Reacţii la noua hristologie (1970-1979)
Copiază link

Reacţii la noua hristologie (1970-1979)

Influenţa noii teologii s-a dezvoltat mereu. Cu toate că susţinătorii hristologiei tradiţionale au fost la început şocaţi de rapiditatea schimbării, în cele din urmă au început să reacţioneze mai viguros, majoritatea prin canalele oficiale media ale bisericii. La început s-au făcut auziţi prin articole publicate în Review and Herald; apoi prin Institutul de Cercetări Biblice de la Conferinţa Generală; mai târziu prin studiile Școlii de Sabat şi prin alte cărţi. În urma publicării Mişcării Destinului, în anul 1970, a început trezirea unui interes faţă de învăţăturile pionierilor Bisericii.

Review and Herald reacţionează

 După moartea lui F. D. Nichol în 1966, Kenneth H. Wood, asociatul lui, a devenit editorul revistei Review and Herald. Sub conducerea lui, din 1966 până în 1982, revista a căutat constant teologia conservatoare. De asemenea, ca Preşedinte al Fundaţiei White şi Conducător al Comitetului de Administraţie (începând cu anul 1980), Wood a făcut tot ce i-a stat în putinţă să încurajeze publicarea de articole care susţineau poziţia tradiţională.

În acest scop, Wood  a chemat doi editori asociaţi: Thomas A. Davis (în anul 1970) şi Herbert E. Douglass (în anul 1971). Ambii s-au dovedit a fi apărători puternici ai hristologiei tradiţionale adventiste. Prin articole, cărţi şi studii la Școala de Sabat, ei s-au opus sistematic învăţăturii din Întrebări despre Doctrină şi Mişcarea Destinului.

Chiar înainte de a fi chemat la Review, Thomas A. Davis publicase o carte pentru meditaţii zilnice (1966), care înălţa poziţia istorică. Creatorul cel puternic, scria el, care a aşezat atomul unei lumi în spaţiu, El Însuşi a devenit părtaş al cărnii şi sângelui omului păcătos, Și-a făcut locaşul pe acea planetă minusculă pe care o crease. Ce condescendenţă uimitoare! Chiar dacă ar fi luat chipul fără păcat al lui Adam şi atunci ar fi adus o jertfă infinită. Dar El a mers mult mai departe atunci când a fost făcut după chipul omului degradat de mii de ani de păcat.[1] În anul 1971, Davis şi-a repetat convingerile în cartea sa Romani pentru omul de fiecare zi.[2]

Herbert E. Douglass a luat şi el o atitudine foarte categorică împotriva noilor linii teologice. El era cunoscut ca un teolog bine pregătit şi un profesor de Biblie respectat, servind în câteva Colegii din Statele Unite. Din 1967 până în 1970 a slujit ca preşedinte al Atlantic Union College. Invitat să se ataşeze conducerii revistei Review and Herald ca editor asociat, a devenit cunoscut ca unul din cei mai înflăcăraţi apărător ai poziţiei istorice postlapsariene.[3]

După sosirea la Review, a publicat o serie de articole şi editoriale susţinând un aspect al problemei scumpe inimii lui: În acel prim Crăciun, scria el, îngerii cu inimi bune au ştiut că sosise clipa dramatică. Domnul lor cel iubit intrase în luptă... El urma să dovedească că ceea ce El ceruse omului căzut să facă, avea să fie făcut.[4]

În al doilea editorial, Douglass a explicat de ce Hristos urma să ia asupra Sa natura omului căzut. Toţi ceilalţi paşi în planul de mântuire, inclusiv învierea celor credincioşi  din timpurile Vechiului Testament, depind absolut de succesul pe care Isus îl va avea ca împreună părtaş în lupta împotriva ispitei. Căci dacă Hristos, înaintea Universului întreg, nu învinge în aceleaşi condiţii în care trebuie să trăiască oamenii, atunci nici un om nu poate spera să biruiască.[5]

În ultimul articol din această serie, Douglass a arătat că omul poate birui ispita asemenea lui Isus. Ca înlocuitor al omului, El a dovedit că omul poate trăi fără să păcătuiască. Şi noi trebuie să biruim aşa cum a biruit Isus (HLL, 389). Isus n-a folosit nici un avantaj care să nu fie la îndemâna oricărei fiinţe omeneşti. Credinţa Sa constituie secretul biruinţei Sale asupra păcatului. Ascultarea şi biruinţa lui Hristos este aceea a fiinţei omeneşti... Atunci când dăm naturii Sale omeneşti o putere pe care omul nu o poate avea în luptele sale cu Satana, îi distrugem totalitatea umanităţii Sale. (SDABC, Comentariile lui Ellen White,Vol.7, p. 929).[6]

Unul din conceptele pe care Douglass le-a dezvoltat în editorialele sale deosebit de drag inimii lui, avea de-a face cu ultima generaţie care va fi în viaţă la revenirea lui Hristos. Credinţa lui Isus produce caracterul lui Isus: aceasta este ţinta tuturor acelora care doresc să fie o parte a acelei demonstraţii remarcabile de viaţă creştină a ultimei generaţii de adventişti.[7] Ultima generaţie a acelora care „păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” vor îndepărta pentru totdeauna orice îndoieli faţă de faptul că voinţa omului unită cu puterea lui Dumnezeu poate învinge toate ispitele spre păcat şi slujire de sine.[8]

Timp de câţiva ani, între 1971 şi 1974, Douglass a publicat un editorial de Crăciun care a atras atenţia la natura umană, căzută, a lui Hristos şi motivul pentru care a luat natura omeneasă asupra Sa.[9] Când a fost întrebat de ce a scris aceste editoriale, Douglass a răspuns: Cu siguranţă că acestea au devenit un punct de adunare, un steag pentru mulţi care au crezut că nu vor mai vedea niciodată adevărul tipărit... Am dorit pur şi simplu să dau un sprijin fierbinte unui punct de vedere care fusese foarte proeminent în istoria Bisericii noastre şi era încă proeminent în vieţile şi în gândirea multor fraţi de la Conferinţa Generală cu care am avut părtăşie zi de zi.[10]

Reacţia Institutului de Cercetări Biblice

La scurtă vreme după apariţia Volumului 7-A din Comentariul Biblic Adventist, în anul 1970, membrii Institutului de Cercetări Biblice de la Conferinţa Generală au cerut o revizuire a unui apendice. Aceasta s-a făcut într-un supliment special la Ministry în februarie 1972,[11] cu introducerea următoare:

Odată cu publicarea Întrebărilor despre Doctrină ...s-a stârnit un interes deosebit cu privire la natura lui Hristos în timpul întrupării şi legătura acestei naturi cu natura omului, în mod deosebit în lupta omului cu ispita şi cu păcatul.

Pe măsură ce au apărut studii pe marginea publicaţiei Întrebări despre Doctrină, a fost făcută sugestia ca Apendicele B, intitulat „Natura lui Hristos în timpul întrupării”, ar putea fi făcut mai util dacă elementele susceptibile de interpretare - accentuări prin italice, interpretări prin titlu, etc. - ar putea fi reduse, astfel ca declaraţiile să stea înaintea cititorului şi să vorbească minţii lui în toată puterea lor.

Materialul în forma lui actuală a fost luat în consideraţie de către Comitetul de Cercetări Biblice al Conferinţei Generale şi a fost aprobat într-o formă mai adecvată pentru prezentarea viitoare... Cititorii acestui material sunt încurajaţi să ţină seama de echilibrul în aceste declaraţii între divinitatea şi natura divină a lui Hristos şi pericolele inerente atunci când Îl facem prea exclusiv divin sau prea complet uman. Elementul de taină în Întrupare cere ca această balanţă să fie recunoscută continuu.[12]

Institutul de Cercetări Biblice a eliminat italicele, a reorganizat textul şi a eliminat unele citate. Mai important, el a rescris multe dintre titluri şi subtitluri  pentru a le face mai puţin tendenţioase teologic. În felul acesta, de exemplu, titlul III, care spune că Hristos „a luat natura umană fără păcat,”[13] a fost înlocuit cu altul care este mai în armonie cu conţinutul citatelor următoare: Luând natura omenească, Hristos n-a participat la păcatul sau la înclinaţia ei către păcat.[14] În felul acesta, fără să intre în polemică cu autorii Apendicelui B, membrii Institutului de Cercetări Biblice, au prezentat un text neutru, lăsând pe cititori să-şi tragă propriile concluzii.

