Ce nu e cu putință la oameni este cu putință la Dumnezeu
Copiază link

Ce nu e cu putință la oameni este cu putință la Dumnezeu

În zilele noastre desăvârşirea pare să fie un cuvânt tulburător. Ce înseamnă ea de fapt? Ce nu înseamnă? Primul lucru care ar trebui spus este că desăvârşirea este rezultatul final al neprihănirii prin credinţă. Ea nu este nici metoda şi nici temelia neprihănirii prin credinţă; este sfârşitul procesului de îndreptăţire şi sfinţire.

Unii cred că este nesănătos din punct de vedere spiritual să scoţi în evidenţă subiectul desăvârşirii. Ei sugerează că a vorbi despre absenţa păcatului sau desăvârşire, este periculos din cauză că îi răpeşte slava lui Hristos şi lipseşte pe creştin de siguranţa mântuirii, până într-acolo încât venirea lui Isus este privită cu groază în loc să fie aşteptată cu bucurie.

Un student la unul dintre cursurile mele la Pacific Union College a scris un rezumat foarte clar privind această atitudine referitoare la desăvârşire. El a sugerat că desăvârşirea este imposibil de definit fără definirea păcatului, din moment ce desăvârşirea este absenţa păcatului. Deoarece ne naştem în păcat, problema noastră o constituie dorinţele incorecte pe care le-am moştenit, de unde rezultă că este imposibil ca noi să  facem altceva decât să păcătuim până la a doua venire a lui Hristos. Chiar şi un creştin pe deplin predat va avea gânduri incorecte sugerate de mediul  său, din cauza naturii sale păcătoase, şi aceasta înseamnă că el nu va fi desăvârşit. El a declarat că viaţa fără păcat a lui Hristos a fost produsă de natura Sa lipsită de păcat. Hristos nu este exemplul nostru deoarece El nu a pornit de la nivelul nostru şi, astfel, nu se poate aştepta ca noi să ajungem în final la nivelul Său. Concluzia materialului prezentat de acest student a  fost  că desăvârşirea va fi posibilă numai atunci când natura noastră păcătoasă este schimbată la a doua venire. Deoarece noi suntem păcătoşi prin natură, noi nu putem înceta să păcătuim în această viaţă.

Vedeţi cum deciziile luate referitor la natura păcatului şi natura lui Hristos vor afecta deciziile în toate domeniile neprihănirii prin credinţă? Dacă ideile pe care tocmai le-am rezumat sunt adevărate, atunci trebuie să redefinim mult din ceea ce am crezut şi învăţat timp de mulţi ani în Biserica  Adventistă  de Ziua a Şaptea. Dacă aceste idei nu sunt adevărate, atunci trebuie să ştim de ce nu sunt. Noi trebuie să analizăm din nou dovezile.

Definiţii

Este crucial să definim păcatul, absenţa păcatului şi desăvârşirea cât  mai atent posibil. Dacă semnificaţia principală a păcatului este „natură  păcătoasă”, atunci noi devenim păcătoşi când ne naştem în această lume.  Însă, dacă semnificaţia principală a păcatului este „caracter păcătos”, atunci noi devenim păcătoşi din cauza alegerilor pe care le facem după ce ajungem în stare să deosebim între bine şi rău. Dacă păcatul este natura noastră, atunci noi nu avem nici un control asupra acestui lucru şi suntem păcătoşi prin natură. Dacă păcatul este caracterul nostru, atunci noi avem control asupra alegerilor pe care le facem şi suntem păcătoşi prin alegere.

Mergând pe aceeaşi linie, dacă absenţa păcatului înseamnă o „natură fără păcat”, atunci aceasta este posibil numai la a doua venire a lui Hristos, deoarece noi păstrăm natura noastră păcătoasă până atunci. Însă, dacă  absenţa păcatului înseamnă un „caracter sfânt”, atunci aceasta este posibil oricând alegem să nu păcătuim. Modul în care definim păcatul este factorul determinant. Dacă ne referim la natură când folosim cuvântul păcat, atunci nu poate exista nicio absenţă a păcatului până la a doua  venire a lui Hristos. Dacă avem în vedere caracterul când folosim termenul păcat, atunci absenţa păcatului este posibilă înaintea celei de-a doua veniri a lui Hristos.

Având în vedere aceste definiţii, să analizăm acum cuvântul desăvârşire. Există cel puţin patru definiţii ale desăvârşirii care sunt relevante aici. Prima este desăvârşirea absolută. Uneori se spune că noi, ca fiinţe omeneşti, nu putem fi niciodată absolut desăvârşiţi. Aceasta este adevărat, căci desăvârşirea absolută Îl descrie pe Însuşi Dumnezeu. Nu există nicio altă desăvârşire absolută. Aşadar, desăvârşirea absolută nu este niciodată posibilă pentru fiinţele create—nu pentru fiinţele umane şi nu pentru îngeri. “Desăvârşirea angelică a eşuat în cer. Desăvârşirea omenească a eşuat în Eden” (OurHigh Calling, p. 45).

