În căutarea adevărului istoric
Copiază link

În căutarea adevărului istoric

Este foarte clar că nu pot fi două adevăruri care se contrazic cu privire la natura umană  lui Hristos. Cu toate acestea, unii încearcă să armonizeze ambele poziţii ca şi când deosebirile ar avea puţină importanţă. Alţii sugerează că cele două puncte de vedere, în realitate, se completează.

Indiferent de intenție, se pare că încercările de reconciliere deseori au slabe şanse de succes. Reacţiile puternice ale membrilor bisericii şi criticile tot mai ascuţite ale unor teologi arată că lupta este departe de a fi terminată. Totuşi, perioada dintre 1986 şi 1994 pare să marcheze o anumită reînviere a hristologiei tradiţionale.

Dacă este adevărat că un mare număr dintre Adventiştii de astăzi nu cunosc poziţia istorică a bisericii în această problemă, mai este adevărat și că studiile recente făcute de cercetători contemporani sunt la dispoziţie ca să le reamintească.

Un secol de hristologie adventistă

Primul studiu, publicat în anul 1986 a fost acela al lui Ralph Larson: Cuvântul S-a făcut trup: O sută de ani de hristologie Adventistă, 1852-1952.[1] Această carte este clar lucrarea cea mai completă despre acest subiect din punct de vedere istoric.

Ralph Larson a studiat teologia la Universitatea Andrews apoi şi-a obţinut doctoratul la Seminarul Andover-Newton din Boston. Timp de 40 de ani a servit Biserica Adventistă ca pastor, evanghelist, secretar departamental, misionar şi profesor de teologie. Ultima lui slujbă înainte de pensionare a fost aceea de preşedinte al seminarului teologic din Filipine.

Timp de mulţi ani Larson a analizat literatura oficială a bisericii între 1852-1952, colecţionând cu grijă declaraţiile referitoare la hristologie. În felul acesta a putut indexa aproximativ 1200 de citate din care peste 400 au provenit de la Ellen White. Făcând lucrul acesta, Larson spera să ofere o verificare a ceea ce prezentase adventismul despre natura umană a lui Hristos între 1852 şi 1952.

Scopul lui Larson nu a fost să facă un studiu scripturistic sau teologic, ci pur şi simplu să stabilească ce au crezut adventiștii şi nu de ce.[2] Mai important, el dorea ca toţi să fie conştienţi de principala problemă a controversei: A venit Hristos cel întrupat pe acest pământ în natura umană a lui Adam cel necăzut, sau în natura umană a omului căzut?[3]

Mai întâi, Larson a încercat să definească cu claritate expresiile cheie folosite de pionieri şi mai ales cele folosite de Ellen White, cum ar fi natură păcătoasă, natură căzută, natură păcătoasă moştenită, etc.[4] şi să clarifice cuvintele patimă și înclinaţie, ca să vadă dacă au fost atribuite lui Hristos sau au fost păstrate separat de natura Sa.[5] În cele din urmă a încercat să aşeze unele declaraţii cuprinse în scrisoarea lui Ellen White către W. H. L. Baker în contextul lor literar şi istoric.[6]

Fundamentat pe colecţia lui de citate, Larson  vede  o epocă de claritate în timpul căreia biserica vorbeşte într-un singur glas (1852-1952), după care vine „epoca confuziei” (secţiunea 4), din 1852 încoace. Ultimele trei secţiuni sunt dedicate sublinierii unei legături strânse dintre hristologie şi soteriologie.[7]

Nu este reținut în a aprecia negativ noua teologie.[8] El considera că promovarea cărților Întrebări despre Doctrină și Mişcarea Destinului în Ministry a avut un grad de influenţă incalculabil, aducând confuzie printre adventiştii din toată lumea. Ea a făcut să pară că Ellen White a vorbit în termeni contradictorii şi că adventismul istoric a fost greşit în ce priveşte doctrina mântuirii. Larson şi-a proclamat credinţa că hristologia, natura lui Hristos şi soteriologia, lucrarea mântuitoare a lui Hristos sunt inseparabile şi strâns legate. Când vorbim despre una în mod inevitabil vorbim şi despre cealaltă. Când schimbăm una, inevitabil o schimbăm şi pe cealaltă.[9]

Lucrarea lui Larson este o sursă de informaţii fără precedent. Analiza lui istorică şi critică este iluminatoare pentru oricine doreşte să fie informat cu privire la  învăţătura unanimă a bisericii din 1852 până la 1952 şi la schimbarea care a avut loc în anii 1950.

În concluzie, Larson şi-a invitat cititorii să verifice rezultatele cercetării lui şi să nu o  accepte sau să o respingă fără studiu personal. Dacă au fost făcute erori de interpretare, el simţea că biserica ar trebui să aibă curajul să recunoască şi să le corecteze.[10]

Ellen G. White Estate este provocat să ia atitudine

Ca membru al Comitetului de administraţie al E. G. White Estate[11] nu puteam rămâne indiferent la desfăşurarea controversei, mai ales că originile ei se găseau în multe declaraţii ale lui Ellen White cu privire la natura umană a lui Hristos. Am crezut că Ellen G. White Estate, care este însărcinat cu grija scrierilor ar trebui să vorbească clar, aşa cum făcuse în multe alte ocazii.[12]

În septembrie 1985 am acceptat invitaţia să predau un curs de Hristologie la Facultatea de Teologie Adventistă din Franţa. Mi s-a părut obligatoriu să informez pe studenţii mei cu privire la controversa din partea de limbă engleză a lumii adventiste. Pentru binele lor am pregătit un manual care a fost primul proiect de istorie al hristologiei adventiste în limba franceză.[13]

Aceasta a fost o ocazie unică pentru mine să evaluez magnitudinea problemei şi să hrănesc speranţa pentru o soluţie. Am socotit că Ellen G. White Estate ar trebui să trateze problema şi să se pronunţe cu privire la hristologia lui Ellen White. Am sugerat preşedintelui, Kenneth H. Wood că problema ar trebui adăugată pe agenda consultaţiei anuale.[14]

Scrisoarea mea din 9 iulie 1986 n-a fost o sugestie ca să se încerce o nouă exegeză a declaraţiilor profetului sau să se formuleze o critică a uneia sau alteia din tezele la modă. Am propus mai degrabă să privim mai atent la poziţia mesagerului Domnului, la evaluarea învăţăturii ei şi la evaluarea făcută de ea învăţăturii contemporanilor ei cu privire la subiect: Waggoner, Jones, Prescott şi Haskell a căror poziţie ea a aprobat-o.

Ca răspuns, Kenneth Wood mi-a spus că era de acord cu recomandarea mea şi că subiectul va fi pe agenda Consultaţiei IV. În acelaşi timp însă, Robert W. Olson, secretar la White Estate, m-a informat că aceasta nu era o chestiune pe care White Estate ar trebui să o rezolve.

White Estate n-a emis niciodată un document cu privire la hristologie. Cred că un motiv este că nici între noi nu suntem de acord asupra concluziei finale... Considerând faptul că între noi sunt două şcoli de gândire diferite, am socotit că  n-ar fi înţelept pentru White Estate să decidă care este corect şi care este greşit. Odată ce facem acest lucru ne aşezăm într-o poziţie de confruntare cu toţi cei care nu sunt de acord cu noi.[15]

Însă cu toate că era favorabil ideii unei discuţii la Consultaţia IV, Robert Olson dorea ca cele două puncte de vedere să fie reprezentate la şedinţă. El propunea prezentarea unui doument în care el să-şi exprime punctul de vedere. Fără să aştepte un răspuns mi-a trimis un rezumat al conţinutului în două scrisori pe care le-am primit în aprilie şi septembrie 1986.

Punctul de vedere al lui Robert Olson

În scrisoarea lui din 21 aprilie, 1986, Robert Olson a rezumat pentru mine felul cum înţelegea el problema: Părerea mea personală cu privire la aspectul cheie al întregii probleme este că Hristos n-a avut tendinţe moştenite spre păcat, ci ca înlocuitor al meu, El a putut experimenta toate sentimentele mele astfel încât să înţeleagă pe deplin natura ispitelor mele.[16]

Personal, socotesc că Hristos a fost deosebit la naştere de toţi ceilalţi. Luca 1:35 clarifică pentru mine acest lucru. El era sfânt atunci când S-a născut; pe de altă parte, eu am fost nesfânt atunci când m-am născut. Hristos n-a avut nevoie de pocăinţă dar noi toţi avem nevoie. Ştiu că subiectul este plin de multe taine care în realitate sunt de neînţeles pentru noi. Eu cred însă că dacă El a putut să ia păcatele mele asupra Lui şi să experimenteze senzaţia sufletului pierdut pe cruce, aceasta L-a făcut în stare să simtă tendinţa mea naturală spre rău, fără  ca să ia această tendinţă asupra Lui.[17]

În a doua scrisoare din 3 septembrie 1986, Olson a ajuns în centrul problemei: Mă gândesc în mod special la întrebarea dacă Isus a moştenit tendinţe păcătoase de la mama Lui. Fratele Wood crede că El a avut aceste tendinţe păcătoase; părerea mea este că n-a avut, dar că în anumite ocazii din viaţa Lui a experimentat, ca înlocuitor, ceea ce a trebuit să aibă şi anume tendinţele păcătoase. Cu alte cuvinte, cred că El a acceptat tendinţele mele ca înlocuitor în acelaşi mod cum a acceptat vinovăţia mea ca înlocuitor. Dacă aş putea explica pe una, aş putea explica şi pe cealaltă. S-ar putea să vorbim aici despre ceva ce este inexplicabil.[18]

Olson şi-a explicat înțelegerea într-un seminar ţinut la Universitatea Andrews din 14-24 iulie 1986. După două articole contradictorii publicate în Ministry (iunie 1985) şi critica diseminată, subiectul naturii umane a lui Hristos a devenit o întrebare arzătoare. În răspunsul lui, Olson a pregătit un plan pe trei pagini care cuprindea întrebări la care se răspundea folosind texte din Noul Testament şi din scrierile lui Ellen White.

