Evaluare și critică
Copiază link

Evaluare și critică

Ar fi greşit să gândim că problema naturii umane a lui Hristos ar fi interesantă şi i-ar preocupa numai pe teologi.  În prezent problema tulbură pe mulţi membri ai bisericii şi ameninţă să dezbine membrii. Următoarea scrisoare trimisă de un cititor către editorul lui Adventist Review este un indiciu real cu privire la această realitate.

Biserica pe care o frecventez este împărţită în două cu privire la natura lui Hristos. În clasele Şcolii de Sabat, după serviciile divine, la masa de  prânz, la adunările de rugăciune, la telefon, pretutindeni explodează neînţelegeri. Oamenii îşi pierd în realitate prietenia în urma unor astfel de dezbateri. Este oare necesar să se ia o decizie în această chestiune pentru a fi un adventist bun? Această situaţie mă pune pe gânduri, dar ce pot face?[1]

Pentru a răspunde la aceste îngrijorări nu este suficient să se spună, aşa cum s-a făcut în acest caz, că este o problemă de mare taină, că trebuie să studiem Biblia şi Spiritul Profeţiei cu înţelepciune, presupunând că înclinarea întregii biserici cu privire la acest subiect merită încrederea şi să evităm toate discuţiile violente.[2] Şi biserica trebuie să primească un răspuns corespunzător care să aducă mângâiere conştiinţelor tulburate şi să răspundă minţilor gata să înţeleagă acest adevăr vital cu privire la declaraţia lui Ellen White: Natura umană a Fiului lui Dumnezeu este totul pentru noi. Este lanţul de aur care ne leagă pe noi de Hristos şi prin Hristos de Dumnezeu. Acesta ar trebui să fie studiul nostru.[3]

După ce au înţeles importanţa naturii umane a lui Hristos în planul de mântuire, pionierii adventişti au făcut din aceasta piatra de încercare a hristologiei lor, în armonie cu sfatul dat de apostolul Ioan: Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: Orice duh care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh care nu mărturiseşte pe Isus nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antichrist (1Ioan 4:2-3).

Înseamnă cumva că avem de a face aici cu o doctrină de care depinde mântuirea? Sau pentru a relua întrebarea cititorului nostru, este oare necesar să hotărâm acest lucru pentru a fi un bun adventist?

 Prezintă o importanță reală acest subiect?

Deoarece controversa cu privire la natura umană a lui Hristos a crescut într‑o proporţie serioasă, mulţi adventişti şi-au pus serios întrebarea: Este oare esenţial să te decizi în această privință?

Încă de prin anul 1978, președintele Conferrinţei Generale, Robert Pierson, dorea să se pună capăt acestei disensiuni care, după părerea lui, nu era esenţială pentru mântuire.[4] Pentru acelaşi motiv, articolul 4 din Doctrinele Fundamentale privitor la Fiul păstrează tăcere în această problemă.

Este adevărat că nimeni n-ar trebui să considere ca fiind esenţial pentru mântuire înţelegerea intelectuală corectă a vreunei doctrine specifice. Aşa cum a spus George Knight, nu teologia este aceea care ne va mântui, ci Domnul teologiei noastre.[5] Primirea lui Hristos ca Mântuitor personal şi părtăşia la viaţa Sa divină face din noi ucenici autentici ai Lui. De-a lungul veacurilor, puţini dintre urmaşii lui Isus au fost preocupaţi de amănuntele teologiei pe care le discutăm astăzi.  Dar asemenea tâlharului de pe cruce, ei aveau asigurarea mântuirii prin credinţa în Isus. Nu trebuie să preamărim Evanghelia, ci pe Hristos. Nu trebuie să ne închinăm Evangheliei, ci Domnului Evangheliei,[6] spunea Ellen White.

Totuşi, aceasta nu înseamnă că conţinutul Evangheliei sau doctrinele nu sunt importante. Nici vorbă! Viaţa creştină şi creşterea spirituală sunt posibile numai prin cunoaşterea adevărului care este în Isus (Efes. 4:21). Iată de ce Pavel se roagă ca Domnul să dăruiască credincioşilor duhul înţelepciunii şi al descoperirii, astfel ca să-L putem cunoaşte mai bine (Efes. 1:17). Fiecare creştin este chemat să crească în cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut (Col. 3:10). Nimeni nu trebuie să se sprijinească doar pe adevărurile elementare ale Cuvântului lui Dumneeu (Evrei 5:12). Toţi ar trebui să se străduiască să înţeleagă mai bine și lucrurile ascunse ale lui Dumnezeu (1 Cor. 4:1) şi în special taina evlaviei adică să cunoaştem pe Hristos descoperit în trup... dovedit neprihănit în Duhul (1 Tim. 3:16).

