Natura umană a lui Hristos
Copiază link

Natura umană a lui Hristos

Înţelegerea naturii umane a lui Hristos a fost întotdeauna o provocare, poate mult mai serioasă decât înţelegerea naturii Sale divine. Aceasta a fost cheia luptei din primele secole ale erei creştine şi până astăzi, până acolo încât hristologia se ocupă astăzi, în cea mai mare parte, de studiul naturii umane a Mântuitorului. Întrebarea critică este dacă trupul/natura lui Isus a fost acela al lui Adam înainte sau după cădere. Cu alte cuvinte, a fost trupul lui Isus liber de influenţele păcatului, sau supus puterii păcatului şi morţii?

Aceasta este o problemă de importanţă majoră. Dacă înțelegem eronat natura umană a lui Isus, riscăm să greşim în celelalte aspecte ale planului de mântuire, înțelegând cu greu realitatea răscumpărătoare a harului revărsat de Isus asupra fiinţelor omeneşti pentru a libera omenirea de sub puterea păcatului.

Ellen White a subliniat acest adevăr fundamental: Biruinţa şi ascultarea lui Hristos este aceea a unei fiinţe reale omeneşti. În concluziile noastre facem multe greşeli datorită concepţiilor noastre eronate cu privire la natura umană a Domnului. Atunci când dăm naturii Sale umane o putere pe care omul obișnuit nu o poate avea în luptele lui cu Satana, distrugem deplinătatea naturii Sale umane.[1]

Întruparea, o taină

Fără nici o discuţie, întruparea Fiului lui Dumnezeu este un mister. Apostolul Pavel declara: Mare este taina evlaviei: Cel ce a fost arătat în trup, a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălţat în slavă (1Timotei 3:16).

Această taină are de a face cu toate aspectele planului de mântuire, nu doar cu întruparea. Nu este de mirare că Ellen White declara: Studiul întrupării lui Hristos, jertfa Sa ispăşitoare şi lucrarea Sa de mijlocire va pune la lucru mintea cercetătorului stăruitor de-a lungul timpului.[2] Cu privire la întrupare ea scrie: Contemplând întruparea lui Hristos în natură umană rămânem uimiţi în faţa acestei taine de nepătruns pe care mintea omenească nu o poate înţelege. Cu cât reflectăm asupra ei, cu atât ni se pare mai  uimitoare.[3]

Faptul că este o taină de nepătruns nu înseamnă că este un subiect care trebuie evitat ca fiind cu totul de neînțeles. Pavel menționează că taina care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri, dar acum este descoperită sfinţilor... şi anume Hristos în voi nădejdea slavei (Col. 1:26-27).  El mai spune de asemenea că taina evlaviei a fost predicată printre neamuri, a fost crezută în lume (1Tim. 3:16). Aceasta implică o revelaţie progresivă a adevărului pe care Dumnezeu doreşte să-l dea omenirii cu scopul de a o conduce la mântuire.

Chiar dacă afirmă că întruparea lui Hristos a fost o taină, Ellen White ne invită să o studiem în profunzime. Ea arată motivul pentru care este atât de importantă: Natura umană a Fiului lui Dmnezeu este totul pentru noi. Este lanţul de aur care leagă sufletele noastre de Hristos şi, prin Hristos, de Dumnezeu. Acesta trebuie să fie studiul nostru. Dar aici există și o avertizare: Când abordăm acest subiect ar trebui să luăm seama la cuvintele rostite de Hristos lui Moise în faţa rugului aprins – „Scoate-ţi încălţămintele din picioare, căci locul pe care stai este un pământ sfânt” (Exod 3:5). Ar trebui să venim la studiul acesta cu umilinţa învăţăcelului, cu o inimă zdrobită. În încheiere ea spune: Studiul întrupării lui Hristos este un câmp roditor care va răsplăti pe cercetătorul care sapă adânc după adevărul ascuns.[4]

Problema pe care căutăm să o înţelegem nu este atât metoda întrupării – cum se poate ca în Hristos natura divină s-a putut uni cu natura umană, această taină fiind dincolo de capacitatea noastră de a înțelege. Problema pe care hristologia caută să o rezolve este de ce a existat o astfel de întrupare şi în ce fel de trup s-a manifestat Isus în realitate. Aceasta este inima problemei; în această privinţă Noul Testament nu este lipsit de informaţii explicite.

