Cum a trăit Hristos?
Copiază link

Cum a trăit Hristos?

Acest subiect a provocat multe discuţii în ultimii ani. Scopul acestui capitol este de a  răspunde la întrebarea: cum a venit Isus pe pământ şi cum a trăit El ca om? Trebuie să lăsăm ca dovezile să ne vorbească aşa încât să putem înţelege ceea ce spune Dumnezeu despre Fiul Său Isus Hristos şi ce spune Fiul despre Tatăl.

Dezbătând problema naturii păcatului am sugerat că dacă cineva crede că păcatul şi vina sunt rezultatul firii noastre păcătoase, se vor trage şi anumite concluzii privitoare la neprihănirea prin credinţă. În acest capitol ne vom întâlni prima dată cu aceste concluzii. Dacă cineva crede că păcatul  apare prin natura noastră păcătoasă, că omul este vinovat sau condamnat pentru natura rea cu care s-a născut (fie prin moştenire, fie prin atribuire sau prin separare de Dumnezeu la naştere), atunci este absolut necesar ca Isus să nu se fi născut în acelaşi fel ca şi noi. Dacă El s-ar fi născut în acelaşi fel, moştenind vinovăţia ori fiind socotit vinovat ori despărţit de Dumnezeu, atunci El ar fi fost vinovat şi nu ar fi putut fi Mântuitorul nostru, fiindcă Cel ce urma să fie Mântuitorul nostru trebuia să fie fără păcat. Dacă cineva alege să creadă că păcatul este în însăşi natura noastră şi că noi suntem vinovaţi şi condamnaţi din cauza acelei naturi păcătoase, atunci acea persoană trebuie să creadă că Isus Hristos a luat natura lui Adam dinainte de cădere. Astfel ceea ce credem despre natura păcatului va determina ceea ce vom crede despre felul în care a fost născut Isus Hristos.

Pe de altă parte, dacă cineva alege să creadă că noi moştenim tendinţe rele şi corupte, că natura noastră căzută tinde să ne împingă în direcţie greşită, dar că nu suntem vinovaţi din cauza acelei naturi decât atunci când alegem să urmăm tendinţa acelei firi, răzvrătindu-ne împotriva lui Dumnezeu, atunci există posibilitatea ca Isus să se fi născut în acelaşi fel în care am fost născuţi şi noi. El a putut moşteni aceeaşi natură ca şi noi, dar a ales să nu  cedeze acelei naturi, şi să nu se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu. Putem ajunge la această concluzie doar dacă considerăm păcatul ca fiind o alegere voită. Astfel, este o deosebire crucială între a crede că păcatul este în însăşi firea noastră sau că el este rezultatul alegerii de bunăvoie, fiindcă în funcţie de aceasta vom putea trage concluziile referitoare la umanitatea lui Isus Hristos.

Ce fel de om a fost Isus Hristos? În ce natură S-a întrupat El? În ce fel a fost El ca şi noi şi în ce fel a fost deosebit? Dacă credem că păcatul este rezultatul alegerii noastre de a păcătui, atunci putem lăsa ca faptele să vorbească de la sine. Isus S-a născut cu o natură decăzută ori cu una imaculată? Să revizuim faptele ca să vedem ce ne învaţă Biblia şi Spiritul Profetic despre Isus Hristos şi natura Sa omenească.

De ce anume S-a golit Isus pe Sine Însuşi?

Să începem cu Filipeni, capitolul 2, unde Pavel descrie felul în care Isus a devenit om. Acest capitol descrie coborârea lui Isus Hristos pe pământ şi înălţarea Sa înapoi la cer. În versetul 6 se spune: „El n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu.” Acest verset arată faptul că înainte de a veni pe acest pământ, Isus a fost egal cu Dumnezeu Tatăl — starea Sa dinainte de a lua trup omenesc. El nu avea de ce să considere un lucru de apucat egalitatea Sa cu Dumnezeu, pentru că El era Dumnezeu.

Versetul 7 descrie întruparea: „Ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor”. Pentru a deveni om, Isus a trebuit să se golească pe Sine Însuşi de anumite calităţi divine de care se folosea în mod liber în starea Sa de Dumnezeu dinainte de întrupare.

Mai întâi, El a renunţat la atotputernicie. Dacă Isus urma să trăiască şi să acţioneze într-adevăr ca un om, El nu putea acţiona ca un Dumnezeu Atotputernic. El trebuia să acţioneze în felul în care putea acţiona şi omul. În Ioan 5:30 Isus descrie legătura Sa cu Tatăl: „Eu nu pot face nimic de la  Mine Însumi: judec după cum aud; şi judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis.”

„Eu nu pot face nimic de la Mine Însumi” nu este o afirmaţie pe care Isus ar fi făcut-o înainte de întrupare. Dumnezeu spune că El face toate lucrurile după buna Sa plăcere. Isus afirmă aici ceva ce nu ne-am aştepta să auzim de la un Dumnezeu. În Ioan 14:10-12 El adaugă: „Nu crezi că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine? Cuvintele, pe care vi le spun Eu, nu vi le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui ... cine crede în Mine, va face şi El lucrările pe care le fac Eu; ba încă  va  face altele şi mai mari decât acestea”. Încă o dată, această vorbire nu este tipică unui Dumnezeu. Dumnezeu nu depinde de nimeni. Vorbim de dependenţă doar în cazul unui om. Aceasta sugerează că Isus a renunţat  de  bunăvoie la a-Şi exercita puterea Sa. Când Isus dormea în barcă în timpul furtunii de pe Marea Galileii, „El nu se odihnea având în posesia Sa atotputernicia divină. Nu în calitate de «Domn al pământului, mării şi cerului» dormea El liniştit. Acea putere a fost pusă deoparte şi El spune: «Nu pot face nimic de la Mine Însumi» ... El S-a încrezut în puterea  Tatălui. Credinţa în dragostea şi grija lui Dumnezeu, ea a fost aceea în care Isus se odihnea, iar puterea cuvântului cu care a liniştit marea, era puterea lui Dumnezeu” — Hristos, Lumina lumii, p.336. Deci, Isus nu a folosit puterea Sa proprie în minunile pe care le-a făcut. El a depins de puterea Tatălui  Său. La vindecarea paraliticului, Dumnezeu a dat Fiului Său puterea de a o înfăptui, la fel cum I-a dat putere de a face toate celelalte minuni. Vezi  Mărturii, vol.8, p.202. Puterea I-a fost redată de abia la înviere, când divinitatea Sa a ridicat din mormânt făptura Lui omenească adormită.