Experienţa creştină a arătat o legătură directă între înţelegerea naturii umane a lui Hristos şi lucrarea Sa de mântuire - cu alte cuvinte între hristologie şi soteriologie. A înţelege greşit sensul întrupării şi realitatea umilinţei lui Hristos duce la consecinţa  inevitabilă  a înţelegerii greşite a realităţii lucrării Sale de îndreptăţire.

Istoria hristologiei adventiste arată că au fost făcute erori de interpretare, în special prin faptul că avem azi cel puţin trei explicaţii cu privire la natura umană a lui Hristos. Desigur că ele nu pot fi toate în armonie cu Scriptura și cu învăţăturile lui Ellen White.

În cercetarea noastră după adevăr este necesar să analizăm şi să evaluăm tezele contradictorii. Argumentele de bază pentru fiecare poziţie hristologică vor fi rezumate pe scurt mai jos.

Rezumatul celor trei curente de interpretare

Pentru ca unii să nu tragă concluzia că Biserica Adventistă nu este clară în credinţa ei cu privire la Persoana Mântuitorului, să revizuim trăsăturile comune înainte de a examina deosebirile. Articolul 4 din Doctrinele Fundamentale declară:

Dumnezeu, Fiul veşnic, S-a întrupat în Isus Hristos. Prin El au fost create toate lucrurile; caracterul lui Dumnezeu este descoperit, mântuirea omenirii este realizată şi lumea este judecată. Veşnic Dumnezeu advărat, El a devenit şi om adevărat, Isus Hristosul. El a fost conceput din Duhul Sfânt şi S-a născut din fecioara Maria. A trăit şi a experimentat ispita ca fiinţă omenească, dar a exemplificat în mod desăvârşit dreptatea şi dragostea lui Dmnezeu. Prin minunile Sale, El a manifestat puterea lui Dumnezeu şi a fost atestat ca Mesia cel făgăduit de Dumnezeu. El a suferit şi a murit de bună voie pe cruce pentru păcatele noastre şi în locul nostru, a fost înviat din morţi şi S-a înălţat să slujească în favoarea noastră în Sanctuarul ceresc. El va veni iarăşi în slavă pentru eliberarea finală a poporului Său şi pentru restatornicirea tuturor lucrurilor.[7]

Fără îndoială că această declaraţie nu se exprimă în mod special cu privire la natura umană a lui Hristos. Totuşi, Declaraţia de credinţă din anul 1872 care a rămas neschimbată până în anul 1931, a specificat că Hristos a luat asupra Lui natura seminţei lui Avraam pentru răscumpărarea neamului nostru căzut.[8] Din cauza deosebirilor care s-au ridicat în acest punct, începând cu anul 1950, delegaţii la sesiunea Conferinţei Generale din anul 1980 au socotit mai înţelept să abandoneze acest vocabular şi să pună în loc o formulă care exprima credinţa comună.

Aceasta nu a potolit controversa, ci doar a intensificat-o până când diferitele puncte de vedere au fost definite mai clar şi s-a ridicat o interpretare  alternativă. Noi alegem să o numim alternativă deoarece ea împrumută un argument de bază din fiecare din cele două hristologii, cunoscute teologilor ca poziţii prelapsariene şi postlapsariene. Urmează un rezumat al celor trei hristologii.

1. Hristologia tradiţională sau istorică

Această poziţie are o vechime istorică în Biserica Adventistă. Ea se numeşte postlapsariană deoarece ea învaţă că Isus a venit în natura umană căzută, natura lui Adam după cădere. Ca urmare, trupul lui Hristos este considerat ca acela al tuturor fiinţelor omeneşti. Cu toate că a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi (Evrei 4:15), El n-a săvârşit nici un păcat.  Aceasta înseamnă că El nu numai că „a condamnat păcatul în trup” ci a făcut cu putinţă ca dreptatea legii să poată fi împlinită în noi, care umblăm nu după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului (Rom. 8:3-4).

Această învățătură fundamentată în teologia Noului Testament era contrară doctrinei creștinătății tradiționale. Acesta a fost unul din motivele pentru care adventiștii au fost considerați eretici, anatemizați pentru că învățau că Hristos ar fi fost păcătos prin naștere.

Mulţi adventişti de azi nu ştiu că biserica lor a învăţat timp de un secol (de la originea mişcării până în anul 1950) poziţia postlapsariană. Cu toate acestea, unii teologi adventişti, neînţelegând cum s-a putut ca Isus să trăiască fără păcat în natura umană căzută, au socotit necesar să formuleze o hristologie nouă.

