Apogeul controversei
Copiază link

Apogeul controversei

După mai mult de 25 de ani de controversă cu privire la natura umană a lui Hristos în mod normal ar fi trebuit să urmeze o perioadă de scădere a tensiunii. Însă, din contra, discuțiile s-au accentuat în perioada 1980-1985.

În timp ce hristologia tradiţională câştiga popularitate, noua teologie părea să piardă teren, provocându-i pe susţinători să caute argumente noi. În faţa criticilor tot mai presante, susţinătorii noii teologii au încercat să armonizeze cele două poziţii opuse, ca şi când acestea aveau o valoare şi un merit egal.

Un apărător zelos al hristologiei tradiţionale

 Aşa cum am arătat deja, Wieland şi Short au fost primii care au atras atenţia bisericii la noile interpretări cu privire la persoana şi lucrarea lui Hristos.[1] Pentru a studia chestiunea, Conferinţa Generală a numit un comitet special, ale cărui cercetări au fost publicate în raportul Conferinţei de la Palmdale. Foarte nemulţumit de rezultate, Wieland a căutat să clarifice problema publicând în anul 1977 o carte intitulată Cum putea Hristos să fie fără păcat ca un copilaş?[2] În anul 1979 a scris din nou ca să răspundă unor întrebări adiţionale cu privire la hristologia tradiţională.[3]

Deoarece fusese misionar, Wieland era versat în problemele obiceiurilor africane. A fost invitat înapoi în Africa cu scopul expres de a pregăti la faţa locului o varietate de cărţi care să fie oferite pentru nevoile spirituale ale creştinilor din continentul sub-saharian. Pe când era în Africa el a publicat (1981) o carte intitulată Legătura întreruptă.[4]

În prefaţă Wieland declarase că scopul cărţii lui era să încerce clarificarea unor contradicţii aparente sau presupuse cu privire la subiectul naturii umane a lui Hristos. Divinitatea totală a lui Hristos este fundamentală şi trebuie bine înţeleasă. Singura noastră problemă în discuţie este Ce fel de natură umană a luat sau Şi-a asumat Isus la întrupare. Că Şi-a păstrat deplina divinitate la întrupare, nu este nicio îndoială.[5]

Wieland a recunoscut că păreau să fie unele contradicţii în unele declaraţii ale lui Ellen White în ce priveşte natura lui Hristos, dar atunci când declaraţiile sunt studiate în context, paradoxurile demonstrează că ea a luat în serios propriile sfaturi, de a fi cu grijă, cu foarte mare grijă atunci când se zăboveşte asupra naturii umane a lui Hrisos. Ea n-a evitat subiectul  şi nici noi n-ar trebui să o facem, căci el este totul pentru noi, este lanţul de aur care leagă sufletele noastre de Hristos şi prin Hristos, de Dumezeu. Nu trebuie să fie nici o ruptură în acest lanţ.[6]

Pentru Wieland, probabil cea mai clară şi cea mai frumoasă prezentare a lui Hristos ca Dumnezeu cu noi din vremurile apostolice se găseşte în solia de la 1888 cu privire la neprihănirea lui Hristos. Dar această solie conţinea o piatră de poticnire pentru mulţi care se temeau că va fi violată inocenţa lui Hristos. Dar Wieland afirmă: Absolut deloc! Mesagerii de la 1888 au susţinut că neprihănirea lui Hristos a fost trăită de El într-o natură umană identică cu a noastră şi că atunci cînd poporul lui Dumnezeu înţelege cu adevărat şi primeşte această „neprihănire prin credinţă”, ei vor fi făcuţi în stare să biruiască aşa cum a biruit Hristos.[7]

Wieland a pus 32 de întrebări şi a răspuns cu Scriptura şi cu declaraţiile lui Ellen White. Mai întâi, Wieland a arătat că nu era nici o contradicţie  internă în Biblie cu privire la natura umană a lui Hristos.[8] Apoi a demonstrat că Ellen White nu s-a împotrivit niciodată învăţăturilor lui Waggoner şi Jones în acest domeniu.[9] El a continuat să arate că scrisorile scrise lui Baker în anul 1895 n-au fost trimise cu intenţia de a discredita punctul lor de vedere.[10] Analiza făcută de el unor documente cuprinse în scrisoarea lui Baker a descoperit că ele nu erau contrare învăţăturilor lui Ellen White găsite în alte scrieri.[11]

Wieland a răspuns la o serie de întrebări din partea oamenilor care nu puteau accepta  noţiunea că Isus ar fi putut trăi o viată fără păcat într-o natură umană căzută. Nu numai că el aşează unele citate cuprinse în Întrebări despre doctrină în contextul lor firesc, dar a respins unele declaraţii eronate, ca acestea: Isus Şi-a asumat natura umană fără păcat, arătând că însăşi Ellen White n-a scris niciodată aceste cuvinte; ele sunt doar presupunerile editorilor.[12] Pe scurt, acest studiu conţinea răspunsuri detaliate la multe întrebări de bază care pot fi ridicate cu privire la natura umană a lui Hristos.

În anul 1893 editura Pacific Press a publicat cartea Aurul curăţit prin foc,[13] în care Wieland explica ce anume trebuia să aibă Hristos pentru a fi înlocuitorul nostru adică „aur curăţit prin foc” aşa cum sugerează titlul. De fapt, după părerea lui Wieland, Hristos nu poate fi Înlocuitorul nostru dacă nu a făcut faţă ispitirilor noastre aşa cum le întâmpinăm noi. El trebuie să se întâlnească cu vrăjmaşul nostru pe terenul lui, în vizuina lui şi acolo să-l distrugă.[14]

Comentând mai târziu Romani 8:3-4, Wieland scria: Cuvântul lui Pavel „asemănare”, nu poate însemna ne-asemănare, căci ar fi o înşelătorie monstruoasă ca Hristos să pretindă condamnarea păcatului în trup, trup în care Pavel spune că suntem vânduţi păcatului, unde operează legea păcatului, dacă ar fi contrafăcut întruparea, luând numai ceea ce părea a fi trupul nostru păcătos, dar care n-a fost deloc cel real... Pavel foloseşte cuvântul ASEMĂNARE (pe drept) pentru a arăta realitatea identităţii depline a lui Hristos cu noi declarând categoric că în nici un fel El n-a participat la păcatul nostru. Biruinţa glorioasă a lui Hristos rezidă în faptul că El a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi, dar fără păcat (Evrei 4:15).[15]

Ca o concluzie logică a acestei „biruinţe”, Wieland încuraja pe cititorii lui să cucerească ispita aşa cum a făcut Hristos: Nu contează cine eşti sau de unde eşti, poţi şti că Cineva a stat exact în locul tău, totuşi fără să păcătuiască. Priveşte la El! Vezi-L, cu toţi acei nori de dezamăgire împrăştiaţi de adevărul neprihănirii Sale. Crede că păcatul care te ispiteşte a fost condamnat în trup. Tu poţi birui, prin credinţa în El.[16]

Noua hristologie în studiile Școlii de Sabat

Aşa cum am declarat mai înainte, studiile Şcolii de Sabat pregătite pentru anul 1977 de către Herbert E. Douglass învăţau că Hristos Şi-a asumat natura umană a lui Adam după cădere. În contrast cu acestea, studiile pregătite pentru primul trimestru al anului 1983 de Norman R. Gulley, profesor de Biblie la Southern Missionary College, învăţa că natura spirituală a lui Hristos era dinainte de cădere, dar natura fizică era de după cădere. Sigur că Gulley încerca să dovedească că cele două căi de înţelegere a naturii umane a lui Hristos în realitate le cuprindea pe amândouă. Pentru a-şi susţine punctul de vedere, Gulley explică această teorie a extinderii în amănunt în cartea sa Hristos, Înlocuitorul nostru.[17] Adventiştii de Ziua a Șaptea cred că Isus Hristos a fost Dumnezeu deplin şi om deplin. Dar noi putem privi la expresia „om deplin” în două feluri. Isus a avut fie a) o natură umană necăzută ca aceea pe care o avusese Adam înainte de cădere, fie b) natura umană căzută. Care este cea corectă? El le-a luat pe ambele. Căci Hristos a luat natura spirituală a omului dinainte de cădere, iar natura fizică a omului după cădere.[18]