În raportul său public, Gordon Hyde, pe atunci director al Institutului de Cercetări Biblice al Conferinţei Generale, nota cu regret influenţa crescândă a noii hristologii: Este în general cunoscut, că nu toţi au fost mulţumiţi cu sublinierile făcute în cartea Întrebări despre Doctrină şi fără îndoială că unul sau doi cercetători biblici dintre noi, ca şi unii conducători ai unor grupuri dizidente, au luat o atitudine negativă  faţă de accentuările făcute şi au argumentat cu hotărâre pentru poziţia postlapsariană. În general însă poziţia din Întrebări despre Doctrină părea să învingă şi a fost susţinută de conducerea Bisericii ca fiind poziţia sănătoasă... Dar în ultimii trei sau patru ani a fost o oarecare reînviorare a problemelor provocată atât de către unii editori ai Review în editorialele lor cât şi în unele publicaţii ale grupelor dizidente.[15]

Herbert Douglass reacţionează în studiile Şcolii de Sabat

 Cam în timpul când Herbert Douglass îşi publica editorialele în Review and Herald, a fost rugat să pregătească studiile Şcolii de Sabat cu subiectul Hristos, neprihănirea noastră, pentru primul trimestru din 1974.[16]

Problema naturii umane a lui Isus este tratată sub titlul Isus cel neprihănit.[17]  Textul de bază este Romani 8:3 iar introducerea subiectului este acest citat al lui Ellen White: Hristos a purtat păcatele şi slăbiciunile neamului omenesc care existau atunci când a venit pe pământ să ajute pe om. În favoarea neamului omenesc, cu slăbiciunile omului căzut asupra Lui, a trebuit să facă faţă ispitelor Satanei în toate aspectele în care omul avea să fie atacat.[18]

După ce a dezvoltat subiectul divinităţii lui Isus în primele două părţi ale studiului, Douglass a continuat cu natura Sa omenească în ultimele patru secţiuni sub următoarele titluri: Isus a fost Om (Fil. 2:5-7); Înţelegere reciprocă (Evrei 2:17); Isus a fost ispitit (Evrei 4:15;12:3-4); O viaţă fără păcat (Rom. 8:3; Ioan 16:33). Comentariile tuturor textelor au fost scoase, în majoritatea lor, din Ellen White. Considerând că  interpretările lansate se bazau pe declaraţiile lui Ellen White, era normal ca la respingerea lor să se folosească tot scrierile ei. Iată următoarele citate în legătură cu Fil. 2:5-7 şi Ioan 1:14: Hristos nu a luat doar în aparenţă natura umană; El a luat-o în realitate... (Ev. 2:14). El a fost fiul Mariei; a fost din sămânţa lui David. Este declarat a fi un om, chiar Omul Isus Hristos.[19] Altă afirmație: Timp de patru mii de ani neamul omenesc se degradase în putere fizică, în tărie mintală şi în valoare morală şi Hristos a luat asupra Sa slăbiciunile unei naturii omeneşti degenerate. Numai în felul acesta putea să răscumpere pe om din cea mai joasă adâncime a degradării.[20]

Isus a fost fără păcat, nu pentru că a avut un trup fără păcat, ci pentru că a trăit fără să păcătuiască într-un „trup în asemănarea păcatului.” Astfel Douglass a ajuns la concluzia că Isus a demonstrat că oricine putea să trăiască fără păcat în ascultare de legea cerului, oricine se aruncă nemijlocit în mâinile lui Dumnezeu.[21]

Aşa cum vom vede iarăşi mai jos, Douglass accentuează în mod deosebit motivul pentru care Isus a venit în trup păcătos. La el a existat o relaţie între cauză şi efect în ce priveşte hristologia şi soteriologia. Desigur, el a simţit care era dilema acestei controverse.

În încercarea de a rezolva deosebirile cu privire la subiectul îndreptăţirii prin credinţă, conducătorii Conferinţei Generale au socotit că trebuie numit un comitet special. Desigur că acest comitet nu putea trata problema îndreptăţirii prin credinţă fără să trateze natura umană a lui Hristos. Vom studia rapoartele acestui comitet pentru a extrage concluziile privitoare la hristologie.

Comitetul privitor la hristologia îndreptăţirii prin credinţă

 Acest comitet a fost special organizat ca să examineze un manuscris al lui Robert J. Wieland şi Donald K. Short. Din acest motiv, la început a fost cunoscut sub numele de  Comitetul de Revizuire a Manuscrisului Wieland şi Short.[22] În anii 1950 aceşti doi misionari, la întoarcerea lor din Africa, au fost primii care au avertizat Conferinţa Generală cu privire la noile interpretări privitoare la persoana şi lucrarea lui Hrisos care ameninţau Biserica. Ulterior li s-a cerut să-şi prezinte în scris îngrijorările lor, ceea ce au şi făcut în forma unei broşuri intitulată 1888 Re-examinat.[23]

Pentru a înlesni lucrarea Comitetului, au fost convocate trei comisii care să adune documentele necesare. Comitetul s-a întrunit pe data de 25 octombrie 1974 şi ulterior, între 17 şi 19 februarie, 1975. A treia şi ultima întâlnire din 23-30 aprilie 1976 la Palmdale, California a inclus şi o delegaţie substanţială din Australia.

Este interesant modul în care raportul întâlnirii din 17 februarie 1975 rezumă înţelegerea la care s-a ajuns cu fraţii Wieland şi Short.  Mai întâi membrii acestei comisii au recunoscut contribuţia unică a lui Jones şi Waggoner prin solia îndreptăţirii prin credinţă şi legătura care exista între natura umană a lui Isus şi această solie. Comitetul a ajuns  însă la concluzia că Ellen White nu aprobase toate declaraţiile făcute de Jones şi Waggoner.[24] Mai mult, a refuzat să intre în luptă cu privire la subiectul naturii umane a lui Hristos.

În esenţă, aceste puncte fuseseră dezvoltate în raportul Comitetului de la Palmdale privitor la îndreptăţirea prin credinţă.[25] În acelaşi timp, unii teologi din Australia puneau la îndoială interpretarea tradiţională a îndreptăţirii prin credinţă afirmând că, după Biblie, expresia înseamnă numai îndreptăţirea, fără să includă sfinţirea. O delegaţie de 19  conducători din Biserica australiană alături de Desmond Ford şi Alwin Salom a fost invitată să discute problema la Conferinţa de la Palmsdale. Amândoi bărbaţii au avut ocazia să-şi prezinte punctele de vedere atât cu privire la îndreptăţirea prin credinţă, cât şi la natura umană a lui Hristos. Era clar că nimeni nu s-a îndoit de relaţia directă între acestea două.

În secţiunea care trata natura umană a lui Hristos, raportul a rezumat concluziile comitetului după cum urmează:

  1. Că Hristos a fost și încă este Dumnezeu–om, unirea Divinităţii adevărate şi a naturii umane adevărate.
  2. Că Hristos a experimentat toată gama de ispite cu riscul căderii şi pierderii veşnice.
  3. Că Hristos a biruit ispita beneficiind de aceleaşi măsuri pe care Dumnezeu le oferă şi familiei omeneşti.
  4. Că Hristos a trăit în perfectă ascultare de poruncile lui Dumnezeu şi a fost fără păcat.
  5. Că prin viaţa şi prin moartea Sa ispăşitoare, Hristos a făcut cu putinţă ca păcătoşii să fie îndreptăţiţi prin credinţă şi ca urmare sunt socotiţi drepţi în ochii lui Dumnezeu.
  6. Că prin credinţa în actul răscumpărător al lui Hristos, poate fi schimbat nu numai statutul persoanei înaintea lui Dumnezeu, ci şi caracterul ei, pe măsură ce creşte în har şi câştigă biruinţă asupra înclinaţiilor spre păcat atât moştenite cât şi cultivate. Această experienţă a îndreptăţirii şi a sfinţirii continuă până la proslăvire.[26]

Raportul citează declaraţiile cele mai favorabile interpretării tradiţonale subliniind atât  împărtăşirea Sa de natura căzută a omului, cât şi viaţa Sa fără păcat. Dar este clar că participanţii la această conferinţă n-au fost unanim de acord în interpretările acestor declaraţii. De fapt, au fost prezenţi mulţi susţinători ai poziţiei postlapsariene, cât şi a poziţiei prelapsariene. În felul acesta, raportul Conferinţei nu ia o atitudine în această problemă, ci se încheie cu un apel la unitate şi cu încurajarea de a continua acest studiu în spiritul toleranţei de ambele părţi.

