Hristologia lui Ellen White
Copiază link

Hristologia lui Ellen White

Ellen White a jucat un rol important în alcătuirea credinţelor fundamentale  ale Bisericii Adventiste. Ea a fost prima și singurul lider al bisericii care a exprimat în scris, înainte de 1888, poziţia cu privire la natura umană a lui Isus, abordarea ei fiind acceptată de comunitate.

După primele ei declaraţii în acest domeniu în anul 1858, Ellen White a continuat să-şi exprime gândurile cu privire la subiect cu o claritate din ce în ce mai mare în articolele publicate în Review and Herald, iar mai târziu în cărţile sale. În 1874, o serie de articole care tratau ispitirea lui Hristos sunt cele ce evidențiază teologia ei cu privire la acest subiect.[1]  În 1888, la sesiunea Conferinţei Generale de la Minneapolis, unde Ellet J. Waggoner a făcut din divinitatea şi natura umană a lui Hristos temelia îndreptăţirii prin credinţă, toate elementele hristologiei lui fuseseră deja exprimate în scrierile lui Ellen White.

Persoana şi lucrarea lui Isus au fost totdeauna în centrul interesului lui Ellen White.  Natura umană a Fiului lui Dumnezeu a fost totul pentru ea. Ea numea acest subiect lanţul de aur care uneşte sufletele noastre cu Hristos şi prin Hristos cu Dumnezeu.[2] Acesta este central în scrierile ei până la moarte, în 1915. Chiar cu şase luni înainte de a-și înceta activitatea literară, scria: El (Hristos) s-a făcut fără renume, a luat asupra Sa un chip de rob şi s-a făcut asemenea trupului păcătos... Fără păcat şi înălţat prin natura Sa, Fiul lui Dmnezeu a consimţit să se facă trup. Dumnezeu a devenit om.[3] Din nefericire Ellen White n-a tratat niciodată subiectul într-un mod sistematic. Aceasta este una din dificultăţi. Printre cele 120 000 de pagini de manuscris[4], declaraţiile ei privitoare la natura umană a lui Isus se numără cu sutele. Mai mult, în funcţie de împrejurări şi de punctul specific care era tratat, aceleaşi concepte sunt uneori prezentate atât de diferit, încât uneori pot părea contradictorii. Astfel, este important să aşezăm declaraţiile ei în contextul lor corect şi să evităm ispita de a ne sprijini pe declaraţii izolate, o condiţie esenţială pentru o exegeză sănătoasă. Ne vom strădui să urmăm aceste reguli în următoarea sinteză a hristologiei lui Ellen White.

Natura umană a lui Isus Hristos

Aşa cum am văzut, Ellen White a declarat hotărât divinitatea lui Hristos. Ea este categorică în această problemă. Totuşi, ea vorbeşte despre natura umană a lui Isus cu aceeaşi convingere. În scrierile ei nu este nici o urmă de docetism. Triumful planului de mântuire depinde în întregime de întrupare, a Cuvântului care S-a făcut trup şi a Fiului lui Dumnezeu care S-a făcut om. Hristos nu doar a făcut pe oameni să creadă că a luat natura umană. El a luat-o cu adevărat; a avut în realitate natura umană. Aşa cum copiii sunt părtaşi la carne şi sânge, şi El a avut parte de ele (Evrei 2:14). El a fost fiul Mariei; El a fost sămânţa lui David după genealogia umană. El este declarat a fi un om, chiar omul Isus Hristos.[5]

Ellen White accentuează realitatea lui Isus: El nu a avut doar o asemănare a unui trup, ci chiar a luat natura umană participând la viaţa omenirii.[6] El Şi-a asumat de bună voie natura umană. A fost acţiunea Lui prin consimţământ personal.[7] A venit ca un copilaş neajutorat având natura umană pe care o avem şi noi.[8]

Nefiind mulţumită să enunţe acest concept într-o manieră generală, Ellen White nu ezită să fie mai specifică: Când Isus a luat natura umană şi a devenit om, El a avut un organism omenesc.[9] Capacitățile Lui au fost coborâte la nivelul capacităților slăbite ale omului.[10] Deşi Hristos a luat natura umană cu urmările lucrării marii legi a eredităţii, n-a avut diformităţi fizice.[11] Structura Sa fizică nu era atinsă de niciun defect. Trupul Lui era puternic şi sănătos, în toată viaţa Lui a trăit în conformitate cu legile naturii. Atât fizic cât şi spiritual, a fost un exemplu pentru ceea ce plănuise Dumnezeu să fie omenirea prin ascultare de legile Sale.[12]

În repetate rânduri, Ellen White explică: dacă n-ar fi fost om deplin, Hristos n‑ar fi putut fi Înlocuitorul nostru.[13] În acest punct deosebit nu există nici o divergenţă între teologii adventişti. Diferențe există cu privire la felul de natură umană cu care a fost îmbrăcat Hristos: a fost aceea a lui Adam înainte sau după cădere?