Isus a lepădat, de asemenea, amintirea preexistenţei Sale. În Luca 2:52 ni se spune că Isus creştea în înţelepciune şi statură. A afirma că cineva  creşte în înţelepciune, înseamnă că acelei persoane îi lipseşte înţelepciunea şi că are nevoie să înveţe. De aceea Isus, ca om, nu putea fi atotştiutor, cunoscând toate lucrurile, altfel procesul de învăţare ar fi fost imposibil. „Cuvintele pe care El Însuşi le spusese lui Moise pentru Israel, erau cuvintele pe care El le învăţa acum de la mama Sa”. „El creştea în cunoştinţă la fel ca şi noi ... Cel care făcuse toate lucrurile studia acum lecţiile scrise de mâna Sa în pământ, mare şi cer”. Hristos, Lumina lumii, p.70. Încetul cu încetul, El a învăţat tot mai mult despre Dumnezeu, mântuire şi problemele evangheliei. „Taina misiunii Sale se deschidea Mântuitorului”. Idem, p.78. Treptat El devenea conştient de identitatea Sa şi de ceea ce avea de înfăptuit.

Aceasta înseamnă că El nu Şi-a amintit de ceea ce ştia mai înainte de a veni pe pământ. Este clar pentru noi că El cunoştea totul înainte de a coborî la noi. „Înainte de a veni pe pământ, planul Îi era cunoscut în mod desăvârşit în toate detaliile sale. Dar cât timp a umblat printre oameni, El a fost condus, pas cu pas, de către voia Tatălui Său”. Idem, p.147. Înainte de a veni pe pământ, El a ştiut în întregime scopul venirii şi ceea ce urma să se întâmple pe măsură ce planul mântuirii urma să se desfăşoare. Dar în timp ce a trăit pe pământ, El nu a ştiut ce ştiuse înainte de a fi coborât la noi. Fiind pe pământ, El a fost condus de voia Tatălui Său.

În Marcu 13:32 Isus spune: „Cât despre ziua aceea sau ceasul acela, nu ştie nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl”. În timp ce a fost pe pământ, El nu a ştiut nici când urma să meargă înapoi, pentru că Tatăl nu  I-a descoperit aceasta. Tatăl I-a descoperit multe alte lucruri pe care Isus trebuia să le ştie, dar nu I-a descoperit timpul când El urma să vină pe pământ pentru a doua oară. În timpul vieţii Sale pe pământ, Isus nu a cunoscut viitorul, decât pe măsură ce Tatăl I-l descoperea.

„Hristos în viaţa Sa pe pământ nu a făcut planuri pentru El Însuşi. El accepta planurile pe care Dumnezeu le făcuse pentru El, şi zi de zi Tatăl îşi desfăşura planurile Sale”. Divina vindecare, p.479. „Mântuitorul nu a putut  vedea dincolo de zidurile mormântului. Speranţa nu s-a prezentat înaintea  Lui cu vestea ieşirii biruitoare din mormânt, ori a acceptării, de către Tatăl, a jertfei Sale”. Hristos, Lumina lumii, p.753. Cu puţin timp înainte de moartea Sa, Isus nu era sigur dacă va mai trăi din nou. Mai înainte spusese că va  trăi,  fiindcă Tatăl îi descoperise aceasta. Dar acum, purtând toată greutatea păcatului, nu mai era sigur dacă va mai ieşi vreodată din mormânt ori dacă Tatăl Îi va accepta jertfa, deoarece păcatul era o greutate atât de teribilă de purtat. Cred că ar fi necesar pentru noi să luăm aminte la faptul că Isus a murit fără a fi sigur de reuşită, ci binevoind a se încrede în Tatăl Său. Acesta a fost costul real al ispăşirii păcatelor noastre. Isus S-a temut de posibilitatea separării veşnice de Tatăl Său.

Este clar că Isus Şi-a lepădat atotştiinţa, ceea ce cunoscuse ca Dumnezeu, când a venit pe pământ. El trebuia să facă aceasta dacă urma să trăiască întocmai ca un om. În mod evident Isus a trebuit să renunţe şi la omniprezenţa Sa. Ca om, El putea fi doar într-un anumit loc la un anumit timp. Isus S-a mai lepădat şi de slava Sa. În Isaia 53:2 se spune că  înfăţişarea Sa nu era atrăgătoare. El Şi-a lepădat slava care-I aparţinea, pentru a putea trăi ca om.

În rezumat, Isus S-a lepădat de câteva din caracteristicile dumnezeirii Sale. El nu putea să folosească acele caracteristici ale dumnezeirii care-L făceau Dumnezeu. El a trebuit să trăiască asemenea unui om între oameni. Pe perioada de timp trăită ca om, divinitatea Sa a fost în repaus, a fost inactivă. Divinitatea Sa a împărtăşit riscul eşecului şi al pierderii veşnice, dar nu Şi-a permis să facă nimic pentru a preveni o asemenea consecinţă. Omul Isus a fost Acela care a luat hotărârile şi a acţionat pe baza  lor. În aceasta a constat riscul nemaipomenit al întrupării.

Cu toate că este corect a spune că Isus nu a încetat a fi Dumnezeu după  ce a devenit om, El a renunţat la acele atribute care-L făceau Dumnezeu, aşa încât să poată trăi ca omul obişnuit. Dumnezeu nu poate fi ispitit cu răul, aşa cum spune Iacov în capitolul 1, iar Isus a fost cu siguranţă ispitit de Satana. De aceea, în planul mântuirii a fost esenţial ca Isus să trăiască exact  ca orice alt om, având la îndemână doar posibilităţile naturale ale omului.

Isus a luat natura noastră căzută

În multe dispute de natură teologică s-a încercat să se stabilească dacă Isus a luat natura noastră decăzută sau natura lui Adam dinainte de cădere. Chiar dacă lucrul acesta pare a fi mai mult o speculaţie, el are într-adevăr implicaţii colosale în felul de viaţă pe care noi ar trebui să o trăim zi de zi. Să trecem acum la examinarea dovezilor.

Romani 8:3 reprezintă una din afirmaţiile clasice în legătură cu faptul că Isus a devenit om. „Căci, lucru cu neputinţă legii, întrucât firea pământească  o făcea fără putere — Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe Însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului”. Ce înseamnă de fapt a fi într-o „fire asemănătoare cu a păcatului”? Noi am auzit că asemănarea nu este acelaşi lucru cu originalul.

Am studiat deja câteva dovezi biblice în legătură cu faptul că Isus a fost cu adevărat om. El S-a golit pe Sine Însuşi de acele lucruri care Îl  caracterizau ca Dumnezeu. În Filipeni 2:7 ni se spune: „Ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor”. Acelaşi cuvânt grecesc este folosit în ambele texte. În Romani 8:3 se spune „într-o fire asemănătoare cu a păcatului”. Cred că suntem cu toţii de acord că atunci când Isus Hristos a venit pe pământ, El a devenit un om real, adevărat. Docetismul, una dintre primele erezii din biserica creştină, învăţa că Isus nu a devenit într-adevăr om, ci El doar părea a fi om. Ei credeau că  orice este material este rău şi de aceea Isus nu putea să fi luat un corp  fizic. Ca răspuns la această erezie a spus Ioan în întâia sa Epistolă capitolul 4, versetul 2, că noi trebuie să credem că Isus Hristos a venit în trup — ceea ce însemna că El a fost o fiinţă umană adevărată.

