Primele reacții la cartea Întrebări despre doctrină
Copiază link

Primele reacții la cartea Întrebări despre doctrină

Aşa cum era de aşteptat, noua interpretare a declaraţiilor lui Ellen White cu privire la natura umană a lui Hristos a provocat reacţii aprinse. Cei mai înflăcăraţi au denunţat ceea ce ei vedeau ca erori de interpretare, în timp ce alţii confirmau tacit învăţătura bisericii de la începuturile ei. Aceste reacţii la cartea Întrebări despre Doctrină merită atenţia noastră deosebită.

Hristologia tradiţională susținută de Comentariul Biblic AZȘ

Între 1953 şi 1957 când au avut loc întâlniri neoficiale între trei sau patru adventişti şi doi sau trei Evanghelici, aproximativ 40 de teologi sub conducerea lui Francis D. Nichol lucrau la Comentariul Adventist. Nu ştim care era poziţia individuală a diferiţilor comentatori cu privire la natura umană a lui Hristos. Dar ştim că cele două epistole ale Noului Testament care tratează cel mai direct hristologia au fost date teologilor care erau susținători ai poziţiei tradiţionale: M. L. Andreasen pentru Evrei şi A. G. Maxwell pentru Romani.

Comentariul în şapte volume a fost publicat în anul 1957, în acelaşi an cu Întrebări despre Doctrină, însă nici o hristologie nouă nu se găseşe în el. Din contră, multe dintre declaraţiile suplimentare ale lui Ellen White aflate la încheierea fiecărui volum, tind să confirme poziţia istorică. Iată câteva exemple:

Geneza 3:15: Împăratul slavei a decis să Se umilească până la nivelul lumii căzute! El avea să-şi pună picioarele pe urmele lui Adam. El urma să ia natura omului căzut şi să se lupte cu vrăjmaşul cel puternic care îl biruise pe Adam.[1]

Isaia 53:2-3: Gândiţi-vă la umilirea lui Hristos. El a luat asupra Sa natura umană suferindă şi căzută, degradată şi mânjită de păcat... El a suferit toate ispitele cu care este confruntat omul. „Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi” deoarece făcând aşa Se putea uni cu fiii şi fiicele lui Adam păcătoşi şi suferinzi.[2]

Matei 4:1-4: Răscumpărătorul în care se unise divinul cu umaul se afla în locul lui Adam şi a suferit un post groaznic de aproape şase săptămâni. Lungimea acestui post este dovada cea mai puternică cu privire la extinderea păcătoşeniei şi puterii unui apetit degradat asupra familiei omeneşti.[3]

Matei 4:1-11: Aici Hristos a biruit în favoarea păcătosului la patru mii de ani după ce Adam întorsese spatele luminii din căminul Său... Hristos a purtat păcatele şi slăbiciunile neamului omenesc aşa cum existau ele când El a venit să ajute pe om.  Pentru neamul omenesc, cu slăbiciunile omului căzut asupra Lui, a trebuit să se împotrivească ispitelor Satanei în toate punctele în care omul fusese atacat... și ca să înalţe pe omul căzut, Hristos a trebuit să Se coboare acolo unde acesta era. El a luat natura umană şi a purtat infirmităţile şi degenerarea neamului omenesc. El, care n-a cunoscut păcat, dar care S-a făcut păcat pentru noi.[4]

Luca 22:44: Hristos n-a luat asupra Lui o natură umană aparentă. El a luat natura umană şi a trăit în natura aceasta... El a luat slăbiciunile noastre. El nu numai că S-a făcut trup, ci a fost făcut în asemănarea trupului păcătos.[5]

Ioan 1:1-3,14: După acest text sunt citate cinci pasaje din scrisoarea lui Ellen White către Baker. Ne vom întoarce la această scrisoare mai târziu deoarece este documentul principal pe care se întemeiază susţinătorii noii hristologii. Comentariul însă, spunea: El (Hristos) a luat asupra Sa natura umană şi a fost ispitit în toate lucrurile aşa cum este ispitită fiinţa omenenască. El ar fi putut păcătui; El ar fi putut cădea, dar nici măcar pentru o clipă n-a fost în El vreo înclinaţie păcătoasă... Este o taină care este lăsată neexplicată celor muritori şi anume, că Hristos a putut fi ispitit în toate lucrurile ca şi noi, dar a fost fără păcat... El S-a umilit atunci când a fost ca om ca să poată înţelege puterea ispitei cu care a fost atacat omul.[6]

Romani 5:12-19: El a mers în pustie în trup omenesc ca să fie ispitit de vrăjmaşul... El a cunoscut slăbiciunea şi infirmităţile trupului. A fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi.[7]

Romani 8:1-3: Hristos a întâmpinat, a biruit şi a condamnat păcatul în sfera în care el îşi exercitase mai înainte stăpânirea şi autoritatea. Trupul, scena fostelor biruinţe a păcatului, a devenit acum scena înfrângerii şi expulzării.[8]

Filipeni 2:5-8: Natura umană a Fiului lui Dumnezeu este totul pentru noi. Este lanţul de aur care leagă sufletele noastre de Hristos şi prin Hristos, de Dumnezeu.[9]

Evrei 2:14-16: În Hristos s-a unit divinul cu umanul - Creatorul şi creatura. Natura lui Dumnezeu a cărui lege fusese călcată s-a întâlnit în Isus, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului, cu natura lui Adam, cel care o călcase.[10]