Natura lui Adam: înainte sau după cădere?

 Aceasta a fost întrebarea supremă. Susţinătorii celor două interpretări s-au ciocnit viguros începând cu anul 1950. Este uimitor că totuşi s-a ridicat această întrebare. Desigur că nimeni n-ar putea insinua că Adam înainte de cădere ar fi avut un trup ca trupul păcătos, aşa cum spune apostolul Pavel că a avut Hristos (Rom. 8:3).

Ellen White  compară natura şi poziţia lui Adam înainte de cădere cu natura şi poziţia lui Isus după mii de ani de păcat: Adam a fost ispitit de vrăjmaşul şi a căzut. Nu un păcat interior a fost acela care l-a făcut să cadă, căci Dumnezeu l-a făcut curat şi neprihănit după chipul Său. El era fără vină ca şi îngerii dinaintea tronului Său. În el nu existau principii corupte, nici înclinaţii spre rău. Dar atunci când Hristos a venit să întâlnească ispita Satanei, El purta asemănarea trupului păcătos.[14]

În cartea Hristos Lumina Lumii, Ellen White pune de repetate ori în contrast natura şi situaţia lui Adam cu cea a lui Isus: Ar fi fost o umilinţă aproape infinită pentru Fiul lui Dumnezeu să ia natura omului chiar şi atunci când Adam stătea în nevinovăţia lui în Eden. Dar Isus a acceptat natura omenească atunci când neamul omenesc fusese slăbit de patru mii de ani de păcat. Ca orice copil al lui Adam, El a acceptat consecinţele marii legi a eredităţii. Acestea se pot vedea în istoria strămoşilor Săi pământeşti. El a venit cu o astfel de ereditate ca să aibă parte de durerile şi ispitele noastre şi să ne dea exemplu de o viaţă fără păcat.[15]

În alt loc, ea precizează: Isus a venit să răscumpere greşeala lui Adam în natura noastră omenească. Dar atunci când Adam a fost asaltat de ispititor, niciunul dintre efectele păcatului nu erau asupra lui. El stătea în puterea unei bărbăţii desăvârşite având deplină vigoare în minte şi în trup. Era înconjurat de gloriile Edenului, şi era în comuniune zilnică cu fiinţele cereşti. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu Isus când a intrat în pustie să lupte cu Satana. Timp de patru mii de ani neamul omenesc se degradase în putere fizică şi mintală precum şi în valoare morală; Hristos a luat asupra Sa infirmităţile unei omeniri degenerate. Numai în felul acesta putea să răscumpere pe om din cele mai mari  adâncimi ale degradării.[16]

În cele din urmă, într-o declaraţie din anul 1875, Ellen White nu lasă nici o îndoială: Marea Sa lucrare de răscumpărare putea fi realizată numai de un Răscumpărător care a luat locul lui Adam cel căzut.[17] O declaraţie din 1901 susţine acelaşi punct de vedere: Natura lui Dumnezeu, a Cărui Lege fusese călcată şi natura lui Adam, cel care o călcase, s-au întâlnit în Isus, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului.[18] Cu toate acestea, ea avertizează printr-o declaraţie din 1890: Nu trebuie să credeţi că posibilitatea ca Isus să cadă în faţa ispitelor Satanei i-a degradat natura umană şi că avea aceleaşi înclinaţii păcătoase, corupte ca om. Natura divină combinată cu cea umană L-a adus în stare să poată cădea în faţa ispitelor Satanei. Aici încercarea pentru Hristos a fost mult mai mare decât ceea a lui Adam şi a Evei, deoarece Hristos luase natura noastră căzută, dar nu coruptă.[19]

În toate scrierile lui Ellen White nu există nici o referinţă care să identifice natura umană a lui Hristos cu aceea a lui Adam înainte de cădere. Din contră există o abundenţă de declaraţii care afirmă că Isus a luat natura lui Adam după 4000 de ani de păcat şi degenerare. Cu alte cuvinte, El a luat trupul nostru într-o stare căzută; sau, ca să împrumutăm expresia lui Pavel, în asemănarea trupului păcătos.

O natură umană în stare căzută

 Ellen White accentuează cu putere asemănarea dintre natura lui Isus şi a noastră. Nemulţumită să spună că Isus a luat natura noastră ea repetă că a luat-o în starea ei căzută, degenerată şi întunecată de păcat, cu slăbiciunile şi infirmităţile ei. Ea folosea de repetate ori aceleaşi expresii pentru a descrie natura umană asumată de Isus.