Fundamentele biblice ale hristologiei

Singura cale prin care pionierii s-au putut despărţi de influenţa tradiţiilor semi-ariene a fost să se încreadă cu totul în învăţătura Scripturii. Făcând astfel, au deschis calea pentru o hristologie pe care cei mai buni exegeţi ai secolului XX doar recent au ajuns să o confirme prin studiile lor.

Fără Noul Testament este greu de specificat ce surse se găsesc în spatele atribuirii de către primii adventişti a termenului trup păcătos lui Isus. Pe de altă parte este uşor de  urmărit referinţele biblice folosite de primii scriitori adventişti pentru a defini natura  trupului în care Isus a biruit puterea păcatului.

Textul cel mai citat şi cel mai explicit era Romani 8:3. Niciun alt pasaj nu părea să explice mai bine motivul pentru întrupare şi în ce fel de trup s-a produs. Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, în asemănarea omului păcătos, să fie jertfă pentru păcat. Şi în felul acesta El a condamnat păcatul în omul păcătos.

Primii teologi adventişti au interpretat foarte natural expresia în asemănarea trupului păcătos ca fiind definiţia lui Pavel despre trupul lui Isus în momentul întrupării. Ei au considerat cuvântul asemănare ca fiind folosit exact în acelaşi sens ca în Filipeni 2:7, care spune că Isus, după ce S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi de chipul lui Dumnezeu şi de egalitatea Sa cu Tatăl, a luat chiar chipul unui rob fiind făcut asemenea oamenilor. Aceasta înseamnă că Isus nu a avut pur şi simplu o aparenţă omenească, ci în fapt o natură asemenea cu trupul păcătos - sarkos hamartias, aşa cum declară Pavel în Romani 8:3. Acest lucru nu arăta că Isus a fost un păcătos sau că a participat cât de puţin la păcatul omului.

Expresia Dumnezeu... a condamnat păcatul în trup a fost interpretată că Isus, trăind o viaţă fără păcat, într-un trup păcătos, în realitate a condamnat păcatul în trup (Rom. 8:3).

În consecinţă, El a devenit  izvorul unei mântuiri veşnice pentru toţi cei care Îl ascultă (Evrei 5:9). Astfel, încă de la început, hristologia pionierilor s-a dezvoltat în legătură directă cu soteriologia, ultima fiind o aplicație a celei dintâi.

Printre alte texte citate mai găsim şi Romani 1:3, care defineşte natura lui Isus prin strămoşii Lui: născut din sămânţa lui David în ce privește trupul. A mai fost citat și Evrei 2:16: Căci negreşit, nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul seminţei lui Avraam. Reflectând asupra unor urmași de-ai lui Avraam, un scriitor afirma: O privire fugară la strămoşii şi urmaşii lui David va arăta că linia  din care a venit Hristos a fost una care a concentrat în ea toate slăbiciunile omenirii.[5]

Erau citate și alte pasaje din Epistola către Evrei care accentuau identitatea naturii umane a lui Isus cu cea a tuturor oamenilor. De exemplu: Căci Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi sunt dintr-unul. De aceea, Lui nu-I este ruşine să-i numească „fraţi” (Evrei 2:11). Astfel, dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii (v.14); Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un Mare Preot milos şi vrednic de încredere (v.17); Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat (Evei 4:15).

De asemenea, declaraţia lui Pavel din Galateni 4:4-5 a fost deseori citată ca susţinând o participare reală şi completă la natura umană căzută, ca o condiţie pentru mântuirea omului: Dar, când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea. De asemenea, în 2 Corinteni 5:21 se spune: Pe Cel ce n-a făcut păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.