Evrei 4:15: Biruinţa şi ascultarea lui Hristos este aceea a unei fiinţe omeneşti reale. În concluziile noastre facem multe greşeli din cauza concepţiilor greşite privitoare la natura umană a Domnului nostru. Atunci când dăm naturii Sale omeneşti o putere pe care omul nu o poate avea în lupta cu Satana, distrugem integritatea naturi Sale omeneşti.[11]

Satana a arătat cunoştinţa lui privitoare la punctele slabe ale inimii omeneşti şi a desfăşurat toată puterea ca să învingă, având ca aliat natura umană a lui Hristos pe care El Şi-a  asumat-o ca să biruiască ispitele în locul omului.[12]

Nu trebuie să vedem ascultarea lui Hristos ca fiind ceva pentru care se adaptase, prin natura Sa divină, deoarece El stătea înaintea lui Dumezeu ca reprezentant al omului şi a fost ispitit în această calitate. Dacă Hristos ar fi avut o putere deosebită pe care omul nu o poate avea, Satana ar fi făcut caz de această chestiune.[13]

Cu privire la expresia „fără păcat”, Andreasen a făcut comentariul următor: În aceasta constă taina de nepătruns a vieţii desăvârşite a Mântuitorului nostru. Pentru prima oară natura umană a fost dusă la biruinţă asupra înclinaţiei naturale către păcat şi datorită biruinţei lui Hristos asupra păcatului, şi noi îl putem birui.[14]

Aceste câteva exemple, alături de altele,[15] au meritul de a confirma învăţătura tradiţională într-o lucrare care este privită în general ca expresie oficială a doctrinei bisericii.

Fundaţia Ellen G. White publică Selected Messages

În anul 1958, Fundaţia Ellen White a publicat două volume cunoscute sub numele Mărturii Selectate. Aceste cărţi conţin unele dintre cele mai frumoase şi mai semnificative pasaje cu privire la natura umană luată de Hristos. Aricolele privitoare la Întrupare, la natura lui Isus şi la ispitirea Lui ocupă un loc proeminent în primul volum.[16] Acolo se găseşte o declaraţie care nu poate fi neglijată: Luând asupra Sa natura omului în starea lui căzută, Hristos n-a  participat absolut deloc la păcatul ei.[17] Sau: Hristos n-a luat natura umană în aparenţă; El a lutat-o în realitate. El a posedat în realitate natura umană... El a fost fiul Mariei; El a fost din sămânţa lui David după descendenţa umană.[18]

În volumul 2 se găseşte textul complet al cuvântării lui Ellen White de la încheierea sesiunii Conferinţei Generale din 1901, unde ea a condamnat mişcarea Holy Flesh[19] a cărei poziţie teologică, după declaraţia lui Haskell, era că Hristos a luat natura lui Adam înainte de cădere.[20] Ellen White descrie confuzia şi senzualitatea asociate cu această mișcare şi avertizează cu privire la teoriile şi metodele eronate şi invenţiile mizerabile ale teoriilor omeneşti pregătite de tatăl minciunii.[21] Învăţătura şi practicile acestei mişcări erau considerate atât de periculoase pentru viitorul bisericii, încât au fost condamnate de delegaţii Sesiunii Conferinţei Generale din 1901 iar promotorii ei au fost eliberaţi din slujira pastorală.

M. L. Andreasen şi cartea lui, Scrisori către biserică

 Prima şi cea mai susținută reacţie împotriva cărţii Întrebări despre doctrină a venit de la M. L. Andreasen. Teolog eminent şi profesor la diferite colegii adventiste din Statele Unite, şi-a încheiat cariera la Seminarul Teologic din Washington D. C. între anii 1938-1949. Autor a numeroase articole şi a câtorva cărți, el s-a bucurat de o autoritate indiscutabilă.[22]

Încă din anul 1948, Andreasen şi-a afirmat clar convingerea cu privire la subiectul naturii umane a lui Hristos în cartea sa Epistola către Evrei.[23] Capitolul doi este devotat în întregime naturii umane.[24] Studiul său cu privire la această Epistolă, publicat în Comentariul Adventist,[25] urmează linia tradiţională. Reacţia lui vigoroasă poate fi înţeleasă mai bine atunci când cartea Întrebări despre Doctrină a promovat o interpretare a hristologiei lui Ellen White care se deosebea radical de învăţătura tradiţională a bisericii.

Unii au susţinut că Andreasen a fost ofensat deoarece n-a fost invitat să participe la discuţiile care au avut loc cu Walter Martin şi Donald Barnhouse. Pe atunci Andreasen era la pensie. Poate că acesta a fost unul dintre motivele pentru care n-a fost invitat. Însă motivul principal a fost, probabil, poziţia lui bine cunoscută cu privire la pesoana şi lucrarea lui Isus Hristos.