2. Noua hristologie sau poziţia prelapsariană

Argumentul de bază al noii hristologii este bine cunoscut: Isus a luat natura umană fără păcat a lui Adam, adică natura lui Adam înainte de cădere.  În realitate, în El n-a fost păcat, nici moştenit şi nici cultivat, aşa cum se vede la toţi descendenţii naturali ai lui Adam.[9] Chiar dacă Hristos a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi, aceasta n-a fost din interior, deoarece El n-a moştenit de la Adam nici una din înclinaţiile către păcat.

Pe scurt, tot ce a luat Isus n-a luat înăuntrul Lui prin naştere... Tot ce a purtat El, fie povara sau pedeapsa pentru nelegiuirile noastre sau bolile şi slăbiciunile naturii noastre omeneşti - toate au fost purtate ca înlocuitor.[10]  Ca Înlocuitor El a luat natura noastră păcătoasă căzută... El a purtat slăbiciunile noastre, ispitele noastre; în acelaşi fel a purtat şi nelegiuirile noastre.[11]

Este greu de înţeles de ce învăţătura tradiţională a fost abandonată subit. Se pare că n-a fost atât de mult o lipsă de atenţie faţă de poziţia istorică cât a fost dorinţa din partea unora de a fi recunoscuţi drept creştini autentici.

Ce este mai surprinzător este că promotrii noii teologii își aduc argumente din scrierile lui Ellen White. În felul acesta disputa intră în domeniul interpretării scrierilor lui Ellen White.

3. Hristologia alternativă

Hristologia alternativă este destul de recentă şi probabil cea mai răspândită astăzi, fiind promovată în cartea Adventiştii de Ziua a Şaptea cred,[12] pregătită de peste 200 de conducători reprezentativi ai bisericii şi savanţi proveniţi din cele mai înalte nivele ale Bisericii.

În armonie cu hristologia tradiţională a pionieirlor, poziţia alternativă învaţă că Isus a luat natura umană a lui Adam după cădere. Desigur, Hristos n-a venit în putere şi splendoare sau cu natura fără păcat a lui Adam. Dimpotrivă, a luat chipul unui rob cu o natură slăbită de 4000 de ani de păcat.

Aceasta nu înseamnă că Isus a moştenit înclinaţii păcătoase de la Adam. Cu toate că trupul lui Hristos a fost supus degradării fizice şi a moştenit slăbiciunile  constituţiei fizice a omului, El n-a moştenit nici una din înclinaţiile spre păcat legate de natura umană căzută.

Întemeiată pe un citat din Ellen White în care ea folosește expresiile lui Henry Melvill, această variantă susţine că Isus a moştenit de la Adam numai slăbiciunile inocente şi unele caracteristici ca foamea, durerea, slăbiciunea, amărăciunea şi moartea. Cu toate că acestea sunt urmările păcatului, ele nu sunt păcătoase.[13] Astfel, Hristos n-a fost exact ca Adam  înainte de cădere, nici exact ca Adam după cădere. Deosebit de toate celelalte fiinţe umane căzute, El S-a născut fără înclinaţii spre păcat.  În punctul acesta ei sunt de acord cu noua hristologie.

Fiecare din aceste hristologii se defineşte pe baza eredităţii umane. Desigur că deosebirile de interpretare sugerează că au fost făcute greşeli. Ellen White evidențiază cauza: Facem multe greşeli din cauza concepţiilor noastre greşite cu privire la natura umană a Domnului nostru. Atunci când dăm naturii Sale o putere pe care omul nu o poate avea în lupta cu Satana, distrugem integritatea naturii Sale umane.[14]

Această declaraţie sugerează cu claritate criteriul pe temeiul căruia trebuie evaluată o interpretare. Trebuie să reconsiderăm orice interpretare care slăbeşte sau întunecă participarea lui Isus la natura umană păcătoasă, dacă dorim o întoarcere la hristologia biblică.

Erori de evaluare

La diferitele consultaţii anuale ale White Estate am avut ocazia nu numai să studiem hristologia pionierilor dar şi să criticăm unele aspecte ale noii hristologii. În mod sistematic, unele intre ele au avut nevoie de corecturi sau opoziție consistentă.