Gulley a încercat o sinteză a celor două interpretări. El pretindea că este susţinut de Ellen White. El scria: Dacă ea apără natura Sa fără păcat atunci este apărată natura Lui înainte de cădere. Dacă apără natura Sa umană limitată atunci este apărată natura Sa după cădere.[19]

Explicaţia poate părea la început atractivă. În fond, ea are meritul împăcării celor două idei. Dar alţii pot argumenta că ea crează şi mai multă confuzie când atribuie lui Hristos două naturi umane ca adaus la natura Sa divină. În scrisorile venite de la cititori, comentariile şi obiecţiile sunt evidente. Una dintre ele este şi cea a lui Donald K. Short:

Ellen White nu pronunţă nici un singur cuvânt despre natura dinainte de cădere a lui Hristos. Şi a lăsa să se înţeleagă aşa ceva înseamnă să punem cuvinte în gura ei şi să promovăm astfel confuzia. Nu există nici un loc unde ea să separe pe Isus de poporul Său şi să încerce un „echilibru” între natura Sa prelapsariană şi cea postlapsariană. Cum se îndrăzneşte să se promoveze acest fel de confuzie  în numele „unităţii în cadrul bisericii noastre?”[20]

Herbert Douglass a trimes două articole editorului de la Adventist Review, ambele spre a fi publicate de Crăciunul anului 1983 sub titlul semnificativ De ce au cântat îngerii deasupra Betleemului?[21] Fără să schimbăm întregul punct de vedere al lui Douglass, notăm lista lui de expresii distincte împrumutate atât de la Ellen White cât şi de la autori cunoscuţi.

Cu toate că Isus... a luat „natura noastră păcătoasă”, „locul căzut al lui Adam”, „natura umană...în asemănarea trupului păcătos și a fost ispitit de Satana asemenea tuturor oamenilor”, „natura lui Adam, păcătosul”, „natura ofensatoare a omului”şi alte expresii asemănătoare, aceşti scriitori sunt toţi de-acord că acest lucru nu l-a forțat pe Isus să păcătuiască în gând sau în faptă. El a rămas nepătat chiar dacă ispitele au venit din interior și exterior.[22] 

Alte obiecții i-au fost aduse direct lui H. F. Rampton, diriginte al Școlii de Sabat la nivelul Conferinței Generale. Una dintre acestea (19 ian. 1983) a fost trimisă de către membrii unei biserici din California. Ei și-au exprimat îngrijorarea pentru gravele erori doctrinare introduse subtil prin intermediul studiilor biblice trimestriale. Credem că aceste studii au fost înadins „îndulcite” tocmai pentru a-i pregăti pe membrii să accepte noi concepte teologice diferite de cele tradiționale despre care știm că sunt bazate pe Biblie și Spiritul Profetic. [23]

Studiul din 15 ianuarie lasă în confuzie natura umană a lui Isus și întruparea Sa dar acceptă natura dinainte de cădere.[24] Și alegerea pasajelor din Ellen White a fost criticată: Doctrina naturii necăzute este vitală pentru noua teologie. Satan a fost hotărât a introduce noi erori în biserică. În 1950 acesta a lucrat printr-un grup de teologi pentru aceasta, dar biserica s-a opus. Oare nu sunt aceste noi studii ale Școlii de Sabat o nouă încercare a lui pentru a-și împlini planurile?[25]

Revista Solia Adevărului Prezent, chiar dacă nu era o revistă sponsorizată denominațional, a redat câteva din scrisorile celor scandalizați de introducerea acestor lucruri în studiile Școlii de Sabat. Cu gândul de a reprezenta corect fundamentele mișcării advente[26], numărul din martie 1983 a fost în întregime dedicat reafirmării hristologiei tradițional adventiste. Pentru aceasta, articolele au fost redactate de autori precum Herbert Douglass și Dennis Priebe.

Glasul Adevărului Prezent

Articolul lui Herbert Douglass purta titlul Omul model. De fapt, în acest articol nu era nimic altceva decât ce spusese mai înainte. Scopul nu era de a prezenta adevăruri noi, ci să le reamintească pe cele vechi.

Douglass scrisese: Dumnezeu n-a venit jumătate de cale pe pământ, în încercarea de a răscumpăra pe bărbaţi şi pe femei; El n-a venit ca un înger plin de simpatie sau chiar ca un superman impregnat cu toate slăbiciunile şi necazurile omenirii. Scara de la cer la pământ a atins tot drumul în jos acolo unde se găsesc păcătoşi. Dacă scara aceea n-ar fi ajuns cu o singură treaptă la pământ, noi am fi fost pierduţi. Dar Hristos ajunge acolo unde suntem. El a luat natura noastră şi a biruit astfel ca şi noi să luăm natura Sa să putem birui (HLL, p. 311, 312).[27]

În mod natural scopul articolului lui Douglass era să arate că Isus a intrat în familia omenească luând aceaşi natură ca toţi „descendenţii lui Avraam”... Isus cel real a fost un Om real, cu deosebirea că El n-a păcătuit.[28] Însă a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi. Pentru a-şi susţine punctul de vedere, Douglass a citat cele mai puternice declaraţii ale lui Ellen White cu privire la subiect.

Printre altele, Douglass a reamintit răspunsul ei dat acelora care susţinuseră că dacă Isus ar fi avut aceeaşi natură ca a tuturor oamenilor, ar fi căzut în faţa ispitelor. Dacă El n-ar fi avut natura omului, n-ar putea fi exemplul nostru. Dacă n-ar fi fost părtaş la natura noastră, n-ar fi fost ispitit ca omul. Dacă n-ar fi fost posibil să se supună ispitei, n-ar putea fi ajutorul nostru. A fost o realitate solemnă că Isus a venit să ducă luptele ca om în favoarea omului. Ispitirea şi biruinţa Lui ne spun că natura omenească trebuie să copieze Modelul; omul trebuie să devină părtaş de natură divină (Mărturii Selectate, vol.1, p. 408).[29]

Articolul lui Dennis Priebe, care pe timpul acela era profesor de Biblie la Pacific Union College din California, merită de asemenea atenţia noastră. În ceea ce îl priveşte pe el doctrina centrală, problema care determină direcţia ambelor sisteme de credinţă, temelia şi premiza întregii controverse, este întrebare: „Ce este păcatul?” Vedeţi, Evanghelia vorbeşte despre felul cum suntem mântuiţi din păcat. Păcatul este acela care ne-a pierdut iar Evanghelia este vestea bună despre felul cum Dumnezeu ne răscumpără din păcat. Majoritatea dintre noi am presupus că ştim ce este păcatul fără să ne luăm timp să-l definim.[30]

Mai întâi Priebe a ridicat problema păcatului originar. Potrivit reformatorilor, păcatul originar este pur şi simplu credinţa că suntem vinovaţi datorită naşterii noastre ca fii şi fiice ale lui Adam. Această doctrină ne învaţă că suntem vinovaţi prin natura noastră înainte de orice alegere a binelui sau răului.[31] Priebe remarca în consecinţă: Din acest punct de vedere slăbiciunea, nedesăvârşirea şi tendinţele sunt păcat. Este un punct interesant şi semnificativ faptul că reformatorii şi-au construit doctrina despre păcatul originar pe premiza predestinaţiei... Deci este un lucru ciudat că în timp ce predestinaţia a fost respinsă de majoritatea creştinlor de astăzi, păcatul originar este încă văzut ca temelie pentru învăţătura evanghelică corectă.[32]