În realitate, nu mai era problema de a hotărî care din cele două interpretări era corectă ci recunoaşterea existenţei celor două poziţii diferite. Aceste deosebiri cu privire la doctrine erau considerate de unii ca o dovadă a unei crize teologice acute în inima Bisericii Adventiste. Lucrarea lui Geoffrey Paxton, Zguduirea Adventismului, reprezintă clar părerea acelora care au urmărit discuţiile conferinţei de la Palmdale din exterior.[27]

Privită din interior, Arthur Leroy Moore, un teolog adventist, ajunge la aceeaşi concluzie în teza sa de doctorat, publicată în anul 1980 sub titlul Teologia crizei.[28] Moore respinge sistematic noile interpretări ale reformiştilor - aşa cum îi numea el - cu privire la îndreptăţirea prin credinţă şi la natura umană a lui Hristos în puterea prezentării lui Ford de la Conferinţa Palmdale.[29]

Documentele lui Ford la Conferinţa de la Palmdale

 Printre delegaţii australieni la Conferinţa de la Palmdale din aprilie 1976, se afla un teolog influent, Desmond Ford, care preda  la Colegiul Adventist Avondale din Australia.

Timp de câţiva ani, Ford îşi propagase ideile privitoare la doctrina îndreptăţirii prin credinţă, declarând că Biserica anulase această doctrină, respingând doctrina păcatului originar. ...Aceasta a dat naştere la trei rătăciri, scrie el, (a) că Evanghelia cuprinde atât sfinţirea cât şi îndreptăţirea; (b) că Hristos a luat natura căzută a lui Adam şi (3) că generaţia finală trebuie să cultive un caracter desăvârşit înainte de revenirea lui Hristos.[30]

Deoarece aceste idei fuseseră larg răspândite în Statele Unite, era de dorit ca Ford să le prezinte Comitetului Îndreptăţirii prin credinţă, ca să se ajungă la o posibilă declaraţie oficială. Astfel i s-a dat posibilitatea lui Ford să prezinte trei documente la Conferinţa de la Palmdale. Primul a fost Scopul şi limitele expresiei pauline „Îndreptăţirea prin credinţă”; a doua Relaţia dintre întrupare şi îndreptăţirea prin credinţă; şi a treia Ellen White şi îndreptăţirea prin credinţă.[31] Ford a luat o poziţie asemănătoare cu cea din Întrebări despre Doctrină[32], dar de data aceasta poziţia lui era mai precis definită: Hristos a luat curăţia lui Adam, dar nu şi puterea lui. El a luat slăbiciunile noastre, dar nu păcătoşenia noastră. Asemenea lui Adam, putea să păcătuiască, dar n-a făcut-o.[33]

Din această hristologie, Ford şi-a dezvoltat doctrina îndreptăţirii prin credinţă în sensul unei tranzacţii pur legale, limitată la o îndreptăţire atribuită. Ca să o explicăm şi altfel, scria el, îndreptăţirea şi nu sfinţirea este îndreptăţirea prin credinţă a Noului Trestament şi această îndreptăţire este darul Domnului  întrupat, răstignit şi înviat.[34]

Această învăţătură despre o îndreptăţire pur legală a dus în cele din urmă pe Ford şi pe urmaşii lui să formeze un Adventism Evanghelic[35] care tindea să coboare importanţa ascultării ca o condiţie de mântuire, oferea mântuirea fără teama de judecata viitoare şi nega orice semnificaţie profetică evenimetului de la 1844.[36] Aceste concluzii extreme se găsesc în armonie logică cu susţinerile lor, dar sunt în opoziţie radicală cu hristologia tradiţională şi cu solia îndreptăţirii prin credinţă proclamată în 1888. Nu e de mirare că reacţia la aceste prezentări a venit imediat.

Herbert Douglass reafirmă hristologia tradiţională

În urma tipăririi studiului Școlii de Sabat pentru primul trimestru al anului 1974, lui Douglass i s-a cerut să pregăteacă al doilea manuscris pentru trimestrul al doilea 1977. El i-a dat titlul Isus, Omul model. Aceasta era o secvenţă logică la studiile precedente Isus cel neprihănit.

Aceste manuscrise sunt supuse totdeauna cercetării unui Comitet mondial responsabil pentru menţinerea conţinutului doctrinal în armonie cu învăţăturile Bisericii. Acest al doilea manuscris a întâmpinat o oarecare opoziţie, dar Departamentul Şcolii de Sabat al Conerinţei Generale a aprobat publicarea manuscrisului în ciuda criticilor.[37]

Tema dominantă a acestor lecţii poate fi rezumată prin această declaraţie a lui Ellen White, citată în introducere: Trebuie să privim la omul Isus Hristos care este complet în desăvârşirea neprihănirii şi a sfinţirii. El este Autorul şi Desăvârşitorul credinţei noastre. El este omul model. Experienţa Lui este măsura experienţei pe care trebuie să o câştigăm noi. Caracterul Lui este modelul nostru... Când cugetăm la El şi privim la El, Acesta va lua chip în noi.[38]

Credincios conceptului de bază al hristologiei tradiţionale adventiste, Douglass a repetat că Isus, dulgherul din Nazaret a venit pe acest pământ acceptând „urmările lucrării marii legi a eredităţii”. El a fost supus slăbiciunilor omenirii... să lupte lupta pe care orice copil trebuie să o ducă cu riscul înfrângerii şi a pierderii veşnice.[39] Sprijinindu-se continuu pe învăţătura lui Ellen White, Douglass a găsit plăcere în reafirmarea că biruinţa lui Hristos asupra păcatului poate fi şi biruinţa noastră. Ca unul dintre noi, El a trebuit să dea exemplu de ascultare... El a suferit orice încercare la care suntem supuşi şi noi. Şi n-a  folosit în susţinerea Lui nici o putere care să nu ne fie oferită şi nouă... Viaţa Lui dovedeşte că şi noi putem să ascultăm de legea lui Dumnezeu.[40]

Dacă Dumnezeu a venit pe pământ şi doar a apărut ca om, reuşita Lui n-ar fi răspuns acuzaţiilor Satanei; Problema  era nu ceea ce putea face Dumnezeu. Problema era dacă omul putea să păzeasă legea şi se putea împotrivi păcatului.[41] În susţinerea convingerii sale, el cita declaraţia lui Ellen White: Biruinţa lui Hristos şi ascultarea Lui  este aceea a unei fiinţe umane reale. În concluziile noastre putem face multe greşeli din cauza concepţiilor greşite cu privire la natura umană a Domnului. Când dăm naturii Sale umane o putere care nu este la dispoziţia omului în luptele sale cu Satana, distrugem  natura Sa umană completă.[42]

Ca adaus la studiile Școlii de Sabat, Douglass a mai publicat un fel de comentariu în colaborare cu Leo Van Dolson,  Isus, sigiliul umanităţii.[43] Pentru Douglass, Isus n-a fost numai Omul Model, ci a fost sigiliul umanităţii - cu alte cuvinte, măsura a ceea ce şi noi putem deveni prin harul Domnului.

Douglass mai dezvoltase această temă într-un capitol din cartea Desăvârşirea, imposibilitatea posibilă publicată în 1975.[44] Sub titlul Caseta Harului lui Dumnezeu, Douglass a reafirmat învăţătura pionierilor şi a lui Ellen White ale căror scrieri le cita adeseori. Îi plăcea de asemenea să recunoască pe teologii de frunte ca Karl Barth şi Emil Brunner, care ca şi el, arătau că părtăşia lui Isus la starea naturii umane căzute era nu numai un adevăr hristologic ci şi o realitate soteriologică de mare importanţă. Pentru Douglass, desăvârşirea creştină este posibilă numai în măsura în care cineva recunoaşte că Isus Hristos Însuşi a participat la natura omului păcătos.

Douglass este foarte explicit atunci când afirmă: În nici un caz Ellen White nu coboară biruinţa lui Hristos şi nu dă niciun suport marii erezii creştine că natura umană a Domnului nostru a fost aceea a lui Adam înainte de cădere - neîmpovărată de slăbiciunile şi degenerarea păcatului.[45]

Fără îndoială, Douglass nu era singur în reamintirea a ceea ce era temelia hristologiei adventiste de la începutul mişcării. Au mai fost auzite şi alte voci[46], a lui Kenneth H. Wood, editor şef la Review and Herald.

