Datele biblice ale hristologiei
Copiază link

Datele biblice ale hristologiei

Învățătura potrivit căreia Isus a luat natura umană căzută a avut puțini susținători în istoria creștinismului și cei care au învățat așa au fost adesea considerați eretici. Acest lucru ar trebui recunoscut deschis. Dar adevărul nu depinde de numărul celor care îl urmează. Multe adevăruri biblice esențiale au fost distorsionate de-a lungul veacurilor din cauza ideilor preconcepute sau a conceptelor eronate, având ca rezultat învățături care au fost deseori cu totul străine de Scripturi.

Problema naturii și destinul omenirii este un prim exemplu.[1] Acceptând ideea platonică a nemuririi sufletului, părinții bisericii au perpetuat erori serioase cu privire la moarte, la înviere și la viața veșnică. În același timp, neținând seama de datele Noului Testament cu privire la subiectul naturii umane a lui Hristos, au formulat teorii arbitrare, având ca rezultat doctrine false.

Dovezi din Noul Testament

Pentru rezolvarea unei probleme o analiză foarte atentă a datelor este extrem de importantă. O problemă bine înțeleasă este pe jumătate rezolvată. Datele scripturistice definite clar pe care se bazează hristologia pot fi rezumate așa:  Hristos S-a împărtășit de trupul păcătos, fără să se împărtășească de nici unul din păcatele omenirii.

Această afirmație este susținută chiar în centrul prologului Evangheliei lui Ioan. Pe de o parte apostolul declară, Cuvântul S-a făcut trup și pe de altă parte declară că  Cuvântul a locuit printre noi...plin de har și de adevăr (Ioan 1:14). Paradoxul apare din faptul că în timp ce a devenit om în stare de cădere, Hristos, a trăit între noi fără păcat, în desăvârșită ascultare de Legea lui Dumnezeu.

Ioan face din acest adevăr esența hristologiei lui: Duhul lui Dumnezeu să-L cunoașteți după aceasta: Orice duh care mărturisește că Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu, dar orice duh care nu mărturisește pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antichrist (1Ioan 4:2-3).

Termenul trup, în Evanghelia după Ioan, în general are o conotație peiorativă. Ființele omnenști se nasc din voia firii (Ioan 1:13) și judecă după înfățișare (Ioan 8:15). Și Ioan concluzionează: căci tot ce este în lume, pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieții nu este de la Tatăl, ci din lume (1 Ioan 2:16). Însuși Isus a pus sistematic în contrast carnea față de Duh (Ioan 3:6). Duhul dă viață, carnea nu folosește la nimic (Ioan 6:63).

Pavel de asemenea a subliniat în epistolele sale opoziția între carne și duh în persoana lui Hristos. În introducerea la Epistola către Romani el definește dubla natură a lui Hristos în acești termeni: Născut din sămânța lui David, după trup, iar în ce privește duhul sfințeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu (Rom.1:3-4). Apoi, făcând apel la măreția tainei evlaviei, Pavel declară din nou temeliile hristologiei: Dumnezeu S‑a descoperit în trup, a fost dovedit neprihănit în Duhul (1 Tim. 3:16).

Nemulțumit doar să afirme că Hristos este în același timp trup și Duh, adică om adevărat și Dumnezeu adevărat, Pavel spune: Dumnezeu a trimes pe Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, în felul acesta condamnând păcatul în trup (Rom. 8:3). Oricare ar fi sensul dat cuvântului asemănare el nu poate da de înțeles că trupul lui Hristos ar putea fi diferit de acela al oamenilor obișnuiți. De aceea Isus n-a fost ca Adam înainte de cădere, căci Dumnezeu nu-l crease pe Adam într-o fire asemănătoare cu a păcatului.

În Epistola sa către Filipeni, Pavel subliniază paradoxul dintre realitatea stării umane și desăvârșirea ascultării lui Isus. Pe de o parte apostolul accentuează deplina împărtășire a lui Hristos de natura umană: El a luat chiar natura unui rob (sclav); El a fost făcut asemenea oamenilor; la înfățișare a fost găsit ca un om și a fost ascultător până la moarte, chiar moarte de cruce (Fil. 2:7-8). Cu alte cuvinte, cu toate că a fost născut dintr‑o femeie, născut sub lege asemenea tuturor ființelor omenești, prin ascultarea Sa desăvârșită de legea lui Dumnezeu, Hristos nu numai a condamnat păcatul în trup (Rom. 8:3), dar a devenit Răscumpărătorul celor de sub lege (Gal. 4:5). În adevăr scrie Pavel, Legea duhului de viață în Hristos Isus m-a izbăvit de Legea păcatului și a morții (Rom. 8:2).

Epistola către Evrei accentuează același aspect dublu al Persoanei și lucrării lui Hristos. Căci, negreșit, nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul seminței lui Avraam. Prin urmare, a trebuit să se asemene fraților săi în toate lucrurile (Evrei 2:16-17). Deoarece frații sunt părtași sângelui și cărnii, tot așa și El a fost părtaș la ele (v.14). De aceea El a fost ispitit în toate lucrurile ca și noi, dar fără păcat (Evrei 4:15). Aceasta era condiția necesară pentru a-Și împlini misiunea de a sluji ca Mare preot milos și vrednic de încredere, ca să facă ispășire pentru păcatele norodului. Și prin faptul că El Însuși a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiți (Evrei 2:17-18).

Acestea sunt pasajele biblice fundamentale ale hristologiei. Nimeni nu are dreptul să slăbească sau să altereze aceste date cu argumente care nu au o temelie biblică sănătoasă.