O primă eroare a fost trecerea cu vederea a învăţăturii tradiţionale a Bisericii. Este greu de înţeles de ce declaraţii unanime făcute de conducătorii adventişti timp de peste un secol au fost condamnate fără o verificare serioasă. Dacă promotorii noii hristologii ar fi examinat literatura oficială, cât de puţin în lumina istoriei, probabil că nu ar fi declarat că numai o minoritate dintre adventişti au scris că Hristos a luat natura căzută a lui Adam - aceea a lui Adam de după cădere. Mai mult, ei n-ar fi îndrăznit să spună că poziţia acestei minorităţi greşite a fost aceea a câtorva lunatici iresponsabili.[15]

O eroare de apreciere mult mai serioasă a fost făcută în interpretarea învăţăturii lui Ellen White. Nu se găseşte nicăieri în scrierile ei vreo declarație pentru noua viziune hristologică, ci de sute de ori este afirmat contrariul. Cum poate cineva să scrie că în numai trei sau patru locuri din toate aceste sfaturi inspirate ale lui Ellen White se găsesc aluzii cu privire la natura umană căzută asumată de Hristos?[16]

Cercetătorii Evanghelici cu care a fost discutată problema Întrupării în anul 1950 nu erau greşiţi când îşi întemeiau critica lor pe cartea Lecturi biblice pentru cercul familiei. Această carte declara că Isus a venit în trup păcătos. De ce au fost făcuţi să creadă că această expresie s-a strecurat în carte dintr-o greșeală?[17] În realitate, această carte a fost cea mai reprezentativă pentru doctrinele adventiste.

În cele din urmă, modul în care a fost prezentată noua hristologie constituie o altă eroare. Publicată fără numele autorilor şi sub titlul Adventiştii de Ziua a Şaptea răspund la Întrebările de Doctrină, cartea a stârnit o reacţie îndreptăţită. De ce noua hristologie a Întrebărilor despre Doctrină să fie considerată în armonie cu adevărul biblic în defavoarea celui cuprins în Lecturi biblice? Numai o examinare critică a diferitelor puncte de vedere poate oferi un răspuns rezonabil.

O doctrină condamnată de biserică

Noua hristologie a fost prezentată de către promotorii ei ca noua piatră de hotar a adventismului. Desigur, pentru credincioşii adventişti, această învăţătură era nouă, însă nu pentru toți. În realitate era mai degrabă o întoarcere regretabilă la învăţătura de odinioară a majorităţii bisericilor creştine.

Pentru a-L putea privi pe Hristos ca având o natură umană fără păcat, ca Adam înainte de cădere, Sinoadele Bisericii Romano-Catolice au socotit necesar să inventeze Dogma despre Imaculata Concepţie a Mariei. Bisericile Protestante, dimpotrivă, şi-au  întemeiat hristologia lor pe doctrina Augustiniană cu privire la păcatul originar care spune că toţi oamenii sunt păcătoşi şi vinovaţi prin naştere. De aceea Hristos nu se putea asemăna cu ei, din moment ce El nu era nici păcătos, nici vinovat. De aici a izvorât credinţa generală că Isus, la întruparea Sa, a luat natura umană a lui Adam înainte de cădere.

Pionierii adventişti s-au împotrivit doctrinelor despre Imaculata Concepţie şi despre păcatul originar. Unii noi convertiţi la adventism au avut dificultăţi la înţelegerea modului în care Isus a putut trăi fără păcat, având o natură ca a noastră. Au fost scrise scrisori lui Ellen White afirmând că Hristos nu putea să fi avut aceeaşi natură cu a omului, căci dacă ar fi avut-o şi El ar fi căzut în ispite asemănătoare. Iată răspunsul ei: Dacă El n-a avut natura omului, n-ar fi putut fi exemplul nostru. Dacă El n-a fost părtaş la natura noastră, n-ar fi putut fi ispitit aşa cum a fost omul. Dacă n‑ar fi fost posibil să cadă în ispită, n-ar fi putut fi ajutorul nostru.[18]

Noua hristologie nu este doar o întoarcere la acele foarte vechi credinţe creştine, ci este şi o întoarcere la o credinţă respinsă pe faţă de către Biserica Adventistă. Să ne amintim de expereinţa nefericită a mişcării Holy Flesh. Şi această mişcare învăţa că Hristos a luat natura lui Adam înainte de cădere, aşa cum era în Eden.[19]

Această învăţătură a fost discutată şi condamnată la sesiunea Conferinţei Generale din 1901. Când Ellen White a fost informată, ea s-a întors din Australia şi s‑a opus personal doctrinei Holy Flesh. Ea n-a ezitat nici o clipă să o descrie ca fiind teorii şi metode eronate şi invenţii ieftine şi mizerabile ale teoriilor omeneşti pregătite de tatăl minciunilor.[20]

Susţinătorii noii teologii nu menţionează niciodată acest incient în istoria lor despre doctrinele adventiste. Chiar dacă autorul Mişcării Destinului redă în cele mai mici detalii cum au depăşit pionierii deosebirile lor cu privire la natura divină a lui Hristos, El nu spune nici un singur cuvânt despre ceea ce au crezut cu privire la natura Sa umană. De asemenea, el consacră câteva capitole Mesajului de la 1888 şi rolului jucat de Jones şi Waggoner, dar păstrează o tăcere semnificativă în ce priveşte hristologia lor. Totuşi aceasta a constituit temelia pentru solia lor despre îndreptăţirea prin credinţă.