În anul 1989, Olson a publicat o broşură mai elaborată Umanitatea lui Hristos.[19] Scopul acestei broşuri, scria el, este să prezentăm un tablou corect cu privire la Domnul în natura Sa omenească. Din moment ce Ellen White cunoştea pe Isus atât de bine şi deoarece ea conversase cu El în viziune... am citat mult, dar departe de a fi exhaustivi, din scrierile ei, ca şi din Sfintele Scripturi.[20]

Deoarece această compilare a fost făcută în numele Ellen G. White Estate, secretarul ei a încercat să rămână cât mai neutru cu putinţă. Această broşură constituie o sursă excelentă pentru oricine doreşte să cunoască răspunsurile profetului la întrebările lui Robert Olson. Totuşi, atâta vreme cât cineva este liber să interpreteze după cum crede citatele oferite ca răspunsuri, problema rămâne deschisă.

Hristologia discutată la Ellen G. White Estate

Consultaţia IV trebuia să fie ţinută la Williamsburg, Virginia,  23-25 ianuarie, 1987. Din cauza unei furtuni de zăpadă care a paralizat tot traficul pe coasta de Est a Statelor Unite, adunarea a fost ţinută în Columbia, Maryland. Însă a fost scurtată la o singură zi, sabatul din 24 ianuarie. Întreaga sesiune a fost devotată problemei naturii umane a lui Hristos, bazată pe prezentarea mea, singura adusă.

Conţinutul acelei prezentări a fost alcătuit în special din partea a doua a acestui studiu, devotat hristologiei pionierilor.[21] El mai conţinea o critică a noii teologii care va fi discutată mai amănunţit în partea a cincea a acestei cărţi.[22]

Au fost pregătite şi alte documente, dar n-au putut fi prezentate din lipsă de timp. Totuşi, textele au fost incluse în raportul voluminos al Consultaţiei IV. Două dintre ele în mod deosebit au o legătură directă cu subiectul nostru şi merită o deosebită consideraţie.[23]

Tim Poirier şi izvoarele hristologiei lui Ellen White

Tim Poirier, secretarul asociat şi arhivar la Ellen White Estate a pregătit un studiu comparativ între hristologia profetului şi cea a autorilor al căror limbaj se părea că îl împrumutase ea. După părerea lui Poirier, aceste izvoare vor ajuta la clarificarea hristologiei lui Ellen White.[24]

Henry Melvill (1798-1871), un predicator anglican, a fost unul dintre izvoarele din care a împrumutat Ellen White ca să scrie articolul intitulat Hristos, Exemplul omului, publicat în Review and Herald, 5 iulie, 1887. White Estate deţine o copie a cărții Predicile lui Melville,[25] carte transferată din biblioteca familiei White. Poirier a socotit că predica lui Melvill Umilirea omului Hristos Isus are o valoare deosebită în clarificarea sensului unor expresii privitoare la umanitatea lui Hristos.

După părerea lui Melvill, căderea lui Adam a avut două consecinţe  fundamentale: a) slăbiciuni inocente[26] şi b) înclinaţii păcătoase. Printre slăbiciunile inocente, Melvill încludea foamea, suferinţa, slăbiciunea, durerea şi moartea. Prin înclinaţii păcătoase el înţelegea tendinţa către păcat. La încheierea argumentării lui, Melvill trăgea concluzia: Înainte de cădere, Adam nu avea nici „slăbiciuni inocente” şi nici „înclinaţii păcătoase”; noi le avem pe amândouă şi Hristos a luat-o pe prima dar nu pe a doua.[27]

De aici urmează că umanitatea lui Hristos n-a fost umanitatea adamică, adică umanitatea lui Adam înainte de cădere, nici umanitatea căzută, adică în orice aspect umanitatea lui Adam după cădere. N-a fost adamică deoarece el avea slăbiciunile inocente ale celui căzut. N-a fost cea căzută deoarece niciodată n-a coborât la necurăţie morală. De aceea a fost foarte literal umanitatea noastră, dar fără păcat.[28]

Poirier a mai comparat limbajul lui Ellen White cu acela al lui Octavius Winslow[29] ca să arate că ambii au folosit cuvintele înclinaţie şi handicap în acelaşi sens şi în armonie cu Melvill. Poirier a aşezat pasajele lui Ellen White faţă în faţă cu pasajele din Hristologia[30] lui Winslow din care ea a împrumutat clar cuvintele, expresiile şi chiar conceptele.

Înseamnă oare că Ellen White a avut un punct de vedere identic? O examinare atentă a dovezilor ne permite să tragem altă concluzie. În argumenul său, Winslow a ajuns la concluzia că în natura umană a lui Hristos n-a fost nici o chemare la existenţă a vreunui principiu sau înclinaţie coruptă; nici o acţiune a vreunor  dorinţe şi tendinţe căzute în natura Sa; căci, până în clipa când explozia L-a aruncat pe pământ, nici un înger din cer n-a stat înaintea tronului mai curat sau mai fără pată decât el (Slava  Răsumpărătorului, p. 129, 132-134).[31]

În extrasul comparativ prezentat de Poirier, Ellen White folosea, în esenţă, acelaşi limbaj dar aplicat lui Adam înainte de cădere şi nu lui Hristos. Nu existau principii corupte în primul Adam, nici înclinaţii corupte sau tendinţe către rău. Adam a fost la fel de fără greşală ca şi îngerii dinaintea tronului lui Dumnezeu.[32] Şi în citatul precedent, aşezat în paralel cu textul lui Winslow, Ellen White a scris cu privire la Isus:  Aici încercarea lui Hristos a fost mult mai mare decât aceea a lui Adam şi a Evei, căci Hristos a luat natura noastră, căzută şi nu coruptă şi nu avea să fie coruptă dacă nu primea cuvintele lui Satana în locul cuvintelor lui Dumnezeu.[33]

Este adevărat că Ellen White a folosit cuvintele şi expresiile altor teologi. Dar aceasta nu înseamnă că le-a folosit ca să spună acelaşi lucru. De exemplu, Winslow afirmase că expunerea Domnului nostru la ispitire şi capacitatea Sa de a nu se supune solicitărilor lor îşi avea temelia în perfecta Sa umanitate.[34] Ellen White a folosit aceeaşi expresie astfel: Umanitatea desăvârşită a lui Hristos este aceeaşi pe care o poate avea omul prin legătura cu Hristos.[35] Cu alte cuvinte, în timp ce Winslow aplică expresia la natura umană pe care a moştenit-o Hristos la naştere, Ellen White spune că noi putem avea aceeaşi „umanitate desăvârşită” pe care a avut-o El.

Cu privire la argumentul lui Melville că Hristos a avut numai slăbiciuni inocente, este important să arătăm că o cercetare a scrierilor ei arată că ea n-a folosit niciodată această expresie. Desigur, ea a menţionat de multe ori cuvântul slăbiciuni pe care le-a avut Hristos, dar niciodată nu le-a calificat drept inocente. Din contră, ea spune de repetate ori că Hristos a luat asupra Sa slăbiciunile unei naturi umane degenerate[36] sau că Hristos a purtat păcatele şi slăbiciunile neamului omenesc aşa cum existau pe pământ atunci când a venit să ajute pe om.[37] Astfel că nu este suficient să comparăm cuvintele şi expresiile;  trebuie să fie verificat şi contextul în care acestea apar.