Deci, dacă vrem să înţelegem că ceea ce se spune în Filipeni 2:7 despre  asemănarea cu omul înseamnă într-adevăr om şi nu doar asemănător cu omul, atunci ce putem spune despre Romani 8:3 unde găsim expresia „asemănare cu firea păcătoasă”? Oare Isus doar părea să fi avut o fire păcătoasă, sau El o avea într-adevăr? Cartea Expositors Greek Testament comentează textele din Romani 8:3, 4 în felul următor: „Accentul însă se pune pe asemănarea lui Hristos cu noi, şi nu pe diferenţe ... Ceea ce vrea să spună (Pavel), prin aceasta, este faptul că Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în acea natură care în noi este identificată cu păcatul ... Carnea ... firea păcătoasă ... în care a domnit păcatul a fost aceeaşi fire păcătoasă în care a fost executată condamnarea păcatului de către Dumnezeu”. „Firea despre care se vorbeşte este natura noastră umană coruptă”. — Expositors Greek Testament (Grand Rapids, Mich: Wm. B. Eerdemans Pub. Co.) 2:645,646. Se pare că dacă vom interpreta ceea ce se cheamă asemănarea cu omul din Filipeni 2:7 ca fiind natura noastră umană, atunci va trebui să considerăm ca fire păcătoasă asemănarea de care se vorbeşte în Romani 8:3.

Ce a crezut Ellen White în legătură cu aceasta? Probabil că informaţia cea mai edificatoare se găseşte în cartea Hristos, Lumina lumii:  „A lua natura omenească a lui Adam chiar în starea sa de nevinovăţie din Eden, ar fi fost o umilire foarte mare pentru Fiul lui Dumnezeu. Dar Isus a acceptat natura omenească atunci când rasa noastră era slăbită de patru mii de ani de păcat. La fel cu oricare urmaş al lui Adam, El a acceptat rezultatele impuse de legile eredităţii. Şi istoria înaintaşilor săi arată care erau aceste rezultate. El a primit o asemenea moştenire încât să poată împărtăşi suferinţele şi ispitele noastre şi să ne dea exemplul trăirii unei vieţi fără păcat”. Hristos, Lumina lumii, p.49.

Avem aici o informaţie substanţială în legătură cu felul în care, şi de ce,  a devenit Isus om. „Isus a acceptat natura omenească atunci când rasa  noastră era slăbită de patru mii de ani de păcat”. Cum a preluat El această natură omenească? „La fel cu oricare urmaş al lui Adam, El a acceptat rezultatele impuse de legile eredităţii”. Întrebarea logică ce urmează este: cum lucrează acea lege? Care sunt rezultatele felului în care acţionează acea  lege? Următoarea propoziţie ne va răspunde la întrebare: „Şi istoria înaintaşilor săi arată care erau aceste rezultate”. Noi cunoaştem foarte bine pe unii din aceşti strămoşi. David şi Rahav sunt doi dintre ei. Care a fost moştenirea pe care au lăsat-o ei? Cred că ştim cu toţii răspunsul la această întrebare. Mai departe se spune: „El (Isus) a primit o asemenea moştenire”.  Isus a venit cu o moştenire ereditară lăsată de David! David a fost  strămoşul Său pământesc. Isus a acceptat urmările marii legi a eredităţii la fel cum au acceptat-o şi strămoşii Săi. În legătură cu ereditatea Sa, această afirmaţie este un argument foarte puternic care susţine că Isus a fost născut în acelaşi fel în care ne-am născut şi noi.

Poate ar fi de folos să explicăm ceea ce înţelegem exact prin moştenire. „Ambii părinţi transmit copiilor lor caracteristicile proprii — mentale şi fizice, dispoziţiile şi gusturile lor” — Patriarhi şi profeţi, p.561. „Tendinţe rele, gusturi pervertite şi simţ moral scăzut, ca şi boli fizice şi degenerare, sunt transmise ca moştenire din tată în fiu”. Idem, p.306. „Unele persoane moştenesc temperamente şi dispoziţii deosebite” Mărturii, vol.9, p.222. „El (tatăl) transmite copiilor săi un temperament iritabil, sânge încărcat de toxine, capacitate intelectuală scăzută şi simţ moral slăbit” Idem, vol.4, p.30, 31. „Este posibil ca părinţii să transmită copiilor lor înclinaţii pentru pofte şi patimi nepotrivite” Idem, vol.3, p.567. „Trăsături greşite de caracter primite la naştere...” Idem, vol.5, p.419. „Ar fi bine să ne amintim că trăsăturile de caracter sunt transmise de la părinţi la copii ... “ Idem, vol.4, p.439. „În timp ce Adam a fost creat fără păcat, în asemănare cu Dumnezeu, Set, ca şi Cain, au moştenit natura decăzută a părinţilor săi” Patriarhi şi profeţi, p.80.

Dacă este clar că noi ca indivizi moştenim caracteristici şi trăsături de caracter în natura decăzută pe care o primim de la părinţii noştri, şi, dacă Isus a acceptat urmările legii eredităţii, cred că singura concluzie posibilă este  aceea că Isus a moştenit o natură decăzută. Dacă noi moştenim o natură decăzută, şi El a acceptat urmările lăsate de legea eredităţii, atunci ce anume trebuie să fi moştenit El? Nu există nicio evidenţă care să sugereze faptul  că Isus a moştenit doar rezultatele fizice ale naturii decăzute cum ar fi:  foamea, slăbiciunea, setea, vulnerabilitatea faţă de moarte, dar nu şi trăsături de ordin dispoziţional. Aceste două domenii nu pot fi separate. Dacă legea eredităţii a fost în acţiune, ea a fost total în acţiune. Dacă noi moştenim trăsături de caracter de la părinţii noştri, atunci Isus a primit trăsături de caracter de la mama Sa, care era o fiinţă umană obişnuită. Dacă nu credem că ea a fost concepută ca fiinţă umană fără pată, atunci va trebui să credem că ea a avut aceeaşi fire păcătoasă pe care o are orice fiinţă umană.