Desigur El (Isus) trebuie să fi avut o natură curată, cu totul diferită de natura pe care tu şi cu mine le moştenim prin naştere... Datorită credinţei că natura păcătoasă implică vinovăţie în ochii lui Dumnezeu, este absolut imperativ ca Hristos să nu aibă nici o legătură cu natura noastră păcătoasă.[33]

Concepţia lui Priebe cu privire la natura păcatului a fost cu totul deosebită. În concepţia lui păcatul nu este modul în care omul există, ci modul în care omul alege să fie. Păcatul apare atunci când mintea consimte la ceea ce i se pare de dorit şi în felul acesta rupe legătura cu Dumnezeu. A vorbi despre vinovăţie în termenii unei naturi moştenite înseamnă să trecem cu vederea categoria importantă a responsabilităţii. Vinovăţia pătrunde numai atunci când ne-am unit voinţa cu răzvrătirea omenirii împotriva lui Dumnezeu. Păcatul are de-a face cu viaţa omului, cu rebeliunea împotriva lui Dumnezeu, cu neascultarea voită şi cu întreruperea legăturii cu Dumnezeu. Păcatul are de-a face cu voinţa omului şi nu cu natura lui. Dacă răspunderea pentru păcat trebuie să aibă vreun sens atunci nu poate fi afirmat că natura căzută a omului îl face automat vinovat de păcat. Inevitabilitatea şi responsabilitatea sunt concepte care se exclud reciproc în sfera morală. Astfel păcatul este definit ca fiind alegere de bună voie de a se răzvrăti împotriva lui Dumnezeu în cuvânt, gând şi faptă. În această Evanghelie, păcatul este alegerea noastră voită de a exercita natura noastră căzută în opoziţie cu voia lui Dumnezeu.[34]

Priebe a aplicat definiţa lui cu privire la păcat naturii lui Hristos, deoarece el scrie: Dacă păcatul nu este o natură ci o alegere, atunci Hristos putea moşteni natura noastră căzută, fără ca prin aceasta să devină păcătos. El a rămas mereu fără păcat deoarece alegerea Sa conştientă era totdeauna ascultarea de Dumnezeu, nepermiţând niciodată naturii Sale căzute să-i controleze alegerile. Moştenirea Lui era aceeaşi ca şi moştenirea noastră, fără să fie nevoie să recurgă la o intervenţie specială a lui Dumnezeu care să împiedice pe Isus să primească plinătatea naturii omeneşti de la Maria. Hristos a primit de bună voie umilinţa coborârii nu numai la nivelul omului necăzut, ci la nivelul la care omul căzuse prin păcatul lui Adam şi prin păcatele generaţiilor succesive. Omul nu era la starea lui Adam înainte de cădere, astfel că  ceva mult mai drastic era necesar pentru ca efectele căderii lui Adam să fie biruite. Hristos a trebuit să coboare până la adâncimile la care căzuse omenirea şi în persoana Sa să ridice omenirea din adâncimile ei la un nivel nou de viaţă. Hristos a coborât din cele mai înalte locuri până la cele mai mari adâncimi, ca să ne ridice, să fie Mântuitorul nostru.[35]

Apoi Priebe a trecut în revistă ce s-ar fi întâmplat dacă Isus Şi-ar fi asumat o natură umană perfectă, sau natura lui Adam înainte de cădere. El ar fi rămas neatins de Cădere; atunci n-ar mai fi putut sta alături de omul în nevoie, ar fi fost o prăpastie uriaşă între Isus şi aceia pe care îi reprezenta înaintea lui Dumnezeu... Dacă Isus şi-ar fi asumat natura umană desăvârşită ar fi acoperit prăpastia dintre Dumnezeu şi om, dar prăpastia dintre omul căzut şi cel necăzut ar fi trebuit să fie acoperită.[36]

Dacă însă, adăugă Priebe, Hristos s-a împărtăşit de natura noastră umană căzută, atunci lucrarea Sa de mijlocire acoperă întreaga prăpastie, de la omul căzut în nevoia lui teribilă şi până la Dumnezeu. Numai intrând în situaţia noastră, în cel mai profund şi deplin sens şi identificându-Se în totul cu noi, putea fi Mântuitorul nostru. Orice altă stare în afară de trupul căzut ar fi fost contestată imediat de vrăjmaşul şi ar fi influenţat gândirea întregului univers.[37]

Felul acesta de a înţelege natura umană a lui Hristos, scria Priebe, a fost proclamat de Waggoner şi Jones şi susţinut clar de Ellen White. De fapt, această înţelegere a vieţii lui Hristos a fost puterea soliei - Domnul Isus Hristos a fost loial lui Dumnezeu în trup căzut.[38]

Luând în considerare aplicarea practică a soliei îndreptăţiri, Priebe a abordat-o pe două fronturi: De aici solia Evangheliei se mută la situaţia noastră. Evanghelia este vestea bună cu privire la caracterul lui Dumnezeu, că Dumnezeu iartă şi reface. Evanghelia este atât declaraţia lui Dumnezeu că putem sta drepţi în meritele lui Hristos şi a naşterii din nou, astfel încât treptat putem fi restatorniciţi după chipul Său. Evanghelia este atât un verdict legal cât şi o putere transformatoare. Unirea cu Hristos este cheia spre credinţa prin care trebuie să aibă loc îndreptăţirea. Evanghelia  include îndreptăţirea, o unire cu Hristos prin credinţă, pe temeiul căreia suntem declaraţi drepţi şi sfinţirea, o creştere tot mai asemănătoare cu El prin exercitarea zilnică a unei credinţe care creşte continuu şi pe baza căreia suntem făcuţi drepţi.[39]

În anul 1985, Priebe a dezvoltat în amănunt fiecare din argumentele sale într-o carte publicată de Pacific Press, intitulată Faţă în faţă cu adevărata Evanghelie.[40] Cităm doar o remarcă: Ca biserică nu ne-am definit credinţa noastră în aceste trei domenii critice – păcatul, Hristos şi desăvârşirea. Şi din cauza neclarităţii noastre şi a vederilor noastre în aceste domenii, am rătăcit în pustiul teologic al nesiguranţei şi al frustrării în aceşti patruzeci de ani. Mai mult, deoarece am întreţinut vederi contradictorii în aceste domenii, n-am fost în stare să definim clar solia şi misiunea noastră.[41]

Contrastul dintre diferitele hristologii şi-au găsit clarificarea într-o excelentă teză de doctorat pe care Eric Claude Webster a susţinut-o la facultatea teologică a Universităţii Stellenbosch, Africa de Sud, şi publicată în anul 1984 sub titlul Curente contradictorii în hristologia adventistă.[42]

Curente contradictorii în hristologia adventistă

Asemenea unui chirurg experimentat, Eric Claude Webster,[43] a dezvăluit chiar inima hristologiei adventiste în lucrarea lui voluminoasă cu privire la acest subiect. În primul capitol, Webster a abordat problema hristologiei în diferitele ei contexte istorice. În capitolele următoare a analizat hristologiile a patru scriitori şi teologi adventişti: Ellen G. White, Ellet J. Waggoner, Edward A. Heppenstall şi Herbert Douglass. Doi dintre ei reprezentând epoca pionierilor şi doi contemporani. În capitolul final el şi-a rezumat gândurile cu privire la aceste patru hristologii care sunt desigur reprezentative pentru diferitele curente şi contra curente.