Kenneth Wood confirmă hristologia tradiţională

 Kenneth H. Wood, preşedintele Asociaţiei Ellen G. White, a fost editorul Review and Herald din 1966 până în 1982. El nu şi-a exprimat părerile în mod direct cu privire la natura umană a lui Hristos până în anul 1977, când a publicat trei editoriale în paralel cu studiile Școlii de Sabat din trimestrul doi, care tratau subiectul Isus, Omul model.

Primul articol a apărut în 5 mai 1977, aranjat să coincidă cu studiul pregătit de Herbert Douglass. Wood considera aceste studii că au o valoare excepţională. Ele accentuază că Isus a împlinit pe deplin toate condiţiile necesare mântuirii unei omeniri pierdute. Cu excepţia lipsei Sale absolute de păcat, Isus S-a identificat complet cu neamul omenesc (Ellen G. White, Scrisoarea 17, 1878).[47]

De asemenea, nu toţi creştinii - nici chiar adventiștii - nu sunt de acord cu privire la interpretarea acestor declaraţii şi a altora inspirate.[48] Aceasta s-a demonstrat la Conferinţa de la Palmdale, după cum spun rapoartele, unde participanţii au fost împărţiţi între cei care au susţinut natura umană păcătoasă moştenită de Hristos şi acei care credeau că natura Sa a trebuit să fie o natură umană fără păcat.[49]

Wood credea că adventiştii fuseseră însărcinaţi de Dumnezeu să înalţe pe Hristos. Fac ei acest lucru? Nu în totul aşa cum ar trebui. Şi poate unul din motive este că timp de mulţi ani prea mulţi membri şi pastori s-au temut să discute natura umană a lui Hristos ca nu cumva să pară lipsiţi de respect şi să-L facă pe Isus „prea uman” (ceea ce El nu a fost; El a fost şi divin).  Ei au fost tulburaţi atunci când unii dintre membrii şi conducătorii bisericii au predicat pe Hristos al adventismului istoric, pe Hristos care a trăit aşa cum ar trebui să trăim şi noi, care a fost ispitit cum am fost ispitiţi şi noi, care a biruit aşa cum ar trebui să biruim şi noi şi care a promis să trăiască în noi prin Duhul Sfânt (unind natura noastră umană cu natura Lui divină).[50]

Wood şi-a exprimat satisfacţia: Astfel ne bucurăm că Departamentul Şcolii de Sabat al Conferinţei Generale, prin studiile trimestriale, conduce lumea să privească lung şi insistent la Isus. Credem că urmarea acestor studii, viaţa şi slujirea lui Isus vor avea o relevanţă mai mare pentru fiecare credincios şi că se va crea un climat de deschidere în care  se va acorda un studiu mai complet aspectelor întrupării care trebuie să fie înţeleasă profund mai înainte ca întreita solie îngerească să izbucnească în strigătul cel tare.[51]

În lunile care au urmat acestor editoriale, a fost publicată cartea lui Edward Heppenstall, Omul care este Dumnezeu, având ca titlu secundar, Un studiu al persoanei şi al naturii lui Isus, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului.[52] Vom studia mai amănunţit conţinutul ei mai târziu, dar aici observăm că cele două editoriale scrise de Kenneth Wood la sfârşitul anului au o legătură strânsă cu publicarea acestei cărţi.

Ca  răspuns la argumentele lui Heppenstall, Wood şi-a reafirmat poziţia în editorialul din 22 decembrie 1977, intitulat Darul suprem. Mai întâi Wood şi-a exprimat recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru acest dar care întrece orice cunoştinţă. Aspectul şocant al istoriei din Betleem este că Dumnezeul infinit a venit în această lume să se unească cu neamul omenesc.[53] Dar şi mai uimitor decât faptul că Dumnezeu Fiul a venit să locuiască cu omenirea, este adevărul că a venit să locuiască cu omenirea păcătoasă! Ar fi fost o umilire infinită pentru Fiul lui Dumnezeu să ia natura omului, chiar şi atunci când Adam se găsea în inocenţa lui din Eden. Dar Isus a acceptat natura omenească atunci când neamul omenesc fusese slăbit de patru mii de ani de păcat. Ca orice copil  al lui Adam, a acceptat urmările marii legi a eredităţii. Care erau aceste urmări, se vede în istoria strămoşilor Lui pământeşti. El a a venit cu o asemenea ereditate ca să Se împărtăşească de durerile şi ispitele noastre şi să ne dea un exemplu de viaţă fără păcat (HLL, 49).[54]

În al doilea editorial, Wood a explicat cum a putut Isus să trăiască fără să păcătuiască într-un trup omenesc păcătos. El spunea: Cu siguranţă că aceasta provoacă atât credinţa cât şi raţiunea, dar îndrăznim să nu respingem adevărul numai din cauză că nu-l putem înţelege sau explica.[55] Şi alte aspecte ale întrupării sunt o taină şi totuşi le acceptăm, ca de exemplu: Cum pot fi unite într-o singură Persoană natura umană şi natura divină?[56]

Wood avertiza împotriva a două concluzii periculoase pe care unii le trag din declaraţia că Isus a luat o natură păcătoasă. Mai întâi, că aceasta a făcut pe Hristos numai uman şi nu divin. Al doilea, că El a fost prin aceasta mânjit de păcat sau a fost înclinat către el.[57]  Wood a citat din nou pe Ellen White împotriva acestei concepții: Niciodată şi în niciun fel să nu se lase nici cea mai slabă impresie asupra minţii omeneşti că o umbră sau o înclinaţie către păcat a dat pe faţă Hristos şi că în vreun fel S-a supus ispitei (SDABC, Comentariile lui Ellen White, vol. 5, p. 1128).[58]

De fapt, declara Wood, a) luând natura păcătoasă a omului, Hristos nu S-a întinat; b) Isus a fost loial în totul Tatălui Său şi împotriva răzvrătirii, care este chiar esenţa păcatului.[59]

Wood a justificat prima declaraţie cu explicaţia următoare: Observaţi ce s-a întâmplat atunci când Hristos atingea pe leproşi. Era El afectat prin atingerea lor? Nu, din contră, leproşii erau curăţiţi. Când Divinitatea atinge natura umană, Divinitatea nu este afectată; din contră, natura umană este binecuvântată, vindecată şi curăţită. Hristos a fost născut din Duhul şi atunci când s-a unit cu natura umană păcătoasă, prin faptul că a luat-o, a curăţit-o de toată stricăciunea.[60]

Cu privire la a doua declaraţie, Wood a explicat că în Isus nu s-a găsit nicio urmă de răzvrătire. Totdeauna El a fost în deplină armonie cu voinţa şi cu legea Tatălui Său... Isus spunea despre Sine: Vine stăpânitorul veacului acestuia, dar în Mine nu găseşte nimic (Ioan 14:30); de asemenea, „nu caut să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis (5:30). Isus a avut o voinţă a Sa proprie, aşa cum au toate fiinţele omeneşti - dar a fost supusă Tatălui Său - aşa cum ar trebui să fie voinţa tuturor acelora are sunt născuţi din Duhul.[61]

Wood întreabă: Când este scris că Isus a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi, dar fără să păcătuiască (Ev. 4:15) pe care dintre „noi” ne descrie? El nu se referă la păgâni ci la poporul lui Dumnezeu... S-ar putea să se refere mai întâi la oamenii născuţi din Duhul (Ioan 3:3-8), oameni care nu mai sunt fireşti şi „în trup”, ci oameni care sunt spirituali şi „în Duhul” (Rom. 8:4-9).[62] Ca urmare, cei care sunt născuţi din Duhul pot, prin puterea lui Hristos să se împotrivească cu succes  oricărei ispite şi să fie biruitori în lupta lor împotriva vrăjmaşului sufletelor.[63]

Trăind biruitori într-o natură umană căzută, Isus ne-a dat un exemplu cu privire la  ceea ce pot realiza urmaşii Săi în lupta cu păcatul[64]. În încheiere Wood exclama: Cărui Dumnezeu minunat Îi slujim! Ce Mântuitor minunat avem! Ce putere minunată ne stă la dispoziţie care ne face în stare să trăim o viaţă de biruinţă![65]

Hristologia lui Edward Heppenstall

 Edward Heppenstall a fost un profesor proeminent de filosofie creştină pentru care teologia nu avea nici un rol dacă nu ducea la o legătură vie cu Dumnezeu prin Isus Hristos. Născut în Anglia, a predat în diferite colegii americane, apoi la Seminarul Teologic Adventist din Washington D.C. începând cu anul 1955. La Universitatea Andrews din Berrien Springs, Michigan, a fost responsabil cu telogia sistematică şi cu filosofia creştină. În anul 1967 a acceptat o chemare la Universitatea Loma Linda în California ca să predea la Departamentul de Religie până la retragere în anul 1970.[66]

De-a lungul anilor, Heppenstall a fost un colaborator valoros la diferitele reviste adventiste, mai ales la Ministry, Signs of the Times şi These Times. Comentariul privitor la a doua epistolă către Corinteni din Comentaiul Biblic este rodul implicării lui. Cele câteva cărţi scrise în perioada de pensie sunt un reper teologic: Marele nostru Preot (1972), Mântuire nelimitată (1974), În legătură cu Dumnezeu (1975), Omul care este Dumnezeu (1977), toate publicate în Washington D.C., de către Review and Herald.