Concepția biblică despre păcat

Una din principalele probleme în hristologie este concepția greșită cu privire la natura păcatului. Pentru a rezolva problema naturii umane a lui Hristos trebuie să determinăm mai întâi conceptul biblic despre păcat. De-a lungul veacurilor acesta a fost înțeles în multe feluri dar rareori în armonie cu învățătura Scripturilor.

Catolicii și mulți protestanți învață doctrina păcatului originar. Există diferite căi de înțelegere a acestei doctrine, dar conceptul de bază este că noi suntem păcătoși prin naștere, vinovați pur și simplu deoarece aparținem familiei omenești ca descendenți din Adam. Din acest punct de vedere, dacă Isus S-ar fi născut cu aceeași natură păcătoasă ca a celorlalți oameni, ar fi un păcătos, vinovat prin naștere. Ca urmare, n-ar fi putut fi Mântuitorul nostru.

Adoptând această premiză ce exista între teologii evanghelici, promotorii noii hristologii adventiste, nu puteau ajunge decât la concluzia că Hristos a luat natura lui Adam înainte de cădere. Ca să fie Mântuitorul lumii, Hristos ar fi trebuit să aibă o natură fără păcat, lucru imposibil  dacă S-ar fi născut cu natura lui Adam după cădere.

Deoarece nu există nici o temelie biblică pentru doctrina păcatului originar, adventismul tradițional a condamnat-o sau pur și simplu a ignorat-o. Ellen White n-a menționat-o niciodată în toate scrierile ei. Doar odată a folosit expresia păcatul originar în legătură cu păcătuirea lui Adam la început. Orice păcat săvârșit, scria ea, trezește ecoul păcatului originar.[2] Astăzi, unii teologi ai altor confesiuni consideră doctrina păcatului originar ca fiind străină învățăturilor Bibliei.[3]

Pentru a înțelege învățătura corectă cu privire la păcat, nu este suficient să știm  doar că păcatul este fărădelege (1 Ioan 3:4) și că toți oamenii sunt păcătoși deoarece toți au păcătuit (Romani 5:12). Scriitorii Scripturii și în special Pavel stabilesc unele caracteristici fără de care natura umană a lui Hristos rămâne de neînțeles. Mai întâi, este important să nu confundăm păcatul ca principiu de acțiune și păcatele în acțiune.

1. Păcatul ca putere și păcatele ca acțiuni

Biblia stabilește o deosebire importantă între păcat (la singular) ca putere a ispitei și păcatele (la plural) ca acte de călcare a Legii. În special Pavel face o deosebire între ceea ce el numește legea păcatului care-l ținea rob (Romani 7:23) și faptele firii pământești pe care le enumeră (Gal. 5:19-21; Tit 3:3).

În analiza lui cu privire la principiul om vândut păcatului, Pavel arată că principiul păcatului trăiește în el, adică în trupul lui. Acest principiu acționează în mădularele lui și se luptă împotriva legii din mintea lui. Când vreau să fac binele, spune el, răul este lipit de mine... Vreau să fac binele dar nu pot. Ca urmare, dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel care fac, ci păcatul care locuiește în mine (Rom. 7:14-23).

Pavel definește principiul care-l face pe om rob al legii păcatului, folosind diferite expresii. Mai întâi o numește umblarea după lucrurile firii pământești (phronema tes sarkos) ca fiind opusă umblării după lucrurile Duhului (phronema tes pneumatos) (Romani 8:6). Acest cuvânt phronema, cuprinde atât afecțiunile, voința cât și rațiunea unuia care trăiește după îndemnurile firii pământești sau după îndemnurile Duhului (Rom. 8:4,7). Pavel mai folosește și expresia poftele firii pământești (epithumian sarkos) (Gal. 5:16-17)  tradus cel mai adesea prin cuvântul poftă (Rom. 1:24; 6:12; 7:7). În cele din urmă, expresia puterea păcatului (dunamis tes hamartias) (1 Cor. 15:56) se potrivește foarte bine cu aspectul dinamic al principiul care lucrează în om și îl face rob al păcatului.

Prin aceste expresii Pavel nu se referă la fapele păcatului, ci pur și simplu la tendințele cărnii care ne îndeamnă să păcătuim. Acestea sunt numai înclinații, încă nedevenind păcate. Dar aceste înclinații naturale spre neascultare moștenite de la Adam devin inevitabil păcate reale atunci când ne supunem provocărilor lor.

În analiza procesului ispitei, Iacov stabilește cu precizie deosebirea care există între poftă (epithumia) și actul păcătos. Potrivit textului, fiecare este ispitit când este atras de pofta (epithumia) lui însuși și momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naștere păcatului și păcatul, odată făptuit, aduce moartea (Iacov 1:14-15). Cu alte cuvinte, pofta cărnii, pofta ochilor și lăudăroșia vieții (1 Ioan 2:16), care sunt la originea tuturor ispitelor, chiar și a acelora a lui Hristos în pustie, devin păcate numai cu consimțământul celui ispitit.