În studiul despre umanitatea lui Isus Hristos, Harry Johnson face următoarea afirmaţie: „Noul Testament susţine teoria că Isus a fost născut ca fiinţă umană şi a luat întreaga natură omenească de la Maria, şi deducţia logică ne spune că acea parte a eredităţii Sale a fost «natură umană decăzută». Nu există nicio dovadă care să sugereze faptul că lanţul eredităţii ar fi fost întrerupt între Maria şi Isus”. Acesta este un punct crucial. Nu există vreo evidenţă care să arate că lanţul eredităţii ar fi fost întrerupt. Moştenirea  ereditară a lui Isus a fost la fel cu moştenirea noastră ereditară. Harry Johnson continuă: „Faptul că Isus S-a născut înseamnă că a intrat cu totul în situaţia noastră omenească, şi că El a făcut aceasta din cauza căderii omului în păcat ... Sarcina de a dovedi aceste afirmaţii ca fiind eronate trebuie să fie pusă pe umerii celor ce acceptă doctrina unei «slăbiciuni moştenite» şi totuşi continuă să susţină că Isus a preluat umanitatea de la mama Sa fără a moşteni şi rezultatele căderii în păcat”. The Humanity of the  Saviour  (London: The Epworth Press, 1962), p.44, 45. Acelora ce cred că a existat o schimbare în ereditatea pe care Maria a transmis-o lui Isus le este greu să dovedească acest fapt. Dovezile găsite în Biblie şi Spiritul Profetic indică faptul că moştenirea ereditară a lui Isus a fost la fel cu a noastră.

Când Isus a fost asaltat de ispitele lui Satana, nu I-a fost aşa de uşor cum i-ar fi fost lui Adam să le respingă. „De patru mii de ani rasa omenească  scăzuse în putere fizică, mentală şi în valoare morală; şi Hristos a luat asupra Sa infirmităţile unei umanităţi degenerate”. Hristos, Lumina lumii, p.117. În Solii alese, vol.1, p.267, 268, găsim exact acelaşi lucru. „Luând natura noastră căzută, El ne-a arătat ceea ce putem deveni”. Idem, vol.3, p.134. Ellen White se referă de multe ori la natura decăzută a lui Isus Hristos, condiţia Sa scăzută, natura Sa păcătoasă. Vezi Scrieri timpurii,  p.150; Letter 106, 1896; Lucrarea misionară medicală, p.181; Manuscript 94, 1893; Review and Herald, 24 Februarie 1874 şi 15 Decembrie 15, 1896;  S.D.A. Bible Commentary, vol.5, p.1131; Solii alese, vol.1, p.235; Istoria Mântuirii, p.44. Sora White nu vrea să spună că această natură doar I S-a atribuit lui Isus ci, că El a împărtăşit-o prin experienţă. „Natura lui Dumnezeu, a cărui lege a fost călcată, şi natura lui Adam, călcătorul acelei legi s-au  întâlnit în Isus, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului”. Manuscript 141, 1901. „A fost în planul lui Dumnezeu ca Hristos să ia asupra Sa forma şi natura omului căzut”. Spiritual Gifts, vol.4a, p.115. Era important ca Hristos să ia atât forma cât şi natura omului căzut.

Dacă Hristos nu ar fi coborât cu totul la nivelul nostru, Satana ar fi strigat imediat că este incorect, nedrept, şi nu s-ar fi înfăptuit nimic în numele dreptăţii prin răspunsurile date la întrebările fundamentale din planul de mântuire. Dacă am afirma că Isus a trăit în natura lui Adam dinainte de cădere, superioară naturii noastre, ar însemna să nu luăm în seamă neasemuita victorie pe care Isus a câştigat-o pentru noi.

„Deşi El a fost pe deplin supus puterii pasiunilor omeneşti, Isus nu a cedat niciodată ispitei de a face nici măcar o singură faptă care să nu fi fost curată, înălţătoare şi înnobilatoare”. In Heavenly Places, p.155. El a experimentat puterea patimilor noastre şi a cunoscut slăbiciunile noastre, atitudinile noastre, sentimentele noastre. „Adam a fost ispitit de către duşman şi a căzut la test. Ceea ce l-a făcut să cedeze ispitei nu a fost păcatul dinăuntru, fiindcă Dumnezeu l-a creat curat şi drept, după chipul Său. El a fost fără cusur, ca şi îngerii dinaintea tronului. Nu existau principii corupte în el, ori tendinţe către rău. Dar când Isus a trebuit să facă  faţă ispitirilor Satanei, El purta o natură păcătoasă”. Signs of Times, 17 Octombrie 1900. Natura asemănătoare cu a păcatului, pe care Hristos a avut-o, nu a fost natura lui Adam, care a fost imaculată ca şi a îngerilor dinaintea tronului, şi fără vreo tendinţă către rău în ea însăşi. Isus a primit o natură asemănătoare cu natura păcătoasă. „El cunoaşte din experienţă care sunt slăbiciunile omeneşti, care sunt dorinţele noastre, în ce anume stă puterea ispitelor noastre, pentru că El a fost în toate ispitit ca şi noi, dar fără păcat”. Divina vindecare, p.71.

În ce constă puterea ispitelor noastre? Cu siguranţă aceasta vine din natura noastră interioară, care are tendinţa către rău. El cunoaşte din experienţă ce înseamnă aceasta. “Hristos a unit în realitate natura ofensatoare a omului cu natura Sa fără păcat”. Review and Herald, 17 iulie 1900. Observaţi că El a unit natura ofensatoare a omului cu natura  Sa fără păcat. Natura lui Adam dinainte de cădere nu era o natură ofensatoare. Era o natură curată; era o natură frumoasă. Era o natură care în mod natural doreşte să facă ce este drept şi nu o natură ofensatoare. Pare clar că avem dovezi deosebite din Biblie şi din Spiritul Profetic pentru a putea spune că Isus Hristos a fost născut aşa cum am fost şi noi născuţi, cu tendinţele şi atitudinile pe care le primim.

Fără înclinaţii păcătoase

Există însă un alt aspect al umanităţii Domnului nostru Isus Hristos. El nu a fost exact ca şi noi, fiindcă L-a avut ca tată pe Duhul Sfânt.

Ellen White ne sugerează să fim foarte atenţi cu această problemă importantă. „Aveţi grijă, foarte mare grijă, la felul în care dezvoltaţi subiectul naturii umane a lui Hristos. Nu Îl prezentaţi înaintea oamenilor ca fiind un om cu înclinaţie spre păcat. El este al doilea Adam. Primul Adam a fost creat ca o fiinţă curată, fără urmă de păcat în el; el a fost imaginea lui Dumnezeu. ... Din cauza păcatului, urmaşii săi s-au născut cu tendinţe moştenite spre neascultare. Dar Isus Hristos a fost Singurul Fiu al Lui Dumnezeu. El a luat asupra Sa natura umană, şi a fost ispitit în toate aşa cum suntem ispitiţi şi noi. El ar fi putut să păcătuiască; El ar fi putut să cadă; dar nici măcar pentru un moment nu a existat în El vreo înclinaţie spre rău. El a fost asaltat de ispite în pustie, aşa cum Adam a fost asaltat de ispite în Eden”.