Expresia pe care o foloseşte Ellen White cel mai mult pentru a descrie trupul pe care l-a luat Isus este împrumutată de la Pavel: într-o fire asemănătoare cu a păcatului (Rom. 8:3). Ea o amplifică spunând: El nu numai că s-a făcut trup, ci a fost făcut în asemănarea trupului păcătos.[20] Altundeva, ea foloseşte limbajul din Filipeni 2:7 care spune că Isus Hristos a fost făcut asemenea oamenilor. Ea mai foloseşte şi Romani 8:3: El s-a făcut într-o fire asemănătoare cu a păcatului, a luat asupra Sa un chip de rob şi a fost făcut în asemănarea trupului păcătos.[21]

Ellen White citează deseori 2 Corinteni 5:21: Pe Cel ce n-a făcut păcat, Dumnezeu L-a făcut păcat pentru noi. Ea leagă aceasta nu numai cu moartea lui Isus pe cruce ca înlocuitor pentru păcatele întregii lumi (1 Ioan 2:2), ci şi cu începutul lucrării Sale, la vremea ispitirii din pustie şi în întreaga Sa viaţă, stabilind adevărata natură a lui Hristos, care a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn (1 Petru 2:24).

Hristos a purtat păcatele şi slăbiciunile neamului omenesc aşa cum existau ele atunci când El a venit pe pământ să ajute pe om, și pentru a ridica pe omul căzut, a trebuit să ajungă acolo unde era el. El a luat natura umană şi a  purtat slăbiciunile şi degenerarea neamului omenesc. El, care n-a cunoscut păcat, s-a făcut păcat pentru noi. S-a umilit până la cele mai mari adâncimi ale durerii omeneşti ca să poată ajunge până la om şi să-l scoată din degradarea în care îl aruncase păcatul.[22]

Cu privire la subiecte atât de serioase şi delicate ca acesta, Ellen White este foarte clară şi foloseşte un limbaj deosebit, fără dublu înţeles. Participarea lui Hristos la natura căzută a omenirii nu poate fi descrisă cu mai multă claritate.

Punând la o parte coroana Sa regală, a coborât pas cu pas până la nivelul omenirii căzute.[23] Gândiţi-vă la umilinţa pe care Hristos Şi-a asumat-o. El a luat asupra Sa suferinţa naturii umane degradate şi mânjite de păcat.[24] Chiar mai mult, El S-a umilit pe Sine şi a luat starea muritoare asupra Sa.[25] Aceasta a fost o umilinţă mai mare decât poate înţelege omul mărginit.[26] Hristos a luat asupra Sa slăbiciunile omenirii degenerate. Numai în felul acesta putea să răscumpere pe om din cele mai mari adâncimi ale degradării Sale.[27]

Pentru a evita orice înţelegere greşită posibilă cu privire la realitatea participării lui Isus la natura decăzută a omenirii, Ellen White foloseşte adesea verbul a asuma cu înţelesul că El a luat-o în realitate asupra Lui. Hristos şi-a asumat natura noastră căzută şi a fost supus la toate ispitele la care este supus omul.[28] El Şi-a asumat slăbiciunile naturii umane, ca să fie încercat şi probat.[29] Şi-a asumat natura umană, cu slăbiciunile, ispitele şi predispoziţiile ei.[30]

Participarea lui Hristos la natura umană totală şi deplină în starea ei căzută este declarată de EllenWhite ca sine qua non pentru mântuirea omului. A fost în planul lui Dumnezeu ca Hristos să ia asupra Sa chipul şi natura omului căzut, să poată fi făcut desăvârşit prin suferinţă şi să suporte puterea ispitelor lui Satana, ca să poată cunoaşte mai bine cum să ajute pe cei care vor fi ispitiţi.[31] Prin acest act de condescendenţă El avea să fie înzestrat să-şi reverse binecuvântările peste neamul omenesc căzut. În felul acesta ne-a dat posibilitatea să ne împărtăşim de natura Sa.[32]

Şi autorul Epistolei către Evrei ne învaţă acest lucru. Isus a trebuit să se facă asemenea fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi în stare să elibereze fiinţele omeneşti de păcatele lor (Evrei 2:17). Apoi adaugă: Pentru că El Însuşi a suferit în ceea ce a fost ispitit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi (v.18).