Ellen White confirmă acest lucru când scrie: Sunt gânduri și sentimente sugerate și trezite de Satana care-i hărțuiesc chiar și pe oamenii cei mai buni; dar dacă ele nu sunt cultivate, dacă ele sunt respinse cu ură, sufletul nu este contaminat de vinovăție și nimeni nu este mânjit de influența lor.[4]  Oricât de mare ar fi intensitatea ispitei, ea însăși nu este păcat. Nici un om nu poate fi obligat să păcătuiască. Mai întâi trebuie câștigat consimțământul; sufletul trebuie să accepte actul păcătos înainte ca pasiunea să domine rațiunea sau nelegiuirea să triumfe asupra conștiinței. Oricât de puternică ar fi ispita, niciodată nu va fi o scuză pentru păcătuire.[5]

Ea continuă: Fiul lui Dumnezeu, în natura Sa omenească, S-a luptat cu aceleași ispite, în aparență copleșitoare, care-i asaltează pe oameni: ispita să-și îngăduie apetitul, să se arunce cu îndrăzneală acolo unde Dumnezeu nu-i conduce, să se închine Dumnezeului acestei lumi, să jertfească o veșnicie de fericire pentru plăcerile fascinante ale acestei vieți.[6] El știe din experiență care sunt slăbiciunile omului, care sunt lipsurile noastre și unde rezidă puterea ispitelor noastre, deoarece „El a fost ispitit în toate lucrurile ca și noi, dar fără păcat.”[7]

Deosebirea dintre Isus și ființele omenești nu stă la nivelul trupului sau la nivelul ispitei din moment ce El a fost ispitit în toate lucrurile ca și noi. Deosebirea se găsește în faptul că Isus nu S-a supus niciodată provocărilor trupului, în timp ce noi toți am căzut în fața lor fără excepție, iar acum suntem sub puterea păcatului (Rom. 3:9) Chiar dacă o persoană are dorința să facă binele, nu are puterea prin el însuși să se împotrivească puterii păcatului care locuiește în el (Rom. 7:18). Numai Hristos, prin puterea Duhului lui Dumnezeu pe care Îl avea în El, a fost în stare să se împotrivească până la sânge păcatului (Evrei 12:4). Ellen White confirmă: Cu toate că El avea toată puterea patimilor omenirii, niciodată nu S-a supus ispitei să facă o singură faptă care să nu fi fost curată, înălțătoare și înnobilatoare.[8]

Ca să înțelegem cum a putut Isus să trăiască fără păcat trebuie făcută o altă deosebire importantă: deosebirea dintre urmările păcatului lui Adam, transmise tuturor descendenților lui după marea lege a eredității[9] și vinovăția, care nu se transmite din tată în fiu.

2. Numai cei care păcătuiesc sunt vinovați

Potrivit doctrinei păcatului originar, nu numai că dorințele omenești sunt păcătoase, dar toți oamenii sunt considerați vinovați din cauza păcatului adamic. Astfel se explică soluția botezului copiilor. Însă această practică este străină de Biblie. Nici măcar textul din Romani 5:12, vârful de lance al acestei doctrine, nu afirmă că toți oamenii sunt născuți păcătoși. În versetul 14 se menționează oameni care nu păcătuiseră printr-o călcare asemănătoare cu a lui Adam.

Biblia ne spune că vinovăția nu este transmisibilă genetic. În consecință, chiar dacă unele pasaje spun că în păcat m-a zămislit mama mea, aceasta nu înseamnă că sunt vinovat de păcatul părinţilor mei. Pavel mai spune că, înainte de naştere, copiii lui Isaac şi ai Rebecăi nu făcuseră nici bine, nici rău (Romani 9:11). În mod cert ei purtau, în ei înșiși, consecințele păcatului lui Adam, ceea ce avea să-i facă, inevitabil, păcătoși și responsabili pentru această călcare de lege. Însă, înainte de aceasta, ei nu erau vinovați prin natura lor. Același lucru este valabil pentru oricine este născut sub lege (Gal. 4:4), chiar și pentru Mântuitorul.

Cu privire la acest lucru Ellen White scria: Este inevitabil faptul că urmașii vor suferi de pe urma păcatelor părinților, însă ei nu sunt pedepsiți pentru vina părinților, doar dacă ei participă la aceste păcate. Adesea copiii vor călca pe urmele părinților. Prin moștenire și exemplu aceștia devin părtași la păcatele părinților lor. Tendințe greșite, un apetit pervertit, o moralitate decăzută precum și degenerare și boală sunt transmise ca o moștenire nefastă de la tată la fiu, până la a treia și a patra generație.[10]

Ceea ce a moștenit posteritatea primei familii a fost tendința spre păcat și consecințele acesteia – moartea. Prin căderea lor, veninul Șarpelui a fost injectat în natura umană – o otravă fatală. Dar prin Hristos, Dumnezeu a venit cu un vaccin salvator.

Într-o fire asemănătoare cu a păcatului

În contextul celor studiate cu privire la natura păcatului, trebuie înțeles că a fost posibil ca Isus să trăiască o viață fără păcat, eliberat de gânduri deșarte. Au fost nenumărate dezbateri cu privire la cuvântul asemănător/asemănare (homoiomati). Evident, acesta arată asemănare, similitudine, identitate, nicidecum deosebire / diferență. În cele trei expresii în care este folosit, indică întotdeauna o identitate de natură care are legătură cu trupul / carnea (Rom. 8:3), cu omul (Fil. 2:7) și cu ispita (Evrei 2:17). Pentru a fi în stare să-i ajute pe descendenții lui Avraam, El trebuia să se asemene lor în toate lucrurile (Evrei 2:16-17).