D. A. Delafield confirmă hristologia lui Ellen White

Al treilea document cuprins în raportul Consultaţia IV a fost scris de D. A. Delafield, unul dintre veteranii de la White Estate. Ca secretar asociat, a fost cunoscut pretutindeni în lume pentru seminariile despre Spiritul Profeţiei şi pentru numeroasele lui articole privitoare la diferitele aspecte ale scrierilor lui Ellen White. În Europa, el şi soţia sunt menţionaţi în mod deosebit datorită învățăturilor despre darul profeţiei şi datorită cărţii lui care tratează vizitele profetului în diferitele ţări ale Europei.[38]

Studiul pregătit pentru Williamsburg purta titlul Dovezile unui profet adevărat și Delafield cita versetele din 1 Ioan 4:1-3 pe care îl considera sigiliul mărturiei creştine. După Delafield, Ellen White a făcut din hristologie subiectul ei permanent, aşa cum se arată în Indexul scrierilor lui Ellen White. Sub cuvântul Hristos se găsesc 87 de pagini de referinţe, toate cosacrate întrupării, vieții fără păcat şi morții pentru păcatele oamenilor.[39]

Delafield scria: Atunci când studiem subiectul întrupării, trebuie să păstrăm în minte punctul central şi anume că Isus a trăit biruitor în trup omenesc adevărat - trup care a fost căzut, dar nu corupt.[40] Apoi, sprijinindu-se pe o declaraţie de-a profetului, el specifica: Domnul nostru a fost ispitit aşa cum este ispitit omul. El se putea supune ispitelor aşa cum sunt fiinţele omeneşti... Aici încercarea lui Hristos a fost mult mai mare decât cea a lui Adam şi a Evei, căci Hristos a luat natura noastră căzută, dar nu coruptă şi nu putea fi corupt decât dacă ar fi primit cuvintele lui Satana în locul cuvintelor lui Dumnezeu.[41]

Delafield sublinia faptul că Hristos a fost căzut şi nu corupt, citând scrisoarea lui Baker: Niciodată, în nici un fel, n-a lăsat nici cea mai mică impresie asupra minţilor omeneşti că o urmă sau o înclinaţie către corupţie ar fi rămas asupra lui Hristos, sau că El, în vreun fel, s-ar fi supus corupţiei... Orice fiinţă omenească să fie avertizată să nu facă pe Hristos cu totul uman ca unul dintre noi; căci nu poate fi aşa (Comentariul Biblic, vol.5, p. 1128-1129).[42]

Pentru Delafield, Isus a realizat ceea ce nici o altă fiinţă omenească n-a făcut înainte de El: Să trăiască o viaţă fără păcat şi fără pată, necorupt în trupul Său omenesc... Chiar şi vrăjmaşii Lui au recunoscut nevinovăţia Lui – Pilat (Luca 23:14); soţia lui (Luca 23:14) chiar şi demonii (Marcu 1:24) L-au declarat „Sfântul lui Dumnezeu.”[43]

Delafield a încheiat cu un citat din Ellen White: El a întâmpinat toate ispitele cu care a fost asaltat Adam şi a biruit toate aceste ispite deoarece s-a sprijinit pe puterea divină... Viaţa lui Hristos este o descoperire divină cu privire la ce pot deveni fiinţele omeneşti căzute, în unire şi părtăşie cu natura divină (Credința după care trăiesc, p. 219).[44] Delafield şi-a exprimat convingerea că aceasta a fost hristologia pionierilor Bisericii Adventiste.

George R. Knight confirmă hristologia pionierilor

Printre declaraţile privitoare la hristologia Bisericii Adveniste, acelea ale lui George Knight sunt deosebit de valoroase. Profesor de istoria bisericii la Universitatea Andrews, Knight este categoric în a oferi o părere obiectivă cu privire la natura umană a lui Hristos. Majoritatea cărţilor lui sunt consacrate diferitelor aspecte ale Bisericii Adventiste.[45]

Motivul pentru care Knight a început să scrie despre natura umană a lui Hristos a fost cazul lui A. T. Jones. Un capitol întreg este dedicat analizei învăţăturii lui Jones cu privire la natura lui Hristos.[46] Dar de un interes deosebit sunt remarcile lui Knight privitoare la istoria hristologiei adventiste în general. El a confirmat că Waggoner, Jones şi Prescott... vor dezvolta conceptul că Hristos era exact ca oricare copil al lui Adam – având inclusiv tendinţa către păcat - într-o trăsătură centrală a doctrinei lor cu privire la îndreptăţirea prin credinţă.[47] Dar, a observat el, concepţia lor cu perivire la natura lui Hristos n-a creat o controveră în adventismul anilor 1890. Era o problemă teologică general acceptată. Dar totul avea să se schimbe în anii 1950 când urma să devină subiectul teologic central pentru mulţi adventişti din ambele tabere.[48]

  1. L. Andreasen, unul dintre teologii cei mai de frunte ai denominaţiunii din anii 1950 susţinea că doctrina naturii ʺpăcătoaseʺ a lui Hristos este unul dintre ʺstâlpii de temelieʺ ai Adventismului. A schimba această poziție, afirma el, era nu numai renunţarea la adventismul istoric, dar şi renunţarea la credinţa în mărturiile lui Ellen White. Mulţi au urmat conducerea lui. Alţii din biserică cred că o credinţă creştină în Hristos trebuie să recunoască că El S-a deosebit de alţi oameni în ceea ce privește înclinaţiile Sale spre păcat. Timp de 30 de ani adventismul a experimentat o luptă de cuvinte cu privire la acest subiect.[49]

Natura lui Hristos n-a devenit o cauză de divizare în cercurile Adventiste până în anul 1950. Până la  data aceea, scriitorii denominaţionali fuseseră  de acord  cu Jones, Waggoner şi Prescott, că Hristos venise în trup omenesc care a avut asemenea lui Adam cel căzut, toate tendinţele spre păcat ale oamenilor.[50]

Potrivit lui Knight, doi factori au motivat schimbarea teologică din anul 1950. Unul a fost descoperiea în anul 1955 a scrisorii lui Ellen White către W. L. H. Baker. Al doilea a fost sensibilitatea unor lideri ai bisericii la criticile unor Evanghelici că hristologia cu „tendinţe păcătoase” nu era adecvată.”[51]

Totuşi, spunea Knight, există nenumărate declaraţii ale lui Ellen White afirmând că Hristos a luat asupra Sa natura noastră păcătoasă sau chiar că „a luat asupra Sa natura umană suferindă, căzută, degradată şi mânjită de păcat.” Şi acestea nu erau declaraţii izolate. În acelaşi an al scrisorii către Baker, ea scria că Hristos a luat asupra Sa natura umană căzută.[52]

Knight declara în final: Nu există nici cea mai mică îndoială că Ellen White credea că Hristos a luat asupra Sa, la întrupare, natura păcătoasă. Indiferent din ce consta aceasta, este clar că n-a inclus nici o înclinaţie rea spre păcat - acei spini şi pălămidă ai egoismului, iubirii de sine şi aşa mai departe.[53]

Nu este uşor să descoperi punctul personal de vedere al lui Knight cu privire la subiect. Analiza lui obiectivă ca istoric, confirmă totuşi, ceea ce susţinătorii hristologiei istorice au susţinut totdeauna. Scopul cărţii lui nu a fost să spună ce credea el, ci să afirme ceea ce adventiştii crezuseră la început şi apoi să explice cum s-a produs această schimbare radicală în hristologia lor în anii 50.

O expunere biblică în Adventiștii de ziua a șaptea cred…

În timpul Conferinţei Generale din 1980 a fost pregătită o nouă declaraţie de credinţă. De câteva ori de la prima declaraţie de credinţă în 1972, conducătorii Bisericii Adventiste şi-au dat seama de nevoia de a pregăti o nouă declaraţie a credinţelor fundamentale pentru a le face şi mai clare. În scopul acesta, Asociaţia pastorală de la Conferinţa Generală şi-a asumat iniţiativa  de a face o expunere biblică a celor 27 de credinţe fundamentale ale Adventiştilor de Ziua a Şaptea[54] într-o carte care a apărut în anul 1988 şi a fost tradusă şi distribuită în multe limbi.

Au fost aleşi diferiţi autori să pregătească articolele în timp ce un comitet de 194 de membri, aleşi din cele 10 Diviziuni mondiale au fost însărcinaţi să evalueze fiecare capitol. Un comitet mai mic de 27 de conducători ai bisericii, teologi şi pastori, se întâlneau regulat pentru a supraveghea pregătirea acestei cărţi.[55]

Deşi cartea ar fi putut apărea ca o declaraţie oficială, editorii au avut grijă să sublinieze: Deşi acest volum nu este o declaraţie oficială votată - numai Conferinţa Generală în sesiune mondială poate face aceasta - ea poate fi privită ca reprezentanta adevărului... în Isus (Efes. 4:21) pe care Adventiştii de Ziua a Şaptea  îl iubesc şi îl vestesc.[56]

Din cauza deosebirilor de opinie, declaraţia votată la sesiunea Conferinţei Generale din 1980 a evitat definirea naturii umane a lui Hristos în mod precis. Ea doar afirma că Isus a fost întotdeauna Dumnezeu adevărat şi om adevărat. El a fost conceput din Duhul Sfânt şi născut din fecioara Maria. El a trăit şi a experimentat ispita ca fiinţă omenească dar a exemplificat în mod desăvârşit îndreptăţirea şi dragostea lui Dumnezeu.[57]

Însă secţiunea care se găseşte în Capitolul 4 din Adventiștii de Ziua a Șaptea cred nu a fost lipsită de amănunte precise în ce priveşte diferitele aspecte ale hristolgiei. În special, natura umană a lui Hristos a fost dezvoltată aici într-un mod sistematic, prin textele biblice. Isus a fost prezentat ca om adevărat.[58] El Îşi putea pretinde natura umană prin mama Sa; în timpul copilăriei, El a fost supus părinţilor Săi (Luca 2:51); Numele de Fiu al omului subliniază solidaritatea Sa cu neamul omenesc prin Întrupare.[59]

Întrebarea controversată a fost clar pusă: Până unde S-a identificat El  (Hristos) sau a devenit identic cu omenirea căzută? O înţelegere corectă a expresiei: „în asemănarea cărnii păcătoase” sau om păcătos este crucială. Concepţii incorecte au născut numeroase discuţii şi lupte de-a lungul istoriei bisericii creştine.[60]