Am examinat deja poziţia propusă de către fiecare din aceşti autori şi vom evita repetarea lor aici. De un interes deosebit se bucură concepţia unică a lui Webster cu privire la controversa privitoare la natura umană a lui Hristos. De exemplu, el a clasificat  hristologiile lui Ellen White şi Heppenstall ca fiind ontologice; a lui Waggoner ca fiind speculativă şi a lui Douglass ca funcţională.

Webster a extras ceea ce a considerat a fi factor dominant din fiecare. Pentru  Ellen White, Waggoner şi Heppenstall, a fost persoana lui Isus în timp ce la Douglass a fost lucrarea Lui. În ceea ce priveşte obiectivul principal urmărit de fiecare, el a apreciat că Ellen White s-a concentrat asupra manifestării caracterului lui Dumnezeu, în timp ce Waggoner a subliniat desăvârşirea sfinţeniei în om; Heppenstall a urmărit obiectivul salvării iar Douglass a accentuat asemănarea cu Hristos.

În ceea ce priveşte natura lui Isus, Webster a confirmat analizele făcute de noi mai ales în ce priveşte pe fiecare din aceşti autori. Totuşi concluziile cu privire la Ellen White s-au deosebit în anumite puncte: În ce priveşte păcatul, descoperim că Ellen White Îl prezintă pe Isus venind pe pământ în natura omului de după cădere cu toate „slăbiciunile inocente şi cu toate scăderile omului”, împreună cu păcatul şi vina lumii atribuite Lui.[44]

Apoi Webster a reafirmat poziţia postlapsariană a lui Ellen White. Însă a menționat unele slăbiciuni inocente în același citat ca şi când această expresie ar fi venit de la Ellen White. Iar în ce priveşte cuvântul înlocuitor ea nu l-a folosit nicodată în nici una din scrierile ei.

Prezentându-şi punctul de vedere personal, Webster părea să fie de acord în principiu cu Heppenstall.[45] El scria: La întrupare, Isus Hristos Şi-a exercitat autoritatea ca să fie Dumnezeu deplin şi... natura Sa omenească pentru ca să fie om deplin. Dar mai pe sus de toate, Isus Hristos a venit în lume în natura lui Adam după cădere şi nu înainte de cădere. El Şi-a asumat natura umană afectată de legile eredităţii şi supusă slăbiciunilor, infirmităţii şi ispitei.[46] Totuşi, adaugă Webster venind în natura umană căzută, Isus n-a fost infectat de păcatul originar şi S-a născut fără nici o tendinţă şi înclinaţii către păcat, deci nu trebuie să avem înţelegeri greşite cu privire la lipsa de păcat absolută.[47] Cu toate acestea, Isus Hristos a ales de bună voie să-Și asume nu numai o natură ca a noastră în toate aspectele, în afară de păcat, ci şi o situaţie comună de suferinţă, înstrăinare şi de pierzare, venind în trup muritor şi luând în locul nostru vina, pedeapsa şi despărţirea.[48]

Studiul lui Webster este o mină de aur pentru cei care doresc o înţelegere mai bună a problemei actuale din inima controversei din Biserica Adventistă. Poziţia lui în favoarea naturii de după cădere a lui Hristos constituie un vot pozitiv în favoarea hristologiei tradiţionale. Totuşi, unii ar putea vedea o contradicţie în poziţiile lui Webster. Pe de o parte el afirmă că Isus îşi asumă natura umană afectată de legea eredităţii în timp ce pe de altă parte afirmă că n-a fost infectat de păcatul original şi a fost născut fără tendinţe şi înclinaţii spre păcat. Obiecţiile noastre cu privire la aceia care declară că Hristos a fost fără tendinţe spre păcat şi a moştenit numai infirmităţi inocente se aplică şi lui Webster. De fapt, aceste declaraţii nu sunt nici biblice şi nici în armonie cu învăţăturile lui Ellen White.

Cele două hristologii faţă-n faţă

Ca răspuns la controversă, J. Robert Spangler, editor al revistei Ministry a cerut celor doi teologi, fiecare dintre ei specialist pe subiect, să-şi prezinte punctele de vedere în fața pastorilor Adventişti. Într-un editorial (iunie 1985), scria: Timp de câţiva ani am evitat intenţionat să găzduim în jurnalul nostru ceva care are de-a face cu natura lui Hristos. Editorialul meu din Ministry (aprilie 1978) a arătat lupta mea  cu acest subiect. Am arătat că am fost copleşit cu sentimente de nevrednicie în încercarea de a-mi exprima convingerile.[49] Însă, având în vedere faptul că sunt unii care cred cu sinceritate că biserica se va prăbuşi sau se va ridica în înţelegerea ei cu privire la Hristos şi natura Lui şi având în vedere discuţiile continue prin literatură și dialog verbal, simt că ambele părţi ale acestei probleme trebuie cercetate din nou. De aceea, vă supunem spre studiere încă două articole ale teologilor adventiști.[50]

Spangler s-a străduit să accentueze linia comună în cele două interpretări. Amândouă părţile cred că Domnul nostru a fost om deplin şi Dumnezeu deplin; că El a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi; că El putea să cadă în păcat, părăsind astfel întregul plan de salvare, dar că El niciodată n-a săvârşit păcat. (Se pare că într-o mare măsură deosebirea de vederi poate fi atribuită înţelegerilor diferite cu privire la natura păcatului. Se pare că acestea se deosebesc mult mai puţin decât se credea).[51]

După revizuirea punctelor comune, editorul a cântărit câteva întrebări fundamentale asupra cărora să se axeze dezbaterea. A început Domnul în natura Sa umană acolo unde au început şi ceilalţi copii ai lui Adam? A luat Hristos asupra Sa  natura umană dinainte sau după cădere? Dacă neamul omenesc a fost afectat de căderea lui Adam şi a Evei, a fost şi Hristos afectat în acelaşi fel sau a fost scutit? Dacă Hristos a acceptat natura umană fără păcat, a avut El vreun avantaj faţă de noi? A luat El, ca înlocuitor, asupra Sa natura umană căzută? Dacă a luat natura umană căzută, elementul „căzut” a avut legătură numai cu partea fizică, nu şi cu caracterul Său moral? Este posibil să se rezolve problema naturii lui Hristos cu care s‑a luptat biserica creştină timp de 2000 de ani? Este necesar să avem o înţelegere definitivă şi corectă a naturii lui Hristos ca să fim mântuiţi? A trebuit Hristos să ia natura noastră căzută (fără să păcătuiască, desigur) astfel ca creştinii să trăiască o viaţă nemânjită aşa cum a trăit El?[52]

Acestea au fost întrebările la care cei doi teologi au trebuit să răspundă. Pentru a nu fi influenţaţi de cititori, cele două prezentări au fost publicate sub pseudonime. În numărul următor au fost dezvăluite numele adevărate: Norman R. Gulley şi Herbert E. Douglass.

1. Gulley: Natura umană înainte de cădere

Gulley a apărat poziţia prelapsariană. Dar contrar obiceiului acelora care împărtăşeau vederea lui, el nu şi-a întemeiat poziţia pe baza declaraţiilor lui Ellen White. Prezentarea lui se baza în esenţă pe studiul exegetic al versetelor hristologice ale Bibliei.[53] El credea că orice adevăr doctrinal trebuia să fie întemeiat pe Scriptură.