„Să nu lăsaţi niciodată şi în niciun fel, nici cea mai mică impresie asupra minţii omeneşti că ar fi existat vreo urmă ori vreo înclinaţie de corupţie în Hristos ... Avertizaţi pe fiecare fiinţă umană să nu cumva să Îl considere pe Hristos cu totul uman, aşa ca unul dintre noi; pentru că nu poate fi aşa”. Ellen G. White, S.D.A. Bible Commentary, vol.5, p.1128, 1129. „El ne este frate în slăbiciunile noastre, dar nu prin posedarea unor patimi asemănătoare. Ca Unul fără de păcat, natura Sa se ferea de rău. El a îndurat  lupte şi torturi sufleteşti într-o lume a păcatului”. Mărturii, vol.2, p.202. „El a fost un Mijlocitor Atotputernic, neposedând patimile naturilor noastre decăzute, dar înconjurat de aceleaşi slăbiciuni”. Idem, p.509.

Trebuie să începem acum să examinăm felul în care Ellen White foloseşte cuvântul înclinaţie. Dovezile arată că ea a folosit acest cuvânt cu diferite nuanţe de înţeles în funcţie de context. Câteodată cuvântul înclinaţie se poate referi la înclinaţiile omeneşti naturale, aşa cum le-a avut Adam înainte de căderea în păcat, în timp ce în alte cazuri se poate referi la înclinaţiile omeneşti de după căderea în păcat. Dar când Ellen White însoţeşte cuvântul înclinaţie cu adjective cum ar fi rău, păcătos, egoist ori lumesc, înţelesul este cât se poate de clar.

De exemplu ea spune: „Noi nu trebuie să mai păstram nicio înclinaţie păcătoasă”. Ellen G. White, S.D.A.Bible Commentary, vol.7, p.943. Dacă aici cuvântul înclinaţie înseamnă ceea ce noi moştenim, această afirmaţie nu poate să fie adevărată, pentru că vom reţine natura noastră moştenită până în ziua morţii sau a înălţării la cer. Dar dacă acelaşi cuvânt se referă la obiceiuri cultivate sau dobândite, atunci este adevărat că nu trebuie să reţinem nici una din aceste înclinații păcătoase. „Trebuie să  renunţăm la indulgenţa de sine, mulţumirea de sine, mândrie şi extravaganţă. Noi nu putem fi adevăraţi creştini dacă urmărim să satisfacem aceste înclinaţii”. Review and Herald, 16 mai 1893. Este clar că asemenea înclinaţii urmează un anumit mod de gândire. Putem chiar să spunem că o înclinaţie păcătoasă este o tendinţă cultivată. Punctul crucial este că unei înclinaţii păcătoase i se permite să se dezvolte din moştenirea noastră înclinată către rău. În Isus nu S-au dezvoltat niciodată asemenea înclinaţii păcătoase.

Ellen White foloseşte de asemenea cuvântul pasiune sau patimă în diferite feluri. În anumite cazuri pasiune se referă la dorinţe omeneşti acceptabile moştenite pe calea naturală a eredităţii. Astfel ea poate să spună că Isus a „fost pe deplin supus puterii pasiunilor omeneşti”. Ea foloseşte de asemenea cuvântul pasiune într-un sens negativ, referindu-se la dezvoltarea   tendinţelor păcătoase transferate nouă prin izvorul moştenirii. Isus nu a  posedat asemenea patimi. Încă o dată, distincţia crucială este între ceea ce moştenim prin naştere, pentru care nu suntem vinovaţi şi pentru care nici Hristos nu a fost vinovat, şi înclinaţiile şi patimile păcătoase pe care păcătoşii aleg să le dezvolte după naştere, dar pe care Hristos nu le-a dezvoltat niciodată.

Mulţi s-au întrebat de ce aceste înclinaţii rele care se dezvoltă în noi nu s-au dezvoltat şi în Hristos. Trebuie să recunoaştem că este o perioadă în viaţa lui Hristos (de la naştere până la vârsta de doisprezece ani) despre care avem foarte puţină informaţie dată de scrierile inspirate. De aceea orice  concluzie a noastră trebuie să rămână în stare de tentativă. Unii sugerează că părinţii lui Isus I-au dat o îngrijire deosebită prin care I-au dezvoltat mintea  Sa de copil în aşa fel încât nu s-au dezvoltat în El înclinaţii rele. Alţii sugerează că abilitatea de a discerne între bine şi rău a fost prezentă foarte de timpuriu în copilul Isus şi a fost exercitată pentru prevenirea dezvoltării  înclinaţiilor rele în El. Alţii sugerează că Hristos nu urma să fie un exemplu pentru omenire în starea Sa de copil; de aceea evenimentele din timpul copilăriei Sale nu sunt relevante în cadrul marii controverse. Soluţia pe care eu o prefer este ipoteza că din cauza naşterii supranaturale a lui Hristos prin Duhul Sfânt, naşterea Sa a fost foarte asemănătoare cu naşterea din nou pe care o experimentează fiecare creştin. Fiindcă puterea Duhului Sfânt a condus viaţa Sa de la naştere, El nu a dezvoltat obiceiurile păcătoase şi înclinaţiile rele pe care noi le dezvoltăm de la naştere.

Indiferent de părerea adoptată în legătură cu primii ani din viaţa lui Isus, nu trebuie scăpată din vedere problema principală. Pentru ca viaţa lui Isus să aibă vreo valoare ca exemplu pentru noi, atunci este crucial ca El să fi moştenit exact ceea ce am moştenit şi noi. Indiferent ce fel de alegeri fac, nu pot să-mi schimb firea mea păcătoasă. Eu nu pot să am natura dinainte de cădere a lui Adam, indiferent cât de deplin mă supun lui Dumnezeu. Dacă ascultarea desăvârşită a lui Isus se baza pe faptul că El avea o natură necăzută, atunci El a avut un avantaj pe care eu niciodată nu-l voi putea avea. Dar, dacă ascultarea lui Isus a fost bazată pe controlul Duhului Sfânt asupra vieţii Sale, atunci eu pot să aleg de asemenea acel control asupra vieţii mele, şi pot să ajung să trăiesc o viaţă de ascultare desăvârşită. Pot să am şi eu acelaşi „avantaj”.

Următoarea afirmaţie reprezintă un bun rezumat al acestui punct de  vedere. „Hristos nu a posedat aceeaşi necredincioşie păcătoasă, coruptă şi căzută pe care noi o posedăm, fiindcă dacă astfel ar fi stat lucrurile, El nu ar fi putut să fie o jertfă desăvârşită”. Manuscript 94, 1893. Problema este necredincioşia. Ceea ce moştenim nu ne face automat vinovaţi, dar alegerea de a exercita natura noastră căzută produce vina. Ellen White punctează toate aceste probleme în următoarea propoziţie: „Luând asupra Sa natura omenească în condiţia ei decăzută, Hristos nu a participat cu absolut nimic la păcat ... Noi nu ar trebui să avem nicio îndoială în legătură cu starea desăvârşită şi fără de păcat a naturii omeneşti a lui Isus Hristos”. Solii alese, vol.1, p.256. Isus a luat natura umană în condiţia ei decăzută, dar El nu a participat niciodată la păcat. El nu a ales în felul în care alegem noi. Isus a fost Mielul fără pată a lui Dumnezeu într-un trup şi o natură decăzută.