Capitolul a folosit expresiile tipice ale învăţăturii tradiţionale a Bisericii Adventiste: El Şi-a îmbrăcat divinitatea cu natura omenească. El a fost făcut „asemenea trupului păcătos” sau „natura umană păcătoasă” sau „natura umană căzută”(Rom. 8:3). Aceasta nu arată nicidecum că Isus Hristos a fost păcătos sau a participat la fapte sau gânduri păcătoase. Cu toate că a fost în forma sau asemănarea trupului păcătos, El a fost fără păcat şi nepăcătoşenia Sa este dincolo de orice îndoială.[61]

Natura umană a lui Isus nu a fost identificată cu aceea a lui Adam înainte de cădere. Hristos a luat natura umană care, comparată cu natura necăzută a lui Adam, a descrescut în putere fizică şi mintală - totuşi a făcut aceasta fără să păcătuiască. Atunci când Hristos a luat natura umană care purta urmările păcatului, El a devenit supus slăbiciunilor şi infirmităţilor pe care toţi le experimentează. Natura Sa umană a fost „afectată de slăbiciune” sau cuprinsă de slăbiciune (Evrei 5:2; Mat. 8:17; Isaia 53:4).[62]

Cu privire la declaraţia episcopului anglican Henry Melvill, s-a declarat: Umanitatea lui Hristos nu a fost umanitatea Adamică, adică umanitatea lui Adam înainte de cădere; nici umanitatea căzută, adică în orice privinţă umanitatea lui Adam după cădere. Nu a fost cea Adamică deoarece a avut slăbiciuni inocente asemenea celor căzuți. Nu a fost ca și a celui căzut deoarece niciodată n-a coborât în necurăţie morală. Deci a fost natura noastră umană, dar fără păcat.[63]

În cele din urmă, cu privire la problema ispitei, modul în care El a întâmpinat ispitele dovedeşte că El a fost om adevărat. Faptul că Hristos „a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi” (Evrei 4:15) arată că El a fost părtaş la natura umană. Ispita şi posibilitatea păcătuirii au fost reale pentru Isus. Dacă n-ar fi putut să păcătuiască n-ar fi fost nici uman şi nici exemplul nostru. Hristos a luat natura umană cu toate slăbiciunile ei, inclusiv posibilitatea de a cădea în ispită.[64]

Pentru a sublinia realitatea ispitelor la care a fost supus Isus, au fost citaţi doi teologi foarte cunoscuţi. Suntem de acord cu Philip Schaff, care a spus: „Dacă El (Hristos) ar fi fost înzestrat de la început cu impecabilitate absolută sau cu imposibilitatea de păcătuire, nu putea fi om adevărat, nici modelul nostru de imitat. Sfinţenia Lui, în loc să fie un act câştigat prin Sine Însuşi şi un merit inerent, ar fi un dar exterior şi accidental iar ispitirile Lui un show ireal.” Karl Ullmann adaugă: „Istoria ispitirii, cu toate că poate fi explicată, n-ar avea nici o semnificaţie; iar expresia din Epistola către Evrei ’a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi’, ar fi fără înţeles.”[65]

Urmărind aceste declaraţii, cineva nu poate fi decât uimit să citească că natura umană a lui Hristos a fost descrisă ca fiind fără păcat; că Isus Hristos a luat asupra Sa natura noastră cu toate slăbiciunile ei, dar El a fost liber de corupţia sau depravarea ereditară şi de păcatul real. Sau iarăşi că Isus n-a avut înclinaţii sau tendinţe sau chiar pasiuni păcătoase.[66]

Cu siguraanţă Isus n-a avut nimic de felul acesta. El ne dă un exemplu de viaţă fără păcat.[67] Dar aceasta a fost realizată în natura omului căzut,[68] supus lucrării marii legi a eredităţii.[69] Chiar dacă n-a avut înclinaţii păcătoase, El ştie cât de puternice sunt înclinaţiile inimii fireşti.[70] Şi de ce să acceptăm slăbiciunile inocente ale lui Melvill când Ellen White declară că Hristos a luat asupra Sa slăbiciunile unei omeniri degenerate?[71] Oricum, în alte privinţe, hristologia prezentată în Adventiştii de Ziua a Şaptea cred a confirmat poziţia după cădere.

Însă prin limitarea eredităţii lui Hristos doar la consecinţele fizice - la slăbiciuni inocente[72], autorii s-au îndepărtat de poziţia tradiţională într-un punct foarte important. Făcând aceasta, Adventiştii de Ziua a Șaptea cred a stabilit o interpretare de mijloc a naturii umane a lui Hristos pe care Roy Adams a încercat să o propage prin articolele sale în Adventist Review şi în cartea lui, Natura lui Hristos: Ajutor pentru o biserică împărţită cu privire la desăvârşire.

Roy Adams caută să reînvie dezbaterea

După dezbaterile din anii optzeci, Advenist Review a publicat o serie de şase articole ale lui Normann Gulley sub titluri ca Model sau Înlocuitor?, Contează cum Îl vedem pe Isus? și  Străduindu-ne împreună. Aceste articole includeau concepte care sunt în mod clar ale lui, precum Isus S-a făcut păcat pentru noi, ca Mijlocitor; Isus n-a experimentat ispite ca ale noastre deoarece natura Lui nu era ca a noastră; şi că Ellen White a văzut misiunea lui Hristos în două dimensiuni. Ea vorbeşte despre dimensiunea înainte de cădere şi după cădere.[73]

În primăvara anului 1990, Roy Adams, editor asociat la Review a reînnoit dezbaterea publicând trei editoriale cu privire la problema de a şti dacă Hristos a fost ca Adam (înainte de cădere) sau ca păcătoşii, intitulate Ca Adam sau ca noi?[74]. Când dorim să studiem o problemă profundă, a citat Adams pe Ellen White, să ne îndreptăm minţile la cel mai minunat lucru care s-a întâmplat vreodată pe pământ sau în cer - Întruparea Fiului lui Dumnezeu.[75] Aceasta este doctrina centrală a credinţei creştine. Fără ea, declară Adams, întregul canon al Scripurii devine un document fără însemnătate, un nonsens.[76]

Problema căreia îi facem faţă aici se aseamănă cu aceea care i-a confruntat pe pionierii creştini în primele secole - lipsa oricărei declaraţii definitive din Scriptură. Acesta este motivul pentru care adventiştii s-au sprijinit atât de puternic pe scrierile lui Ellen White în această chestiune.[77]

Adams a arătat că  Ellen White a afirmat cu putere pe de o parte, că Hristos a fost în toate lucrurile ca noi şi pe de altă parte, că a fost în acelaşi timp deosebit de noi. Dificultatea rezidă în această contrazicere aparentă. Dacă Hristos a devenit în realitate om, cum a fost în stare să ocolească infecţia păcatului?[78]

Ca să explice acest paradox, Adams l-a citat pe Henry Melvill care afirmase că cele două consecinţe esenţiale ale căderii au fost a) slăbiciuni inocente şi b) înclinaţii păcătoase. Potrivit lui Melvill, înainte de cădere, Adam n-a avut nici slăbiciuni inocente nici înclinaţii păcătoase. Suntem născuţi cu ambele și... Hristos a luat pe prima dar nu şi pe a doua.[79] Adams a tras concluzia, ca şi Melvill că, Isus cel întrupat n-a fost nici ca Adam înainte de cădere, nici chiar ca noi. El a fost unic.[80]

Aceasta a fost soluţia sugerată de Adams în cartea din anul 1994 cu privire la natura lui Hristos.[81] După ce a criticat hristologia unor fraţi rebeli, o moştenire a lui Jones şi Waggoner, ca şi faţă de reacţia ascuţită a lui Andreasen împotriva noii teologii,[82] el şi-a dezvoltat ideile în editorialele lui.[83] Asemenea lui Tim Poirier, a considerat că Ellen White, folosind aceleaşi expresii, trebuie că le-a dat acelaşi înţeles.[84]

Asemenea altora dinaintea lui, Adams şi-a justificat punctul de vedere citând extensiv din scrisoarea către Baker. Mai departe a arătat că interpretarea lui corespunde cu aceea a profesorilor lui de seminar.[85]

Recunoaştem că interpretarea lui Roy Adams reprezintă poziţia susţinută de o mare parte a adventiştilor de astăzi. Totuşi, ar fi o greşeală să tragem concluzia că acest punct de vedere este împărtăşit de majoritatea din biserica Adventistă mondială.