Andreasen publicase în Scrisori către biserici,[26] critica sa sistematică iar cartea a fost distribuită printre adventişti. O grupare dizidentă din Franţa a folosit ocazia să le traducă şi să acuze Biserica de apostazie în mod asemănător cu mişcarea lui Brinsmead.[27]

Andreasen a început punând întrebarea fundamentală: A fost scutit Hristos de patimile şi de stricăciunea moştenite care au corupt pe descendenţii lui Adam?[28] El a răspuns citând Evrei 2:10 şi 2:17 - Se cuvenea, în adevăr ca Dumnezeu să facă pe Hristos desăvârşit prin suferinţe şi prin urmare, a trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile.[29] Împărtăşirea lui Hristos cu suferinţele şi slăbiciunile oamenilor L-a făcut în stare să fie un Mântuitor milos, aşa cum este.[30]

Dacă Hristos a fost scutit de patimile omenirii, a fost deosebit deoarece niciunul nu este scutit. O astfel de învăţătură este tragică şi contrară celor ce au crezut că Hristos a venit ca om între oameni, care n-a cerut nici o favoare şi n-a primit nici o atenţie deosebită. În condiţiile termenilor legământului, El nu avea să primească nici un ajutor din partea lui Dumnezeu care să nu fi fost la dispoziţia altui om. Aceasta era o condiţie necesară, dacă demonstraţia Sa trebuia să aibă valoare iar lucrarea Sa să fie acceptată. Cea mai mică deviere de la această regulă ar fi invalidat experimentul, ar fi anulat legământul, ar fi desfiinţat înţelegerea şi ar fi distrus în realitate orice speranţă a omului.[31]

Cu privire la Romani 8:3, Andreasen declara că Dumnezeu nu a trimis pe unicul Său Fiu într-o fire asemănătoare cu a păcatului ca să treacă cu vederea păcatul în trup, ci să-l condamne.[32] Pentru a susține aceste declaraţii, el citează câteva pasaje din Ellen White: Vrăjmaşul a fost biruit de Hristos în natura Sa umană, sprijinindu-Se pe Dumnezeu pentru putere.[33] Dacă n-a fost părtaş la natura noastră, El n-ar fi fost ispitit ca om. Dacă n-ar fi putut să cadă în ispită, nu ne-ar fi putut fi ajutor.[34]

Uneori Andreasen îşi repeta afimaţiile. Vorbind despre ceea ce el socotea o erezie periculoasă, a tras următoarea concluzie: Un Mântuitor care n-a fost ispitit niciodată, care niciodată nu S-a luptat cu pasiunile, care niciodată „n-a înălţat rugăciuni şi lacrimi cu strigăte tari către Acela care putea să-L  scape de la moarte”, care deşi era fiu n-a învăţat niciodată ascultarea din lucrurile pe care le-a suferit, ci a fost „scutit” de chiar lucrurile pe care un Mântuitor adevărat trebuie să le experimenteze, un astfel de Mântuitor ne oferă această teologie nouă. Nu este felul de mântuitor de care eu am nevoie, şi nici lumea. Cineva care nu s-a luptat cu pasiunile niciodată nu poate să înţeleagă puterea lor şi n-a avut niciodată bucuria să le biruiască. Dacă Dumnezeu Și-a revărsat favorurile Sale deosebite şi scutirile Sale asupra lui Isus chiar prin aceasta L-a descalificat pentru lucrarea Lui. Nu poate fi rătăcire mai periculoasă decât aceasta. Ea îmi răpeşte pe Mântuitorul pe care L-am cunoscut şi îmi oferă în loc o personalitate slabă, care nu este considerată de Dumnezeu în stare să se împotrivească şi să învingă pasiunile pe care le cere oamenilor să le biruiască.[35]

Desigur, este logic ca nimeni care pretinde a crede în Mărturii să creadă şi noua teologie prin care Hristos a fost scutit de patimile omeneşti. Este ori una, ori alta. Denominaţiunea este chemată acum să hotărască. A accepta învăţătura din Întrebări despre doctrină înseamnă a lepăda credinţa în Darul pe care Dumnezeu l-a dat poporului Său.[36]

Andreasen explica cititorilor cum a intrat în biserică această doctrină nouă. El era uimit că este anormal când pastorul unei alte denominaţiuni are o atât de mare influenţă asupra conducătorilor noştri încât să-i determine să corecteze teologia noastră, să facă o schimbare în învăţătura denominaţiunii, în cea mai vitală doctrină a Bisericii.[37]

Andreasen nu putea înţelege de ce n-a fost publicat niciodată un raport cu privire la acele adunări. Nu ştim şi nici nu presupunem cine a scris Întrebări despre Doctrină... Nici la Sesiunea Conferinţei Generale din 1958 n-a fost discutată problema.[38] Şi mai adaugă: ...este o învăţătură nouă care n-a apărut niciodată în Mărturisirea de credinţă a Adventiştilor de Ziua a Șaptea şi este în opoziţie directă cu mărturisirile de Credinţă anterioare. N-a fost adoptată la o sesiune  a Conferinţei Generale atunci când delegaţi din toate câmpurile sunt prezenţi, aşa cum spune cartea  Întrebări despre Doctrină, că trebuie să se facă pentru a deveni oficială. Astfel, nu este aprobată sau acceptată ca doctrină.[39]