”Ispitit în toate lucrurile ca şi noi”

Ellen White a făcut tot ce a putut ca să explice însemnătatea acestui adevăr. Mântuitorul nostru a venit în această lume să sufere în natura umană toate ispitele cu care este atacat omul;[33] El ştie din experienţă care sunt slăbiciunile omeneşti, care sunt lipsurile noastre şi care este intensitatea ispitelor noastre; a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi, dar fără păcat.[34] El ştie cât de puternice sunt înclinaţiile inimii fireşti,[35] deoarece El Însuşi le-a suportat. Unii pot gândi că Hristos, deoarce a fost Fiul lui Dumnezeu, n-a avut ispite aşa cum au copiii acum. Scripturile spun că El a fost ispitit în toate lucrurile, aşa cum şi noi suntem ispitiţi.[36]

Ispitele la care a fost supus Isus au fost teribile... Dacă n-ar fi fost aşa, dacă n‑ar fi fost posibil ca El să cadă, n-ar fi fost ispitit în toate lucrurile aşa cum este ispitită familia omenescă. Ispitele lui Hristos şi suferinţele Lui erau proporţionale cu caracterul Său înălţat, fără păcat... El S-a împotrivit până la sânge în ceasul acela, când teama de cădere morală a fost ca teama de moarte. Când S-a prăbuşit în Ghețemani, cu sufletul în agonie iar picăturile de sânge care curgeau din porii Lui umezeau iarba de pe pământ... și pe cruce, Hristos a cunoscut, ca nimeni altcineva, puterea cumplită a ispitelor Satanei.[37] Niciodată cineva născut din femeie n-a fost atât de crud atacat de ispită.[38]

Atât de real a întâmpinat şi s-a împotrivit Isus ispitelor Satanei ca niciunul dintre copiii oamenilor.[39] În  lupta Sa din pustie natura umană a lui Hristos a fost atât de împovărată  cum nimeni altul dintre noi nu va şti vreodată... acestea au fost ispite reale, nu presupuse.[40] Apostolul confirmă acest fapt atunci când vorbeşte despre încercările pe care Isus a trebuit să le suporte: Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge în lupta împotriva păcatului (Evrei 12:4).

În aceeaşi scrisoare, Ellen White enumeră ispitele cu care Isus a trebuit să se confrunte: Fiul lui Dumnezeu, în natura Sa omenească, se lupta cu aceleaşi ispite feroce şi copleşitoare care-i asaltează pe oameni - ispita îngăduirii apetitului, aceea de a se aventura cu îndrăzneală acolo unde nu i-a condus Dumnezeu şi aceea de a se închina la dumnezeul acestei lumi, precum şi aceea de a jertfi veşnicia de slavă pentru plăcerile fascinante ale acestei vieţi.[41]

Ademenirile la care a rezistat Isus erau aceleaşi pe care şi noi le socotim greu de învins. Ele erau aruncate asupra Lui cu o atât mai mare putere cu cât caracterul Său este superior celui al nostru. Cu povara teribilă a păcatelor lumii asupra Sa, Hristos s-a împotrivit ispitei apetitului, a iubirii de lume şi a plăcerii de a se expune, care duce la încumetare.[42]

Este o taină încă inexplicabilă muritorilor, aceea că Hristos a putut fi ispitit în toate lucrurile ca şi noi şi, cu toate acestea, fără păcat.[43] Într-o împrejurare când unii puneau la îndoială natura căzută a lui Isus, Ellen White le-a răspuns: Mi-au fost trimise scrisori în care se afirma că Hristos n-a putut avea aceeaşi natură ca omul, pentru că dacă ar fi avut, ar fi căzut şi El la aceleaşi ispite. Dacă n-a avut natură umană, atunci nu poate fi exemplul nostru. Dacă n-a fost părtaş la natura noastră, nu putea fi ispitit aşa cum a fost omul. Dacă n-a fost posibil ca să cedeze ispitei, El nu putea fi ajutorul nostru.[44]

Mulţi pretind că a fost cu neputinţă ca Hristos să fie biruit de ispită. Atunci n‑ar fi fost aşezat în locul lui Adam; n-ar fi putut câştiga biruinţa pe care Adam n-a reuşit să o câştige. Dacă noi avem în vreun fel oarecare o luptă mai grea decât a avut Hristos, atunci nu ar putea să ne ajute. Dar Mântuitorul nostru a luat natura umană cu toate slăbiciunile ei. El a luat natura omului cu posibilitatea căderii în ispită. Noi nu avem nimic de purtat pe care El să nu-l fi dus.[45]

Totuşi, luând asupra Sa natura omului în starea lui căzută, Hristos n-a participat în niciun chip la păcatul lui.[46] Iată un alt adevăr solemn pe care Ellen White n-a încetat niciodată să-l repete atunci când sublinia realitatea ispitelor la care a fost supus Isus. Căci, aşa cum este scris: Noi avem pe Unul (Isus) care a fost ispitit în toate privinţele ca şi noi, dar fără păcat (Evrei 4:15).

”. . . dar fără păcat”

De fiecare dată când Ellen White scria despre subiectul delicat al naturii căzute a lui Hristos era foarte grijulie să adauge imediat că Hristos a trăit fără să săvârşească păcat nici în gând, nici în cuvânt şi nici în faptă.