Harry Johnson, referindu-se la moştenirea pe care a primit-o Isus spune următoarele: „Hristos S-a plecat până la nivelul omului căzut şi a acceptat umilirea voluntară de a se coborî la nivelul la care a căzut omul prin păcatul lui Adam şi al generaţiilor următoare ... Omenirea nu era în starea lui Adam dinainte de cădere, aşa încât afirmaţia obişnuită că Hristos Şi-a asumat  natura umană desăvârşită aşa cum a creat-o Dumnezeu la început, are efectul de a slăbi forţa contrastului între cele două naturi (a lui Adam dinainte de cădere şi cea moştenită de Isus la întrupare). Omul nu era în starea lui Adam dinainte de cădere, aşa încât era nevoie de ceva mult mai drastic pentru a birui efectele căderii lui Adam. Dacă un al doilea Adam urma să vină, atunci El trebuia să coboare până la adâncimile la care căzuse omenirea ... şi prin persoana Sa, să ridice omenirea din adâncimile căderii ei la un nou nivel de viaţă”. Isus Hristos a trebuit să coboare la nivelul la care se găsea omul după cădere, nu doar la nivelul la care se aflase la crearea sa.

Johnson continuă: „Dacă Isus Şi-a asumat natura omenească desăvârşită şi neatinsă de cădere, atunci ar fi însemnat că El nu a stat lângă om în nevoia sa ... Dacă Isus Şi-ar fi asumat natura umană necăzută, ar fi fost o prăpastie între Isus şi cei pe care El îi reprezenta înaintea lui Dumnezeu, o prăpastie creată de păcat ... El a stat de partea păcătoşilor în aceea că şi-a  asumat o natură umană afectată de cădere ... Dacă Isus Şi-ar fi luat doar o natură umană desăvârşită şi neafectată de cădere, atunci El ar fi trecut prăpastia dintre Dumnezeu şi om, dar ar mai fi fost nevoie de un pod între omul dinaintea căderii şi cel de după cădere. Dar, dacă Hristos a luat natura noastră umană decăzută, atunci lucrarea Sa mijlocitoare ca Mare Preot construieşte o punte peste întreaga prăpastie de la omul căzut, în nevoia sa cumplită, până la Dumnezeu. Este nevoie de această ipoteză despre persoana lui Isus Hristos din cauza soteriologiei (doctrina mântuirii prin Isus Hristos)”. Harry Johnson, The Humanity of the Saviour, London, The Epworth Press, 1962, p.124, 125).

Care a fost acuzaţia Satanei?

S-a spus că acuzaţia adusă de Satana împotriva lui Dumnezeu a fost că omul necăzut, Adam, nu putea să asculte de legea lui Dumnezeu. De aceea Isus a trebuit să ia natura lui Adam pentru a dovedi că acuzaţia lui Satana era falsă. Unii susţin că învinuirea lui Satana nu avea nimic de a face cu omul căzut,  ci  doar cu omul desăvârşit. Ei pretind că învinuirea lui Satana a fost faptul că omul desăvârşit nu putea asculta de legea lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, următoarele declaraţii ne spun în mod clar că adevărul este exact opus de ceea ce s-a prezentat mai sus. „Satana, îngerul căzut, a declarat că niciun om nu putea ţine legea lui Dumnezeu după neascultarea lui Adam. El a pretins că întreaga rasă umană este sub controlul lui”. Solii alese, vol.3, p.136. „Satana a pretins că este imposibil pentru fiii şi fiicele lui Adam să păzească Legea lui Dumnezeu, acuzându-L de lipsă de înţelepciune şi dragoste. Dacă ei nu puteau păzi Legea, atunci greşeala se afla la Dătătorul legii”. Signs of the Times, 16 Ianuarie 1896. Pe cine privea acuzaţia lui? Pe omul căzut — fiii şi fiicele lui Adam. Dacă ei nu puteau păzi Legea, însemna că aceasta era greşită. Învinuirea ţintea la abilitatea noastră de a păzi Legea. Ellen White continuă: „Cei aflaţi sub controlul lui Satana repetă aceste acuzaţii împotriva lui Dumnezeu, susţinând cu tărie că oamenii nu pot ţine Legea lui  Dumnezeu. Isus S-a umilit pe Sine Însuşi, îmbrăcând divinitatea Sa cu  omenescul, pentru ca El să poată fi Capul şi Reprezentantul familiei umane şi, atât prin învăţătură cât şi prin exemplu să condamne păcatul în trup, şi să facă de ruşine acuzaţiile lui Satana”. Dacă învinuirile lui Satana erau că omul decăzut nu putea asculta de legea lui Dumnezeu, atunci singurul fel în care Isus putea să demaşte acuzaţiile lui Satana ca fiind neadevărate, a fost de a dovedi că omul căzut putea asculta de Legea lui Dumnezeu. „Hristos a păstrat legea, dovedind deasupra oricărei urme de îndoială că omul putea de asemenea să o păzească”. Review and Herald, 7 Mai 1901.

„El a venit în lumea aceasta pentru a fi ispitit în toate lucrurile aşa cum suntem ispitiţi şi noi, şi să demonstreze în faţa universului că, în această lume a păcatului, fiinţele umane pot să trăiască vieţi pe care Dumnezeu să le aprobe. „Satana a declarat că fiinţele umane nu puteau să trăiască fără să păcătuiască”. Idem, 9 Martie 1905.

Unde se găsesc fiinţele umane despre care Satana spune că nu sunt în stare să trăiască fără să păcătuiască? Ele sunt în această lume a păcatului. Deci învinuirea lui Satana este adusă împotriva  omului decăzut, că el nu poate asculta de Legea lui Dumnezeu. Satana  spune că noi, care trăim în aceste zile, nu putem asculta de Legea lui  Dumnezeu. Astfel Isus Hristos a trebuit să demonstreze că omul decăzut poate păzi Legea. Deci atât învinuirea lui Satana, cât şi răspunsul lui Hristos au de a face cu natura decăzută. Dacă învinuirea lui Satana a fost nu numai împotriva lui Adam ci şi împotriva noastră, atunci faptul că Hristos  ar fi luat natura umană necăzută nu ar fi satisfăcut deloc pretenţiile lui Satana. Hristos a trebuit să ia natura umană decăzută pentru a satisface pretenţiile şi învinuirile lui Satana.