În ceea ce priveşte subiectul nostru, Heppenstall şi-a detaliat hristologia în cartea Omul care este Dumnezeu. Aceasta este cea mai sistematică abordare făcută de un teolog adventist cu privire la persoana şi natura lui Isus, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului (subtitlul cărţii). Sunt tratate toate aspectele hristologiei: Hristos în istoria omenească, întruparea, naşterea lui Isus, doctrina kenozei, punctul central al conştienţei lui Isus, Hristos şi păcatul, neprihănirea lui Isus, ispitirea lui Isus, unicitatea lui Hristos.

Pentru Heppenstall, întruparea constituie minunea cea mai mare a tuturor timpurilor şi a veşniciei. Este în adevăr, faptul central al creştinătăţii. Dacă cineva nu crede în întrupare atunci îi este cu neputinţă să înţeleagă în ce constă credinţa creştină[67] deoarece substanţa credinţei noastre rezidă în ceea ce a fost Hristos şi în ceea ce a făcut El şi nu doar în ceea ce a învăţat.[68] Această unire a divinului cu umanul a rezultat în cele două naturi într-o persoană, Isus Hristos. De aici vine şi termenul folosit în ceea ce Îl priveşte pe Isus-Dumnezeu-omul.[69] Subliniind naşterea miraculoasă a lui Isus, Heppenstal a continuat să afirme atât divinitatea perfectă a Lui cât şi umanitatea Sa perfectă: Dumnezeu deplin şi Om deplin.

Heppenstall credea că umanitatea lui Hristos nu a fost umanitatea fără păcat a lui Adam dinainte de cădere: Hristos a venit la întrupare în forma umilă a unui rob care defineşte robia, supunerea, suordonarea. El a luat natura umană slăbită şi nu natura desăvârşită pe care a avut-o Adam înainte de păcătuire. El n-a venit pe pământ ca o fiinţă omenească nouă, nou creată în putere şi splendoare....În loc să poruncească şi să conducă în putere şi glorie, ocupând un loc de onoare şi de întâietate printre oameni, El S-a umilit. El a mers pe calea umilinţei care a culminat cu moartea Sa pe cruce.[70]

În timp ce Heppenstall se deosebea de cei care afirmă că Isus a luat natura lui Adam înainte de cădere, se mai deosebea şi de cei care atribuie lui Isus natura lui Adam de după cădere. El vedea o deosebire între a avea o natură păcătoasă şi o natură care purta doar consecinţele păcatului. Fără îndoială, dacă transmiterea păcatului este prin propagare naturală, atunci Isus a moşenit de la Maria tot ce moştenim şi noi de la părinţii noştri, dacă nu cumva susţinem o doctrină despre imaculata concepţie.[71]

Pentru Heppenstall păcatul nu era ceva genetic. Ceea ce fiinţele omeneşti moştenesc de la Adam prin naştere este starea de păcat care desparte de Dumnezeu, adică păcatul originar. Păcatul este ceva spiritual provocat de îndepărtarea întregii fiinţe de Dumnezeu. Nu putem aplica această stare de alienare lui Hristos. El S-a născut ca şi noi, despărţiţi de Dumnezeu. El era Dumnezeu. El a moştenit de la Maria numai ceea ce se putea transmite genetic. Aceasta înseamnă că El a moştenit constituţia fizică slăbită, urmările păcatului asupra trupului pe care toţi îl moştenim. În ceea ce priveşte pe toţi ceilalţi oameni, ei sunt născuţi fără Dumnezeu. Toţi oameni au nevoie de renaştere. Hristos n-a avut nevoie. Aici se găseşte marea deosebire dintre Hristos şi noi.[72]

Deoarece Heppensall a despărţit păcatul originar de procesul genetic, el a putut afirma că Hristos n-a avut o natură păcătoasă asemenea restului omenirii. Mai mult, remarca el, această Scriptură (Rom. 8:3) nu spune că Dumnezeu a trimis pe Fiul Său într-o carne păcătoasă, ci numai „în asemănarea ei”... Dacă Hristos s-ar fi născut exact ca noi, Pavel n-ar fi scris „în asemănare”, ci „în trup păcătos”. Pavel este foarte atent să clarifice natura fără păcat a lui Hristos.[73] Hristos nu s-a născut liber de stricăciunea fizică. El a moştenit-o de la Maria... El a fost supus din punct de vedere fizic declinului neamului omenesc dar deoarece păcatul nu se transmite genetic, ci ca rezultat al despărţirii omului de Dumnezeu, Hristos S-a născut fără păcat.[74]

În tratarea problemei ispitei, Heppenstall considera că posibilitatea de a fi ispitit este aceeaşi pentru cineva fără păcat, ca şi pentru un păcătos. Adam a fost ispitit ca o persoană fără păcat. El a făcut faţă ispitei în puterea deplină a unui sistem desăvârşit fizic şi mintal. Dar Hristos n-a devenit trup în starea desăvârşită în care a fost creat Adam. Pentru Hristos, puterea ispitei era mult mai crescută în virtutea moştenirii unei constituţii slăbite de patru mii de ani de degenerare a neamlui omenesc. Posibilitatea de a fi învins era mai mare decât a lui Adam datorită acestei situaţii.[75]

Datorită încrederii Sale în Tatăl Său ceresc şi prin puterea Duhului Sfânt, Hristos a triumfat asupra păcatului. În acest caz, El este Modelul nostru desăvârşit. Unirea noastră cu Dumnezeu este prin credinţă şi nu prin eforturile noastre. Hristos a ales să trăiască ca fiinţă umană în dependenţă totală de Dumnezeu. Nimic n-a putut schimba această stare. El a umblat cu Dumnezeu prin credinţă, aşa cum trebuie să facem şi noi.[76]

În concluzie, se poate aprecia efortul sintezei pe care Heppenstall o face între hristologia tradiţională şi cea susţinută de autorii cărţii Întrebări despre Doctrină. În nenumărate rânduri el a declarat că Hristos a luat asupra Sa nu natura lui Adam înainte de cădere, ci natura umană după 4000 de ani de degenerare a neamului omenesc. Totuşi, dacă afirmăm că păcatul este mai degrabă un lucru spiritual asemănător naturii religioase şi care nu se transmite genetic, suntem lăsaţi cu un Hristos care în realitate „n-a condamnat păcatul în trup”, chiar misiunea pentru care a fost trimis de Dumnezeu să o împlinească în „asemănarea trupului păcătos” (Rom. 8:3).

Argumentul lui Heppenstall tinde să fie mai degrabă filosofic decât biblic şi deci n-a citat-o pe Ellen White.

Este evident de ce, după publicarea cărţii Omul care este Dumnezeu, Kenneth Wood a simţit nevoia să afirme hristologia istorică adventistă în editorialul din Crăciunul anului 1977. Departe de a clarifica problema naturii umane a lui Hristos, Heppenstall a făcut-o şi mai ipotetică. Descoperirile recente în genetică par să contrazică ipoteza lui. Potrivit antropologiei biblice, fiinţa omenească este un întreg; şi dacă efectele păcatului sunt transferabile, cu siguranţă acelaşi lucru trebuie să fie adevărat şi cu păcatul ca o putere.

Poziţia lui J. R. Spangler, editor al revistei Ministry cu privire la hristologie

Ne amintim de rolul jucat de editorul şef al revistei Ministry, Roy Allan Anderson, când a fost publicată noua piatră de hotar în Adventism în 1956. J. R. Spangler i-a urmat în anul 1966, dar a făcut în aşa fel încât să rămână în afara controversei care creştea în intensitate de-a lungul anilor. În cele din urmă a ajuns la un asemenea punct încât mulţi au privit ciudat ca editorul revistei Ministry să nu se implice în această dezbatere.