Cu toate acestea, este important să înțelegem că Pavel nu a vrut să spună că Isus se aseamănă cu omul firesc, carnal, nici că trupul său era asemenea celui pângărit de păcat, sclav propriilor dorințe păcătoase. Apostolul limitează această asemănare la trupul în care domnea legea păcatului, pofta cărnii, pofta ochilor și lăudăroșia vieții (1 Ioan 2:16).

Potrivit pasajului din Iacov 1:15, pofta este cea care pornește păcatul, nu este păcatul însuși, așa cum păcatul generează moartea, dar nu este moartea înseși. Aceaste pofte sunt ispite la care este supus orice om și pe care a trebuit să le înfrunte Hristos, de vreme ce a fost ispitit în toate lucrurile ca și noi (Evrei 4:15). Dar, spre deosebire de oricare din noi, Hristos nu a permis acestor tendințe potențial păcătoase să devină păcate. El a știut întotdeauna să lepede răul și să aleagă binele (Isaia 7:15), din copilărie și până pe cruce.

Ellen White susține hristologia tradițională, făcând o diferență între tendințele ereditare și cele cultivate.[11] Dacă Isus a moștenit tendințe păcătoase, El niciodată nu le-a cultivat. Acesta este motivul pentru care ea a putut scrie că Hristos cunoștea din experiență... puterea ispitelor noastre,[12] precum și puterea patimii omenești,[13] dar fără să se predea vreodată puterilor lor de atracție.

Cea mai bună explicație cu privire la deosebirea dintre termenii înclinațiile moștenite și cultivate se găsește în scrisoarea către Baker. În adevăr, Ellen White contrastează natura lui Hristos cu natura lui Adam înainte de cădere.

Nu-L prezentați (pe Hristos) înaintea poporului ca un om cu înclinații spre păcat. El este al doilea Adam. Primul Adam a fost creat ca o ființă curată, fără păcat, fără nici o urmă de păcat asupra lui; el a fost chipul lui Dumnezeu. El putea să cadă și a căzut prin păcătuire. Din cauza păcatului lui, urmașii săi s-au născut cu înclinații lăuntrice de neascultare. Dar Isus Hristos a fost singurul Fiu născut al lui Dumnezeu. El a luat asupra Sa natura umană și a fost isptit în toate lucrurile. El ar fi putut să păcătuiască; ar fi putut să cadă, dar nici pentru o clipă n-a fost în El o înclinație păcătoasă.[14]

Punând în sinonimie înclinațiile lăuntrice spre neascultare moștenite de toți urmașii lui Adam cu înclinații păcătoase pe care Isus nu le-a avut, teologii noii hristologii ca și aceia din hristologia alternativă au interpretat greșit scrisoarea lui Ellen White către Baker, în contradicție cu afirmațiile ei din celelalte cărți.

Apropiindu-te de subiectul naturii umane a lui Hristos, scria ea lui Baker, trebuie să te păzești cu multă grijă în orice afirmație ca nu cumva cuvintele tale să fie folosite ca să spună mai mult decât ai intenționat și astfel să pierzi sau să întuneci percepțiile clare cu privire la natura Sa omenească combinată cu divinitatea.[15] Simt, adaugă ea, că există un pericol în abordarea subiectelor care se ocupă cu natura umană a Fiului Dumnezeului infinit.[16]

Sunt justificate avertizările: Fii atent, extrem de atent cum te ocupi de natura umană a lui Hristos. Nu-L prezenta înaintea poporului ca un om cu înclinații spre păcat.[17] Niciodată, pe nici o cale, să nu lași nici cea mai slabă impresie asupra minților omenești că o urmă sau o înclinație spre corupție ar fi fost asupra lui Hristos sau că El, în vreun fel, s-ar fi supus corupției... Toate ființele omenești să fie avertizate de grașeala de a-L face pe Hristos om obișnuit, unul ca noi, căci aceasta nu este așa.[18]

Totuși, Ellen White insistă pe de o parte asupra lipsei de păcat a lui Hristos, iar pe de cealaltă, ea declară că natura Sa fără păcat a fost câștigată în împrejurările cele mai grele,[19]  ca să înțeleagă puterea tuturor ispitelor cu care este atacat omul.[20]  Însă  în nici o împrejurare n-a răspuns la nenumăratele ispite ale Satanei. Nici măcar odată n-a pășit Isus pe terenul Satanei ca să-i dea vreun câștig. Satana n-a găsit în El nimic care să‑i încurajeze avansurile. „Stă scris” a fost arma Lui de apărare și sabia Duhului, aceea pe care  toate ființele omenești o pot folosi.[21]

Cu siguranță că nu vom înțelege niciodată în mod desăvârșit cum a putut Hristos să fie ispitit în toate lucrurile ca și noi, dar fără păcat. Ellen White afirmă: Întruparea lui Hristos a fost mereu și va rămâne mereu o taină.[22]  Pavel chiar a declarat: Mare este taina evlaviei; Cel ce a fost arătat în trup, a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălțat în slavă (1 Tim. 3:16).

Deoarece noua hristologie pretinde susținere din partea unor declarații de-ale profetului, mai ales din scrisoarea ei către Baker, este cazul să arătăm că această scrisoare este în perfectă armonie cu învățătura pionierilor și în armonie cu învățătura apostolilor.

Motivele întrupării

Fără îndoială că întruparea Fiului lui Dumnezu va conține o taină pentru înțelegerea omenească. Însă taina are de a face mai mult cu modul în care a fost întruparea, decât cu de ce-ul acesteia. Niciun pasaj biblic nu explică cum S-a făcut trup Cuvântul sau cum s-au combinat în persoana lui Hristos natura divină cu cea umană. Pe de altă parte, Isus și apostolii s-au exprimat lămurit cu privire la de ce-ul venirii Sale. Altfel spus, problema întrupării trebuie căutată mai întâi în lumina a ceea ce a descoperit Dumnezeu.