Cum a fost ispitit Isus?

În Evrei 4:15 ni se spune că Isus a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi, dar fără să păcătuiască. Fiind ispitit în toate lucrurile ca şi noi, înseamnă că el a fost ispitit în felurile în care suntem ispitiţi şi noi. „Dacă noi ar fi trebuit să îndurăm ceva ce Isus nu a îndurat, atunci referitor la aceasta Satana ar fi declarat puterea lui Dumnezeu ca fiind insuficientă pentru noi ... El (Isus) a îndurat fiecare încercare la care suntem supuşi şi noi”. Hristos, Lumina lumii, p.24. „Ispitirile la care a rezistat Hristos sunt tot acelea cărora nouă ne este atât de greu să le stăm împotrivă”. Idem, p.116. Nu sunt oare problemele noastre în definitiv egoismul şi mândria şi dorinţele care vin din natura noastră decăzută? Nu cădem noi de cele mai multe ori din cauza dorinţelor noastre interioare care ne conduc pe un drum greşit? Dacă Isus nu ar fi avut niciuna din acestea, ar putea fi întru totul adevărat faptul că El a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi?

„Hristos a fost supus la cele mai grele încercări, care I-au cerut puterea tuturor facultăţilor Sale atunci când a trebuit să reziste înclinaţiei de a se elibera pe Sine Însuşi din pericol, făcând uz de propria Sa putere”. Comentariile lui Ellen G. White, S.D.A. Bible Commentary, vol.7, p.930. Observaţi că El a trebuit să reziste înclinaţiei de a se folosi de puterea Sa. De unde venea acea înclinaţie dacă nu din interiorul Său, din dorinţele Sale proprii? De ce a spus Isus: „Nu caut să fac voia Mea” (Ioan 5:30), şi, „M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis” (Ioan 6:38)? De ce ar fi fost  necesar să spună aceasta dacă voinţa Sa ar fi fost fără greşeală, curată şi sfântă? Dar dacă voinţa şi înclinaţiile Sale proprii tindeau spre ceva negativ, atunci avea rost ca El să ceară ca Tatăl să-Şi împlinească voinţa Sa în El. „Voinţa omenească a lui Hristos nu L-ar fi condus în pustia ispitirii pentru a posti şi a fi ispitit de diavol. Nu L-ar fi condus să îndure umilire, dispreţ, reproş, suferinţă, şi moarte. Natura Sa umană S-ar fi dat înapoi de la toate aceste lucruri cu aceeaşi hotărâre cu care şi naturile noastre umane ar fi făcut la fel ... Care a fost scopul vieţii lui Hristos? Acesta a fost împlinirea voinţei Tatălui Său ceresc”. Signs of the Times, 29 Octombrie 1894.

„Noi avem prea adesea obiceiul de a ne gândi la Fiul lui Dumnezeu ca la o Fiinţă atât de superioară nouă încât ar fi fost o imposibilitate pentru El de a avea parte de încercările şi ispitirile noastre, şi că El nu are nicio simpatie faţă de noi în slăbiciunile şi greşelile noastre. Aceasta se întâmplă pentru că  noi nu considerăm ca fapt identificarea Sa cu umanitatea. Hristos a luat asupra Sa asemănarea cu firea păcătoasă şi a fost făcut în toate lucrurile ca şi fraţii săi”. Idem, 16 Mai 1895. Dacă este adevărat că El urma să împărtăşească slăbiciunile şi ispitele noastre, atunci trebuie să fie adevărat şi faptul că El a luat asupra Sa tot ce ne face să fim aşa cum suntem, astfel încât să ne poată arăta cum să biruim acele slăbiciuni şi ispite. „Dacă El nu ar fi avut natura omului, nu ar fi putut fi exemplul nostru. Dacă Isus nu ar fi avut natura noastră, El nu ar fi putut fi ispitit aşa cum suntem ispitiţi şi noi. Dacă nu ar fi fost posibil ca El să cedeze ispitei, nu ar fi putut fi ajutorul nostru” Solii alese, vol.1, p.408. Cu alte cuvinte, El a trebuit să trăiască la nivelul nostru, în felul în care trăim noi. Isus Hristos, Mântuitorul nostru, a experimentat sentimentele noastre, ispitele noastre. El a ştiut ce înseamnă să vrei să iei o direcţie greşită; ori să simţi ispita de a te răzvrăti împotriva lui Dumnezeu, şi acea ispită a venit din natura Sa interioară. Isus a trebuit să ducă bătălia la fel cum o ducem şi noi. El a trebuit „să lupte lupta pe care fiecare copil al umanităţii trebuie să o lupte cu riscul nereuşitei şi al pierzării veşnice” Hristos, Lumina lumii, p.49.

Cum a biruit Isus?

Isus a biruit depinzând de puterea Tatălui Său şi prin comuniune cu El. „Divinitatea Sa a fost ascunsă; El a biruit în natura omenească bazându-se pe puterea lui Dumnezeu”. Youth’s Instructor, 25 Aprilie 1901. „Cu aceleaşi posibilităţi pe care le poate avea şi omul, El a rezistat ispitelor lui Satana, la fel cum trebuie să reziste şi omul”. Solii alese, vol.1, p.252. „El nu a folosit în dreptul Său vreo putere care să nu ne fie oferită şi nouă. Ca om, el a întâmpinat ispita şi a biruit-o în puterea dată Lui de Dumnezeu” Hristos, Lumina lumii, p.24.

Să ne amintim că nouă nu ne-a fost oferită puterea lui Adam de dinainte de păcătuire. Aceea ar fi o putere extraordinară în lupta împotriva păcatului. Pentru Adam era firesc să facă ce este bine. Pentru noi este natural să facem rău. Impulsurile sunt complet diferite. Dacă lui Isus I S-ar fi dat puterea pe care Adam a avut-o înainte de căderea în păcat, aceea ar fi fost o putere extraordinară ce nu ne-ar fi fost oferită şi nouă. „Dacă Hristos ar fi avut vreo putere specială pe care omul nu ar fi avut privilegiul să o aibă, Satana ar fi făcut un caz foarte mare din această problemă”. Solii alese, vol.3, p.139.

Biruinţa lui Isus a fost remarcabilă, nu pentru că fiind Dumnezeu a acţionat ca Dumnezeu, ci, pentru că fiind om, El nu a acţionat ca şi oricare alt om. În natura omenească, Isus a trăit o viaţă pe care Satana a pretins că omul nu putea s-o trăiască. Aspectul uimitor în legătură cu viaţa lui Isus a fost faptul că El a trăit într-un fel în care se presupunea că era imposibil de trăit. Dacă Isus ar fi trăit o viaţă fără păcat la orice alt nivel decât nivelul naturii noastre decăzute, răspunsul la întrebarea „ce dovedeşte aceasta” nu s-ar fi dat niciodată.