I s-a pus întrebarea: De ce editoriul şef al revistei Ministry nu are mai mult de spus în discuţia cu privire la natura lui Hristos şi îndreptăţirea prin crdinţă? De ce parte vă situaţi în aceste probleme?[77]

Răspunsul lui Spangler a fost sincer, direct şi clar. În cei 36 de ani de slujire vederea lui se schimbase în aceste puncte. Chiar acum, a scris el, ezit să răspund la aceste întrebări de teama de a nu lăsa impresii greşite cu privire la natura Domnului.[78] Dar deoarece pentru moment nu exista o declaraţie de credinţă votată de Conferinţa Generală cu privire la acest subiect, s-a simţit liber să-şi exprime punctul de vedere.

Înainte de publicarea Întrebări despre Doctrină şi a unor articole care au apărut în Ministry, nu m-am gândit prea mult să studiez natura lui Hristos. Pur şi simplu credeam că a fost Dumnezeu-om şi L-am prezentat ca atare în campaniile evanghelistice. În primii ani ai slujirii mele am înţeles greu concepţia că Hristos a avut înclinaţii spre rău ca mine. Am crezut că Hristos a avut o natură exact ca a mea, cu deosebirea că niciodată nu s-a supus ispitei. Însă, în anii cincizeci, când biserica s-a concentrat asupra naturii lui Hristos, mi-am schimbat poziţia. Acum am sprijinit ideea că El a fost om adevărat, supus ispitelor şi căderii, dar cu o natură umană fără păcat, cu totul liberă de  orice înclinaţii sau predispoziţie spre rău.[79]

După ce a studiat ce învăţa Biblia despre natura umană a lui Hristos, Spangler şi-a pus întrebări ca acestea: S-a născut Isus cu o natură coruptă ca a mea? A fost El deosebit din pântecele mamei? A fost El de la natură fiu al mâniei? A primit El prin naştere trăsături rele de caracter? A luptat Domnul nostru împotriva tendinţelor puternice ereditare spre rău cu care S-a născut? Dacă a fost aşa, ce tendinţe şi înclinații păcătoase ereditare a avut El, sau natura Sa a avut toate varietăţile, cu toate că nu li s-a supus niciodată?[80] Câteva elemente din scrisoarea lui Ellen White către pastorul Baker, făcute publice în Întrebări despre Doctrină, i-au finalizat poziţia, mai ales declaraţia: Nici pentru o clipă nu S-a găsit în El o înclinaţie rea.[81]

A fost Isus în realitate asemenea nouă? Spangler n-a fost singurul care să se uimească de această întrebare fundamentală: Thomas A. Davis, editor asociat la Review and Herald, a aprofundat-o şi el şi a încercat să ofere un răspuns în cartea sa A fost Isus în realitate ca noi?, publicată în anul 1979.[82]

Thomas A. Davis: A fost Isus în realitate ca noi?

Dacă lucrarea lui Heppenstall s-a distins prin a fi studiul cel mai complet printre acelea care pretindeau că Isus a avut o natură umană fără păcat, cartea lui Davis a oferit o alternativă interesantă. Datorită publicaţiilor lui anteioare, poziţia lui Davis era bine cunoscută. Scopul lui la acest punct n-a fost să repete poziţia lui anterioară. În cartea A fost Isus în realitate ca noi?, autorul a încercat să definească cine au fost „noi” cu care s-a presupus că s-a asemănat Isus.

Davis invita pe cititorii lui să privească cu atenţie la Evrei 2:11-17. Vers. 11 spune: Căci Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi sunt dintr-unul. Acesta este motivul pentru care nu se ruşinează să-i numească „fraţi”. Versetul 12 se referă iarăşi la „fraţi”; în versetul 13 Iată-mă, Eu şi copiii pe care Mi i-a dat Dumnezeu; Versetul 14, copiii care sunt părtaşi sângelui şi cărnii, Versetul 16 spune că Isus a venit să ajute sămânţa lui Avraam, Iată de ce  versetul 17  declară că Isus a fost asemănător fraţilor lui în toate lucrurile.[83]

Davis a concluzionat că acei care sunt sfinţiţi - puşi deoparte  ca şi copii ai lui

Dumnezeu - sunt bărbaţi şi femei care, pe scurt, au fost născuţi din nou.[84] De fapt, a adăugat el, în cuvântul „fraţi” se ascunde poate una din cheile vitale care se găseşte în Biblie pentru înţelegerea naturii umane a lui Isus. Modul în care este folosit termenul în Evrei 2:11-17 deschide un câmp vast de explorare atât în Biblie cât şi în scrierile Spiritului profeţiei.[85]

Din textul Evrei 2:17 Davis a tras concluzia că Isus nu S-a întrupat cu o natură comună tuturor oamenilor. El n-a venit în această lume ca să fie în toate aspectele asemenea tuturor oamenilor. Natura umană cu care a fost înzestrat nu a fost la fel cu a păcătoşilor nerenăscuţi. Natura Sa umană a fost comună numai cu a acelora care au experimentat renaşterea spirituală. Atunci când citim că Isus a fost în toate lucrurile asemenea fraţilor Săi, înţelegem că a avut o natură ca a acelor născuţi din nou.[86]

Aceeaşi poziţie a fost susţinută de către alţi teologi adventişti din trecut. Davis s-a referit printre alţii la W. W. Prescott, care scrisese în unele dintre editorialele sale că Isus a fost născut din nou prin Duhul Sfânt... Când cineva se predă lui Dumnezeu şi se supune să fie născut din Duhul, intră într-un nou stadiu de existenţă, aşa cum a făcut şi Isus.[87] Acest concept a mai fost menţionat şi de Kenneth Wood în editorialul din 29 decembrie, 1977.[88]

Aceasta nu înseamnă că Isus ar fi trebuit să treacă prin a doua naştere, a subliniat Davis. Isus a fost mereu plin de Duhul  Sfânt, curat, fără păcat, neatins nici în cel mai mic grad de păcat. Astfel El n-a avut nevoie de acea experienţă transformatoare. Astfel că atunci când folosim termenul cu referire la El, facem lucrul acesta deoarece nu avem un termen mai potrivit.[89]

Atunci când descriem natura spirituală şi morală a lui Isus ca fiind „născut din nou”, nu acredităm ideea că are o natură morală şi spirituală ca oricare persoană renăscută. Isus este Omul ideal, Absolutul în desăvârşirea caracterului, în toate aspectele. Cineva născut din nou este încă o persoană cu defecte pe care Isus le îndepărtează.[90]

Davis interpreta Rom. 8:3 ca  însemnând că este o mare asemănare între natura umană a lui Hristos şi a noastră, dar că nu sunt identice. În El era o unicitate care nu poate fi găsită la nimeni altul.[91]

În capitolul 6, după ce cercetează unele declaraţii ale lui Ellen White greu de acceptat de către unii, Davis a ajuns la punctul central al argumentării lui. Trebuie să păstrăm mereu în mintea noastră conceptul în jurul căruia pivotează întreaga noastră cercetare. Şi anume că Isus a avut o natură ca a unuia născut din nou. El a fost „făcut asemenea fraţilor Lui în toate lucrurile, dar fără păcat (Evrei 2:17; 4:15). Să ţinem minte că natura Sa umană a fost „identică cu a noastră”[92],  că El şi-a asumat slăbiciunile naturii umane, ca să fie încercat şi ispitit[93] şi că a luat asupra Sa natura noastră căzută.[94] [95]

Dacă lucrul acesta este adevărat, dacă suntem de acord că Isus n-a jucat teatru atunci când a devenit Om, atunci trebuie să acceptăm şi conceptul că a avut greutăţi cu natura Sa umană căzută, exact cum ar avea o fiinţă umană - o fiinţă umană născută din nou. A insista că natura umană a lui Isus a fost mai pe jos decât a unei persoane născute din nou, a unei persoane nerenăscute, este de neconceput... Pe de altă parte, a crede că natura Sa era superioară aceleia a unei persoane născute din nou, înseamnă în realitate să-L aşezăm pe El mai pe sus de natura umană, ceea ce este de asemenea inadmisibil. Înseamnă să pretindem pentru El avantaje pe care nici o fiinţă omenească nu le poate avea, deoarece naşterea din nou este cea mai înaltă etapă spirituală pe care omenirea în starea ei actuală o poate ajunge.[96]