Gulley a făcut un studiu lingvistic şi teologic pentru a defini sensul cuvintelor greceşti Sarx, Hamartia, Isos, Homoioma, Monogenes şi Prototokos şi semnificaţia expresiilor urmaşii lui Avraam (Evrei 2:16) şi urmaşii lui David (Rom. 1:3) cu scopul următor: Prin cercetare vom prezenta dovada doumentată că Isus a luat o natură umană fără păcat la naştere (spirituală) în timp ce a avut o natură fizică asemănătoare cu a acelora din vremea Lui.[54]

Doar un singur text, susţinea el, lega direct trup şi păcat: Păcatul locuieşte în mine (Rom. 7:17). De aceea „sarx” nu înseamnă în mod necesar „păcătos”... În 1 Timotei 3:16 nu este cuvântul „Soma”, ci „Sarx”. El înseamnă mai degrabă întrupat, nu păcătos.[55]

Apoi Gulley a discutat sensul cuvântului asemănare din Romani 8:3, Filipeni 2:7 şi Evrei 2:17 pentru a ajunge la concluzia că Isus a fost numai asemănător altor fiinţe umane, având un trup omenesc fizic şi  nu acelaşi cu al altor oameni, căci numai El a fost fără păcat în relaţia Sa spirituală cu Dumnezeu.[56]

Discutând despre păcat, Gulley considera că el nu poate fi definit doar ca un „act”. Aceasta este o definiţie prea superficială. Deşi păcatul include alegeri greşite, faptele şi chiar gândurile (vezi Mat. 5:28), el include şi natura. Dacă nu ne-am fi născut păcătoşi n-am fi avut nevoie de un mântuitor până la primul act sau gând păcătos. O astfel de idee face un deserviciu teribil urmărilor tragice ale păcatului şi a misiunii lui Hristos ca unicul Mântuitor pentru fiecare fiinţă omenească (Ioan 14:6; Fapte 4:12).  Aceasta mai înseamnă că dacă Isus a venit cu o natură păcătoasă şi totuşi a rezistat, atunci poate şi altcineva va face la fel şi acea persoană n-ar mai avea nevoie de Isus să-l salveze.[57]

Citând Ps. 51:7; 22:10; 139:13, Gulley a argumentat că toţi sunt păcătoşi cu excepţia lui Hristos. Faptul că Isus a fost fără păcat nu justifică imaculata concepţie. Însă dacă Dumnezeu poate să realizeze un aşa act salvator pentru o fiinţă omenească, de ce nu o poate face pentru toţi? Aceasta L-ar fi scutit pe Hristos de toată groaza de a deveni om. Pe lângă aceasta, dacă Maria ar fi devenit imaculată fără Hristos, aceasta pune în discuţie misiunea lui Hristos.[58]

După declaraţiile biblice, Isus a fost „unic” (Monogenes); „primul născut” (Prototokos). Cu siguranţă că aceste expresii nu trebuie interpretate literal, a specificat Guley. Acestea înseamnă  că El a fost unul de acest fel, unic. Misiunea Sa era să devină noul Adam, noul prim născut sau capul neamului omenesc. Aceasta îl califica să fie reprezentantul nostru, mare preot şi mijlocitor în marea luptă. Isus este exemplul nostru în viaţa Lui, dar nu în naştere... El a fost născut fără păcat ca să împlinească prima noastră nevoie de Mântuitor, când noi  ne naştem păcătoşi.[59]

După părerea lui Gulley, versetele care declară că Hristos este „urmaşul lui Avraam şi al lui David” nu vorbesc despre natura ci despre misinea Lui. Ele nu se ocupă cu tipul de trup în care El s-a născut (fără păcat sau păcătos)... Contextul este misiunea şi nu natura.[60] Niciodată până la moartea Sa, El care n-a cunoscut păcat, S-a făcut păcat pentru noi (2Cor. 5:21). Niciodată mai înainte de momentul acela n-a adus păcatul despărţirea de Tatăl Său, care L-a făcut să strige: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” (Mat. 27:46). Omul Isus a devenit păcat pentru noi în misiune la moarte şi nu în natură, la naştere.[61]

În Doxologia sa, Gulley a spus cu putere că hristologia este centrul şi inima teologiei, căci Isus Hristos este cea mai mare revelaţie a lui Dumnezeu pentru om. Ea este şi cea mai bună revelaţie a omului autentic pentru om. Isus Hristos a fost unic ca Dumnezeu cu noi, ci şi ca om cu noi. El a fost divinitatea fără păcat unită cu trupul omenesc slăbit de păcat, dar El a fost şi fără păcat în ambele naturi.[62]

Dar hristologia adevărată, explica Gulley, nu este completă numai cu adorarea, ascultarea şi cu lauda. Contemplând pe Hristos noi devenim asemenea Lui (2 Cor. 3:18). Astfel Gulley a concluzionat: Hristologia îşi atinge culmea în exclamaţia: „Trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2:20). Numai în această uniune dependentă poate Isus să fie omul nostru model - niciodată în natura Sa, la naştere.[63]

Nimeni nu-l va putea acuza pe Gulley că şi-a întemeiat demonstraţia numai pe Scripturi, în timp ce predecesorii lui şi le-au bazat în special pe scrierile lui Ellen White.[64] Însă exegeza lui se aseamănă cu cea care se găseşte la majoritatea teologilor protesanţi ortodocşi, care îl pune în contradicţie cu pionierii şi cu Ellen White.

2. Douglass: Natura umană după cădere

Herbert  Douglass a fost destul de corect atunci când le-a vorbit cititorilor că dacă ei ar fi trăit înainte de anul 1950 ar fi fost cu totul ignoranți față de controversa actuală. Căci până la trimestrul al treilea al sec. XX, cercetătorii adventişti au prezentat continuu pe Isus ca unul care a luat asupra Sa natura noastră căzută.[65]

Douglass a atras din nou atenţia cititorilor lui la întrebarea De ce? și nu la Cum?. După părerea lui, problema mântuirii nu este mai întâi cum a devenit Dumnezeu om, ci de ce. Fără nici o îndoială, întruparea este acoperită de taină. Dar taina priveşte cum au fost uniţi Dumnezeu cu omul, nu de ce.[66]

De fapt, problema pare ajunsă în impas până când întrebăm De ce a venit El pe calea pe care a venit. Dacă nu facem faţă corect acestei întrebări, toate celelalte subiecte biblice par să fie distorsionate.[67] Din contră, planul de mântuire apare în toată simplitatea lui atunci când se pune întrebarea: De ce acum 2000 de ani Isus, asemenea unui copil, a luat starea omenirii căzute şi nu a lui Adam „în nevinovăţia lui din Eden?”[68]

Mulţi teologi neadventişti au contestat poziția tradiţională prin care Hristos a luat natura lui Adam înainte de cădere şi au luat poziţia postlapsariană. Douglass a numit cam 15 dintre ei.[69]

Nicinul dintre aceşti bărbaţi, scria el, nu credeau că Hristos a păcătuit în gând sau în faptă sau, din cauză că a luat trupul păcătos căzut, a avut nevoie de un mântuitor. În general vorbind, termenul trup păcătos înseamnă condiţia umană în toate aspectele ei aşa cum a fost afectată de căderea lui Adam şi a Evei. O astfel de natură este susceptibilă la ispita atât dinăuntru cât şi din afară. În contrast cu dualismul grec care era răspândit în creştinătatea ortodoxă, trupul nu este rău nici nu păcătuieşte de la sine. Deşi trupul este amoral, el asigură echipamentul, ocazia şi locul pentru păcat, dacă voia omului nu este continuu ajutată de Duhul Sfânt. Însă o persoană născută cu trup păcătos, nu trebuie să fie un păcătos.[70]

Care sunt implicaţiile învăţăturii că Isus a avut o natură nepăcătoasă? A sugera că El a fost născut liber de slăbiciunile eredităţii este să coborâm pe aceeaşi cale pe care a început să meargă Romano-Catolicismul atunci când a confundat păcatul cu substanţa fizică... Nici o dovadă biblică nu sugerează că curentul eredităţii omeneşti a fost întrerupt între Maria şi Isus.[71]

