat. Şi această minte ne este adusă nouă prin Duhul Sfânt care ne este dat fără plată. [41]

Unii au socotit că Jones a admis în realitate că Hristos n-a avut slăbiciuni ca noi. [42] Nicidecum. Jones a făcut tot ce a putut mai bine ca să clarifice deosebirea dintre tendinţele ereditare către păcat care sunt comune tuturora dintre noi şi obiceiurile vinovate pe care le cultivăm, supunându-ne ispitei. Trupul lui Isus Hristos a fost trupul nostru şi în el se găsea tot ce este în trupul nostru - toate înclinaţiile către păcat care sunt în trupul nostru erau şi în trupul Lui, împingându-L să consimtă la păcat.[43] De asemenea, Isus a purtat în trupul Său patimile noastre prin ereditate, în putere dar niciodată în faptă. Iată de ce Jones a fost în stare să spună fără să se contrazică: Aceasta nu înseamnă că Hristos a fost părtaş la patimile noastre; El avea patimile noastre, dar niciodată n-a participat la ele. Întreaga problemă a naturii umane a lui Hristos constă în înţelegerea acestei deosebiri. [44]

4. Biruinţa posibilă prin Isus Hristos

Fără îndoială că biruinţa lui Hristos asupra păcatului în trup îi oferă lui Jones argumenul că fiecare din ucenici Mântuitorului poate să învingă păcatul. În fond, chiar pentru acest scop a trimis Dumnezeu pe Isus Hristos: să condamne păcatul în trup pentru ca Legea să fie împlinită în noi, care nu mai trăim după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului (Rom. 8:2-4).

În Isus Hristos, așa cum era în trup păcătos, Dumnezeu a demonstrat înaintea universului că El poate să pună stăpânire pe trup astfel încât să-Şi manifeste prezenţa Sa, puterea Sa şi slava Sa, în loc ca păcatul să câștige. Şi tot ceea ce Fiul cere de la orice om pentru a realiza aceasta în el, este ca omul să-L lase pe Domnul să-l aibă așa cum Hristos aparținea lui Dumnezeu. [45]

În anul 1893, Jones extrăgea această lecţie practică din biruinţa lui Hristos asupra păcatului: Aşa cum Dumnezeu a ţesut haina neprihănirii în trupul lui Hristos, tot aşa El (Dumnezeu) doreşte ca şi noi să o purtăm acum și atunci când trupul va fi făcut nemuritor... Hristos trebuie să fie în noi tot aşa cum Dumnezeu a fost în El, iar caracterul Său trebuie să fie în noi exact aşa cum Dumnezeu a fost în El; caracterul Său să fie ţesut şi transformat în noi prin aceste suferinţe, ispite şi încercări. Dumnezeu este Țesătorul, dar nu fără noi. Colaborarea divinului cu umanul este taina lui Dumnezeu în mine şi în tine -  aceeaşi taină care a fost în Evanghelie şi care este întreita solie îngerească. [46]

Aceeaşi concluzie practică este trasă și la încheierea studiului 17, în anul 1895: După făgăduinţa Sa, noi suntem părtaşi de natură divină.[47] Suntem dependenţi de Dumnezeu în orice vreme, Duhul divin care a fost în El (Isus) şi care ne este dat şi nouă, va înfrânge eul natural, eul nostru păcătos... Aceasta este biruinţa noastră şi modul în care Dumnezeu distruge vrăjmăşia pentru noi. [48]

Scrierile şi predicarea lui A. T. Jones au clarificat unul dintre adevărurile cele mai mari din solia 1888: creştinii pot trăi vieţi de biruinţă prin Hristos Isus, legea Duhului de viaţă (Rom. 8:2) Este adevărat că, potrivit lui Jones, unii sunt greşiţi cu privire la sensul acestei libertăţi şi au rătăcit uneori într-un perfecţionism regretabil, ca şi când biruinţa asupra păcatului ar putea fi obţinută în mod  absolut iar puterea păcatului ar putea fi eradicată din trup.

Jones a făcut aluzie la aceasta într-un aricol din anul 1899, cu privire la mişcarea Holy Flesh (Trup Sfânt), condamnată la sesiunea Conferinţei Generale din 1901. Articolul lui intitulat Trup păcătos aşează în perspectivă unele din declaraţiile lui cu privire la desăvârşirea creştină.