Situaţia din Europa

 Aşa cum am arătat,[86] până în anul 1950 hristologia adventistă în ţările din Diviziunea Sud-Europeană era pe aceeaşi linie cu biserica în ansamblu. De atunci, în ciuda importanţei date problemei naturii umane a lui Hristos, în literatura adventiştilor de limbă engleză, nici o controversă n-a ieşit la suprafaţă în acea parte a Atlanticului. În afară de câţiva specialişi, nu mulţi adventişti îşi permiteau să citească cărţi de teologie în limba engleză. Mai mult, specialiştii care au arătat un interes faţă de subtilităţile problemei în disuţie erau şi mai rari. În anul 1969, editorul revistei Revue Adventiste, Jean Caseaux a fost primul care a făcut cunoscut elementele noii teologii.[87]

Alfred Vaucher, tatăl teologilor adventişti de limbă franceză,[88] a scris şi el un articol despre Dubla natură a lui Hristos, în care analiza diferitele tendinţe de gândire în Biserica Adventistă.[89] Singura remarcă personală exprimată în acest articol cuprindea cuvântul asemănare, care pentru el, nu era sinonim cu identitate. Şi dacă cineva susţine că Isus Şi-a asumat o natură păcătoasă, asta înseamnă că El a acceptat realitatea ispitei şi posibilitatea păcătuirii.[90] Problema de a şti dacă Hristos avea natura lui Adam înainte sau după cădere se pare că nu-l preocupa pe Alfred Vaucher. Chiar şi în lucrarea lui, Histoire du Salut (Istoria Mântuirii), s-a mulţumit să afirme realitatea naturii Sale omeneşti şi a ispitelor Lui.[91]

Este greu de stabilit exact când a început să fie cunoscută pastorilor şi membrilor bisericilor din Europa noua teologie.[92] În învăţătura dată la Seminarul Adventist din Collonges, unde sunt pregătiţi pastorii din multe ţări,[93] cele două linii de gândire au fost prezentate de pastorii care s-au succedat: Raoul Dederen, până când a plecat la Universitatea Andrews în 1963; Georges Steveny din 1967 până în 1980 şi eu, din 1960 până în 1970 şi din 1985 până în 1998.

Când l-am contactat pe Raoul Dederen, m-a asigurat că punctul lui de vedere cu privire la natura umană a lui Hristos era același cu al lui Edward Heppenstall. Cu alte cuvinte, Hristos a luat natura lui Adam după cădere dar fără tendinţele naturale spre păcat - un trup ca acela al păcatului, dar nu identic.[94]  În ceea ce priveşte punctul de vedere al lui Georges Steveny, îl avem în cartea sa Căutând descoperirea lui Hristos.[95]

Georges Steveny în Pe urmele pionierilor

 Georges Steveny a studiat teologia la Seminarul Adventist Collonges, având şi o diplomă în filosofie la Universitatea din Geneva. După câţiva ani în învăţământ a slujit Biserica Adventistă timp de 18 ani ca pastor evanghelist în Franţa şi Belgia. Fiind un vorbitor strălucit, a captivat audienţe numeroase cu subiecte filosofice şi biblice. În anul 1967 este chemat să devină profesor de teologie la Seminarul Adventist din Collonges, iar mai târziu i s-a încredinţat conducerea Seminarului (1970-1980). Şi-a continuat lucrarea ca preşedinte al Conferinţei franceze din Elveţia şi ca secretar general al Diviziunii Euro-Africa (1985-1990).

Deşi scrisese multe articole şi ajutase la editarea câtorva lucrări, a aşteptat până la pensionare ca să-şi aştearnă în scris lucrarea Căutând descoperirea lui Hristos. Studiile lui au fost prezentate sub forma unei hristologii pe două nivele. La început, ca o hristologie inferioară, înrădăcinată în istorie, care ne ajută să-L descoperim pe Hristos în viaţa pe care a trăit-o aici pe pământ. Apoi, la nivelul al doilea, o hristologie superioară, descoperirea lui Hristos, centrul credinței personale. Această parte a lucrării prezintă un interes deosebit deoarece are de a face direct cu întruparea, cu implicaţiile şi consecinţele ei.[96]

Metoda urmată este prezentarea unei exegeze sistematice pentru fiecare text hristologic, începând cu prologul Evangheliei după Ioan, urmată de pasajele cheie ale epistolelor lui Pavel. Este o hristologie bazată pe studiu biblic. Studiul îl conduce pe cititor în demonstrarea că Isus a fost Dumnezeu înainte de întrupare şi că a rămas inevitabil Dumnezeu până la umilire.[97] Însă în Hristos, Însuşi Dumnezeu a venit să locuiască cu noi. El S-a făcut om, al doilea şi ultimul Adam. De aceea se ridică o întrebare, fără îndoială delicată dar legitimă: Până unde a mers identificarea lui Isus cu noi? A luat El natura lui Adam înainte de cădere sau natura lui Adam de după cădere?[98]

Georges Steveny a respins categoric noţiunea că Hristos a avut o natură ca a lui Adam înainte de cădere. Expresia paulină într-o fire asemănătoare cu a păcatului nu poate fi atribuită lui Adam înainte de cădere. Dar nu este suficient să denunţăm deosebirea dintre două situaţii, acelea experimentate de către cei doi Adami. Ceea ce trebuie să mai recunoaştem  este că ei n-au trăit în acelaşi trup, nici în aceeaşi natură.[99]

A spune că Isus a trăit într-un trup asemenea cu al lui Adam înainte de cădere nu este în armonie cu revelaţia divină. Dar ar fi o altă greşeală să presupui că El a fost identic cu al lui Adam după cădere. Oscilăm între două alternative prin dorinţa de a defini natura lui Isus doar în relaţie cu Adam înainte sau după cădere. O deosebire enormă, esenţială, Îl desparte pe Isus de om care a devenit un păcătos despărţit de Dumnezeu ontologic.[100] Isus nu a fost numai Dumnezeu; El a fost nu numai om. El ocupă un loc deosebit, o poziţie nouă, la începutul unei ere noi.[101]

Dar atunci, ce este exact trupul lui Hristos şi înclinaţiile Lui? Până unde se întinde identificarea Lui cu noi?[102] Ca să refacă statutul omului, El trebuie să-l ia asupra Sa în întregime. O asemănare doar exterioară nu este în armonie cu declaraţia lui Pavel că Dumnezeu a trimes pe Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului (Rom. 8:3). Dumnezeu a osândit păcatul în trup prin Isus Hristos. Demonstraţia apostolului Pavel este valabilă numai în ce priveşte o condiţie formală, ca să ştim că Isus a rezistat în aceleaşi condiţii ca ale noastre. A nu admite aceasta înseamnă că orice raţionament este greşit iar concluzia este inacceptabilă; pentru ca porunca legii să fie împlinită în noi care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului (Rom. 8:4).[103]

Dacă Isus n-a făcut faţă ispitei în aceleaşi condiţii ca ale noastre, declara Steveny, lupta ar fi fost inegală iar exemplul Său ar fi nepotrivit.[104] Dar puterea Duhului prin care Hristos a condamnat păcatul în trup este oferită tuturor care-L primesc pe El prin credinţă. Mulţumită lui Isus Hristos, Duhul Sfânt lucrează în favoarea noastră aceeaşi lucrare pe care a  împlinit-o în favoarea Fiului lui Dumnezeu. În aceasta constă aspectul esenţial al Evangheliei... Cât de mângâietor este să ştim că umanitatea compromisă de Adam, conducătorul ei, poate fi regenerată prin Isus Hristos, în care toate lucrurile pot fi înnoite.[105]

William Johnsson încearcă armonizarea

Într-o serie de cinci editoriale, Mântuitorul nostru fără egal,[106] publicate în Adventist Review, William Johnsson, editor şef, a încercat să calmeze dezbaterea privitoare la natura umană a lui Hristos. Scopul meu în aceste edioriale nu este să încerc să dovedesc că o parte are dreptate iar cealaltă parte este greşită. Sper să ne apropiem unii de alţii, prezentând corect preocupările fiecărei tabere şi arătând cât de multe avem în comun până la urmă... Nu mă aştept să schimb toate minţile; scopul meu este să fac apel la înţelepciunea şi bunul simţ al poporului nostru, în care am o mare încredere.[107]

După ce a arătat că adventiştii mărturisesc divinitatea totală şi veşnică a lui Isus, Johnsson a subliniat faptul că natura Sa omenească este la fel de vitală. Johnsson a  recapitulat obiectiv poziția ambelor tabere apoi a întrebat: Ce ne spune Biblia despre natura umană a lui Isus?[108] Răspunsul lui a fost exact acela dat în cartea lui despre Epistola către Evrei.[109] Tăcerea Noului Testament cu privire la acest punct specific de dezbatere este asurzitoare. După judecata mea noi ca bisercă suntem înţelepţi în a nu încerca să definim natura umană a lui Hristos mai mult decât Scriptura o face.[110]

Însă ce ne-a spus Ellen White despre Isus?[111]  a întrebat Johnsson. Ea a subliniat divinitatea Sa tot aşa de mult ca şi umanitatea Sa şi unirea miraculoasă a celor două. El a experimentat amărăciunea, suferinţa şi ispitirea; încercările Lui au fost reale, El a riscat eşecul şi pierderea veşnică. Dar în toate acestea a rămas perfect, fără păcat. El este Mântuitorul nostru fără egal.[112]

Dacă Ellen White ne-a încurajat să studiem natura umană a lui Isus, ea ne-a reamintit să o facem cu grijă: Fiţi cu grijă, cu foarte mare grijă cum vă ocupaţi de natura umană a lui Hristos. Dar ce a spus ea cu privire la natura Lui, dacă a fost aceea a lui Adam înainte sau după cădere? Pentru a cunoaşte lucrul acesta, trebuie să reținem atât ceea ce ea n-a scris, cât şi ceea ce a scris.[113]