De-a lungul veacurilor teologii s-au rătăcit în răspunsurile date la întrebarea DE CE. Cel mai adesea ei au explicat jertfa lui Hristos mai degrabă în legătură cu Dumnezeu decât cu omul. Teoriile substituirii penale au făcut să pară că Dumnezeu avea nevoie de suferința lui Hristos sau de sângele unei victime nevinovate ca să ierte păcatele. Însă Dumnezeu se definește pe Sine ca fiind, prin natura Sa, un Dumnezeu milos și plin de har... care iartă nelegiuirea, răzvrătirea și păcatul (Exod. 34: 6-7).

Pasajul din Isaia 53 arată cât de eronată poate fi înțelegerea omenească a darului lui Dumnezeu: noi am crezut că este pedepsit de Dumnezeu și smerit, dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre... (Isa. 53: 4-5). Fără îndoială că Isus nu S-a oferit ca jertfă pentru a micșora mânia unui Dumnezeu ofesat. Dumnezeu nu S-a răzbunat pe Isus pentru a-Și satisface dreptatea. Toate textele care explică motivul pentru care a venit Isus afirmă, din contră, că Dumnezeu a trimis pe singurul Său Fiu pentru noi. Dumnezeu este prezentat totdeauna ca fiind inițiatorul planului de mântuire, iar Isus ca mijlocitor între Dumnezeu și oameni. El care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți (Rom. 8:32). Isus a confirmat acest lucru prin simbolurile cinei Domnului: Acesta este trupul Meu care se dă pentru voi toți (hyper)... Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu care s-a vărsat pentru toți (hyper) (Luca 22:19-20).

Pavel a făcut tot ce a putut mai bine pentru a ne ajuta să înțelegem motivele venirii lui Hristos. Dar trebuie să fim de acord cu Petru care spune că în Epistolele lui sunt unele lucruri greu de înțeles pe care cei neștiutori și nestatornici le răstălmăcesc spre pierzarea lor (2 Petru 3:16). Hristologia lui Pavel constituie una din cele mai mari dificultăți. Totuși, niciun pasaj nu este mai revelator ca acela în care arată, pe de o parte, situația nenorocită a omului vândut păcatului (Rom. 7:14; 24), iar pe de alta motivele pentru care Dumnezeu a trimis pe Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului (Rom. 8:2, 4).

La întrebarea pe care chiar Pavel o pune: Cine mă va scăpa de acest trup de moarte?, el răspunde: Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru (Rom. 7:24-25). Apoi apostolul rezumă patru motive specifice ca să explice acel DE CE al acțiunii mântuitoare a lui Dumnezeu.

1. Ca să fie o jertfă pentru păcat

Acest motiv este fundamental și le justifică pe toate celelalte. Evident, dacă păcatul n-ar fi existat, întruparea lui Hristos n-ar fi fost necesară. Dar din cauza păcatului și datorită dragostei Sale pentru omenire Dumnezeu... a dat pe singurul Său Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică (Ioan 3:16). Biblia întreagă este răspunsul lui Dumnezeu la problema păcatului.

Din momentul în care păcatul a intrat în lume, ca urmare a neascultării lui Adam și a Evei de legile Creatorului, Dumnezeu Și-a descoperit planul Său de mântuire. Înainte de a descoperi primilor noștri părinți consecințele păcatului, El le-a făgăduit un Mântuitor născut din sămânța femeii. Șarpele avea să-i împungă călcâiul, însă El avea să‑i zdrobească capul (Gen. 3:15).

Astfel, de-a lungul veacurilor, făgăduința unui Mântuitor a fost mereu înnoită. Prin îngerul Gabriel Dumnezeu a făcut cunoscut lui Daniel, profetul, că avea să vină Mesia la o dată precisă ca să-Și aducă la îndeplinire lucrarea de răscumpărare, să înceteze fărădelegea, să ispășească păcatele, să ispășească nelegiuirea, să aducă neprihănirea veșnică (Dan. 9:24). În cele din urmă, când Isus S-a prezentat la Ioan Botezătorul pe malurile râului Iordan, Ioan L-a identificat ca fiind Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii (Ioan 1:29).

Odată împlinită misiunea lui Hristos, Pavel explică în termeni asemănători motivul pentru care Dumnezeu a trimis pe propriul Său Fiu într-o fire asemănătoare cu a păcatului ca să condamne păcatul în trup (Rom. 8:3).

2. Să condamne păcatul în trup

Este evident că această condamnare a păcatului n-a fost făcută ca înlocuitor sau pe temeiul unei simple tranzacții legale din partea lui Dumnezeu. Din cauza păcatului a fost necesar ca Acest Cuvânt să se facă trup (Ioan 1:14), ca Hristos să se facă asemenea fraților Lui și să fie ispitit ca și noi, dar fără păcat (Evrei 4:15).

Pentru ca păcatul să fie condamnat în trup, Pavel arată că Hristos a biruit păcatul în trupul Lui de carne (Col. 1:22), luptându-Se împotriva păcatului până la sânge (Evrei 12:4). Prin trupul Său, Hristos a deschis o cale nouă și vie (Evrei 10:20), care a dus la împăcarea noastră cu Dumnezeu. Petru declara că Hristos a purtat păcatele noastre în trupul Său pe cruce, ca noi să murim față de păcat și să trăim pentru neprihănire (1Petru 2:24).