Acestea sunt câteva din pasajele cheie pe care se sprijineau teologii şi scriitorii adventişti înainte de anul 1950 atunci când defineau natura umană a lui Isus. De fapt, primele declaraţii găsite în literatura oficială a Bisricii arată că sensul dat expresiilor biblice cu privire la natura umană a lui Isus era stabilit clar.

Primele mărturii adventiste

Potrivit lui Ellen White, natura umană a lui Hristos era definită la începuturi de către primii pionieri, împreună cu celelalte credinţe fundamentale. După marea dezamăgire... adevărul a fost descoperit punct cu punct şi împletit cu cele mai sfinte amintiri şi reflexii. Cei ce studiau adevărul simţeau că identificarea lui Hristos cu natura şi interesul lor era totală.[6]

Prima referinţă în ce privește natura umană a lui Isus din partea lui James White se găseşte în Review and Herald din 16 septembrie 1852. El scria în editorial: Asemenea lui Aaron şi a fiilor lui, Isus a luat asupra Sa trupul şi sângele seminţei lui Avraam.[7] Anul următor, într-un articol semnat anonim, citim: Isus Hristos care se prezintă că este Fiul lui Dumnezeu, una cu Tatăl... care  a luat asupra Sa sămânţa lui Avraam; natura noastră şi a ridicat-o fără păcat.[8]

În anul 1854, J. M. Stephenson scria o serie de articole cu privire la natura umană a lui Isus. A spune că Dumnezeu a trimis pe Fiul Său „în asemănarea cărnii păcătoase” este echivalent cu a spune că Fiul lui Dumnezeu şi-a asumat natura noastră.[9] Ca să răspundă la întrebarea: Ce fel sânge a fost vărsat pentru iertarea păcatelor?, Stephenson răspunde: N-a fost oare identic sângele cu cel al Mariei, mama Lui şi înapoi, prin strămoşi, până la Eva, mama tuturor celor vii? Altfel, El n-a fost „sămânţa femeii, a lui Avraam, Isaac, Iacob şi David.[10]

În afară de aceşti trei autori, nimeni n-a mai scris despre natura umană a lui Isus în anii 1850, cu excepţia Ellenei White. Prima ei declaraţie datând din anul 1858, se găseşte în descrierea unui dialog dintre Isus şi îngerii Săi cu privire la planul de mântuire. El le-a descoperit că avea să-şi părăsească slava Sa cerească, se va întrupa pe pământ, se va umili ca om, va fi ispitit ca un om, ca să ofere ajutor acelora care vor fi și ei ispitiţi. El le-a mai spus că va mai împlini un lucru... luând natura căzută a omului, puterea Lui nu va fi nici măcar egală cu a lor (îngerilor).[11]

În acelaşi raport, Ellen White declara că la sfârşitul viziunii, Satana a spus îngerilor lui că atunci când Isus va lua natura omului căzut, el Îl va putea birui şi va împiedica realizarea planului de mântuire.[12]

Pentru Ellen White, întregul plan de mântuire depindea de natura umană a lui Hristos. Era în planul lui Dumnezeu, scria ea în 1864, ca Hristos să ia asupra Sa chipul şi natura omului căzut.[13] Pentru ea, marea lucrare de mântuire putea fi împlinită numai prin Răscumpărătorul care să ia locul lui Adam cel căzut... Împăratul slavei Şi-a propus să se umilească până la omenirea căzută... El urma să ia natura omului căzut.[14]

Prima declaraţie oficială

Aceşti primi martori exprimau nu numai punctul lor de vedere, ci şi convingerile întregii comunităţi. Iată de ce concepţia lor a fost inclusă în Declaraţia Principiilor Fundamentale învăţate şi practicate de Adventiştii de Ziua a Şaptea, publicată în anul 1872.