Metode tendenţioase

Declaraţia inițială a acestui curent în hristologie, așa cum apărea în Ministry, septembrie 1956, secțiunea 111, depinde de nouă citate ale lui Ellen White, fără comentarii sau referinţe biblice. Titlul general anunţă conceptul de bază al noii teologii: A luat natura fără păcat a lui Adam înainte de cădere. Apoi, pentru a introduce fiecare din acele citate, există câte un subtitlu, cum ar fi: Hristos a luat natura noastră umană  aşa cum a creat-o DumnezeuA luat chip de om, dar nu natura păcătoasă şi coruptăA luat natura umană fără păcat a lui Adam, etc.[21]

Nu trebuie să fii expert pentru a constata că nici unul din pasajele citate în acest document nu se potriveşte cu subtitlurile. Niciodată n-a scris Ellen White ceea ce insinuiază subtitlurile. Din contră, ea afirmă exact opusul. Dar nici una din acele  declaraţii nu sunt menţionate. După ce au acceptat poziţia celei mai mari părţi din creştinătate cu privire la natura umană a lui Hristos, au fost convinşi că acasta a fost şi poziţia profetului. Editorii au publicat o seleţie de citate tendenţioase ca să justifice punctul lor de vedere fără o temelie textuală obiectivă.

Declaraţia prescurtată din Mişcarea Destinului constituie un alt exemplu tipic. Fiecare declaraţie citată fără referinţă merită să fie examinată cu atenţie, aşezată în contextul ei imediat şi explicată în lumina învăţăturii generale a lui Ellen White.[22]  Un exemplu este și fraza următoare: Hristos a fost asemenea lui Adam înainte de cădere - o fiinţă curată, fără păcat, fără nici o urmă de păcat asupra Lui.[23]

Dar acesta violează textul original. Prima parte, Hristos a fost asemenea lui Adam înainte de cădere este prezentată ca şi când ar fi scrisă de Ellen White, pe când, în realitate, este o inserție de-a autorului. A doua parte: o fiinţă curată, fără păcat, fără nicio urmă de păcat asupra Lui este descrierea reală făcută de Ellen White lui Adam, nu lui Hristos. Iată declaraţia făcută în contextul ei original: Primul Adam a fost creat ca o fiinţă curate, fără păcat, fără urmă de păcat asupra lui; El era după chipul lui Dumnezeu... Dar Isus Hristos era singurul Fiu născut al lui Dumnezeu. El a luat asupra Sa natura umană şi a fost ispitit în toate lucrurile aşa cum este ispitită natura umană.[24]

Dacă această declaraţie din scrisoarea profetului către Baker n-ar fi suficient de explicită, următoarea din Hristos Lumina Lumii nu lasă nici o îndoială cu privire la ce a învăţat ea cu privire la acest subiect: În natura noastră omenenască, Hristos trebuia să răscumpere greşeala lui Adam. Dar atunci când Adam a fost asaltat de ispititor, nici unul din efectele păcatului nu erau asupra lui. El stătea în puterea unei bărbăţii desăvârşite, având deplină vigoare mintală şi trupească. Era înconjurat de gloriile Edenului... Nu acelaşi lucru a fost cu Isus atunci când a intrat în pustie să lupte cu Satana. Timp de patru mii de ani neamul omenesc scăzute în putere fizică, în forţă mintală şi în valoare morală; iar Hristos a luat aspra Sa slăbiciunile unei omeniri degenerate. Numai în felul acesta putea fi omul răscumpărat din adâncimile cele mai profunde ale degradării.[25]

Un alt exemplu de metode eronate este ignorarea declaraţiilor clare din Hristos Lumina Lumii  în favoarea celor din scrisoarea către Baker. Numai cineva care şi-a pierdut orice simţ al proporţiei ar putea scrie că declaraţiile cuprinse în scrisoarea către Baker contrabalansează puternic cele trei sau patru locuri în care Ellen White foloseşte termenii natură căzută şi natură păcătoasă pentru a descrie natura umană asumată de Hristos.