În una din ultimele sale scrisori, Andreasen s-a reîntors la problema patimilor ereditare. A continuat să respingă declaraţia care se găseşte la pagina 383 din cartea Întrebări despre Doctrină care spune că Hristos a fost scutit de pasiunile şi de mânjirile moştenite care au corupt pe descendenţi naturali ai lui Adam.[40] Căci, scria el, acesta nu este un citat din Spiritul Profeţiei.[41] Patimă şi mânjitură sunt două concepte cu totul deosebite şi n-ar trebui aşezate împreună aşa cum sunt în Întrebări despre doctrină. Patima poate fi în general același lucru cu ispită şi în acest caz nu este păcat. Un gând necurat poate veni neinvitat chiar şi într-o ocazie sfântă, dar el nu mânjeşte, nu este păcat decât dacă se stăruieşte asupra lui şi este îngăduit. O dorinţă nesfântă poate pătrunde în minte la provocarea Satanei; dar nu este păcat decât dacă este cultivat... Legea eredităţii se aplică la mânjitură şi nu la ispită. Mânjitura este ereditară, deci Isus a  fost mânjit când a venit în lume şi deci nu putea fi sfânt (Luca 1:35). Chiar şi copiii unui necredincios sunt declaraţi sfinţi, declaraţie care ar trebui să fie o mângâiere pentru soţiile unor astfel de soţi (1Cor. 7:14). Ca Adventişti însă, nu credem în păcatul originar.[42]

În final, în cele două pasaje citate în Mărturii[43] ca dovedind că Hristos a fost scutit de patimile moştenite, ambele declaraţii menţionează patima şi nicidecum nu menţionează pângărire. Cuvântul „scutit” nu se găseşte în aceste pasaje.[44] Apoi Andreasen pune întrebarea: Înseamnă oare că declaraţia lui Ellen White că Hristos n‑a avut patimi, spune că El a fost scutit de ele? Nu, căci a nu avea pasiuni nu este echivalent cu a fi scutit de ele. Sunt două concepte cu totul diferite... Sora White nu spune că Hristos a fost „scutit” de pasiuni. Ea spune că El „n-a avut” pasiuni, nu că a fost imun la ele... Încă sunt uimit cum unii pot face pe sora White să spună că Hristos a fost scutit, când ea spune exact opusul, ea nu foloseşte cuvântul „scutit.”[45]

După ce a o citează destul de mult pe Ellen White, Andreasen întreabă: Având în vedere aceste declaraţii şi multe altele asemănătoare, cum poate cineva să spună că El a fost scutit? Departe de a fi scutit sau să se fi supus de nevoie acestor condiţii, El le-a acceptat. De două ori este făcută declaraţia în citatele mai sus amintite. El a acceptat urmările acţiunii marii legi a eredităţii şi cu astfel de ereditate El a venit să se împărtăşească de durerile şi de ispitele noastre.[46]

Alegerea unui adventist devotat este între Întrebări despre doctrină şi Hristos, Lumina lumii, între rătăcire şi adevăr... Marea lege a eredităţii a fost decretată de Dumnezeu ca să facă mântuirea posibilă şi este una dintre legile elementare care n-a fost abrogată niciodată. Îndepărtaţi legea aceasta şi nu vom mai avea Mântuitor care ne poate ajuta sau să fie exemplu pentru noi. Hristos a acceptat această lege şi în felul acesta a făcut mântuirea posibilă. A învăţa că Hristos a fost scutit de această lege înseamnă negarea creştinismului şi face din întrupare o farsă pioasă. Dumnezeu să scape pe adventiști de o astfel de învăţătură şi de astfel de învăţători.[47]

Protestul lui Andreasen n-a rămas fără efect. Un cor de glasuri s-a ridicat aproape pretutindeni împotriva cărţii Întrebări despre doctrină. Aceasta s-a produs nu numai datorită învăţăturii despre natura umană a lui Hristos, ci şi cu privire la alte puncte de doctrină. Ar trebui să se ţină seama că şi alte propuneri cu privire la revizuirea acestei cărţi au fost trimise la Comitetul Conferinţei Generale din partea unor teologi, profesori şi pastori ai bisericii.

Propuneri pentru revizuirea cărții Întrebări despre doctrină

  1. L. Hudson, un susținător al teologiei lui Andreason, înaintează o scrisoare Conferinței Generale în care îi acuză pe autorii acestei cărți de nesinceritate intelectuală, din cauza modului în care editorul revistei Ministry a prezentat citate din Ellen White în numărul din septembrie 1956 și apoi în Apendixul B al cărții.

Pe de o parte, nenumărate pagini importante pentru subiectul naturii umane căzute nu au fost folosite;[48] pe de cealaltă parte, unele citate au fost trunchiate. De exemplu, el menționează un citat din Review and Herald (28 iulie 1874), în care partea centrală a fost omisă: Hristos a purtat păcatele și infirmitățile omenirii așa cum erau ele atunci când a venit să-l ajute pe om. În numele omului, purtând slăbiciunile acestuia, El trebuia să suporte ispitele lui Satan în toate acele domenii în care omul putea fi asaltat.[49]  

De aceea, Hudson a propus o revizuire a cărții din partea Conferinței Generale adunată în sesiune în anul 1958.[50] Cu toate acestea, așa cum nota și Andreasen, subiectul nu a fost dezbătut. În același timp, un grup format din membrii comunității Loma Linda, California, și-au asumat rolul de a revizui lucrarea. Concluziile lor au fost înaintate Conferinței Generale iar acestea spuneau că această carte nu a reprezentat corect anumite adevăruri fundamentale iar în altele a existat compromis.[51] Este evident că anumite segmente ale cărții nu vor fi acceptate de un număr considerabil de membri. De fapt, credem că, în afară de erorile panteistice ale lui Kellogg, nu a existat vreun alt subiect care să fi cauzat atâta dezbinare și discuții contradictorii ca publicarea acestei cărți.[52]

În ciuda publicării citatelor lui Ellen White și a criticilor numeroase aduse revistei Ministry şi cărţii, susţinătorii acestor puncte teologice au primit credit şi acceptare din partea unor teologi, pastori şi membrii ai bisericii.