Mai mult, pentru a desființa moartea (2 Tim. 1:10) precum și toate lucrările Diavolului (1 Ioan 3:8), Hristos a trebuit să se împărtășească de trupul și sângele omului, pentru ca prin mortea Sa să distrugă pe acela care are puterea  morții, adică pe Diavolul (Evrei 2:14). Aceasta a fost condiția ce trebuie întâmpinată de Hristos pentru a deveni un mare preot... sfânt, nevinovat, fără pată, despărțit de păcătoși (Evrei 7:26) și să fie în stare să-i izbăvească pe aceia care prin frica morții erau supuși robiei toată viața lor (Evrei 2:15).

3. Să elibereze ființa umană de sub legea păcatului și a morții

După ce a condamnat păcatul în trup, Hristos putea să acționeze pentru izbăvirea omului de sub robia păcatului. Pentru că El Însuși a suferit atunci când a fost ispitit (totuși fără păcat) poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiți (Evrei 2:18; 4:15). Eliberarea omului din păcat constituie deci scopul principal al Întrupării lui Hristos.

Pentru a ne ajuta să înțelegem aceasta, scriitorii inspirați au folosit limbajul  unei societăți care practica sclavia și unde era necesar să se plătească o răscumpărare pentru a elibera un rob. Însuși Isus a folosit aceste cuvinte pentru a ilustra scopul misiunii Sale. Oricine păcătuiește, a zis El, este robul păcatului. Dar adaugă: Dacă Fiul vă face liberi, veți fi cu adevărat liberi (Ioan 8:34, 36). Căci Fiul Omului a venit... să-Și dea viața ca răscumpărare pentru mulți (Marcu 10:45; Mat. 20:28).

Și Pavel folosește aceste expresii. El scrie Galatenilor: Dar atunci când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege, ca să răscumpere (literal, să cumpere) pe cei care erau sub lege, ca să căpătăm drepturi depline de fii (Gal. 4:4-5). În scrisoarea către Timotei, el reamintește că Isus Hristos S-a dat pe Sine Însuși ca răscumpărare pentru toți oamenii (1 Tim. 2:6). Apoi în Tit scrie că Isus S-a dat pe Sine pentru noi ca să ne răscumpere (literal, să ne elibereze) de orice nelegiuire și să-Și curățească un popor care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune (Tit 2:14). Pe scurt, Isus nu numai că S-a arătat ca să ia păcatele noaste (1 Ioan 3:5), ci și să ne izbăvească de ele (Apoc. 1:5; 1Ioan 1:7,9).

4. Pentru ca să poată fi împlinite în noi cerințele îndreptățite ale legii

Acesta este obietivul final pentru care Dumnezeu a trimis pe Fiul Său. Conjuncția pentru ca (ina), care introduce această declarație a lui Pavel, subliniază scopul acțiunii lui Hristos în favoarea noastră. Observați că aici nu se tratează Îndreptățirea (dikaiosune) ci cerințele drepte, îndreptățite, (dikaioma) ale legii.

În situația noastră de ființe omenești, roabe ale legii păcatului, nu suntem în stare să ascultăm de poruncile lui Dumnezeu. Chiar și atunci când dorim, ne lipsește puterea. Mai mult, prin ea însăși, legea nu are putere să ne elibereze de sub puterea păcatului; dacă neprihănirea ar fi putut fi câștigată prin lege, degeaba a murit Hristos (Gal. 2:21). Totuși, aceasta nu înseamnă că legea este desființată și că noi nu mai trebuie să o păzim. Din contră, Pavel afirmă că păzirea poruncilor lui Dumnezeu este totul (1 Cor. 7:19). Isus a fost trimis să ne facă în stare să trăim după voia lui Dumnezeu, exprimată în Legea Sa, pentru care El ne-a fost dat exemplu.

Prin împărtășirea cu trupul și cu sângele omenirii și în virtutea biruinței Sale asupra păcatului în trup, Isus a devenit pentru noi un principiu vital, o înzestrare pentru schimbare, în stare să întărească pe orice păcătos pentru ascultarea care vine prin credință (Rom. 1:5;16, 26). Căci, dacă prin solidaritatea umană, prin neascultarea unui om cei mulți au fost făcuți păcătoși, Pavel ne dă asigurarea că la fel, prin ascultarea unui singur om, cei mulți vor fi făcuți neprihăniți (Rom. 5:19).

În armonie cu noul legământ făgăduit pentru care Hristos este Mijlocitor, Legea nu mai este scrisă doar pe table de piatră. După acele zile, zice Domnul, voi pune legile Mele în inimile lor și le voi scrie în mintea lor (Evrei 10:16).  În felul acesta, îndreptățirea legii poate fi împlinită în noi, iar după aceea nu mai umblăm după firea pământească, ci după Duhul, urmând exemplul lui Hristos.

Biruință prin Duhul Vieții în Hristos Isus

În același pasaj din Epistola către Romani, Pavel nu doar explică acel DE CE al misiunii lui Hristos. El ne arată și secretul biruinței Sale asupra păcatului și cum imposibilul devine posibil pentru acei care sunt în Hristos. Apostolul face referire de două ori la Duhul: mai întâi spune că Hristos era Duhul vieții; apoi arată CUM, prin Duhul lui Hristos, suntem făcuți în stare să umblăm cum a umblat Isus (1 Ioan 2:6).