În faţa acestor metode şi teorii eronate, numai o exegeză sănătoasă, care să ia în considerare toate sursele disponibile şi sensul termenilor folosiţi, va face posibilă o restabilire a unităţii de interpretare cu privire la subiect. Este adevărat că foarte puţini dintre susţinătorii actuali ai noii hristolgii urmează metodele eronate ale întemeietorilor lor. Astăzi un singur argument - de fapt un singur cuvânt - este folosit de către mulţi dintre ei pentru a justifica punctul lor de vedere. Dar oare va sta acest argument în picioare la o cercetare atentă?

Un argument fictiv, o expresie eronată

Metoda şi sistemul de interpretare folosite în Întrebări despre Doctrină diferă cumva de cele folosite în documentul de bază al noii hristologii. Aici cei care fac propunerile nu mai afirmă explicit că Hristos a luat natura fără păcat a lui Adam înainte de cădere, deşi ei susţin cu fermitate că în natura Sa umană, Hristos a fost desăvârşit şi fără păcat.[26] Ei nu mai neagă că El a fost al doilea Adam, venind într-o fire asemănătoare cu a păcatului (Rom. 8:3).[27]  Ei chiar recunosc că Ellen White uneori  a folosit expresii cum ar fi natură păcătoasă sau natura căzută a lui Hristos.[28]

Cu toate acestea, sunt gata să specifice că tot ce a luat Hristos n-a fost interior sau intrinsec... fie că a fost povara sau pedeapsa pentru nelegiuirile noastre sau suferinţele şi slăbiciunile naturii noastre umane - toate au fost luate şi purtate ca înlocuitor.[29] După părerea autorilor Întrebări despre Doctrină, în acest sens ar trebui să înţelegem scrierile lui Ellen White atunci când se referă uneori la natura umană păcătoasă, căzută şi degenerată.[30]

Dacă Ellen White ar fi scris că Hristos a luat natura umană căzută doar ca înlocuitor, aşa cum a luat ca înlocuitor păcatele lumii întregi, acesta ar fi fost un argument puternic. În realitate, ea n-a folosit niciodată cuvântul înlocuitor[31] nici n-a scris vreodată că Hristos a luat natura umană fără păcat.[32]

Pe de altă parte, Ellen White a folosit o singură dată cuvântul înlocuitor cu privire la jertfa răscumpărătoare a lui Hristos.[33]  Cu siguranţă că Hristos nu putea ierta păcatele şi nu putea atribui neprihănirea Sa păcătosului pocăit altfel decât prin înlocuire. Dar să declari că El a luat natura umană căzută în mod înlocuitor înseamnă că El a luat-o doar în aparenţă şi nu în mod real. Ar mai însemna că moartea lui Hristos trebuie înţeleasă ca înlocuitor, din moment ce plata păcatului este moartea şi că natura umană a lui Isus a fost fără păcat. Pe scurt, acest mod de a raţiona duce în cele din urmă la docetism, o interpretare potrivit căreia Isus este o fiinţă umană numai în aparenţă.

Pentru noi este de neconceput ca Ellen White să fi insistat asupra realităţii participării lui Hristos în trup şi sânge, cu sensul că această participare a fost până la urmă doar ca înlocuitor. Această expresie nu se găseşte niciunde în scrierile ei, astfel că nu este nici o susţinere în favoarea acestei interpretări. Din contră, ea n-a încetat să accentueze realitatea naturii umane căzute asumată de Hristos.

Cum ar fi putut spune ea aceasta mai clar? Hristos nu doar a pretins că ia natura umană; El a luat-o în realitate. El a avut în realitate natura umană. Şi ca să nu lase nici o îndoială cu privre la felul de natură umană, ea adaugă:  Aşa cum copiii sunt părtaşi cărnii şi sângelui, tot aşa şi El a avut parte de ele (Ev. 2:14). El a fost fiul Mariei; a fost din sămânţa lui David după descendenţă umană. El este declarat a fi om, chiar omul Hristos Isus.[34] El n-a avut doar o aparenţă a unui trup, ci a luat natură umană, participând la viaţa umanităţii.[35] Nu numai că S-a făcut trup, ci a fost făcut în asemănarea cărnii păcătoase.[36]

Ellen White nu foloseşte, de regulă, un limbaj simbolic sau metaforic cu dublu înţeles. Principiul pe care ea l-a exprimat cu privire la interpretarea limbajului biblic i se aplică şi ei: Limbajul Bibliei trebuie interpretat potrivit înțelesului obișnuit, literal, dacă nu este folosit un simbol sau o figură de stil.[37] Ea a scris într-un limbaj clar care înseamnă exact ceea ce a dorit să spună. Toate acestea erau la fel de necesare şi cu privire la subiectul delicat şi greu al naturii umane a lui Isus.