Ellen White, care a făcut referiri multiple la temeliile sau la stâlpii soliei advente, n-a menţionat niciodată natura umană a lui Hristos ca fiind una dintre ele. Mai mult, este uşor să găsim declaraţiile ei care susţin ambele puncte de vedere. De altfel, Johnsson declara: Ellen White afirma că atunci când Isus a devenit om adevărat şi a trecut prin experienţele noastre, El nu a fost asemenea nouă în toate aspectele. El a fost Dumnezeu-om; El n-a fost părtaş la patimile noastre, la înclinaţiile noastre spre păcat. El a fost ca noi; totuşi n-a fost ca noi. Numai ţinând seama de aceşti doi factori în tensiune putem face dreptate.[114]

Foarte adesea, Johnsson remarca, argumetele nu ating problema reală - natura păcatului. Problema din spatele problemei este conceptul despre păcat. Cei care doresc să înţeleagă mai clar natura umană a lui Isus vor merge mai departe şi vor petrece timp căutând ce spune Biblia despre păcatul în sine.[115]

Johnsson susţinea că Biblia nu a redus definiţia păcatului la călcarea Legii. Într-o analiză pătrunzătoare, Pavel descrie păcatul ca o forţă, un principiu lăuntric, o stare -„păcatul locuieşte în mine” (Rom. 7:14-20).  Astfel, nu numai că faptele noastre sunt păcătoase; chiar natura noastră este în război cu Dumnezeu.[116]

A avut Isus o astfel de natură? Nu. Dacă ar fi avut-o, El ar fi avut nevoie de un Mântuitor. El n-a avut înclinaţie către păcat, nici o țesătură a naturii Sale morale care să-L predispună la ispită. El este Unul cu totul fără păcat; atât în faptă cât şi în fiinţa interioară. El este „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi” (Evrei 7:26).[117] Dar eu am nevoie de un Mântuitor care este cu totul diferit, unul care nu face parte din problema păcatului, care nu are nevoie de un Mântuitor pentru Sine. Şi Mântuitorul meu trebuie nu numai să fie liber de orice urmă de păcat, ci trebuie să fie Însuşi Dumnezeu! Numai Dumnezeu poate să îndepărteze păcatele mele.[118]

Încercarea lui Johnsson de a rezolva problema este cu siguranţă lăudabilă. Fără îndoială că primul pas către o soluţie rezidă într-o definiţie biblică a conceptului de păcat. Contradicţiile aparente între natura omului căzută, suferindă şi degradată pe care Şi-a asumat-o Isus şi natura curată, sfântă şi fără păcat pe care toţi I-o atribuie Lui, nu-și vor găsi o explicaţie capabilă să împace cele două puncte de vedere radical opuse. Dar pentru a atinge acest scop, nu este destul să stabilim ce este Hristos şi ce nu este.[119] Orice credincios adventist crede că Isus a fost fără păcat, că n-a avut în El nici o înclinaţie spre rău şi că El a putut fi Mântuitorul nostru în starea aceasta. Trebuie să fie explicat cum a putut fi El ispitit în toate lucrurile ca şi noi în trup asemenea trupului păcătos fără să păcătuiască. Aceasta este însăşi esenţa problemei. Iar atunci când problema este rezolvată, Hristos se va arăta chiar mai puternic ca Mântuitorul nostru fără egal.

Jack Sequeira şi problema păcatului

În cartea sa, Dincolo de credinţă,[120] Jack Sequeira caută soluţia la problema naturii umane a lui Hristos în definiţia biblică a păcatului. Aşa cum sugerează şi titlul, autorul doreşte să conducă pe cititori dincolo de credinţă către puterea, făgăduinţa şi realitatea Evangheliei veşnice.

Sequeira este mai interesat de soteriologie decât de hristologie; el caută să pună planul de mântuire într-o nouă lumină.[121] Şi pentru că nimeni nu poate vorbi despre lucrarea lui Hristos fără să vorbească despre persoana Lui, Sequeira este obligat să ia o poziţie. Pentru el, Evanghelia este soluţia lui Dumnezeu la problema păcatului. Astfel că este important să începem studiul nostru privitor la Evanghelie mai întâi înţelegând păcatul. Prea adesea noi încercăm să înţelegem soluţia pe care a pregătit-o Dumnezeu pentru noi în Hristos (Evanghelia) fără să recunoaştem mai întâi extinderea problemei... Numai atunci când înţelegem cu adevărat starea noastră păcătoasă totală, atât în natură cât şi în acţiune, vom înţelege cu adevărat soluţia lui Dumnezeu. Numai atunci când vom înţelege natura depravată a păcatului vom pierde încrederea în noi şi ne vom întoarce spre Hristos ca singura noastră îndreptăţire. Evanghelia devine înţeleasă numai pe temeiul unei înţelegeri depline a păcatului.[122]

Sequeira  trasează originea şi dezvoltarea păcatului. Ca descendenţi ai lui Adam şi Eva, toţi suntem în robia păcatului. Suntem născuţi ca egoişti iar tendinţa noastră naturală este să tăim independenţi de Dumnezeu (Ioan 8:34; Rom. 1:20-23; 6:17).[123] Vechiul Testament foloseşte diferite cuvinte pentru păcat. Dar în Psalmul 51:2-3 găsim conceptele de bază exprimate în trei cuvinte cheie: nelegiuire, păcat şi încălcare. A) nelegiuire: aceasta nu se referă mai întâi la un act de păcat, ci la o stare de păcătoşenie; prin natura noastră  suntem  „înclinaţi” spiritual (Ps. 51:5; Isa. 53:6; 64:6). B) păcat - a greși ținta: aceasta se referă la nereuşita noastră de a ne măsura cu idealul lui Dumnezeu (Rom. 3:23; 7:15-24; Isa. 1:4-6). C) Încălcare:  această este o încălcare deliberată a legii lui Dumnezeu, un act de neascultare voită (1Ioan 3:4; Rom. 7:7-13).[124]

Comentând Isaia 53:6, Sequeira scrie: Mai întâi, fiecare dintre noi ne-am îndepărtat deoarece am urmat tendinţele naturale ale firii noastre. Al doilea, această înclinare de a urma propria noastră cale, acest egoism este nelegiuirea care a fost pusă asupra lui Hristos, Purtătorul nostru de păcate. Când El a condamnat păcatul în trup pe cruce (Rom. 8:3) a fost această înclinare către păcat pe care a condamnat‑o.[125]

Dumnezeu a trimes pe Fiul Său în trup păcătos nu ca să dovedească copiilor Săi că şi ei pot să asculte de legea lui Dumnezeu sau ca să le servească drept exemplu, ci ca să-i elibereze de păcat. Chiar în inima doctrinei hristologiei este adevărul glorios că Hristos Şi-a asumat natura umană ca să poată fi Mântuitorul lumii. El devine un exemplu numai pentru aceia care L-au primit mai întâi pe El ca Mântuitor.[126]

Căutând să explice De ce-ul Întrupării, Sequeira mai ia în considerare şi întrebarea Cum. Cum a salvat Isus omenirea în natura Sa omenească? A fost ea înlocuitoare, cu Hristos acţionând în locul omenirii sau în realitate, adică cu Hristos asumându-Și natura umană căzută? Sequeira optează pentru cea de a doua, respingând ideea substituţiei, despre care spune că face Evanghelia să fie lipsită de etică. Ca un om nevinovat să moară în locul unuia vinovat este ceva inacceptabil. Aceasta reduce Evanghelia la un har ieftin.[127]

După părerea lui Sequeira, Hristos, în natura Sa omenească, a mântuit pe bărbaţi şi pe femei în realitate - nu prin înlocuire. Cei care iau această poziţie învaţă că Hristos a luat natura umană a lui Adam după căderea sa. Ei argumentează că din moment ce El a venit să salveze omenirea căzută, El a trebuit să-şi asume natura umană păcătoasă care avea nevoie de răscumpărare. Identificându-se astfel cu întreaga natură omenească căzută, Hristos S-a calificat să fie al doilea Adam şi în mod legal a câştigat dreptul să ne fie Înlocuitor.[128]

Aceasta nu înseamnă pentru Siqueira că Hristos în natura Sa omenească ar fi fost exact ca noi în natura noastră omenească căzută. Cu siguranţă că Scriptura învaţă că El Şi-a asumat în realitate natura noastră păcătoasă condamnată aşa cum o ştim. Dar El a înfrânt deplin „legea păcatului şi a morţii” (Rom. 8:2) care îşi avea sediul în acea natură umană păcătoasă şi apoi a executat-o pe cruce. Dacă Hristos ar fi consimţit chiar şi numai printr-un gând la dorinţele păcătoase ale acelei naturi pe care Şi-o asumase, atunci ar fi devenit un păcătos care ar fi avut chiar şi El nevoie de salvare. Iată de ce atunci când tratăm subiectul naturii umane, trebuie să fim extrem de atenţi să nu târâm în păcat mintea Sa sau alegerea Sa, sau să spunem că El a avut o natură păcătoasă.[129]

Cu privire la natura păcatului, Sequeira afirmă că nu trebuie să mergem dincolo de ce spune Scriptura. Nu trebuie să învăţăm că în Adam toată omenirea moşteneşte vinovăţia lui. Aceasta este erezia „păcatului originar” introdusă de Augustin şi adoptată de Biserica Romano-Catolică. Vinovăţia în sens legal include totdeauna voinţa sau responsabilitate şi Dumnezeu nu ne socoteşte personal răspunzători pentru ceva unde nu am avut de ales. Numai atunci când noi personal, conştient, deliberat, persistent respingem darul vieţii veşnice în Hristos, vinovăţia şi responsabilitatea pentru păcat şi pentru moartea a doua devin ale noastre (Ioan 3:18, 36; Marcu 16:15; Evrei 2:1-4; l0:14, 26-29).[130]

Hristologia lui Sequeira este doar o temelie pentru teologia lui cu privire la felul cum păcătoşii sunt mântuiţi în Hristos. Atitudinea lui ne-tradiţională împotriva ispăşirii înlocuitoare s-a dovedit a produce controverse, dar el ia o atitudine clară în favoarea hristologiei tradiţionale, întemeindu-şi argumentele pe Scriptură şi nu pe Ellen White.