Un sondaj de opinie revelator

În anul 1962 Robert Lee Hancock a întreprins un studiu asupra învăţăturii bisericii cu privire la natura umană a lui Hristos. Într-adevăr, scopul acestui studiu a fost de a determina care poziţie era cea mai populară, aceea că Hristos a luat natura lui Adam, aşa cum a fost creat, desăvârşit, sau dacă a avut un trup păcătos cu slăbiciunile inerente pe care orice copil le moşteneşte de la părinţi.[53] Iată concluziile la care a ajuns Hancock:

Mai întâi, din primele zile Biserica Adventistă a învăţat că atunci când Dumnezeu a luat natura umană, El a luat nu natura desăvârşită, fără păcat, a omului înainte de cădere ci natura omnului căzut, slăbită şi degenerată, aşa cum era ea când El a venit pe pământ să ajute pe om.

În al doilea rând, că în perioada de 15 ani dintre 1940 şi 1955, cuvintele „păcătos” şi „căzut”, cu referire la naura umană a lui Hristos au fost în mare măsură, dacă nu complet, eliminate din materialele denominaţionale publicate.

În al treilea rând, că începând cu 1952 expresii ca „natura umană fără păcat”, „natura lui Adam înainte de  cădere” şi „natura umană nemânjită” au luat locul terminologiei anterioare.[54]

Rezultatul final al acestui studiu l-a condus pe Hancock să tragă concluzia că: Cercetările din acest studiu garantează concluzia că învăţătura AZŞ cu privire la natura umană a lui Hristos s-a schimbat şi că aceste schimbări implică concepte şi nu doar deosebiri semantice.[55]

Desigur, în cursul anului 1970, câteva publicaţii s-au străduit să popularizeze aceste principii. Ele au fost uşor acceptate în Biserică deoarece au fost proclamate ca reprezentând poziţia Conferinţei Generale.

Publicarea volumului 7-A din Comentariul Biblic AZȘ

Volumul 7-A,[56] este o compilaţie a tuturor pasajelor din Ellen White publicate mai înainte la sfârşitul fiecăruia din cele 7 volume ale setului. Aşa cum am spus, aceste comentarii includ unele dintre declaraţiile ei cele mai puternice în favoarea naturii umane căzute asumate de Hristos.

Noua teologie a fost introdusă în acest volum în trei apendice extrase din Întrebări despre doctrină, Apendicele B în special, oferă o vedere cu privire la natura umană a lui Hristos cu totul netradiţională. Subtitlurile adăugate de editor tind să contrazică unele declaraţii ale lui Ellen White care apar în altă parte în volum. Pe de o parte, Ellen White este citată spunând că El (Hristos) a luat asupra Sa natura umană căzută, suferindă, degradată şi mânjită de păcat,[57] natura lui Adam, călcătorul legii[58] adică natura lui Adam după cădere. Pe de altă parte, un alt subtitlu arată că Hristos a luat natura umană fără păcat,[59] adică natura lui Adam înainte de cădere, care este ceva ce Ellen White n-a scris niciodată.

Problema n-a scăpat vigilenţei unor membri ai Comitetului de Cercetări Biblice al Conferinţei Generale, care a reacţionat recomandând o revizuire serioasă a Apendicelui B.[60]

Roy Allan Anderson, Dumnezeu-omul, natura şi lucrarea Lui

În acelaşi an 1970, Roy Allan Anderson a publicat cartea Dumnezeu-omul, natura şi lucrarea Lui.[61] Subtitlul de pe prima pagină spunea:  O prezentare scripturistică în domeniul hristologiei.[62] Anderson era la data aceea editorul revistei Ministry destinată pastorilor Adventişti. El a luat o parte foarte activă la întâlnirile cu Evanghelicii şi a fost unul dintre autorii lucrării Întrebări despre doctrină.

În prologul cărţii sale, Anderson a accentuat că era necesar să clădească pe o Stâncă de neclintit a lui Dumnezeu-omul, pe care creştinul trebuie să-şi aşeze viaţa în Dumnezeu.[63] Pentru a înţelege mai bine ce a făcut Hristos avem nevoie de o definiţie clară cu privire la cine este Hristos.[64] Cartea tratează planul de mântuire ca un întreg şi arată cu simplitate cum este împlinit în Isus.