Nimic nu arată mai bine solidaritatea lui Isus cu neamul omenesc decât modul Lui de a se prezenta sub numele de Fiul Omului (Matei 8:20; 24:27, etc) şi analogia pe care Pavel a stabilit-o între Hristos şi Adam (Rom. 5; 1Cor. 15). Mulţi consideră Rom. 5:12 ca dovadă că bărbaţi şi femeile se nasc păcătoşi, dar nu acesta este argumentul lui Pavel. El declară pur şi simplu un fapt sigur - curentul morţii a început cu Adam. Dar urmaşii lui Adam mor pentru că toţi oamenii au păcătuit... Susţinerea că Isus a luat natura lui Adam înainte de cădere pare să distrugă forţa paralelei lui Pavel şi principiul lui de solidaritate. Analogia lui Pavel Adam – Hristos devine relevantă pentru omenire şi pentru marea luptă numai dacă Isus este încorporat în natura umană căzută - numai dacă El întâlneşte păcatul în arena în care sunt toţi oamenii, „în Adam” şi a învins orice apel la slujire de sine fie că vine dinăuntru sau din afară. Isus a intenţionat ca aceia care sunt în El să fie uniţi cu rezultatele lucrării Sale mântuitoare. Dar ca să realizeze acest lucru El a trebuit mai întâi să fie unit corporal cu natura umană în starea ei căzută.[72]

Apoi Douglass spune că Pavel a fost foarte atent în alegerea cuvintelor din Rom. 8:3. De ce a zis el în acest caz, „en homoiomati sarkos hamartias” (în asemănarea cărnii păcătoase) şi nu simplu „en sarki hamartias” (în carne păcătoasă)?[73] Douglass a citat pe C. E. B Cranfield, profesor de teologie la Universitatea Durham: Nu trebuie pusă în discuţie absolut deloc intenţia... realitatea sarx hamartias lui Hristos, ci se atrage atenţia la faptul că, în timp ce Fiul lui Dumnezeu, Şi-a asumat în adevăr sarx hamartias, niciodată n-a devenit sarx hamartias şi nimic mai mult, nici chiar sarx hamartias introdus de Duhul Sfânt. Înţelegem gândul lui Pavel (privitor la folosirea lui homoioma) că este ceea ce Fiul lui Dumnezeu Şi-a asumat natura umană căzută, care este a noastră, dar că în cazul Său, acea natură umană căzută n-a fost niciodată întreagă a Lui - El n-a încetat niciodată să fie veşnicul Fiu al lui Dumnezeu.[74]

Analizând versetele hristologice din Epistola către Evrei (2:11-18; 4:15; 5:7-9), Douglass a arătat nevoia de un mare preot care să fie solidar cu omenescul. Una dintre principalele linii de argumentare în Evrei este că eficienţa marelui preot depinde de cât de strâns se identifică cu aceia pentru care mijloceşte. Isus este un mare preot desăvârşit datorită identificării Sale reale cu situaţiile grele ale oamenilor, fie ale duhului (ispitele) fie ale trupului (lipsurile şi moartea).[75] Căci n-avem un mare preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat... Să ne apropiem cu încredere... (Evrei 4:15-16).[76] Isus a fost biruitor având aceleaşi slăbiciuni şi dezavantaje comune tuturor oamenilor; de aceea bărbaţi şi femei pot fi şi ei biruitori cu acelaşi ajutor de care a depins şi El, dacă şi ei se apropie în vreme de nevoie.[77]

Pentru ca Hristos să fie un Mare Preot desăvârşit, Epistola către Evrei Îi cere ca Isus să fie una cu omul în orice privinţă din punct de vedere al echipamentului omenesc (principiul solidarităţii), dar El nu este una cu ei ca păcătos, adică din punct de vedere al performanţelor omeneşti (principiul neasemănării).... Prin Întrupare, Mântuitorul a devenit om în toate aspectele esenţiale; El a fost asaltat cu toate slăbiciunile omeneşti... Luând asupra Sa natura omului aşa cum era atunci când S-a întrupat, Isus a unit prăpastia dintre cer şi pământ, pe Dumnezeu cu omul. Făcând acest lucru, El a devenit scara care se sprijinea în cer şi plantată solid în pământ, una în care bărbaţii şi femeile pot avea încredere.[78]

Pentru Douglass, nu era nici o umbră de îndoială: Până în trimestrul al treilea al sec. XX, purtătorii de cuvânt adventişti au susţinut mereu că Isus a luat asupra Sa natura noastră căzută. Asemenea multor savanţi neadventişti şi ei se îngrozeau de concluzia ilogică să creadă că dacă Isus a luat natura umană căzută aceasta însemna că El a trebuit să fie păcătos. Astfel şi El ar fi avut nevoie de Mântuitor![79] Asupra lui Isus n-a fost nici o urmă de păcat - deoarece El n-a fost păcătos. El n-a avut niciodată o înclinaţie către rău deoarece n-a păcătuit niciodată. Ispite reale, tentaţii să satisfacă dorinţe legitime pe căi egoiste - fără îndoială că Domnul nostru a experimentat toate acestea cu toate posibilităţile de a sucomba. Dar nici măcar pentru o clipă n-a îngăduit Isus ca ispitele să se cuibărească şi să dea naştere păcatului. Şi El a dus lupte dure cu eu-l şi împotriva tendinţelor ereditare păcătoase, dar niciodată n-a îngăduit ca vreo înclinaţie să devină păcătoasă (vezi Iacov 1:14-15). El totdeauna a spus Nu, în timp ce toate celelalte fiinţe omeneşti au spus Da.[80]

În încheiere, Douglass a pus din nou întrebarea care ar trebui să îndrepte toate cercetările privitoare la natura umană a lui Isus: De ce a venit Isus pe pământ? Motivul pentru care a venit a determinat şi modul în care a venit - căci altfel venirea Sa nu şi-ar fi împlinit scopul. El a triumfat glorios aupra păcatului; El a devenit înlocuitorul potrivit, omul pionier, Modelul omenirii. Şi El a realizat toate acestea în circumstanţele cele mai rele, nefiind scutit de nimic, în aceeaşi ereditate pe care au moştenit-o bărbaţii şi femeile şi pe care a venit să-i mântuiască.[81]

Este interesant de notat că prezentarea lui Douglass, ca şi aceea a lui Gulley, este susţinută în întregime de versetele Noului Testament.  Însă pentru a dovedi că concluziile lui erau în armonie cu învăţătura tradiţională a bisericii, Douglass a enumerat 27 de autori adventişti cu declaraţiile lor de susţinere, împreună cu declaraţii ale lui Ellen White.[82]

Revizuirea reciprocă a tezelor şi a antitezelor

Editorul revistei Ministry a cerut celor doi scriitori să ofere o critică reciprocă articolelor în numărul din August 1985.[83]

Douglass a arătat că concepţiile lui Gulley au sosit pe scena Bisericii Adventiste abia în anul 1950. Consecinţele acestor schimbări au avut mult de a face cu traumele şi cu  disputele teologice pe care biserica le-a trăit în ultimii 30 de ani.[84]

Douglass a arătat că Gulley nu a făcut deosebirea între echipamentul uman moştenit şi performanţa în natura umană degenerată de urmările păcatului.[85] De fapt, ceeace Gulley a spus că este natura umană a lui Isus corespunde cu erezia Holy Flesh şi anume că Isus a luat natura lui Adam înainte de cădere. Membrii acelei mişcări credeau că Isus a primit de la Maria o natură fizică slăbită de păcat. Dar ei mai credeau că El a primit de la Duhul Sfânt natura spirituală dinainte de cădere, a lui Adam şi în felul acesta a anulat impactul deplin al legii eredităţii.[86] Astfel, o înţelegere greşită a întrupării a avut urmări practice nefericite, mai ales atunci când se încearcă împăcarea erorii cu adevărul.[87]