Preambulul acestui document declară clar că articolele de credinţă nu constituie un crez, ci pur şi simplu, o scurtă declaraţie cu privire la ceea ce este şi a fost susţinut în unanimitate de ei.[15] Noi ştim că James White, cel puţin până în anul 1847 s-a exprimat că este împotriva oricărei idei de a aşeza credinţele fundamentale ale Bisericii într-un crez inflexibil. Biblia este revelația perfectă şi completă. Ea este unica noastră regulă de credinţă şi de practică.[16]

Aceasta nu a avut intenţia de a interzice orice declaraţie de credinţă. Din contră, Biserica a fost obligată să-şi declare punctele ei de credinţă cât mai clar cu putinţă atât pentru binele membrilor cât şi a nemembrilor. Dar Biblia şi numai Biblia trebuie să fie crezul nostru... Omul este supus greşelii dar Cuvântul lui Dumnezeu este infailibil.[17]

Al doilea punct din cele 25 de articole de credinţă din această declaraţie oficială a Bisericii este despre Persoana şi lucrarea lui Isus Hristos. Se declară că există un Domn Isus Hristos, Fiul Tatălui celui Veşnic, Cel prin care Dumnezeu a creat toate lucrurile şi prin care se menţin; că El a luat asupra Sa natura seminţei lui Avraam pentru răscumpăraea neamului nostru omenesc căzut; că El a locuit printre oameni plin de har și de adevăr.[18]

Declaraţia nu specifică cum au înţeles adventiştii la data aceea expresia natura seminţei lui Avraam. Însă noi avem interpretările acelora care au folosit această expresie, înainte şi după anul 1872. Nemulţumit doar cu citarea literală a textului biblic, James White scria că Isus a luat asupra Sa carnea şi sângele seminţei lui Avraam.[19] Aceasta este deja un fel de explicaţie. Aşa cum vom vedea, majoritatea acelora care foloseau expresia îi dădeau acelaşi sens ca şi James White: Ca orice copil al lui Adam, El a acceptat urmările lucrării marii legi a eredităţii. Care erau aceste urmări se vede în istoria strămoşilor Săi pământeşti. El a venit cu o astfel de ereditate ca să se împărtăşească de durerile şi ispitele noastre şi să ne dea exemplul unei vieţi fără păcat.[20]

E interesant de notat că declaraţia oficială din 1872, în ce priveşte natura umană a Domnului Hristos, a rămas neschimbată până în 1931. Însă, în principiu, exprima cu alte cuvinte aceeaşi convingere de bază. În timp ce Şi-a păstrat natura Sa divină, El a luat asupra Sa natura familiei omeneşti, şi a trăit pe pământ ca om.[21] Aşezată în contextul scrierilor din acea perioadă, această nouă formulare continuă învăţătura Bisericii până în anul 1950 şi anume că trupul lui Isus a fost trup ca trupul păcătos.

O natură umană într-o stare căzută

Declaraţia oficială din anul 1872 cu privire la natura umană a lui Isus, constituie temelia hristologiei adventiste dinainte de 1950. Potrivit lui Ralph Larson, aceasta a fost reafirmată aproximativ de 1200 de ori de către teologii şi scriitorii adventişti, din care de 400 de ori de către Ellen White.[22]

În jurul anilor 1950 însă, influenţaţi de consideraţii extra biblice, a apărut o altă interpretare  în cercurile adventiste, care afirma că natura umană a lui Isus a fost aceea a lui Adam înainte de cădere. Aceasta a fost clar o reîntoarcere la crezurile din primele secole. Această schimbare a fost cu totul surprinzătoare deoarece în acelaşi timp, cei mai proeminenți teologi protestanţi din a doua jumătate a secolului douăzeci se emancipaseră de la poziţiile tradiţionale şi, mai mult sau mai puțin vizibil, confirmau interpretarea care predominase până atunci în Biserica Adventistă.