În ceea ce priveşte hristologia, cartea nu conţine material controversat în tratarea problemei delicate a naturii umane a lui Hristos. Venind în lume, declara Anderson, Hristos a devenit ca noi, ca să ne facă pe noi cum este El. Irineu exprimă acest lucru foarte frumos când spune: „El a fost făcut ceea ce suntem noi, ca El să ne poată face cum este El.”[65]

În capitolul Întruparea-Revelaţia supremă a lui Dumnezeu,[66] Anderson declară: Natura umană a lui Hristos şi Dumnezeirea Sa sunt două mari adevăruri gemene. Trebuie să ne păzim să-L facem pe Isus doar un om divin sau să gândim despre El ca la un Dumnezeu uman. El nu este nici una nici alta. El a fost şi este Dumnezeu-om. În Isus Hristos este natură omenească absolută şi Dumnezeire absolută.[67] Prin întruparea Sa, El nu a lepădat natura Sa divină, ci a acceptat natura umană... El Şi-a impus limitările şi restricţiile noastre omeneşti. Şi nimic din ce este omenesc nu I-a fost străin.[68]

Apoi Anderson a explorat problema cu privire la ce deosebeşte natura umană a lui Hristos de natura noastră omenească. El S-a golit pe Sine şi a luat asupra Sa chipul unui rob. El a luat; El n-a moştenit, aşa cum este natura noastră. Când ne‑am născut, nimeni nu ne-a consultat despre venirea noastră în lume. Mai mult, părinţii noştri ne-au lăsat moştenire singura natură pe care au avut-o, o natură păcătoasă, căzută. Noi am moştenit înclinaţiile către păcat de la toate generaţiile trecute. Noi am fost în adevăr „modelaţi în nelegiuire”. Dar de la prima Sa suflare, Domnul nostru a fost fără păcat. El a fost în asemănarea trupului păcătos, dar a fost fără păcat atât în natura cât şi în viaţa Sa.[69]

Găsim aici conceptul de bază al noii hristologii. Pe de o parte Anderson afirmă natura omenească absolută a lui Hristos, în timp ce pe de altă parte respinge esenţa naturii umane în stare căzută, supusă puterii păcatului. Nimeni nu pune în discuţie faptul că Domnul a fost fără păcat în viaţa Sa, dar cum se armonizează aceasta cu declaraţia lui Pavel că a fost în asemănarea trupului păcătos?

Se pare că Anderson nu dorea nașterea unei polemici într-o carte destinată publicului larg.[70] Nu același este cazul cu lucrarea monumentală a lui Leroy E. Froom, Mişcarea Destinului. Publicată în acelaşi an ca şi volumul 7-A din Comentariul Biblic şi cartea lui Anderson, Dumnezeu–omul, lucrarea lui Froom a fost instrumentul care a susţinut principiile noii teologii şi merită o tenţie deosebită.

Leroy E. Froom susține noua teologie

La vremea când Leroy Edwin Froom publica Mişcarea Destinului în anul 1970, îşi câştigase reputația de cercetător, istoric şi savant. Lucrarea lui în patru volume Prophetic Faith of our Fathers şi cea în două volume Conditionalist Faith of our Fathers, au contribuit mult la renumele lui.[71] Nu este surprinzător faptul că Mişcarea Destinului avea să primească o recunoaştere oficială.

Proiectul a fost aprobat  la cele mai înalte nivele ale Bisericii. Însuşi Froom declara că circa 60 dintre cei mai competenţi savanţi denominaţionali de diferite specialităţi aprobaseră conţinutul.[72]

În lucrarea Mişcarea Destinului, Froom a prezentat principalele doctrine adventiste în contextul dezvoltării lor istorice. Este evident că subiectul persoanei şi lucrării lui Hristos era strâns legat de inima lui. Mai presus de toate, el dorea să reinstaureze adevărul cu privire la natura umană a lui Hristos, care, potrivit lui, fusese prezentat eronat de o minoritate. Ca urmare, Froom declara: Adventiştii au fost multă vreme acuzaţi de teologii din afara bisericii că tolerează această poziţie minoritară eronată.[73]

Scopul principal al lui Froom era să schimbe poziţia alterată a Adventiştilor.[74] La început, prin discuţiile cu reprezentanţii evanghelici, apoi prin publicarea cărţii Întrebări despre Doctrină.[75] Froom a concluzionat că mai presus de toate, declaraţiile clare din Întrebări despre Doctrină, privitoare la preexistenţa veşnică şi Dumnezeirea totală a lui Hristos, natura şi viaţa Sa fără păcat în timpul întrupării şi actul transcendent de ispăşire consumat pe cruce sunt factori determinanţi care au contribuit să fim recunoscuţi ca adevăraţi credincioşi creştini.[76]

Cu privire la expresiile cunoscute pe această temă luate din declaraţiile lui Ellen White, Froom a considerat că era îndreptățit să poată face o prezentare uimitoare a Dumnezeirii lui Hristos în natura omenească.[77] Demonstraţia a fost făcută în zece puncte care cuprindeau următoarele titluri tendenţioase: Hristos a luat natura fără păcat a lui Adam înainte de cădere; Şi-a asumat slăbiciunile omeneşti; A fost ispitit în toate lucrurile sau doar în cele principale; A purtat păcatul şi vina atribuită a lumii; Fără pasiunile naturii căzute.[78]

Ca fapt divers, Froom doar a repetat conceptele cuprinse în revista Ministry, din Septembrie 1956. Însă scopul lui consta în special să le aşeze în contextul lor istoric,[79] reamintind împrejurările care i-au permis să corecteze ceea ce el considera a fi imaginea eronată a Adventismului.