Cu privire la teoria mântuirii, Douglass considera că Gulley fusese influenţat puternic de hristologia lui. Motivul pentru care Isus a devenit om mi se pare că se poate înţelege doar din punctul de vedere al marii lupte – perspectivă care lipseşte în mare măsură în protestantismul ortodox ca şi în catolicism. Isus n-a venit să satisfacă un Dumnezeu ofensat care avea nevoie de sânge înainte de a putea ierta, sau să dovedească că Dumnezeu putea ţine legile lui Dumnezeu sau chiar că Adam putea să rămână ascultător.[88]

La rândul lui, Gulley a luat în râs argumentul lui Douglass că Isus n-a fost păcătos la naştere deoarece toţi oamenii sunt fără păcat la naştere. Căci cineva născut în trup păcătos nu este neapărat să fie păcătos.[89]

După părerea lui Gulley, Biblia se opune unei astfel de idei. Ea arată că toţi oamenii sunt păcătoşi prin neascultarea lui Adam, în același fel în care ei devin drepţi prin ascultarea lui Hristos. Douglass a trecut cu vederea această paralelă din Romani 5. Noi suntem păcătoşi prin naştere şi drepţi în Hristos. Numai cei doi Adami au venit pe planeta pământ fără păcat. Toţi ceilalţi sunt născuţi păcătoşi.[90]

Hristos n-a venit în această lume ca un fiu rătăcitor, ci ca Dumnezeu-om. Ca urmare, asemenea primului Adam, El a venit nu în chip de om, ci în chiar chipul lui Dumnezeu. (Col 1:15; Evrei 1:1-3).[91] Mai departe, concepţia lui Douglass cu privire la înclinaţii este pur şi simplu prea superficială. Înclinaţiile sunt în natura căzută, prin definiţie, mai înainte de orice act păcătos. Dar Isus n-a avut aceste înclinaţii. Nu e de mirare că Satana n-a găsit nici un păcat în El (Ioan 14:30)... Imaginea lui Dumnezeu lăsată în om nu are nimic de a face cu căderea.[92]

Gulley a arătat contradicţii în argumentul lui Douglass că Hristos a luat natura umană de după cădere, în timp ce admite că nu avea nici o urmă de păcat, nici o înclinaţie păcătoasă sau voinţă slăbită de păcat ca a noastră... Aceste excepţii distrug identitatea Sa exactă cu noi.[93]

Douglass declară că motivul pentru care Isus a devenit om este mai important decât cum a devenit om... Însă toate cele şase motive pe care le aduce Douglass au fost îndeplinite de Isus care a venit spiritual fără păcat într-o natură fizică slăbită de păcat.[94]  Nu trebuie să pierdem niciodată din vedere faptul că identitatea lui Hristos ca Dumnezeu este mai importantă decât solidaritatea Sa cu neamul omenesc. El nu este doar al doilea om, ci Dumnezeu devenit om.[95]

În încheiere, Gulley este de acord cu Douglass că Isus a fost om adevărat, că a fost ispitit în realitate şi ar fi putut cădea şi că dependenţa Sa de Dumnezeu ne dă nouă un exemplu. Suntem de acord că El a rămas fără păcat... Nu este Isus al lui Douglass prea uman? Recunoaște acesta, cu adevărat, divinitatea Sa?[96]

Răspunsurile lor n-au adus nimic nou. Fiecare dintre scriitori şi-a susţinut poziţia. Într-o oarecare măsură, deosebirile erau o problemă de semantică: cei doi scriitori dădeau sensuri diferite termenilor de bază biblici şi teologici.

Revizuiri şi întrebări de la cititorii Ministry

Ca să lărgească cercul, revista a deschis porțile înspre cititori. Cele mai semnificative comentarii au fost publicate numerele din decembrie 1985 şi iunie 1986.

Critica incisivă oferită de Joe E. Crews merită o menţionare deosebită.[97] El (Gulley) nu doar confundă păcatul cu efectele păcatului, dar mai intră şi în domeniul de a echivala natura păcătoasă cu păcatul însuşi... Din moment ce natura căzută este aceeaşi cu vinovăţia şi păcatul, orice copil născut are nevoie de mântuire înaine de a gândi, a vorbi sau a acţiona. Aceasta înseamnă că Isus ar fi vinovat doar pentru că S‑a născut, exceptând cazul că natura Sa a fost diferită de a tuturor celorlalţi copii.[98]

În acelaşi fel în care confundă păcatul cu natura păcătoasă, urmările păcatului cu păcatul însuşi şi despărţirea de Dumnezeu cu natura căzută, autorul (Gulley) confundă înclinaţiile păcătoase cu înclinaţiile naturale. El defineşte înclinaţiile păcătoase ca „aplecare spre păcat.” El scrie: „Înclinaţiile păcătoase (o aplecare spre păcat) sunt dobândite pe două căi: prin păcătuire şi prin naştere ca păcătos, Hristos nu le-a dobândit prin nici o cale.[99]

Nu cunosc vreo singură persoană care să creadă că Isus a păcătuit sau că S‑a născut păcătos. Nici nu cunosc pe cineva care să creadă că Isus a avut înclinaţii către păcat. Dar ştiu mulţi care cred că a avut „înclinaţii naturale” aşa cum au toţi dintre noi, ca urmare a faptului că S-a născut ca şi noi cu o natură căzută. Înclinaţii păcătoase au aceia care înclină spre păcat pentru că s-au obișnuit să asculte de el. Înclinaţiile naturale sunt acele aplecări care au fost moştenite. Vinovăţia este implicată în primele dar nu în acestea. Nu este păcătos decât acel care cedează înclinațiilor.[100]

Un alt cititor, Anibal Rivera, a fost uimit că cineva ar încerca să dea credibilitate ideii că sunt posibile două puncte de vedere în teologia adventistă cu privire la natura umană a lui Isus.[101] Pionierii  noştri şi Spiritul Profeţiei n-au fost în opoziţie cu privire la problema naturii umane a lui Hristos. Este ca şi când noi ca popor am hotărât să credem că păzitorii Sabatului şi păzitorii duminicii sunt îndreptăţiţi în ochii lui Dumnezeu. Desigur, s-a produs o schimbare în poziţia noastră istorică.[102]

Unii cititori au fost pur şi simplu uimiţi de faptul că Ministry a ales să publice articole pro şi contra cu privire la o doctrină bine stabilită în biserica Adventistă de Ziua a Şaptea.[103] De exemplu dăm un comentariu al lui R. R. D. Marks, un profesor australian. Studiile Școlii de Sabat, cu peste un sfert de secol înainte de moartea sorei White, au susţinut că Hristos a luat natura noastră căzută şi cu toate că ea le-a studiat şi a îndemnat şi pe alţii să le studieze, n-a vorbit niciodată împotriva acestei învăţături convingătoare cu privire la subiect. Urmăriţi studiul pentru trimestrul doi, 1909 pagina 8: „Sămânţa divină a dat pe faţă slava lui Dumnezeu în trup păcătos, chiar la biruinţa absolută şi desăvârşită a oricărei tendinţe în trup.”[104]

Un cititor din California, Ethel Wildes, a avansat un argument unic: Dacă Hristos a venit în natura lui Adam înainte de cădere, omul ar fi fugit de prezenţa Lui. Păcatul a jefuit pe Adam de slava lui şi a aflat că era gol. Faţa lui Moise strălucea cu o mică parte din curăţia şi slava lui Dumnezeu iar poporul era înfricoşat. El a trebuit să-şi acopere faţa. Când Isus vine în slava Sa care era învăluită în natura omenească atunci când a mers printre oameni, vor striga la stânci şi la munţi să-i asccundă de faţa Lui. Slava aceea va distruge pe cei nelegiuiţi. Dumnezeu a locuit într-o natură ca a mea şi S-a împotrivit oricărei ispite. El poate face acelaşi lucru pentru mine locuind în inima mea prin Spiritul Sfânt. Binecuvântat să fie numele Lui cel sfânt![105]

O viziune alternativă din partea lui Thomas A. Davis

În aceeaşi revistă, Thomas A. Davis a prezentat o alternativă cu privire la natura umană a lui Hristos aşa cum este dezvoltată și în cartea sa A fost Isus ca noi?[106] El credea că punctul lui de vedere putea servi ca un pod între interpretarea lui Douglass şi a lui Gulley şi va rezolva corect problema ridicată de ambii.