Ultima declaraţie a lui Ellen White cu privire la natura umană a lui Hristos

Am început acest studiu al istoriei de 150 de ani de hristologie adventistă cu o primă declaraţie a lui Ellen White. Vom adăuga o ultimă privire asupra acestei istorii cu una dintre ultimele ei declaraţii. Această declaraţie intrigantă a fost descoperită de curând şi are de a face cu cea mai controversată parte a problemei: dacă Hristos a fost supus tuturor tendinţelor rele ale naturii umane sau dacă a fost scutit de ele.

Cercetarea noastră confirmă ce spune George Knight cu privire la faptul că Ellen White n-a folosit niciodată expresia înclinaţii păcătoase în legătură cu natura umană a lui Hristos. După părerea lui Knight,  învăţăturile lui Prescott, Waggoner şi Jones cu privire la tendinţele naturii umane a lui Hristos au pătruns în aerul adventist la mijlocul secolului 19.[131] Dar ultima scrisoare nou descoperită ridică întrebarea dacă ea a folosit-o într-un ton şi mai puternic.

Adventist Review din 17 februarie 1994 anunţa că o scrisoare nepublicată a profetului a fost descoperită[132]. Scrisă pe 29 august 1903, la Elmshaven, St. Elena, California, această scrisoare era adresată lui Dr. J. H. Kellog.[133] Se pare că n-a fost expediată niciodată, aşa cum a fost cazul cu multe alte scrisori reţinute de Ellen White în timp ce aştepta să vadă cum se va desfăşura lupta lui Kellogg între anii 1902 şi 1908. Oricare ar fi fost motivul, această scrisoare sau copia ei a fost depozitată greşit. Arhivarul Tom Poirier a descoperit-o din întâmplare în luna decembrie 1993. Când a fost făcut anunţul acestei descoperiri, White Estate a oferit o copie oricui a dorit să o aibă.

Asemenea majorităţii scrisorilor lui Ellen White şi aceasta are de a face cu diferite subiecte de natură practică. Însă unul dintre paragrafe avea de a face cu natura umană a lui Hristos în termeni care sunt deoasebit de semnificativi. În timp ce revizuia pasajul în care vorbeşte despre natura umană căzută asumată de Hristos, Ellen White a făcut câteva corecturi de mână pe textul tipărit. Aceste corecturi manuale sunt cuprinse dedesubt în litere italic îngroșate. Această mostră a scrierilor ei mărturiseşte despre grija pentru claritate într-un punct deosebit de sensibil şi care se pretează la o interpretare greşită. Iată paragraful în discuţie:

Când Hristos a făcut cunoscut pentru prima dată oştilor cereşti misiunea şi lucrarea Sa în lume, El a declarat că trebuia să-Şi părăsească poziţia de demnitate şi să-Și acopere sfânta Sa misiune, asumându-Și asemănarea omului, când în realitate El era Fiul Dumnezeului infinit. Şi când avea să vină împlinirea vremii, urma să coboare de pe tronul Său de cea mai înaltă comandă, să lase deoparte haina Sa regală şi coroana Sa împărătească, avea să îmbrace divinitatea cu natura omenenască şi să vină pe acest pământ pentru a exemplifica ce poate face natura omenească, ca să poată învinge pe vrăjmaş şi să stea cu Tatăl pe tronul Său. Venind ca om, ca să întâmpine şi să fie supus la toate înclinaţiile rele moştenite de om, lucrând pe orice cale posibilă ca să Îi distrugă credinţa, El a făcut posibil să fie lovit de agenţii omeneşti inspiraţi de Satana, rebelul care fusese aruncat din cer.[134]

Acest text este paralel cu ceva ce Ellen White publicase în Scrieri timpurii.[135] Acolo ea a folosit pentru prima dată expresia natura umană căzută a omului pentru a descrie natura asumată de Hristos. În declaraţia din 1903 ea a dorit să fie şi mai precisă. La început scrisese: Venind ca om, cu toate înclinațiile rele moştenite de om, El a făcut posibil să fie lovit de agenţii omeneşti inspiraţi de Satana. Aceasta părea să fie o susţinere clară pentru natura umană supusă tuturor tendințelor rele dar la care Hristos n-a sucombat niciodată.

Dar în mod evident Ellen White, după ce a recitit textul tipărit, a simţit că nu era chiar gândul pe care intenţiona să-l transmită. Aşa că a adăugat cele două propoziţii scrise cu mâna care sunt scrise mai sus cu litere italice. Cu textul adăugat interliniar, pasajul urma să sune astfel: Venind ca om, ca să întâmpine şi să fie supus la toate înclinaţiile rele pe care omul le moşteneşte, lucrând pe orice cale posibilă ca să Îi distrugă credinţa, El a făcut posibil să fie lovit de agenţii omeneşti inspiraţi de Satana. Unii ar putea spune că această corectare este o schimbare semnificativă de sens, făcând să apară că înclinaţiile rele erau în cei ce lucrau împotriva Mântuitorului, deși acest fapt este discutabil.

Publicând acest pasaj important, editorul de la Adventist Review scria: Cercetătorii scrierilor lui Ellen White vor fi interesaţi de propoziţia finală a acestui paragraf. Ei vor vedea cât de mult era preocupată să nu fie înţeleasă greşit şi după ce a citit pagina tipărită a făcut schimbările cu propria ei mână încercând astfel să facă înţelesul şi mai lămurit. Această declaraţie îşi va lua locul printre multe altele pe care ea le-a scris cu privire la natura umană a lui Isus.[136]

Potrivit lui Paul Gordon, pe vremea aceea director la White Estate orice scrisoare nouă nu este în stare să schimbe în mod semnificativ înţelegerea învăţăturilor ei.  Avem o atât de mare colecţie a scrierilor ei în cărţi, scrisori, agende şi manuscrise încât putem avea încredere că ştim ce credea ea.[137]

În paragrafele următoare, Ellen White a explicat secretul biruinţei lui Hristos asupra înclinaţiilor rele. Ca şi Cap al omenirii, Hristos a trăit pe pământul acesta o viaţă desăvârşită, în conformitate cu voinţa Tatălui Său ceresc. Când El a părăsit curţile cerului, Şi-a anunţat misiunea pe care plănuise să o împlinească: „Iată‑Mă că vin, spunea El, vin să fac voia Ta, Dumnezeule.” Totdeauna în mintea şi în inima Sa era acest gând: „Nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.” Acesta era principiul infailibil care Îl motiva în toate cuvintele şi lucrările şi care Îi modelau caracterul.[138]

Astfel, după ce a învins toate înclinaţiile rele pe care omul le moştenenește, Hristos Isus Domnul nostru ne-a dat un exemplu pentru ceea ce bărbaţii şi femeile trebuie să fie, dacă sunt acceptaţi ca ucenici ai Săi şi dacă ţin până la sfârşit încrederea lor de la început.[139] Căci în toată experienţa Sa de treizeci şi trei de ani pe care i-a petrecut pe acest pământ, Hristos a fost lovit cu toate ispitele cu care este ispitită familia omenească; totuşi a fost fără nici o urmă de păcat.[140]

Ajungând la încheierea unui studiu care cuprinde 150 de ani de hristologie adventistă, scopul nostru este să facem o sinteză a cunoaşterii câştigate şi să punem temelia pentru evaluarea diferitelor poziţii. În ultimă instanţă sperăm să transmitem o hristologie care să se armonizeze cu învăţătura biblică şi să împace diferitele puncte de vedere.

 

[1] Ralph Larson, Cuvântul S-a făcut trup.

[2] Ibid., p. 7.

[3] Ibid.

[4] Ibid., p. 15-21.

[5] Ibid., p. 22-28.

[6] Ibid., p. 29-31.

[7] Vezi Ministry, iun. 1989.

[8] Larson, pp. 224-264.

[9] Ibid., p. 281.

[10] Ibid., p. 297-300.

[11] Ellen White Estate a fost creată de Ellen White în anul 1912. Ea a desemnat primii cinci responsabili. În 1950 numărul a crescut la şapte şi în 1958 la nouă, unul dintre ei reprezentând America de Sud şi unul Europa. Am fost onorat să fiu selectat pentru Europa timp de 20 de ani, din 1970 până în 1990.

[12] Vezi documente disponibile de la White Estate, Washington DC,  mai 1982. Această broşură sugerează că diferitele publicaţii care vor fi pregătite ca să corecteze unele interpretări eronate ale scrierilor lui E. White cu privire la sanctuar, la judecata de cercetare,  la reforma sănătăţii, sau împotriva acuzaţiei de plagiat.