Într-o scrisoare către W. L. H. Baker, care evident avea tendinţa să vorbească despre Isus ca un om întru totul om, Ellen White îi sugera să fie mult mai atent: Niciodată, în niciun fel, să nu laşi nici cea mai vagă impresie asupra minţilor oamenilor, că o urmă, sau o înclinaţie către stricăciune s-ar fi găsit asupra lui Hristos, sau că în vreun fel El s-ar fi  supus stricăciunii.[47] Nici măcar în gând Hristos n-a putut fi adus să se supună puterii ispitei.[48] Nici un cuvânt stricat nu i-a scăpat de pe buze. Niciodată n-a făcut o faptă rea pentru că El era Fiul lui Dumnezeu. Cu toate că avea chip omenesc, totuşi era fără urmă de păcat.[49] În natura Sa omenească, El a păstrat curăţia caracterului Său divin. A trăit Legea lui Dumnezeu şi a onorat-o într-o lume a nelegiuirii.[50]

În mijlocul necurăţiei, Hristos Şi-a păstrat curăţia. Satana n-a putut să-L mânjească sau să-L corupă. Caracterul Lui a dat pe faţă o ură desăvârşită faţă de păcat.[51] Dacă cineva ar fi putut găsi un păcat în Hristos, dacă într-un anume lucru s‑ar fi supus Satanei ca să scape de tortura groaznică, vrămaşul lui Dumnezeu şi al omului ar fi triumfat.[52]

Unii cred că Isus a fost ispitit numai exterior, nicioată în interior. Dacă lucrurile ar fi stat aşa, El n-ar fi fost în adevăr ispitit ca şi noi. Nici n-ar fi cunoscut puterea ispitelor noastre[53] şi puterea patimilor omeneşti[54] la care sunt supuşi oamenii. Dar niciodată nu s-a supus ispitei de a face o singură faptă care n-ar fi fost curată, înălţătoare şi înobilatoare.[55]

Ellen White detaliază: Isus a explicat mulţimii şi după aceea ucenicilor că mânjirea nu vine din afară, ci dinăuntru. Curăţia şi necurăţia țin de suflet. Fapta rea, cuvântul stricat şi gândul rău, călcarea legii lui Dumnezeu sunt acelea care întinează şi nu neglijarea ceremoniilor exterioare făcute de oameni.[56] Dacă legea operează numai asupra comportării exterioare, oamenii n-ar fi vinovaţi în gândurile, dorinţele şi planurile rele. Însă Legea cere ca sufletul să fie curat iar mintea sfinţită, ca gândurile şi sentimentele să fie în armonie cu standardul dragostei şi al neprihănirii.[57]

Dacă nu există posibilitatea de a cădea în ispită, nu există ispită. Ispita există atunci când un om este puternic influenţat să facă o faptă rea şi ştiind că poate rezista prin credinţă, se prinde categoric de puterea divină. Aşa a fost lupta prin care a trecut Isus.[58]

Luând asupra Sa natura omului în starea ei căzută, n-a participat în nici un fel la păcatul ei. N-ar trebui să avem nici o îndoială cu privire la lipsa de păcat a naturii umane a lui Hristos.[59] Aceasta nu înseamnă că natura Sa a fost fără păcat în sine - fapt ce ar contrazice tot ce ea a scris în alte locuri - dar în sensul că datorită ascultării Sale desăvârşite, El a făcut-o fără păcat, condamnând păcatul în trup.

Atât divin cât şi uman

Realitatea întrupării nu înseamnă că Isus a renunţat la divinitatea Sa. Ellen White avea obiceiul să spună că El Şi-a îmbrăcat divinitatea cu natura umană, El Şi-a învăluit divinitatea cu haina naturii umane, dar nu s-a despărţit de divinitate. Acest fel de expresii se găsesc de cel puțin 125 de ori în scrierile ei.[60] Iată câteva exemple: De dragul nostru El s-a coborât de pe tron și a îmbrăcat umanitatea peste divinitate. El a pus deoparte haina regală, coroana regească, pentru a putea fi una cu noi.[61]

Hristos nu a schimbat divinitatea cu umanitatea; el a îmbrăcat-o pe cea dintâi cu umanitatea.[62] El a pus un văl peste divinitate dar nu s-a despărţit niciodată de divinitate.[63] Cu toate că a luat natura umană asupra Sa, El era divin. Tot ceea ce este atribuit Tatălui este atribuit lui Hristos.[64] În El, Dumnezeu Însuşi a coborât din cer.[65]

Într-un comentariu cu privire la vizita lui Isus la Templul din Ierusalim, ea scrie: Al doilea Templu a fost onorat nu cu norul slavei lui Iehova, ci cu prezenţa vie a Aceluia în care locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii - Însuşi Dumnezeu manifestat în trup.[66] Acesta este motivul pentru care, cu toate că a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi, a stat înaintea lumii de la prima Sa intrare în ea, nemânjit de stricăciune, deşi a fost înconjurat de aceasta.[67]