Cartea a produs destule polemici. La lansarea ei (Mişcarea Destinului), unul dintre criticii lui Froom scria: Când studiază lucrarea lui Froom, cititorul trebuie să fie atent să-şi pună întrebarea dacă i-a dat o atenţie deplină sau dacă unele aspecte importante au fost neglijate sau prezentate greşit.[80]

Aceasta este o judecată aspră, dar acelaşi lucru este adevărat şi cu privire la felul în care Froom tratează istoria doctrinei întrupării. Pentru a demonstra că Isus Şi‑a asumat o natură fără păcat asemănătoare cu a lui Adam înainte de cădere, el a omis tot ce nu era de acord cu teza lui. Uneori au fost prezentate referinţe în afara contextului sau subtitluri care nu se potriveau cu sensul declaraţiilor făcute de autor.

Nu avem spaţiu suficient să cercetăm toate problemele cuprinse în Mişcarea Destinului. Câteva amănunte vor fi suficiente. Mai întâi, de ce a ignorat Froom în mod sistematic declaraţiile clare în favoarea faptului că Isus Şi-a asumat o natură umană păcătoasă?  Sarcina istoricului ar trebui să fie să redea faptele cât mai obiectiv cu putinţă. De ce atunci a eliminat toate expresiile foarte clare, natură păcătoasă, din declaraţiile lui Ellen White?

Şi alte omisiuni sunt tot atât de inexplicabile pentru un istoric care pretinde că rescrie dezvoltarea unei doctrine cruciale cum este îndreptăţirea prin credinţă în contextul pionierilor care au proclamat-o. Froom abia dacă a menţionat pe A. T. Jones, care a fost exponentul principal al acestei doctrine, în afară de mențiunea cu privire la apostazia lui. Mişcarea Holy Flesh a fost ignorată, desigur, pe bună dreptate, deoarece susţinătorii ei învăţau că Isus a avut un trup sfânt şi aceasta a dus la ciudăţenii care au adus asupra lor condamnarea din partea profetului şi a delegaţilor sesiunii din 1901 a Conferinţei Generale.

În afară de toţi cei care au scris în trecut despre persoana lui Isus, Prescott a fost singurul, după părerea lui Froom, care a adus o contribuţie remarcabilă.[81] Cartea sa Doctrina despre Hristos, publicată în anul 1920, a fost, după părerea lui Froom, prima care a aşezat centralitatea lui Hristos în toată plinătatea ei, ca esenţă a Evangheliei iar îndreptăţirea prin credinţa în El ca unica speranţă a omului.[82] Froom considera această carte atât de importantă încât a făcut rezumatul capitolelor principale.

Cu toate că Prescott a consacrat trei capitole doctrinei întrupării, Froom n-a menţionat nici un cuvânt despre învăţătura lui despre natura umană a lui Hristos, deoarece era în opoziţie cu propria lui învăţătură. De asemenea, Froom a trecut sub tăcere predica lui Prescott, Cuvântul S-a făcut trup, prezentată în Australia şi larg publicată în revistele oficiale,[83] chiar dacă Ellen White aprobase cu entuziasm explicaţiile lui Prescott.[84]

Atunci când în anumite aspecte Froom nu mai putea să ignore unele declaraţii ale lui Waggoner şi ale lui Ellen White care erau în opoziţie cu tezele sale, el le interpreta prin substituire.[85] Froom a introdus în original cuvântul înlocuire, ca şi când ar fi ieşit de sub pana proprie a lui Waggoner. Când a citat expresia El a fost făcut păcat din 2 Corinteni 5:21, Waggoner a tras concluzia: Fără păcat, totuşi, nu doar socotit ca păcătos, ci în realitate luând asupra Sa natura păcătoasă.[86] Froom a repetat această declaraţie scriind: Mai mult decât atât, El a fost în realitate „făcut”- prin înlocuire - să fie păcat pentru noi, astfel ca noi să putem fi făcuţi neprihănirea lui Dumnezeu în El (2 Cor. 5:21).[87]

În ciuda multor greşeli, această carte a exercitat o influenţă considerabilă. Froom s-a bucurat de un înalt nivel de autoritate printre unii conducători ai Bisericii, însă mulţi dintre ei n-au înţeles învăţătura tradiţională a Bisericii.[88] Oricum Mişcarea Destinului a provocat o trezire şi o nouă serie de reacţii din partea câtorva organizaţii ale Bisericii ca şi din partea câtorva personalităţi a căror competenţă era mai presus de orice îndoială.

 

[1] Comentariul Biblic AZȘ, E. G. White Comments, vol.1, p.1085 (Review and Herald, 24 feb. 1874).

[2] Ibid., vol. 4, p. 1147, (Youth Instructor, 20 dec. 1900)

[3] Ibid., vol.  5, p. 1079, (Review and Herald, 4 aug. 1874)

[4] Ibid., p. 1081, (Review and Herald, 28 iul. 1874)

[5] Ibid., p. 1124, (E. White, Scrisoarea 106, 1896)

[6] Ibid., p. 1128, (E. White, Scrisoarea 8, 1895)

[7] Ibid., Vol. 6, p. 1074 (E. White, Manuscris 76, 1903)

[8] Ibid., p. 562, (comentariu de A. G. Maxwell și nu de E. White)

[9] Ibid., Vol.7, p. 904, (E. White, Manuscris 67, 1898)

[10] Ibid., p. 926, (E. White, Manuscris 141, 1901)

[11] Ibid., p. 929, (E. White, Manuscris 1, 1892)

[12] Ibid., p. 930, (Review and Herald, 1 apr. 1975)

[13] Ibid., p. 930, (E. White, Manuscris 1, 1892)

[14] Ibid., p. 426.