Pentru Davis, Isus era cu adevărat Dumnezeu-om, El a fost un om cu o natură umană căzută care fusese degradată şi mânjită de păcat, în stare deteriorată, cu aceleaşi suscebilităţi mintale şi fizice, pe care le are şi omul păcătos, fiind supus  slăbiciunilor naturii umane, şi totuşi El n-a fost păcătos şi de aceea fără vină. Voinţa Sa a fost tot timpul în armonie cu voinţa Tatălui.[97]

Punctul de vedere al lui  William  G. Johnsson

William G. Johnsson a fost numit pe postul de editor şef la Adventist Review pe 2 decembre, 1982. Este important să înţelegem punctul lui de vedere cu privire la controversa asupra naturii umane a lui Hristos.[98]

El nu s-a implicat direct în dezbatere. Însă şi-a exprimat ideile în cartea sa despre epistola către Evrei publicată în anul 1979: Cu încredere absolută, Epistola către Evrei vorbeşte zilelor noastre.[99]  În prefaţă el spunea că această carte nu este alcătuită ca un comentariu. Scopul lucrării este unul de bază: să  clarifice solia către Evrei şi să arate semnificaţia ei pentru creştinii de astăzi.[100]

Nu putem explica epistola către Evrei fără să vorbim despre hristologie din moment ce primele două capitole afirmă atât divinitatea cât și umanitatea lui Isus. Johnsson considera pe Isus Dumnezeu deplin şi om deplin. În ce priveşte natura Sa umană, apostolul doreşte să fim deplin convinşi de ea (că Hristos a devenit fratele nostru). Desigur, întregul lui argument cu privire la Isus ca Mare Preot ceresc se va preface în ruine dacă nu poate arăta natura Sa umană. Astfel, când argumentează foarte pe larg în favoarea punctului din Evrei 2:5-18, revine mereu şi mereu la el.[101]

Dar chiar dacă Isus se identifică cu noi aceasta o face pe baza legăturilor de sânge de familie. El este fratele nostru de sânge, nu prin adopţie ci prin naştere. Şi cu toate că originea Sa îl plasează dincolo de limitele omeneşti, nu se ruşinează de noi, ci este gata să proclame înaintea întregului univers că noi suntem fraţii Lui.[102]

În capitolul trei, Johnsson a văzut suferinţele şi ispitirile Lui ca fiind garanţii ale autenticităţii deplinei umanităţi a lui Isus Hristos.[103] Dar el credea că Epistola către Evrei nu răspunde la întrebarea actuală care se pune în culmea dezbaterii cu privire la natura lui Isus. Problema este că scriitorii Noului Testament nu şi-au dat seama de deosebirea dintre  natura „păcătoasă” şi cea „fără păcat” şi deci nu le deosebeşte. Noi ne putem frământa cu aceasta, dar ei nu. Pentru ei era suficient să afirme realitatea naturii umane a Fiului şi dovedirea ei, certitudinea lipsei de păcat în toate ispitirile Sale şi puterea Lui de a ajuta pe creştin să biruiască în ceasul încercării lui.[104]

Într-o notă explicativă, Johnsson declara: Numai două versete din Noul Testament tratează direct problema naturii lui Hristos (Rom. 8:3 şi Fil. 2:7). Însă fiecare verset este ambiguu; aşa că oponenţii le citează pe amândouă în dezbatere.[105]

Cu toate că Johnsson nu se aşează în nici o parte a dezbaterii în cartea lui, cuvintele lui sugerează că favorizează natura umană fără păcat a lui Adam înainte de cădere.[106]

Edward Vick: Isus, Omul

În anul 1979, a apărut o altă carte remarcabilă în multe privinţe: Isus Omul de Edward W. H. Vick. Acesta era cunoscut în cercurile adventiste prin câteva din cărţile lui, cum ar fi Îngăduiţi-mi să vă asigur.[107]

Cu diplome de la universităţile din Londra şi Oxford şi cu un doctorat de la Universitatea Vanderbilt, Vick a condus Departamentul de Studii Religioase al Colegiului Forest Fields din Notthingham, Anglia, pe vremea când a apărut Isus Omul,  într-o serie de studii în teologia Adventistă. În stilul lui caracteristic, Vick a căutat să răspundă numeroaselor întrebări pe care teologii le puseseră cu privire la persoana lui Isus: Cine zic oamenii că sunt Eu?

Foarte natural, Vick a fost presat cu problema naturii umane a lui Isus. El a tratat-o în capitolul 6: Cu adevărat Om adevărat. Apoi, după ce a enumerat multe expresii similare care stau la rădăcina credinţei creştine, Vick remarca: Observaţi că aceste declaraţii nu pretind că Isus, în ansamblul Persoanei Sale, este identic cu noi. Ele doar afirmă că în ceea ce priveşte natura Sa omenească El este asemenea nouă şi aceasta este esenţialul. Esenţial pentru ce? Un răspuns cu greutate sugerează că identitatea este necesară pentru salvarea omului. S-a spus că ceea ce nu este asumat nu poate fi mântuit. A mântui o fiinţă omenească trebuie să fie util.[108]

Vick a concluzionat: El este mijlocul de răscumpărare în virtutea naturii Sale omeneşti.[109] Mai mult decât atât, natura umană a lui Isus este o mărturisire de credinţă. Pentru primii credincioşi se presupunea credinţă atunci când ajungeau la declaraţia explicită pe care o cerea ocazia, când, de exemplu ameninţarea Docetismului o punea la îndoială.[110] Dar desigur nu este atât de uşor să se vorbească corect despre Isus Hristos, care este atât Dumnezeu cât şi om, „Dumnezeu adevărat şi om adevărat” aşa cum L-a definit Conciliul de la Calcedon. Dar Vick întreba: Când cineva spune că în Isus Hristos, Dumnezeu şi omul sunt una, ce fel de unitate  înţelege?  Este corect chiar să se vorbească despre un „anume fel de unitate?”[111]

Pentru a înţelege această unitate, după părerea lui Vick, problema lui Isus Hristos trebuie considerată din două puncte de vedere: unul istoric, iar celălalt experimental. Prin aceste două abordări, Vick ajunge să definească Întruparea în termenii următori: Întruparea înseamnă că Dumnezeu participă la natura omenească. Aceasta înseamnă că deşi Isus este părtaş la structurile existenţei umane păcătoase ca şi cum ar fi modelat de om, El nu este biruit prin această participare... Prin El care este părăsit, Dumnezeu primeşte lumea la Sine. Aceasta este taina harului lui Dumnzeu - o taină experimentată de credincios atunci când vine să găsească credinţa în Dumnezeu şi când se împărtăşeşte de reînnoirea credinţei zi după zi. Când omul, păcătosul, părăseşte pe Dumnezeu, Dumnezeu găseşte o cale de a Se descoperi acelui om.[112]

Vick insista că în Hristos Dumnezeu şi omul sunt împreună. Termenul Întrupare exprimă o realitate obiectivă. În Isus omenirea este împlinită şi El devine primele roade, model, exemplar unic, mijlocitor, nu doar un simbol este potrivit... Limbajul care permite lui Isus să nu fie nici Dumnezeu adevărat şi nici om adevărat este „cu totul inacceptabil” Nimic nu trebuie să compromită natura umană reală a lui Isus. Nu trebuie să îngăduim nici un fel de hibridizare.[113]

Acesta era punctul de vedere al lui Vick cu privire la natura umană a lui Isus. Într-un anume sens el revine la definiţia Ellenei White: Totalitatea naturii Sale umane şi desăvârşirea divinităţii Sale alcătuiesc pentru noi un teren solid prin care putem fi aduşi la împăcarea cu Dumnezeu.[114]

Odată cu mărturia lui Edward Vick, deceniul 1970 ajunge la încheiere. În această perioadă hristologia pionierilor a fost reafirmată pe multe căi de către publicaţiile dominante ale Bisericii. Confruntaţi cu această învăţătură tradiţională reînviorată, oponenţii ei au încercat diferite formule de compromis, inclusiv o poziție de mijloc drept soluție pentru natura umană a lui Hristos. Această tendinţă a culminat în iunie 1985 cu publicarea simultană în revista Ministry a celor două interpretări contradictorii.

 

[1] Thomas A. Davis, Preludes to prayer, (Review and Herald Pub. Assn., 1906), p. 346.