După ce a spus acestea, Ellen White pune această întrebare: Nu trebuie să devenim şi noi părtaşii aceleiaşi plinătăţi? Oare nu doar aşa putem birui şi noi cum a biruit El?[68] De fapt, El a învins ispita prin puterea pe care şi omul o poate cere. El S-a prins de tronul lui Dumnezeu şi nu este nici un bărbat sau femeie care să nu aibă acces la acelaşi ajutor, prin credinţa în Dumnezeu.[69]

Hristos, în slăbiciunea naturii umane, a trebuit să întâmpine ispitele cu unul care avea  puterile unei naturi mai înalte pe care Dumnezeu o revărsase peste familia îngerilor. Dar natura umană a lui Hristos a fost unită cu divinitatea şi în puterea aceasta El urma să suporte toate ispitele pe care Satana le putea aduce împotriva Lui şi totuşi, să-şi păstreze sufletul neîntinat de păcat. Şi această putere de a birui El urma să o dea fiecărui fiu şi fiică a lui Adam care va primi prin credinţă neprihănirea atribuită a caracterului Său.[70]

 Părtaş de natură divină

 Ellen White a accentuat în special posibilitatea naturii umane de a participa la natura divină (2 Petru 1:4). Acesta este scopul pentru care Hristos a venit în această lume. El a venit să aducă oamenilor puterea lui Dumnezeu care să-i elibereze de sub puterea păcatului şi să-i facă copii ai lui Dumnzeu. În acest scop, Hristos a trebuit să se împărtăşească de natura căzută a omului astfel încât noi să fim în stare  să ne împărtăşim de natura Sa divină.

El (Hristos) a luat natura noastră şi a biruit ca şi noi, luând natura Sa, să putem birui. Făcut „în asemănarea cărnii păcătoase” (Rom. 8:3), El a trăit o viață fără păcat.[71] Datorită vieții pe care Hristos a trăit-o în această lume, bărbaţii şi femeile de azi pot trăi prin puterea Sa şi prin îndrumarea Sa. În lupta lor cu Satana, ei pot să aibă tot ajutorul pe care L-a avut şi El. Ei pot fi mai mult decât biruitori prin Acela care i-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru ei.[72]

În natura Sa umană, Hristos a biruit asupra păcatului prin puterea lui Dumnezeu în care își pusese încrederea. Orice membru al familiei omeneşti are privilegiul să facă lucrul acesta. Hristos n-a făcut nimic pe care natura umană să nu-l poată face dacă se împărtăşeşte de natura divină,[73] El n-a folosit în favoarea Sa nici o putere care să nu ne fie oferită şi nouă. Ca om, El a întâmpinat ispita şi a biruit în puterea dată Lui de Dumnezeu.[74]

Dacă Hristos a avut o putere deosebită pe care omul nu o poate primi, Satana ar avea un avantaj în această problemă.[75] După Ellen White, Satana a declarat că era imposibil pentru fiii şi fiicele lui Adam să ţină Legea lui Dumnezeu,[76] făcând ca răspunderea să cadă pe Dătătorul Legii şi nu pe om. Dar El (Hristos) a venit în lumea aceasta ca să fie ispitit în toate lucrurile ca şi noi, pentru a dovedi universului că în lumea aceasta a păcatului fiinţele umane pot trăi o viaţă pe care Dumnezeu o va aproba.[77] Domnul Isus a venit în lumea noastră, nu ca să descopere ce poate face Dumnezeu, ci ce ar putea omul să facă prin credinţa că puterea lui Dumnezeu poate ajuta în orice nevoie. Prin credinţă, omul trebuie să  fie părtaş la natura divină şi să  învingă orice ispită cu care este atacat.[78]

Ellen White a învăţat continuu că lucrarea mântuirii, realizată de Isus Hristos, nu s-a oprit la un singur act legal, iertarea păcatelor noastre, ci această lucrare include biruinţa asupra ispitei şi a păcatului. Hristos a venit să ne facă părtaşi de natură divină şi viaţa Lui declară că natura umană combinată cu divinitatea nu face păcat.[79]

A fost o realitate solemnă că Isus a venit să lupte luptele ca om, în folosul omului. Ispita şi biruinţa Lui ne spun că natura umană trebuie să coopereze cu Modelul; omul trebuie să devină părtaş de natură divină.[80] Viaţa Lui a mărturisit că prin aceeaşi putere divină pe care a primit-o este posibil pentru om să asculte de Legea lui Dumnezeu.[81]

Fără îndoială că această încercare n-ar fi fost eficientă dacă Isus ar fi trăit o viaţă fără păcat, într-o natură umană diferită de a noastră - adică în natura lui Adam înainte de cădere. Aceasta explică de ce, având o logică impecabilă, Ellen White afirma că marea lucrare de mântuire putea fi dusă la îndeplinire numai dacă Mântuitorul lua locul lui Adam cel căzut.[82]

Concluzie

Ellen White scria pe o varietate de subiecte cum ar fi sănătate, educaţie, teologie, lucrarea medicală, predicarea Evangheliei şi multe altele.[83] Însă subiectul ei favorit a fost Persoana şi lucrarea lui Isus. Cu toate că ea nu tratează subiectele hristologice într-o manieră sistematică, ele abundă în scrierile ei.