1. Hristos, îndreptățit în Duhul

Una dintre revelațiile esențiale ale hristologiei se găsește în faptul că Hristos Însuși, în timpul trăirii Sale în trup, a trebuit să fie îndreptățit în Duhul (2 Tim. 3:16). În virtutea biruinței Sale asupra păcatului și a morții, Isus, prin Duhul sfințeniei a fost declarat cu putere Fiul lui Dumnezeu (Rom. 1:4). Cu toate că Isus a fost făcut din sămânța lui David după trup (Rom. 1:3), Matei arată că a fost conceput de Duhul Sfânt (Matei 1:18, 20). Potrivit psalmistului, El a fost așezat sub grija lui Dumnezeu de la naștere (Ps. 22:10).

Apoi, la botez, Isus a văzut Duhul lui Dumnezeu coborând ca un porumbel și luminându-L (Mat. 3:16). Duhul L-a condus în pustie, ca să fie ispitit de Diavolul (Mat. 4:1). Deoarece Dumnezeu a dat lui Isus Duhul fără măsură (Ioan 3:34), Pavel scria că în Hristos locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii (Col. 2:9). Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine (2 Cor. 5:19).

Întreaga viață a lui Isus în lumea aceasta, precum și lucrarea Sa în favoarea mântuirii omului poartă pecetea Duhului Vieții care a fost în El. Uns... cu Duhul Sfânt și cu putere... El a mers încoace și încolo, făcând binele și vindecând pe toți cei care erau sub puterea Diavolului, căci Dumezeu era cu El (Fapte 10:38). Fără Duhul, Isus n-ar fi putut niciodată să facă lucrările pe care le-a făcut. Fiul nu poate face nimic de la Sine (Ioan 5:19, 30). Mai mult, fără Duhul lui Dumnezeu n-ar fi putut învinge puterea păcatului în trupul Său. Dar prin Duhul El S-a sfințit (Ioan 17:19) ca să devină un Mare Preot... care este sfânt, fără prihană, curat, despărțit de păcătoși, înălțat mai presus de ceruri (Evrei 7:26).

Pentru a ne ajuta să înțelegem cum dorește Dumnezeu să beneficiem de biruința lui Hristos, Pavel face aplicația tipologiei celor doi Adami. El Îl prezintă pe Isus ca pe noul Adam, destinat să înlocuiască pe Adam păcătosul. Deoarece primul Adam a devenit o ființă vie, al doilea Adam (Hristos) a devenit un duh dătător de viață (1 Cor. 15:45). Cu alte cuvinte, un duh care crează viața. Prin urmare, după principiul solidarității umane, prin neascultarea primului Adam a intrat păcatul în lume... și prin păcat, moartea și în felul acesta moartea a venit la toți oamenii (Rom. 5:12), însă prin ascultarea Sa, Cel de al doilea Adam a adus viața pentru toți oamenii (Rom. 5:18). Și după cum noi am purtat chipul celui pământesc, tot așa vom purta și chipul Celui ceresc (1 Cor. 15:49), concluzionează apostolul. Însă există o condiție: Duhul vieții care a fost în Hristos trebuie să locuiască și în noi. Căci dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, nu este al Lui (Rom. 8:9).

2. Transformați prin Duhul lui Hristos

Același Duh care L-a ajutat pe Hristos să câștige biruința asupra păcatului va acționa și în noi, cu putere, ca să ne facă copiii lui Dumnezeu. Isus a explicat pentru prima dată lucrul acesta lui Nicodim: Dacă nu se naște cineva din apă și din Duh nu poate să intre în împărăția lui Dumnezeu... Trebuie să te naști din nou. Asemenea acțiunii vântului, la fel este cu oricine este născut din Duh (Ioan 3:5-8).

Isus vorbea ucenicilor Lui despre Duhul pe care urmau să-L primească aceia care au crezut în El. Însă Ioan explică: Până la vremea aceea Duhul nu fusese dat deoarece Isus nu fusese încă proslăvit (Ioan 7:39). Iată de ce, după ce Și-a anunțat plecarea, Isus i-a asigurat pe ucenicii Lui: Dar vă spun adevărul: este pentru binele vostru ca să Mă duc; Dacă nu Mă duc, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite. Când va veni El, va convinge lumea în ceea ce privește păcatul, neprihănirea și judecata (Ioan 16:7-8). Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, El vă va călăuzi în tot adevărul (Ioan 16:13).

Imediat după înălțare, Isus a reînnoit făgăduința: Peste câteva zile veți fi botezați cu Duhul Sfânt (Fapte 1:5). Apoi le-a repetat: Veți primi o putere când se va coborî Duhul Sfânt peste voi și Îmi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria și până la marginile pământului (Fapte 1:8). Ceea ce Isus a promis celor doisprezece și s‑a împlinit la Cincizecime, El a făgăduit tuturor acelor care răspund apelurilor Duhului. Căci toată puterea în cer și pe pământ I-a fost dată Lui (Mat. 28:18). Hristos lucrează să atragă toate ființele omenești la Sine (Ioan 12:32) atât pentru a le face cunoscut adevărul cât și să-i facă în stare să trăiască prin Duhul, cum a trăit El.

De la Cincizecime înainte, Dumnezeu revarsă Duhul Său asupra oricărui care-L cere (Luca 11:13). Duhul locuiește în cei care-L primesc iar Hristos locuiește prin Duhul Său în ei. Așa cum Isus a biruit păcatul în trup prin Duhul, El face în stare pe copiii Săi să biruiască prin puterea Duhului. Într-adevăr, 2 Petru 1:4 declară că ei pot fi părtași de natură divină și fug de stricăciunea care este în lume prin pofte.