Punctele tari şi slabe ale hristologiei alternative

Evaluarea noastră ar fi incompletă dacă conceptele de bază ale hristologiei alternative n-ar fi şi ele supuse unei cercetări critice. Pe de o parte, poziţia ei mediatoare are meritul reîntăririi poziţiei postlapsariene; însă pe de alta, ea perpetuează eroarea principală  a poziţiei prelapsariene declarând natura umană a lui Hristos fără păcat.

Desigur că susţinătorii hristologiei alternative afirmă, aşa cum şi pionierii au făcut-o, că natura umană a lui Hristos, nu este natura inocentă a lui Adam înainte de cădere. Pentru a împlini lucrarea de mântuire pentru care Tatăl L-a trimis pe Isus în trup, trebuia ca El să vină în chipul umil al unui rob prin care să întruchipeze robia, supunerea. El a luat o natură umană slăbită şi nu natura desăvârşită pe care a avut-o Adam înainte de păcătuire.[38]

Această poziţie face un mare pas în direcţia reîntoarcerii la adevărul central al Evangheliei. Dar încă se agaţă de ideea eronată a doctrinei păcatului originar. Deoarece lui Isus nu I Se putea îngădui să moştenească păcatul, El a trebuit să se nască cu o natură impecabilă. Astfel, ei spun că Hristos a moştenit numai slăbiciunile constuţiei fizice omeneşti, slăbiciunile inocente: foamea, durerea şi moartea, însă nu şi înclinaţia către păcat sau înclinaţiile păcătoase.[39]

Aceste concluzii ascund câteva înţelegeri greşite. Prima implică misiunea lui Isus. Scopul întrupării Lui n-a fost să elibereze omenirea din toate slăbiciunile inocente, ci să-i elibereze de păcatul lăuntric care mă ţine rob legii păcatului care este în mădularele mele (Rom. 7:23).  Isus a fost trimis într-o fire asemănătoare cu a păcatului ca să ne elibereze de robia păcatului şi a trebuit să se facă asemenea fraţilor Săi (Ev. 2:17).

Mai există şi înţelegerea greşită a unor termeni ca înclinaţii moştenite şi înclinaţii păcătoase. Aceste expresii nu sunt interschimbabile la Ellen White. O înclinaţie este o tendinţă, o aplecare, o provocare înspre ispită. Dacă i se rezistă, nu este păcat. Înclinaţiile interioare devin înclinaţii păcătoase numai după cedarea în faţa ispitei. Ellen White spune: Nu-L puneţi pe Hristos înaintea poporului ca un om cu înclinaţii spre păcat. El este al doilea Adam. Primul Adam a fost creat o fiinţă curată fără păcat, fără urmă de păcat asupra Sa... Datorită păcatului, urmașii lui s-au născut cu înclinații de neascultare. Dar Isus Hristos a fost singurul Fiu născut al lui Dumnezeu. El a luat asupra Sa natura umană... Nici pentru o clipă n-a fost în El o înclinație spre rău.[40] Cu siguranță, El știe din experiență care sunt slăbiciunile naturii omenești, care sunt lipsurile noastre și unde stă puterea ispitelor noastre; căci El a fost în toate lucrurile ispitiți ca și noi, dar fără păcat (Evrei 4:15).[41]

De asemenea, mai există o înțelegere greșită a acestor expresii. Ellen White face o deosebire clară între cele două. În timp ce ea declară solem că Isus n-a avut niciodată înclinații păcătoase,[42] ea afirmă că a trebuit să întâmpine și să fie supus tuturor tendințelor rele pe care omul le moștenește și care lucrează pe toate căile să‑I distrugă credința.[43]

Așa cum nota și Hyde, deși împovărat de slăbiciunile unei omeniri căzute, Isus n-a îngăduit niciodată ca tendințele și înclinațiile neamului omenesc să devină înclinații păcătoase. El n-a îngăduit niciodată ca slăbiciunea omenească să devină un păcat personal. Cu toate că a fost ispitit spre păcat, niciodată n-a participat la păcătuire, niciodată n-a cultivat răul sau înclinațiile păcătoase.[44]

Pentru a justifica faptul că Hristos a avut o natură umană fără păcat, Heppenstall afirma că păcatul n-a fost transmis prin propagare naturală. Fiind un lucru spiritual, păcatul nu putea fi transmis genetic.[45] Dacă acest lucru era adevărat, aceasta ar fi fost valabil pentru toată omenirea, ceeace este evident eronat. Declarând că Isus a fost născut din femeie, născut sub lege (Gal. 4:4), Pavel confirmă că Isus a moștenit, ca toți oamenii urmările lucrării marii legi a eredității. Aceste urmări se văd în istoria strămoșilor Lui pământești. El a venit cu o astfel de ereditate pentru a se împărtăși de durerile și de ispitele noastre și să ne dea exemplu de viață fără păcat.[46] Deosebirea dintre Isus și restul omenirii nu vine din faptul că toți oamenii sunt păcătoși prin ereditate. Ei sunt păcătoși din cauză că toți au păcătuit (Rom. 5:12). Numai Isus n-a păcătuit niciodată, deși a venit într-o fire asemănătoare cu a păcatului.