Există o greşeală serioasă şi foarte supărătoare care se face de către mulţi. Aceasta se manifestă prin credința că atunci când sunt convertiţi, vechea lor fire păcătoasă este îndepărtată. Cu alte cuvinte, ei fac greşeala de a crede că trebuie să fie eliberaţi de păcătoșenia trupului prin îndepărtarea vreunui element. Apoi când constată că nu se întâmplă aşa, când constată că acelaşi trup, cu înclinaţiile lui, cu chinurile lui, cu ispitele lui sunt încă acolo, ei nu sunt pregătiţi pentru aceasta şi se descurajează fiind gata să creadă că niciodată n-au fost convertiţi. [49]

Jones merge mai departe cu explicaţia: convertirea nu pune un trup nou peste spiritul cel vechi; ci un spirit nou într-un trup vechi. Ea nu-şi propune să aducă un trup nou pentru mintea cea veche, ci o minte nouă  trupului celui vechi.  Eliberarea şi biruinţa nu sunt câştigate prin îndepărtarea naturii umane ci prin primirea unei naturi divine, care să supună şi să aibă stăpânire peste cea umană... Biblia nu spune să vă înnoiţi prin reînnoirea trupului vostru; ci spune „să vă schimbaţi prin înnoirea minţii voastre” (Rom. 12:2). Vom fi luaţi la cer prin înnoirea trupului nostru, dar trebuie să fim schimbaţi acum prin înnoirea minţilor noastre. [50]

În cele din urmă, Editura Pacific Press a publicat cartea Drumul spre desăvârşirea creştină. Bazată pe Epistola către Evrei, cartea reaminteşte lucrurile esenţiale ale învăţăturii lui Jones cu privire la natura umană a lui Hristos şi caracterul desăvârşirii pe care  fiecare creştin o poate atinge datorită lucrării lui Hristos, Marele nostru Preot în Sanctuarul ceresc. Căci avem pe Unul care a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi dar fără păcat... El poate să ajute  pe cei care sunt ispitiţi (Evrei 4:15; 2:18).

Concluzie

 Aşa cum a scris George Knight, A. T. Jones a fost una dintre cele mai influente voci în Adventism. [51] Oricare i-ar fi fost sfârşitul, solia lui n-a pierdut nimic din valoarea ei. Hristologia lui se armonizează perfect cu cea a lui Ellen White şi a lui Waggoner.

Chiar dacă unele din expresiile lui sunt tranșante, atunci când sunt luate în ansamblul învăţăturii lui, Jones a spus relativ puţin din ceea ce Ellen White învăţase mai înainte cu privire la acest subiect.

La încheierea prezentărilor lui din 1895, Ellen White a scris bisericii din Battle Creek, într-o scrisoare cu data de 1 mai 1895: Domnul, în îndurarea Sa cea mare, a trimes o solie foarte preţioasă poporului Său prin fraţii Waggoner şi Jones... De aceea Dumnezeu a dat servilor Săi o mărturie care prezenta adevărul aşa cum este în Isus, care este întreita solie îngerească, în linii clare şi distincte. [52]

Solia lui Jones, luată ca întreg, a fost explicaţia cea mai bună cu privire la ceea ce a ajuns să fie cunoscut ca Solia îngerului al treilea. [53] Expunerea acestui mesaj i-a asigurat un statut privilegiat printre conducătorii bisericii în anii 1890. Această solie n-a fost alta  decât aceea a îndreptăţirii prin credinţă, prin care natura divino-umană a lui Isus Hristos asigură mijloacele de împăcare cu Dumnezeu. [54]

Acesta este motivul pentru care Ellen White a atras atenţia atât de puternic la soliile lui Jones şi Waggoner. Este important să ne amintim avertizarea ei: Este foarte posibil ca fraţii Jones și Waggoner să fie biruiţi de ispita vrăjmaşului; dar dacă se va întâmpla așa, aceasta nu va dovedi că ei n-au avut o solie de la Dumnezeu sau că lucrarea pe care ei au făcut-o a fost o greşeală. Dacă acest lucru s-ar întâmpla, mulți ar lua această poziţie şi ar intra într-o dezamăgire fatală deoarece nu sunt sub stăpânirea Duhului lui Dumnezeu.[55]

Temerile lui Ellen White, din păcate, s-au adeverit. Din cauză că solii au eşuat, mulţi din cei de astăzi consideră că solia lor n-a fost de la Dumnezeu şi caută  să o înlocuiască cu o solie nouă, pe care Ellen White a descris-o ca pe o amăgire fatală, deoarece n-a fost întemeiată pe descoperirile Duhului lui Dumnezeu. Pentru a sublinia mai departe certitudinea acestei preziceri, Ellen White o repetă: Ştiu că aceasta este chiar poziţia pe care mulţi ar lua-o dacă vreunul din aceşti bărbaţi ar cădea.[56] Destul de ciudat, aşa cum vom vedea, aceasta este exact ceea ce s-a întâmplat.

 

[1] Enciclopedia Adventistă de Ziua a Șaptea, p. 707. Vezi de asemenea George R. Knight, De la 1888 la apostazie, Cazul lui A.T. Jones

[2] Semnele Timpului, Review and Herald şi American Sentinel.

[3] Mesajul  Îngerului al Treilea, predici prezentate la sesiunea Conferinţei Generale din 1895 de către A. T. Jones, publicate de către John O. Ford; The Consecrated Way to Christian Perfection (Pacific Press Pub. Assn. 1905); Lessons on Faith, o colecție de articole și predici publicate de John O. Ford

[4] Knight, p. 255.