Prin lucrarea Sa, Isus a deschis calea pentru Duhul și a dat naștere la o nouă generație de ființe omenești renăscute prin Duhul.  Și tuturor acelora care sunt născuți din Duhul Dumnezeu le dă nu numai puterea să spună Nu nelegiuirii și poftelor lumești, dar și să trăiască cu cumpătare, dreptate și evlavie în veacul de acum,așteptând fericita nădejde, arătarea glorioasă a marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Hristos (Tit 2:12-13).

Ellen White rezuma perfect ce cred adventiștii cu privire la rolul Duhului în viața credinciosului: Duhul este Acela care face cu efect tot ce a fost realizat de Mântuitorul lumii. Prin Duhul este curățită inima. Prin Duhul credinciosul devine părtaș de natură divină. Hristos a dat Duhul Său ca o putere divină ca să învingem toate înclinațiile rele moștenite și cultivate și să imprime caracterul Său asupra bisericii Sale.[23] Hristos a murit pe Calvar pentru ca omul să poată avea putere să biruiască tendințele naturale spre păcat.[24]

Viața creștinilor credincioși nu este deci limitată la iertarea păcatelor sau a unei religii ușoare care nu cere nicio luptă, nici vreo lepădare de sine, nici o despărțire de nebuniile lumii.[25] Din contră, Duhul vieții care e în Hristos l-a eliberat cu adevărat pe creștin din robia păcatului astfel încât să trăiască biruitor, după exemplul Mântuitorului. Viața pe care a trăit-o Hristos în lumea aceasta o poate trăi orice bărbat sau femeie, prin puterea Sa și sub îndrumarea Sa. În lupta lor cu Satana, ei pot avea ajutorul pe care l-a avut și El. Ei pot fi mai mult decât biruitori prin Acela care i-a iubit și S-a dat pe Sine pentru ei.[26]

Concluzie

În încheierea acestui capitol vom cita un ultim pasaj luat dintr-un manuscris al lui Ellen White cu privire la subiectul umilirii lui Hristos. În el, Ellen White explică natura umană a lui Hristos într-un mod cât se poate de clar. Mai întâi ea repetă datele fundamentale ale hristologiei biblice: El (Hristos) n-a luat asupra Sa natura îngerilor, ci natura umană perfect identică cu natura noastră, cu excepția că n-a avut nicio urmă de păcat. Apoi, recunoscând dificultățile unora de a înțelege un adevăr total opus crezurilor tuturor bisericilor importante, Ellen White continuă: Dar aici nu trebuie să ne agățăm de ideile noastre obișnuite și pământești. N-ar trebui să gândim că disponibilitatea lui Isus de a se expune ispitelor lui Satana, i-a degradat natura umană și El a avut aceleași înclinații păcătoase și corupte ca om.

Natura divină, combinată cu cea umană L-a făcut în stare să se expună ispitelor Satanei. Încercarea lui Hristos a fost cu mult mai grea decât aceea a lui Adam și a Evei, deoarece Hristos a luat natura nastră, căzută, dar nu coruptă și n-ar fi putut fi coruptă decât dacă ar fi primit cuvintele Satanei în locul cuvintelor lui Dumnezeu. A presupune că El nu se putea expune ispitei, aceasta Îl așează acolo unde nu mai poate fi un exemplu desăvârșit pentru om.[27]

Pasajul care urmează arată clar că dacă Isus ar fi trăit o viață fără păcat într-o natură umană deosebită de a noastră și dacă n-ar fi fost făcut asemenea  fraților Săi în toate lucrurile (Evrei 2:17), n-ar fi putut să ajute pe cei care sunt ispitiți (Evrei 2:18). Același adevăr îl subliniază Ioan în prologul Evangheliei: Cuvântul, care a fost la început cu Dumnezeu... S-a făcut trup și a locuit între noi, plin de har și de adevăr... Și noi toți am primit din plinătatea Lui har după har. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:2, 14, 16, 12).

 

[1] Jean R. Zurcher, Natura și destinul omului, 1969

[2] Ellen White, în Review and Herald, 16 apr. 1901.

[3] Vezi capitolul 7.

[4] Ellen White în Review and Herald, 27 mar. 1888.

[5] Idem., Mărturii pentru comunitate, vol. 5, p. 177.

[6] Idem., Mărturii Selectate, vol. 1, p. 95.

[7] Idem., Ministry of Healing, p. 71.

[8] Idem., In Heavenly Places, p. 155.

[9] Idem., Hristos Lumina Lumii, p. 49.

[10] Idem.,  Patriarhi și Profeți, p. 306.

[11] Idem., Sfaturi către părinți, Profesori și Studenți, p. 20.

[12] Idem., The Ministry of Healing, p. 71.

[13] Idem., In Heavenly Places, p. 55.

[14] Idem., Scrisoarea 8, 1895.

[15] Ibid.

[16] Ibid.

[17] Ibid.

[18] Ibid.

[19] Ibid.

[20] Ibid.

[21] Ibid.

[22] Ibid.

[23] Idem., Hristos Lumina Lumii, p. 671.

[24] Idem., Review and Herald, 2 feb. 1992.

[25] Idem., Marea Luptă, p. 472.

[26] Idem., Mărturii pentru Comunitate, vol. 9, p. 22.

[27] Idem., Manuscris 111, 1890.