Cu siguranță că strămoșii lui Hristos au avut mai mult decât slăbiciuni inocente. Ellen White a afirmat că Hristos a luat asupra Sa slăbiciunile unei omeniri degenerate. Numai în felul acesta, putea să răscumpere pe om din adâncimea cea mai mare a degradării.[47] Luând asupra Sa natura omului în starea lui căzută, Hristos n-a participat în nici un fel la păcatul lui.[48]

Pentru a explica acest paradox este necesar să ne eliberăm de erorile doctrinei imaculatei concepții și de păcatul originar. Acest lucru vom încerca să-l realizăm în ultimul capitol, pe temeiul Scripturii.

 

[1] Adventist Review, 31 mar. 1994.

[2] Ibid.

[3] Ellen White, Mărturii selectate, vol.1, p. 244.

[4] Robert H. Pierson în Review and Herald, 7 dec. 1978; 1 nov. 1990.

[5] George R. Knight, From 1888 to Apostasy, p. 135.

[6] Comentariul Biblic AZȘ, Comentariile Ellen White, vol.7, p. 107.

[7] Adventiștii de Ziua a Șaptea cred, p. 36.

[8] Vezi capitolul 2.

[9] Roy Allan Anderson, în Ministry, sept. 1956.

[10] Întrebări despre Doctrină, p. 61-62.

[11] W. E. Read, în Ministry, apr. 1957.

[12] Adventiștii de Ziua a Șaptea cred, p. 45, 52.

[13] Ibid., p. 68.

[14] Ellen White, Manuscris 1, 1892, în Comentariul Biblic AZȘ, Comentarii Ellen White, vol. 7, p. 929.

[15] LeRoy Froom, Mișcarea Destinului, p. 428. Vezi cap. 10

[16] Anderson.

[17] Ibid.

[18] Ellen White, Mărturii Selectate, vol. L, p. 408.

[19] S. N. Haskell către Ellen White, 25 sept. 1900.

[20] Ellen White, Scrisoarea 132, 1900.

[21] Anderson, vezi capitolul 10.

[22] Ralph Larsen face o analiză critică a acestei declarații în cartea lui Cuvântul S-a făcut trup.

[23] Froom, p. 497.

[24] Ellen White, Scrisoarea 8, 1895.

[25] Ellen White, Hristos Lumina Lumii, p. 117.

[26] Anderson, Vezi capitolul 10.

[27] Întrebări despre Doctrină, p. 55.

[28] Ibid., p. 52.

[29] Ibid., p. 60.

[30] Ibid., p. 61-62.

[31] Vezi E. G. White, CD/ROM. Este adevărat că cuvântul vicariously apare în subtitlul Mărturii Selectate vol. 3, p. 133. Fără îndoială că acest subtitlu nu trebuie atribuit lui Ellen White, ci autorilor și compilatorilor cărții.

[32] Întrebări despre Doctrină, p. 650.

[33] Ellen White în Review and Herald, 1 nov.1892.

[34] Idem.,  în Review and Herald, 5 apr. 1906.

[35] Idem.,  Scrisoarea 97, 1898.

[36] Idem.,  Scrisoarea 106, 26 iun. 1896.

[37] Ellen White, Tragedia Veacurilor, p. 599.

[38] Edward Heppenstall, The Man who is God , p. 74. Vezi cap. 12

[39] Roy Adams în Review and Herald, 26 apr. 1990.

[40] Comentariul Biblic AZȘ, Comentariile Ellen White, vol. 5, p. 1128.

[41] Ellen White, The Ministry of Healing,  p. 71.

[42] Comentariul Biblic AZȘ, Comentarii Ellen White, vol. 5, p. 1128.

[43] Ellen White, Manuscris 303, 1903.

[44] William T. Hyde, în Ministry, feb. 1972.

[45] Heppenstall, p. 126.

[46] Ellen White,  Hristos Lumina Lumii, p. 49.

[47] Ibid., p. 117.

[48] Ellen White, Selected Messages, vol. 1, p. 256.