Aşa cum ea a spus foare bine: Hristos, caracterul şi lucrarea Sa este centrul şi învelișul întregului adevăr; El este legătura care ţine laolaltă giuvaerele doctrinei. În El se găseşte sistemul complet al adevărului.[84] Datorită acestui lucru, natura umană a Fiului lui Dumnezeu este totul pentru noi. Ea este lanţul de aur care leagă sufletele noastre de Hristos şi prin Hristos, de Dumnezeu.[85]

Aşa cum putem vedea, miezul hristologiei lui Ellen White se bazează pe lucrarea de mijlocire a lui Isus Hristos pentru împăcarea fiinţelor umane păcătoase cu Dumnezeu. Ea este în armonie perfectă cu Pavel, care spune că această împăcare este posibilă datorită întrupării lui Hristos în asemănarea cărnii păcătoase (Rom. 8:3).

Nu ne putem gândi la un rezumat mai bun al hristologiei lui Ellen White decât prin comentariul ei cu privire la predica de pe munte: Hristos este scara pe care a văzut-o Iacob, cu baza sprijinită pe pământ, iar vârful atingând poarta cerului, chiar pe pragul slavei. Dacă scara aceea ar fi avut lipsă o singură treaptă la atingerea cu pământul am fi fost pierduţi. Dar Hristos ajunge la noi acolo unde suntem. El a luat natura noastră şi a biruit, astfel ca noi luând natura Sa să putem birui... Făcut „în asemănarea cărnii păcătoase” (Rom. 8:3), El a trăit o viaţă fără păcat. Acum, prin divinitatea Sa, El ajunge la tronul cerului în timp ce prin natura Sa umană, ajunge la noi. El ne îndeamnă ca prin credinţa în El să ajungem la slava caraterului lui Dumnezeu. De aceea trebuie să fim desăvârşiţi, cum şi Tatăl nostru care este în ceruri este desăvârşit.[86]

Pentru Ellen White, Hristos manifestat în asemănarea cărnii păcătoase constituie condiţia fără care nu poate fi împăcare cu Dumnezeu. Natura Sa umană completă şi desăvârşirea divinităţii Sale alcătuiesc pentru noi un teren solid prin care  suntem aduşi la împăcarea cu Dumnezeu.[87]

 

[1] Ellen White, Mesaje Selectate, vol. 1, p. 242-289.

[2] Ibid., 244.

[3] Idem., Semnele timpului, 5 ian. 1915.

[4] Când Ellen White a murit în anul 1915, lucrările ei cuprindeau 24 de cărţi publicate şi traduse în multe limbi plus încă alte două gata de publicare, 4600 de articole şi numeroase pamflete cu diferite subiecte şi aproximativ 45.000 de pagini de manuscris. După moartea ei au fost publicate multe cărţi sub formă de compilaţii.

[5] Idem., Review and Herald, 5 apr. 1906, citat în Mesaje Selectate vol.1, p.247

[6] Idem., Scrisoarea 97, 1898.

[7] Idem., Review and Herald, 5 iul. 1887.

[8] Idem., Manuscrisul 210, 1895.

[9] Idem., Scrisoarea 32 , 1899, citat în Comentariul Biblic Adventist, vol. 5, p. 1130.

[10] Idem., Review and Herald, 11 dec. 1888.

[11] Idem., Hristos Lumina Lumii, p. 49-50.

[12] Ibid., 50-51.

[13] Idem., Semnele Timpului, 17 iun. 1897.

[14] Ibid., 17 oct. 1900.

[15] Idem., Hristos Lumina Lumii, p. 49.

[16] Ibid., p. 117. Această comparația fusese deja făcută și în Review and Herald, 28 iul. 1874. De asemenea, vezi Mesaje Selectate, vol. 1, 267-268.

[17] Idem., Review and Herald, 24 feb. 1874.

[18] Idem., Manuscris 141, 1901, citat în Comentariul Biblic Adventist, vol. 7, p. 926.

[19] Idem., Manuscris 57, 1890.

[20] Idem., Scrisoarea 106, 1896.

[21] E. White în Bible Echo (publicată de Australasian Division), 15 dec. 1892.

[22] Idem., Mesaje Selectate, vol. 1, p. 267-268.