Davis scrie: Citim în Evrei 2:17 că Isus a fost făcut asemenea fraţilor Săi (cei născuţi din nou, cei sfinţiţi) în toate lucurile. Cred că nu încălcăm regulile unei sintaxe oneste dacă facem această legătură.

În lumina celor spuse mai sus putem trage concluzia că era ceva în natura întrupată a lui Hristos care era ca a oamenilor născuţi din nou, dar ne-asemenea oamenilor nerenăscuţi. Sugerez că în această idee este un concept care poate aduce laolaltă cele două puncte de vedere discutate în Ministry.[107]

Davis trăgea concluzia: Deci Isus a devenit om cu o natură deplin umană (fiind în acelaşi timp Dumnezeu deplin). În felul acesta, după trup, El a avut slăbiciunea omenească, apăsat de ispită cum suntem noi, cu posibilitatea păcătuirii. Dar în condiţia aceea El a avut o minte, o inimă şi o voinţă necăzute şi era total în armonie cu Tatăl şi condus de Duhul Sfânt. În felul acesta, El era asemenea lui Adam cel necăzut. Şi cred că în acest punct, cel renăscut şi Isus se întâlnesc pe un teren comun.[108]

Această interpretare pare atractivă. Însă în contextul capitolului doi din Epistola către Evrei este îndoielnic dacă cuvântul fraţi se aplică strict la cel născut din nou. Mai mult, comparaţia făcută între Isus şi fraţii Săi nu are intenţia să compare asemănarea lor spirituală, ci să sublinieze asemănarea naturală a sângelui şi cărnii lor pe care a avut-o şi Hristos. Copiii (vers.14) menţionaţi aici, toţi dintr-unul (vers.11), dintr-o origine, sunt toţi cei pentru care Isus a suferit moartea (vers.9). De aceea Lui nu-I este ruşine să-i numească „fraţi” (vers.11).

 

[1] Vezi capitolul 12.

[2] Robert J. Wieland, Cum a putut fi Isus fără păcat ca şi copil?, 1977

[3] Idem., Răspunsuri la unele întrebări, 1979

[4]Idem.,The Broken Link, Africa Herald Pub. House, 1981. Această carte a fost tipărită şi în Australia de Elijah Press. Acest studiu a fost obiectul unei broşuri publicate în 1975, când s-a ţinut Comitetul cu privire la îndreptăţirea prin credinţă la Pamdale.

[5] Ibid., p. 2.

[6] Ibid.

[7] Ibid., p. 5.

[8] Ibid., p. 9-11.

[9] Ibid., p. 11-14.

[10] Ibid., p. 14-16.

[11] Ibid., p. 16-19.

[12] Ibid., p. 33-34.

[13] Idem.,Gold tried in the Fire, Pacific Press Pub. Assn., 1983.

[14] Ibid., p. 73.

[15] Ibid., p. 75.

[16] Ibid., p. 77

[17] Norman Gulley, Christ, Our Substitute, Review and Herald Pub. Assn., 1982.

[18] Ibid., p. 33.

[19]Idem., în Adventist Review, 30 iun. 1983.

[20] Donald K. Short către William G. Johnsson (editor al Adventist Review), 4 iulie 1983, citat în Bruno W. Steinweg, The Doctrine of the Human Nature of Christ, p. 21.

[21] Herbert E. Douglass în Adventist Review, 22 şi 29 dec. 1983.

[22] Idem., în Adventist Review, 29 dec. 1983.

[23] The Voice of Present Truth, 1983, p. 13.

[24] Ibid.

[25] Ibid., p. 18-19.

[26] Ibid., p. 1.

[27] Herbert E. Douglass, The Voice of Present Truth, p. 1.

[28] Ibid., p. 1-2.

[29] Ibid., p. 2.

[30] Dennis E. Priebe, The Voice of Present Truth, p. 12.

[31] Ibid., p. 13.

[32] Ibid.

[33] Ibid.

[34] Ibid., p. 14.

[35] Ibid., p. 14-15.

[36] Ibid.

[37] Ibid., p. 15.

[38] Ibid.

[39] Ibid.

[40]Idem., Față în față cu adevărata Evanghelie, Pacific Press Pub. Assn., 1985.

[41] Ibid., p. 9.

[42] Eric Claude Webster, Crosscurents în Adventist Christology.

[43] Webster s-a născut pe 26 august 1927 în Africa de Sud. După ce şi-a terminat studiile teologice la Colegiul Heidelberg (Cape Town) , a primit Master of Divinity de la Andrews University. Din anul 1948 a slujit în Biserica Adventistă în diferite responsabilități.

[44] Idem., Crosscurrents in Adventist Christology, p. 156. Expresia „slăbiciuni inocente” trebuie atribuită lui Henry Melvill (vezi cap. 14).

[45] Ibid., p. 450-452. Vezi propunerile sugerate de Webster în concluziile sale, pp. 450-452

[46] Ibid., p. 151, propunerea 8 şi 9.

[47] Ibid., propunerea 10.

[48] Ibid., propunerea 11.

[49] Robert J. Spangler,în  Ministry, iun. 1985, p. 24.

[50] Ibid.

[51] Ibid.

[52] Ibid.

[53] Norman E. Gulley a făcut un studiu al textelor lui Ellen White în Adventist Review, 30 iun. 1983.

[54] Idem.,  în Ministry, iun. 1985.

[55] Ibid.

[56] Ibid.

[57] Ibid.

[58] Ibid.

[59] Ibid.

[60] Ibid.

[61] Ibid.

[62] Ibid.

[63] Ibid.

[64] Vezi Ministry, apr. 1957, Întrebări despre doctrină, Apendice B, pp. 647-660

[65] Herbert E. Douglass, în Ministry, iunie 1985.

[66] Ibid.

[67] Ibid.

[68] Ibid.

[69] Ibid.

[70] Ibid.

[71] Ibid.

[72] Ibid.

[73] Ibid.

[74] Ibid., citatul este din C.E.B. Cranfield, Epistola către Romani

[75] Ibid.

[76] Ibid.

[77] Ibid.

[78] Ibid.

[79] Ibid.

[80] Ibid.

[81] Ibid.

[82] Ibid.

[83] Ministry, aug. 1985.

[84] Ibid.

[85] Ibid.

[86] Ibid.

[87] Ibid.

[88] Ibid.

[89] Ibid.

[90] Ibid.

[91] Ibid.

[92] Ibid.

[93] Ibid.

[94] Ibid.

[95] Ibid.

[96] Ibid.

[97] Joe Crews, în Ministry, dec. 1985.

[98] Ibid.

[99] Ibid.

[100] Ibid.

[101] Anibal Rivera, în Ministry, dec. 1985.

[102] Ibid.

[103] Ibid.

[104] R. R. D. Marks, în Ministry, iun. 1986.

[105] Ethel Wildes, în Ministry, iun. 1986.

[106] Vezi cap. 12.

[107] Thomas A. Davis, în Ministry, iun. 1986.

[108] Ibid.