[2] Ibid., Romans for the Every-Day Man, (Review and Herald Pub. Assn., 1971)

[3] Eric Claude Webster, în Crosscurrents in Adventist Cristology a făcut un studiu detaliat al hristologiei lui Herbert E. Douglass, pp. 347-428.

[4] H.E. Douglass, The Humanity of the Son of God is Everything to us, Review and Herald, 23 dec. 1971

[5] Idem., Jesus Showed Us the Possible, Review and Herald, 30 dec. 1971.

[6] Idem., The Demonstration that Settles Everything, Review and Herald, 6 ian. 1972.

[7] Ibid.

[8] Ibid.

[9] Vezi De ce cântau îngerii, Review and Herald, 21 dec. 1972; Emmanuel, Dumnezeu cu noi, 20 dec. 1973; Taina din staul, 19 dec. 1974

[10] Herbert E.Douglass către Bruno Steinweg, ian. 1986. Doctrina naturii umane  a lui Hristos printre Adventişti după 1950, (1986), p. 12.

[11] Idem., în Ministry, feb. 1972.

[12] Ibid.

[13] Întrebări despre doctrină, p. 650.

[14] Ministry, Supliment, feb. 1972, p. 5.

[15] Gordon M. Hyde în Review and Herald, 20 aug. 1974.

[16] Lecţiile Şcolii de Sabat, trimestrul l,  1974, p.3. Referințele din următoarele cinci note de subsol  au fost reprintate în această sursă.

[17] Ibid.

[18] E. G. White, Selected Messages, vol. 1, p. 267-268.

[19] Ibid., p. 247.

[20] Idem., Hristos Lumina lumii, p. 117.

[21] Idem., Review and Herald, 27 sept.  1906.

[22] Vezi Minutes of the Righteousness by Faith Commitee, feb. 1975.

[23] Robert J. Wieland şi Donald K. Short, 1888 Re-examinat, 1987

[24] Wieland, Ellen G. White Endorsement of the 1888 Message As Brought by Jones and Waggoner

[25] Review and Herald, 27 mai 1976.

[26] Ibid.

[27] Geoffey J. Paxton, Zguduirea Adventismului, 1977. Vezi Fritz Guy în Spectrum, iul. 1978, pp. 28-60. Vezi de asemenea David P. Duffie, Theological Issues Facing the Adventist Church, 1975

[28] Arthur Leroy Moore, Theology in Crisis: A Study of Righteousness by Faith, 1980

[29] Cu privire la natura umană a lui Hristos vezi Moore, p. 242-292.

[30] Ibid., p. 23, nota l.

[31] Jack D. Walker,  Documentele Conferinţei de la Palmdale, 1976.

[32] Ibid., p. 36-41; Questions on Doctrine, pp. 647-660

[33] Desmond Ford, citat în Gillian Ford, Natura umană a lui Hristos în mântuire, p. 8-9.

[34] Desmond Ford, Documentele Conferinţei de la Palmdale, p. 36.

[35] Periodicul Evangelica, publicat de studenți ai Universității Andrews care erau adepți ai lui Ford, este un exemplu. Acesta pune în mod sistematic în opoziție ʺadventismul evanghelicʺ cu cel ʺtradiționalʺ.

[36] Vezi  documentul lui Desmond Ford prezentat la Conferinţa de la Glacier View în aug. 1980

[37] Steinweg (p. 12) menționează numele acelora care au aprobat publicarea manuscrisului lui Douglass: Pierson, Rampton, Nigri, Eva, Hyde, Lesher, Dower. Nu era o aprobare a tezei lui Douglass cu privire la natura umană căzută asumată de Domnul Hristos, ci mai degrabă un accept al publicării acesteia în lecțiile Școlii de Sabat în armonie cu spiriul Conferinței de la Palmdale. Părerea opusă a fost dată în lecțiile Școlii de Sabat din trim.1 1983. Vazi cap. 13 din cartea de față.

[38] Comentariul Biblic AZȘ, Comentariile E. G. White, vol.7, p. 970.

[39] E. G. White, Hristos Lumina lumii, p. 49, citat în Douglass Jesus, the Model Man, p. 3

[40] E. G. White, Hristos Lumina lumii,  p. 24, citat în Douglass Quarterly

[41] H. Douglass, Jesus, the Model Man, lecţia 2, secțiunea 6

[42] Comentariul Biblic AZȘ, Comentariile E. White, vol.7, p. 929, citat în Douglass Jesus, the Model Man

[43] H. Douglass, Jesus the Benchmark of humanity, Southern Pub. Assn., 1977

[44] H. Douglass, Edward Heppenstall, Hans K. LaRondelle, Merwin Maxwell,  Desăvârşirea. Posibilitate imposibilă, Southern Pub. Assn., 1977, vezi pp. 35-45.

[45] Ibid., p. 42.

[46] A. John Clifford şi Russel R. Standish Concepte conflictuale privitoare la Îndreptăţirea prin credinţă, Hartland Institute Publications, 1976; R.J. Wieland How Could Christ Be Sinless as a Baby? and Some Questions Regarding the Nature of Christ, 2nd edition, 1977; A.H.Olsen Think Straight About the Incarnation, 1977

[47] Kenneth H. Wood, Jesus – The God-man, Review and Herald, 5 mai 1977.

[48] Ibid., p. 12.

[49] Raport cu privire la Comitetul Îndreptăţire prin credinţă de la Palmdale. Vezi Review and Herald, 27 mai 1976

[50] Wood

[51] Ibid.

[52] Edward Heppenstall, Omul care este Dumnezeu, Review and Herald Pub. Assn., 1977

[53] Wood în Review and Herald, 22 dec. 1977.

[54] Ibid.

[55]Idem., în Review and Herald, 29 dec. 1977.

[56] Ibid.

[57] Ibid.

[58] Ibid.

[59] Ibid.

[60] Ibid.

[61] Ibid.

[62] Ibid.

[63] Ibid.

[64] Ibid.

[65] Ibid.

[66] Vezi Webster, p. 248-346.

[67] Heppenstall, p. 21.

[68] Ibid., p. 25.

[69] Ibid., p. 22.

[70] Ibid., p. 74.

[71] Ibid., p. 126.

[72] Ibid.

[73] Ibid., p. 136-137.

[74] Ibid., p. 138.

[75] Ibid., p. 154.

[76] Ibid., p. 162.

[77] J. R. Spangler în Ministry, apr. 1978.

[78] Ibid.

[79] Ibid.

[80] Ibid., p. 23.

[81] Ibid.

[82] Thomas A. Davis A fost Isus în realitate ca noi?, Review and Herald Pub. Assn., 1979

[83] Ibid., p. 2.

[84] Ibid., p. 24.

[85] Ibid., p. 25.

[86] Ibid., p. 30-31.

[87] Ibid., p. 32

[88] Wood în Review and Herald,  29 dec. 1977. Vezi capitolul 12 din cartea de față.

[89] Davis,  A fost Isus în realitate ca noi?,  p. 35.

[90] Ibid.,  p. 37.

[91] Ibid., p. 46.

[92] E. G. White, Manuscris 94, 1893.

[93] Idem., în Signs of the Times,  2 aug. 1905.

[94] Idem., Hristos Lumina lumii, p. 112.

[95] Davis A fost Isus în realitate ca noi?, p. 53.

[96] Ibid.

[97] Ibid., p. 97.

[98] După 5 ianuarie 1978 Review and Herald s-a numit Adventist Review.

[99] William C. Johnsson, În deplină încredere: Epistola către Evrei vorbeşte zilelor noastre (Southern Pub. Assn., 1979

[100] Ibid., p. 11.

[101] Ibid., p. 55.

[102] Ibid., p. 57.58.

[103] Ibid., p. 61.

[104] Ibid., p. 63-64.

[105] Ibid., p. 73, nota 11.

[106] Vezi capitolul 14

[107] Edward W. H. Vick, Let me assure You (Pacific Press Pub. Assn., 1968); Jesus, the Man (Southern Pub. Assn., 1979)

[108] Idem., Jesus, the Man, p. 53.

[109] Ibid., p. 54.

[110] Ibid., p. 57.

[111] Ibid., p. 93.

[112] Ibid., p. 94.

[113] Ibid., p. 94-95.

[114] E. White, Scrisoarea 35, 1894, citată în Comentariul Biblic AZȘ, Comentarii E.G. White, Vol. 7-A, p.187