[23] Idem., Buletinul Conferinţei Generale, 23 apr. 1901.

[24] Idem., Youth’s Instructor, 20 dec. 1900.

[25] Idem., Review and Herald, 4 sept. 1900.

[26] Idem., Manuscris 143, 1897.

[27] Idem., Hristos Lumina Lumii, p. 117.

[28] Idem., Manuscris 80, 1903.

[29] Idem., Mesaje Selectate, vol. 1, p. 226.

[30] Idem., Manuscris 141, 1901.

[31] Idem., Daruri Spirituale, vol. 4, p. 115-116.

[32] Idem., Review and Herald, 17 iul. 1900.

[33] Idem., Fii și Fiice ale lui Dumnezeu, p. 230.

[34] Idem., The Ministry of Healing (Mountain View, California, Pacific Press Pub., 1942), p.71.

[35] Idem., Mărturii pentru Comunitate, vol. 5, p. 177.

[36] Idem., Youth’s Instructor, apr. 1873.

[37] Ibid., 26 oct. 1899, citat în Mesaje Selectate, vol. 3, p. 131-132.

[38] Idem., Educaţie, p. 78.

[39] Idem., Scrisoarea 17, 1878.

[40] Idem., Mesaje Selectate, vol. 1, p. 94-95.

[41] Ibid., p .95.

[42] Idem., Hristos Lumina Lumii, p. 116.

[43] Idem., Scrisoarea 8, 1895, citată în Comentariul Biblic Adventist, vol. 5, p. 1128-1129.

[44] Idem., Mesaje Selectate,  vol. 1, p. 408.

[45] Idem., Hristos Lumina Lumii,  p. 117.

[46] Idem., Youth’s Instructor, 2 iun. 1898, citat în Mesaje Selectate, vol. 1, p. 256.

[47] Idem., Scrisorea 8, 1895, citat în Comentariul Biblic Adventist, vol. 5, p. 1128.

[48] Idem., Review and Herald, 8 nov. 1887.

[49] Idem., Welfare Ministry, p. 287.

[50] Idem., Youth’s Instructor, 2 iun. 1898.

[51] Idem., Semnele Timpului, 10 mai 1899.

[52] Idem., Hristos Lumina Lumii, p. 761.

[53] Idem., The Ministry of Healing, p. 71.

[54] Idem., In Heavenly Places, p. 155.

[55] Ibid.

[56] Idem., Hristos Lumina Lumii, p. 397.

[57] Idem., Review and Herald, 5 apr. 1898.

[58] Idem., Youth’s Instructor, 20 iul. 1899.

[59] Idem., Mesaje Selectate, vol. 1, p. 256.

[60] Eric Claude Webster, Curente în hristologia adventistă, p. 76.

[61] E. White, Review and Herald, 24 oct. 1899.

[62] Ibid., 29 oct. 1895, citat în Comentariul Biblic Adventist, vol. 5, p. 1128.

[63] Ibid., 15 iun. 1905.

[64] Ibid., 19 iun. 1896.

[65] Ibid., 1 feb. 1898.

[66] Ibid., 16 ian. 1908.

[67] Idem., Manuscris 16, 1890, citat în Comentariul Biblic Adventist, vol. 7, p. 907.

[68] Ibid.

[69] Idem., Mesaje Selectate, vol. 1, p. 70.

[70] Idem., Review and Herald, 28 ian. 1909, citat în Comentariul Biblic Adventist, vol. 7, p. 927.

[71] Idem., Hristos, Lumina lumii, p. 311-312.

[72] Idem., Mărturii pentru comunitate, vol. 9, p. 22.

[73] Idem., Semnele Timpului, 17 iun. 1897.

[74] Idem., Hristos, Lumina lumii, p. 24.

[75] Idem., Mesaje Selectate, vol. 3, 139.

[76] Idem., Semnele Timpului, 16 ian. 1896.

[77] Idem., Review and Herald, 9 mar. 1905.

[78] Idem., Manuscris 1, 1892, citat în Comentariul Biblic Adventist, vol. 7, p. 929.

[79] Idem., Ministry of Healing, p. 180.

[80] Idem., Mesaje Selectate, vol. 1, p. 408.

[81] Idem., Manuscris 141, 1901, citat în Mesaje Selectate, vol. 3, p. 132.

[82] Idem., Review and Herald, 24 feb. 1874.

[83] Vezi Indexul scrierilor lui Ellen White, în care se găsesc clasificate alfabetic diferitele subiecte din scrierile lui Ellen White

[84] White, Review ad Herald, 15 aug. 1893.

[85] Idem., Mesaje Selectate, vol. 1, p. 244.

[86] Idem., Hristos, Lumina lumii, p. 311-312.

[87] Idem., Scrisoarea 35, 1894, citat în Comentariul Biblic Adventist, vol. 7-A, p. 487.