[13] Acest Sylabus „Istoria Cristologiei Adventiste”, alcătuit din circa 120 de pagini, a fost pregătit pentru uzul studenţilor înscrişi la un curs de Hristologie.

[14] Consultaţiile White Estate sunt adunările administratorilor împreună cu membrii de conducere de la White Estate pentru a studia problemele legate de scrierile lui E. White şi să facă planuri pentru extinderea influenţei lor.

[15] Robert W. Olson, Scrisoarea din 21 apr. 1986.

[16] Ibid.

[17] Ibid.

[18] Bruno W. Steinweg, supliment la lucrarea Doctrina naturii umane a lui Hristos printre Adventişti după anul 1950.

[19] Robert W. Olson. Natura umană a lui Hristos, 1986

[20] Ibid., p. 3.

[21] Documentele Consultaţiei IV, White Estate.  Acest studiu a fost publicat în revista franceză Servir, trim. 2, 1989, sub titlul Natura umană a lui Hristos,  p. 13-30.

[22] Vezi capitolele 15 şi 16.

[23] Documentele Consultaţiei IV sub titlul Natura umană a lui Hristos...

[24] Ibid., Tim Poirier, O comparaţie a hristologiei lui Ellen White şi sursele ei literare, p. 99-104; Vezi şi Ministry, dec. 1989.

[25] Henry Melvill, Predici, 1844. Vezi White Estate Consultation IV, pp. 105-115

[26] Poirier, p. 100.

[27] Ibid., p. 101.

[28] Ibid.

[29] Octavius Winslow, Slava Răscumpărătorului, 1855. E. White a posedat cartea în biblioteca ei personală.

[30] Ibid., p. 129,132-134. Citat de Poirier,  p. 101-102.

[31] Poirier, p. 102.

[32] Ellen White, Scrisoarea 191, 1899, în Comentariul Biblic AZȘ, Comentarii E. G. White, vol. 1, p. 1083.

[33] Ellen White, Manuscris 57, 1890. În alte contexte, Ellen White a stabilit acelaşi contrast între cei doi Adam.

[34] Winslow citat de Poirier, p. 102.

[35] EllenWhite, Manuscris 57, 1890. Citat de Poirier, p. 103

[36] Ellen White, Hristos Lumina lumii, p. 117.

[37] Idem., Mesaje Selectate, vol. 1. p. 267-268.

[38] D. A. Delafield, Ellen White în Europa, Review and Herald Pub. Assn., 1975.

[39] Idem.,  în Document of Consultation IV of the E.G. White Estate (typescript)

[40] Ibid., p. 130, E. G. White, Manuscrisul  57, 1890

[41] Idem.,  în Documentul Consultaţiei IV

[42] Ibid., p. 131.

[43] Ibid.

[44] Ibid., p. 131-132.

[45] Lucrările principale ale lui George R.Knight sunt: Mituri în Adventism (1895), De la 1888 la Apostazie, Cazul lui A. T. Jones (1987); Sfinţi supăraţi (1989); Tortura mea cu Dumnezeu (1990), toate publicate de Review and Herald Pub. Assn.

[46] Knight, De la 1888 la Apostazie, p. 132-150.

[47] Ibid., 133.

[48] Ibid.

[49] Ibid.

[50] Ibid., p. 140.

[51] Ibid.

[52] Ibid., p. 141.

[53] Ibid.

[54] Adventiştii de Ziua a Şaptea cred

[55] Ibid., p.5.

[56] Ibid., p. 4.

[57] Ibid., p. 36.

[58] Ibid., p. 45-50.

[59] Ibid., p. 46.

[60] Ibid.

[61] Ibid., p. 46-47.

[62] Ibid., p. 47.

[63] Ibid.

[64] Ibid.

[65] Ibid., p. 48-49.

[66] Ibid., p. 49.

[67] Ellen White, Hristos Lumina Lumii, p. 49.

[68] Idem., Scrieri Timpurii, p. 150, 152.

[69] Idem., Hristos Lumina Lumii, p. 49.

[70] Idem., Mărturii pentru Biserică, vol.5, p. 177.

[71] Idem., Hristos Lumina Lumii, p. 117.

[72] Adventiştii de Ziua a Şaptea cred, p. 47.

[73] Norman Gulley în Adentist Review, 25 ian. şi 1, 8, 15, 22 feb.1990. Vezi Donald Short, Făcut asemenea fraţilor Săi (Publicat de autor în anul 1991). El a criticat foarte aspru aceste articole arătând confuzia pe care o provoacă în inima bisericii, apoi apără ideile fundamentale ale hristologiei tradiţionale.

[74] Roy Adams în Adventist Review, 29 martie 1990; 19, 26 apr. 1990. Aceste trei editoriale au fost publicate în Mesagerul Adventist Canadian, aprilie şi mai 1988.

[75] Idem., în Adventist Review, 29 martie  1990, SDABC Comentarii Ellen White,vol. 7, p. 904.

[76] Idem., în Advent Review, 29 mar. 1990.

[77] Idem., în Adventist Review 19 apr. 1990.

[78] Idem., în Adventist Review, 26 apr, 1990.

[79] Ibid.

[80] Ibid.

[81] Idem.,Natura lui Hristos (1994). El susţinea noţiunea unei biserici împărţită cu privire la perfecţiune.

[82] Ibid., p. 19-36.

[83] Ibid., p. 37-54.

[84] Ibid p.68.69.

[85] Ibid., p. 58. Adams sugerează interpretarea următoare: Toţi seminariştii Universităţii din ultimii aproximativ 25 de ani aşa au primit învățătura de pe buzele profesorului de teologie Raoul Dederen timp îndelungat.

[86] Vezi capitolul 9.

[87] Jean Cazeaux, în Revue Adventiste, iulie 1969.

[88] Alfred Felix Vaucher (1887-1993) a fost direct legat de începutul Bisericii Adventiste din Europa. Ca pastor şi ca profesor el a devenit şi cercetător specializat în domeniul profeţiei biblice. El a fost onorat de Universitatea Andrews în 1963 cu gradul de Doctor Honoris Causa pentru contribuţiile sale.

[89] Vaucher, în Revue Adventiste, feb. 1978.

[90] Ibid., p. 5.

[91] Vaucher, Histoire du Salut, 193-198.

[92] Paul Nouan, în Revue Adventiste, dec. 1994, prezintă problema naturii lui Hristos în mod asemănător cu hristologia lui Heppenstall.

[93] Pastorii din Belgia, Spania, Franţa, Italia şi Elveţia ca şi cei din multe alte ţări europene, din Africa şi din America sunt pregătiţi la Facultatea Adventistă de Teologie de la Collonges, Franţa.

[94] Vezi capitolul 12.

[95] Georges Steveny, Descoperirea lui Hristos, 1991

[96] Ibid., p. 229-299.

[97] Ibid., p. 259.

[98] Ibid., p. 284.

[99] Ibid., p. 287.

[100] Ibid., p. 288-289.

[101] Ibid., p. 292.

[102] Ibid.

[103] Ibid., p. 293.

[104] Ibid., 296.

[105] Ibid., p. 298.

[106] William G. Johnsson în Adventist Review, 8 şi 22 iul. 1993; 12, 19 şi 26 aug. 1993.

[107] Ibid., 8 iul. 1993.

[108] 12 aug. 1993.

[109] Vezi capitolul 12.

[110] Johnsson în Adventist Review, 12 aug. 1993.

[111] Ibid., 19 aug. 1993.

[112] Ibid.

[113] Ibid.,  Comentariul Biblic AZȘ,  Comentarii Ellen White, vol. 5, p. 1228.

[114] Johnsson în Adventist Review, 19 aug. 1993. Comparaţi însă cu ceea ce a scris E. White în scrisoarea ei către J. H. Kellogg din 29 aug. 1903 (publicat în Adventist Review, 17 feb. 1994) discutat în cap.14

[115] Idem.,  în Adventist Review, 26 aug. 1993.

[116] Idem.

[117] Idem.

[118] Idem.

[119] Vezi remarcile lui Jack Sequieira în Adventist Review, 23 sept. 1993.

[120] Jack Sequeira s-a născut în Kenia. A studiat teologia la Newbold College în Anglia. Timp de 12 ani a fost misionar în Africa; apoi a păstorit mai multe biserici din Statele Unite. La data când a scris  această lucrare era pastor la Biserica Memorial Seventh Day Adventist Church în Washington DC.

[121] Ibid., p. 3.

[122] Ibid., p. 11.

[123] Ibid., p. 117.

[124] Ibid., p. 13-16.

[125] Ibid., p. 14.

[126] Ibid., p. 41.

[127] Ibid., p. 41-42.

[128] Ibid., p. 43.

[129] Ibid., p. 44.

[130] Ibid., p. 54.

[131] Knight, De la 1888 la apostazie, p. 144.

[132] Vezi Adventist Review, 17 feb. 1994.

[133] Ellen White, Scrisoarea 303, 1903.

[134] Ibid.

[135] Ellen White , Scrieri timpurii, p. 150. Vezi capitolul 2.

[136] Johnsson în Adventist Review, 17 feb. 1994.

[137] Adventist Review, 17 feb. 1994.

[138] Ellen White, Scrisoarea 303, 1903.

[139] Ibid.

[140] Ibid.