Cineva nu poate fi decât uimit de această schimbare bruscă de interpretare în cadrul Bisericii, mai ales după prezentarea unui front unanim timp de un secol de învăţământ consistent asupra acestui subiect. De fapt, încă de la începutul mişcării, natura umană căzută a lui Hristos nu fusese niciodată subiectul vreunei controverse, aşa cum au fost alte puncte doctrinale, de exemplu divinitatea lui Hristos. Un manuscris al lui William C. White, precum şi alte documente de la sesiunea Conferinţei Generale de la Minneapolis, confirmă că hristologia n-a fost punct de neînţelegere în 1888.[23]

În anii 1890, hristologia a devenit un subiect favorit printre predicatorii adventişti. Ellen White în special insista  asupra importanţei subiectului, în toate scrierile ei subliniind natura umană căzută a lui Isus. Motivul este clar. Mai întâi, el servea scopului afirmării realităţii naturii umane a lui Hristos, chiar cu mai multă îndrăzneală decât alţi creştini, care tindeau să susţină natura umană imaculată a lui Isus - a lui Adam înainte de cădere.

Aşa cum va arăta studiul nostru, lucrarea de mântuire poate fi explicată numai printr-o înţelegere corectă a persoanei divino-umane a lui Isus Hristos. A fi greşit în ceeace priveşte hristologia înseamnă a fi greşit şi în legătură cu lucrarea de mântuire aşa cum este realizată în fiinţele omeneşti de către Hristos prin procesul de îndreptăţire şi de sfinţire.

În final, acest subiect s-a dovedit a fi important  în pregătirea noilor convertiţi la adventism. Ea era atât de contrară credinţei lor încât pentru mulţi era o provocare serioasă. Nu este de mirare că au fost adresate atât de multe întrebări atât lui Ellen White cât şi editorilor altor publicaţii ale bisericii. Răspunsurile lor conţin o bogăţie de informaţii valoroase.

 

[1] E. White,  Manuscris 1, 1892, citat în Comentariul Biblic Adventist, vol. 7, p. 929.

[2] Idem, Slujitorii Evangheliei, p. 251.

[3] Idem, Signes of the Times, 30 iulie, 1896.

[4] Idem, Mesaje Selectate, vol. 1, p. 244.

 

[5] Ellet J. Waggoner în Signes of the Times, 21 ian. 1889.

 

[6] E. White, Mesaje Selectate, vol. 2, p. 109-110.

[7] James White, Review and Herald, 16 sept. 1852.

[8] Ibid., 18 oct. 1853.

[9] J. M. Stephenson, Review and Herald, 9 nov. 1854.

[10] Ibid., 15 iulie 1854.

[11] E. White, Scrieri Timpurii, p. 150.

[12] Ibid., p. 152.

[13] Idem., Daruri Spirituale, vol. 4, p. 115.

[14] Idem., Review and Herald, 24 feb. 1874.

[15] Review and Herald, 2 ian. 1872. Vezi P. Gerard Damsteegt  Foundations of The Seventh Day Adventist  Message and Misssion, pp. 301-305

[16] James White, Cuvânt către turma cea mică,  p. 13., citat în Enciclopedia Adventistă de Ziua a Șaptea, p.358

[17] Ellen White, Mesaje selectate, vol. 1, p. 416.

[18] Idem., Review and Herald, 2 ian.1872.

[19] James White,  Review and Herald, 16 sept.1852.

[20] Ellen White,  Hristos Lumina Lumii, p. 49. Vezi interpretări similare în următoarele pagini ale cărții de față

[21] Vezi Manualul de Doctrine, Doctrina nr. 3. Aceeași declarație a fost adoptată la convenția din toamna lui 1941 și inclusă în Manualul Bisericii (1942), unde a rămas neschimbată în următoarele ediții până în 1980.

[22] Ralph Larson, Cuvântul S-a făcut trup  - 100 de ani de hristologie adventistă (Cherry Valley, California, Cherrystone Press, 1986), p. 220,  245. Larson a făcut o inventariere cronologică a declarațiilor din literatura denominațională referitoare la natura umană a lui Hristos

[23] Eric Claude Webster, Curente de interpretare în hristologia adventistă, p. 176.