[5] Froom, în Mişcarea Destinului ignoră aproape în întregime rolul şi solia lui A. T. Jones.

[6] Knight, p. 256.

[7] E. White, Scrisoarea 24, 1892.

[8] De exemplu vezi E. White Mesaje Selectate, vol.1, p. 377-379.

[9] E. White, Manuscris 1180. Vezi  Robert J. Wieland Ellen G. White Endorsements of the 1888 Message, as Brought by Jones and Waggoner.

[10] Arthur L.White, Ellen White, anii singuratici, (Washington, D. C., Review and Herald Pub. Assn., 1984), p. 412-413.

[11] A. T. Jones, Review and Herald, 18 feb. 1896; 16 nov. 1897; 11 și 18 apr. 1899; 4,11,18 și 25 dec. 1900; 1 și 22 ian. 1901.

[12] Vezi Buletinul Conferinţei Generale, 1893 şi 1895.

[13] Jones, Calea consacrată spre desăvârşirea creştină (Mountain View, California, Pacific Press Pub., 1984).

[14] Ibid., p. 16.

[15] Ibid.

[16] Buletinul Conferinţei Generale, 1893, p. 207.

[17] Ibid.

[18] Buletinul Conferinţei Generale, 1895. Ultimile 16 studii au fost publicate de John O. Ford: Solia Îngerului al Treilea, Predici ținute la Conferința Generală din 1895 de A. T. Jones (Angwin, California, Pacific Union College Press, 1977).

[19] Ibid., 1895, p. 330.

[20] William H. Grotheer, O Istorie a interpretării doctrinei întrupării așa cmu este învățată de Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea, p. 30,32.

[21] Vezi Ralph Larson, Cuvântul S-a făcut trup, p. 67.

[22] Buletinul Conferinţei Generale, 1895, p. 231.

[23] Ibid., p. 232. În această argumentare Jones aproape îl cita pe Edward Irving, care declarase: „Faptul că Hristos a luat natura noastră căzută este foarte clar, deoarece n-a fost nimeni altul capacitat să o ia.”, Grotheer  p. 30

[24] Ibid., p. 233.

[25] Ibid.

[26] Ibid., p. 233-234.

[27] Ibid., p. 266-267.

[28] Ibid., p. 267. Vezi de asemenea Jones  The Consecrated Way to Christian Perfection, pp. 40,41

[29] Ibid.

[30] Ibid.

[31] Ibid., p. 303.

[32] Ibid., p. 435.

[33] Ibid., p. 448.

[34] Ibid., p. 311.

[35] Ibid.

[36] Ibid., p. 327.

[37] Ibid.

[38] Ibid., p. 328.

[39] E. White, Review and Herald, 5 iul. 1887.

[40] A. T. Jones în Buletinul Conferinţei Generale, 1895, p. 332-333.

[41] Ibid., p. 333.

[42] Knight,  p. 139.

[43] A. T. Jones în Buletinul Conferinţei Generale, 1895, p. 328.

[44] Ellen White confirmă punctul de vedere al lui Jones. Pe de o parte ea spunea că Hristos n-a avut „aceleaşi pasiuni ...ale  naturii noastre umane căzute.” Mărturii, vol. 2, p. 202, 508. Pe de altă parte, că „El a avut toată puterea pasiunii naturii omeneşti.” (În locurile cerești, p. 155).

[45] A. T. Jones în Buletinul Conferinţei Generale, 1895, p. 303.

[46] Ibid., 1893, p. 207.

[47] Ibid., 1895, p. 329.

[48] Ibid., p. 331.

[49] Idem.,în Review and Herald, 18 apr. 1899, citat în A. T. Jones și E. J. Waggoner  Lessons on Faith (Angwin: Pacific Union College Press, 1977), pp. 90-92

[50] Ibid.

[51] G. Knight, pe coperta  cărții From 1888 to Apostasy.

[52] Ellen G. White, Scrisoarea 57, 1895, citată în A. L. White p. 414

[53] Acest nume este o referinţă la solia celui de al treilea înger din Apoc.14 care conţine în esenţă solia Îndreptăţirii prin credinţă. Dar această expresie se referă adesea şi la solia combinată a celor trei îngeri din Apoc. 14.

[54] Ellen G. White a definit foarte bine natura divină şi umană a lui Hristos prin aceste  expresii: „Totalitatea naturii Sale umane, Desăvârşirea Divinităţii Sale, alcătuiesc pentru noi un teren solid pe care suntem aduşi la împăcarea cu Dumnezeu” (Scrisoarea 35, 1894).

[55] Ellen G. White, Scrisoarea 24, 1892, citată în A.L. White pp. 474, 475

[56] Ibid., în A.L. White, p. 475