[15] Bruno W.Steinweg a raportat aceleaşi citate în lucrarea lui din 1986 „Doctrina naturii umane a lui Hristos printre adventişti din 1950, pp. 5-7.

[16] E.G.White, Selected Messages, vol.1, p. 285-339. Vezi și Cap. 2 al cărții de față: Primele mărturii adventiste

[17] Ibid., p. 526.

[18] Ibid., p. 247.

[19] Ibid.vol. 2, p. 31-39, Vezi și Cap. 7 al cărții de față: Mișcarea Holy Flesh

[20] S. N. Haskell, Scrisoare către E. G. White, sept.1900, citată în W. H. Grotheer An Interpretive History of the Doctrine of Incarnation, p.50

[21] Ellen G. White, Scrisoare 132, 1900, (Selected Messages, vol. 2, p. 37)

[22] Vezi Enciclopedia AZȘ, p. 43. Printre cărţile lui Andreasen menţionăm mai ales Serviciul în Sanctuar, Epistola către Evrei, Credinţa prin care se poate trăi, Ce poate crede un om, Sfinţi şi păcătoşi.

[23] Milan L. Andreasen, Epistola către Evrei (Review and Herald Pub. Assn., 1948)

[24] Ibid., p. 79-10.

[25] Comentariul Biblic AZȘ, vol. 7, p. 387-494.

[26] M. L. Andreasen, Scrisori către biserici.

[27] Ibid.

[28] Scrisori către biserici, p. 4.

[29] Ibid., p.1-3

[30] Ibid., p. 3-4.

[31] Ibid.

[32] Ibid., p. 4.

[33] Ibid., p. 5,  E.G.White în Youth Instructor, 25 apr.  1901.

[34] Andreasen, Scrisori către biserici, p. 5. E. White în Rewiev and Herald, 18 feb. 1890.

[35] Andreasen, Scrisori către Biserici,  p. 5-6.

[36] Ibid.

[37] Ibid., p. 8.

[38] Ibid., p. 13.

[39] Ibid., p. 53.

[40] Ibid.

[41] Ibid.

[42] Ibid., p. 56.

[43] E.G.White, Testimonies for the Church, vol. 2, p. 202, 509.

[44] Andreasen, Scrisori către biserici, p. 53-54.

[45] Ibid., p. 54.

[46] Ibid., p. 55.

[47] Ibid., p. 55-56.

[48] A. L. Hudson se referă la manuscrisele lui E. White: nr.  21 din 1895; nr. 141 din 1901; Scrisoarea 121 din 1897; Manuscrisul 1 din 1892.

[49] Ellen G. White, Selected Messages, vol.1, p. 267-268.

[50] Scrisoarea lui A. L. Hudson este redată în Steinweg, p. 7-8.

[51] Detalii raportate de W. H. Grotheer.

[52] Ibid., p. 81.

[53] Robert Lee Hancock, Umanitatea lui Hristos (lucrare prezentată la Departamentul de Istorie Bisericească, Andrews University, iul. 1962). Vezi Grotheer, pp. 81.82

[54] Hancock, p.26.27. Vezi Grotheer, p. 82

[55] Ibid., p. 27.

[56] Washington DC, Review and Herald Publ. Assn., 1970.

[57] Comentariul Biblic AZȘ, vol. 7-A, p. 157, (Youth Instructor, 20 dec. 1900)

[58] Ibid., p. 370 (E. White, Manuscrisul  141, 1901)

[59] Ibid., p. 446.

[60] Vezi capitolul 12 al cărții de față

[61] Roy Allan Anderson, The God-Man, His Nature and Work, Review and Herald Pub. Assn., 1970

[62] Ibid., p. 3.

[63] Ibid., p.10.

[64] Ibid., p.14.

[65] Ibid., p. 35.

[66] Ibid., p. 32-48.

[67] Ibid., p. 40.

[68] Ibid., p. 53.

[69] Ibid.

[70] Roy Allan Anderson, cartea The God-Man, His Nature and Work, a derivat dintr-o serie de întruniri publice

[71] Vezi Enciclopedia AZȘ,  p. 484.

[72] LeRoy Edwin Froom către William H. Grotheer, 17 apr. 1971. Vezi Grotheer, p. 83

[73] Froom Movement of Destiny, p. 428.

[74] Ibid., p. 465-475.

[75] Ibid., p. 476-492.

[76] Ibid., p. 492.

[77] Ibid., p. 495.

[78] Ibid., p. 495-499.

[79] Ibid., p. 495-496.

[80] Ingemar Linden, Apologetics as History, Spectrum, toamna 1971

[81] Froom, p. 380.

[82] Ibid., p. 380-381.

[83] Vezi capitolul 6 al cărții de față referitor la hristologia lui W. W. Prescott

[84] Ibid.

[85] Ellet J.Waggoner, Christ and His Righteousness, p. 27-28

[86] Ibid.

[87] Froom, p. 197.

[88] A  fost plăcerea mea să derulez isoria hristologiei adventiste la Consultația IV a E.G. White Estate Washington în ianuarie 1987. A fost evident faptul că un număr de persoane din distinsa audiență nu erau familiarizați cu învățăturile pionierilor. Cineva a remarcat la sfârșitul prezentarii: ʺDacă este așa ar trebui să ne schimbăm poziția cu privire la acest subiect.ʺ