„În concluziile noastre, sunt multe erori din cauza vederilor greşite privitoare la natura umană a Domnului nostru. Când atribuim naturii Sale umane o putere pe care omul nu are posibilitatea să o aibă în conflictele sale cu Satana, noi distrugem deplinătatea umanităţii Sale”. Ellen G. White, S.D.A.Bible Commentary, vol.7, p.929. Noi pur şi simplu nu avem puterea naturii lui Adam pusă la dispoziţia noastră. Avertizarea este clară că, atribuind naturii umane a lui Isus o putere pe care nu putem să o avem şi noi, desfiinţăm deplinătatea umanităţii Sale. „Domnul cere acum ca fiecare fiu şi fiică a lui Adam ... să-I slujească în natura omenească pe care toţi o avem ... Isus ... a putut  păzi poruncile lui Dumnezeu în acelaşi fel în care le poate păzi şi omenirea”. Idem. Cum putem noi să le păzim? Cu siguranţă că nu în natura lui Adam. Noi le putem păzi doar în firea pe care o avem acum — firea decăzută.

Şi Isus a păzit poruncile lui Dumnezeu în acelaşi fel în care trebuie să le păzim şi noi. Isus a biruit la fel cum trebuie să biruim şi noi.

Biruinţa lui Isus a fost biruinţa dependenţei Sale de Tatăl ceresc. El a biruit prin predare şi rugăciune zilnică. Vezi Hristos, Lumina lumii, p.130, 756. „El a fost total dependent de Dumnezeu, şi în locul retras unde se ruga, căuta putere divină pentru a putea fi pregătit pentru datoriile şi încercările Sale. Ca om, El a înălţat rugăciuni la tronul lui Dumnezeu până când a fost încărcat cu un curent ceresc care urma să conecteze umanitatea cu divinitatea. Prin comuniune continuă El a primit viaţă de la Dumnezeu, pentru ca să poată dărui viaţă lumii. Experienţa Sa trebuie să fie şi a noastră”. Idem, p.363.

Când Isus a coborât pe acest pământ, El a acceptat natura omenească cu toate slăbiciunile ei, dar El a fost în fiecare zi călăuzit de Duhul Sfânt. El a fost umplut cu o putere de sus care Îi îndruma fiecare pas, faptă sau cuvânt al vieţii Sale. El a trăit viaţa Sa în armonie totală cu voinţa lui Dumnezeu.

Evident, o astfel de înţelegere a naturii lui Hristos are anumite implicaţii pentru noi. „Noi trebuie să biruim la fel cum a biruit şi Hristos” Idem, p.389. „În umanitatea Sa, El S-a ţinut strâns de divinitatea lui Dumnezeu; şi  oricare membru al familiei umane are privilegiul de a face aceasta.  Hristos nu a făcut nimic pe care natura omenească să nu-l poată face, dacă se împărtăşeşte cu natura divină”. Signs of the Times, 17 Iunie 1897. Orice membru al familiei umane poate să se împărtăşească de divinitatea lui Dumnezeu la fel cum S-a împărtăşit şi Hristos. El nu a făcut nimic din ceea ce nu putem face şi noi. „Isus nu a dat pe faţă calităţi, nici nu a exercitat puteri pe care oamenii să nu le poată avea prin credinţa în El. Această umanitate desăvârşită este ceea ce toţi urmaşii Săi pot să aibă, dacă vor fi la fel de supuşi lui Dumnezeu cum a fost şi El”. Hristos, Lumina lumii, p.664. „Ascultarea lui Hristos de Tatăl Său a fost aceeaşi ascultare care ni se cere şi nouă ca oameni ... El nu a venit în lumea noastră pentru a prezenta ascultarea unui Dumnezeu mai mic de un Dumnezeu mai mare, ci, ca om, să asculte de legea sfântă a lui Dumnezeu şi în acest fel să fie exemplul nostru. Domnul Isus a venit în lumea noastră, nu ca să descopere ceea ce putea să facă Dumnezeu, ci ceea ce un om putea să facă, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu de a ajuta în  orice necaz”. Ellen G. White,  S.D.A.Bible Commentary, vol.7, p.929.

“Hristos a venit să pună în practică Legea în caracterul Său omenesc în acelaşi fel în care şi noi putem să trăim Legea în firea omenească, dacă vom face aşa cum a făcut Hristos”.

“Orice măsură a fost luată pentru ca omul mărginit, decăzut, să poată  fi în legătură atât de strânsă cu Dumnezeu încât, prin aceeaşi sursă prin care Hristos a biruit în natura Sa omenească, omul să se poată împotrivi cu fermitate oricărei ispite, aşa cum a făcut şi Hristos”. Solii alese, vol.3, p.130. “Hristos S-a ţinut cu tărie de tronul lui Dumnezeu, şi nu există nici un bărbat sau femeie care să nu aibă acces la acelaşi fel de ajutor prin credinţă în Dumnezeu. Omul se poate împărtăşi de natura divină”. „Divinitatea şi umanitatea se pot combina între ele”. Solii alese, vol.1, p.409. „Este privilegiul fiecărui credincios în Hristos de a poseda natura Sa, o natură care este cu mult superioară aceleia  asupra căreia Adam şi-a pierdut dreptul prin păcătuire”. The Upward Look, p.180. „Hristos ... a venit pe acest pământ să trăiască o viaţă de ascultare aşa cum Dumnezeu doreşte ca noi s-o trăim” (General Conference Bulletin, 1901, p.481). „El a fost în natura umană exact ceea ce şi noi putem deveni”.  Ellen White, Letter 106, 1896. „Viaţa Sa a fost o mărturie despre faptul că, având ajutorul aceleiaşi puteri divine pe care Hristos a primit-o, este posibil ca omul să asculte de legea lui Dumnezeu”. Solii alese, vol.3, p.132.

Mântuitorul şi Domnul nostru este atât Înlocuitorul, cât şi Exemplul nostru. El dă atât asigurarea iertării, cât şi puterea de a trăi fără păcat. El a  demonstrat că noi nu trebuie să mai trăim în răzvrătire. Isus a demonstrat că, împreună cu Dumnezeu, imposibilul devine posibil. Întruparea lui Isus a fost riscul cel mai mare, dar şi cea mai mare victorie a lui Dumnezeu în cadrul controversei cosmice cu Satana. Din această cauză viitorul nostru este plin de speranţă. Pe baza biruinţei lui Hristos în firea noastră decăzută, calea este acum pregătită ca Dumnezeu să realizeze imposibilul în noi, care împărtăşim natura omenească decăzută. Ceea ce pare complet imposibil dintr-o perspectivă omenească, poate fi ocazia lui Dumnezeu de a realiza încă o dată imposibilul.