Când Lucifer a început să sugereze că Dumnezeu era nedrept, aproape jumătate din oastea îngerească l-a ascultat şi s-a gândit că poate el are dreptate (vezi Istoria mântuirii, p. 18). Apoi Dumnezeu a organizat un consiliu ceresc în care El a prezentat adevărul despre Isus Hristos, că El era pe deplin Dumnezeu, arătând astfel că acuzaţia lui Lucifer era nefondată  (vezi Patriarhi şi profeţi, p. 36). După acest consiliu, aproximativ o treime dintre îngeri au luat partea lui Lucifer şi au fost aruncaţi afară din cer (vezi Mărturii, vol. 3, p. 115).

Aceasta înseamnă că un număr semnificativ de îngeri care l-au ascultat pe Lucifer şi care s-au gândit că el ar putea avea dreptate, s-au răzgândit. Prin urmare, noi nu putem folosi termenul desăvârşire absolută pentru  a  descrie pe aceşti îngeri care s-au răzgândit în legătură cu Dumnezeu şi Lucifer. De fapt, până la cruce îngerii nu au fost pe deplin convinşi că  Dumnezeu avea dreptate şi Satana greşea. Până la acea dată unii dintre ei se pare că nu erau pe deplin convinşi că acuzaţiile lui Satana erau false. Numai atunci Satana a fost complet lipsit de afecţiunea lor. Compasiunea lor pentru el  a luat sfârşit la cruce (vezi Hristos, Lumina lumii, pp. 758-761). Cu siguranţă, deci, este corect să spunem că desăvârşirea absolută nu este un termen pe care să-l putem aplica atunci când discutăm despre neprihănirea prin credinţă, din moment ce ea nu se aplică nici măcar îngerilor, ci numai lui Dumnezeu.

Cea de-a doua definiţie a desăvârşirii este „desăvârşirea naturii”. Natura  noastră păcătoasă va fi îndepărtată numai la cea de-a doua venire  a  lui Hristos, după care nu vor mai exista porniri păcătoase dinăuntrul nostru. Astfel, desăvârşirea firii, care implică îndepărtarea ispitei din lăuntrul nostru, va avea loc doar la a doua venire a lui Hristos. Noi nu putem experimenta desăvârşirea firii noastre înainte de acest eveniment.

Totuşi, dacă definiţiile noastre în legătură cu păcatul şi neprihănirea se concentrează asupra caracterului, atunci vom putea discuta despre aspecte ale desăvârşirii care sunt posibil de atins chiar astăzi. Există cel puţin două aspecte ale caracterului care pot fi descrise de cuvintele „perfect”, „desăvârşit” ori „desăvârşire”. Primul aspect este predarea caracterului. Aceasta se întâmplă în momentul convertirii, când ne predăm vieţile complet lui Hristos. În acel moment suntem socotiţi desăvârşiţi în Hristos. Desăvârşirea noastră este completă la acel timp, dar, noi de abia începem umblarea noastră cu Hristos. Suntem total predaţi până la nivelul la care ne putem înţelege pe noi înşine şi voia lui Dumnezeu pentru noi. Dumnezeu va accepta predarea deplină a tot ceea ce ştim despre noi înşine la acel  moment. Astfel, predarea caracterului nostru este desăvârşită, pentru că este socotită desăvârşită de către Dumnezeu.

Dar mai există un alt concept pe care trebuie să-l examinăm — maturizarea caracterului. Dacă noi credem că păcatul se realizează în funcţie de alegerea pe care o facem, atunci trebuie să credem că putem alege şi să nu  păcătuim. Maturitatea caracterului este pur şi simplu strângerea roadelor în viaţa individuală. Noi devenim maturi în Hristos când nu mai alegem să păcătuim împotriva lui Dumnezeu; alegem să nu ne mai răzvrătim, şi această  alegere poate avea loc oricând. Dacă Hristos trăieşte în noi prin procesul îndreptăţirii şi sfinţirii, atunci, cu El la cârma vieţii noastre, noi nu  păcătuim  din cauză că Hristos nu păcătuieşte. Hristos nu face nimic din ceea ce nu este în armonie cu voinţa Sa. Când păcătuim, noi alegem controlul lui Satana. Noi alegem să-l lăsăm pe Satana să opereze în vieţile noastre.

Acest concept poate fi exprimat într-un fel foarte simplu şi clar. Hristos înăuntru — păcatul afară. Păcatul înăuntru — Hristos afară. Noi nu putem avea pe Hristos şi păcatul tronând pe tronul vieţii noastre în acelaşi timp. Hristos nu va accepta o inimă împărţită. Într-un caracter matur Hristos este în control deplin, ceea ce ne fereşte de a face alegeri răzvrătite. Noi nu alegem să ne răzvrătim împotriva lui Dumnezeu în gând, cuvânt ori faptă. Ceea ce facem este, de fapt, că ne concentrăm la ceea ce poate face Dumnezeu şi  nu  la ce putem face noi. Putem vorbi ore întregi despre limitările omului căzut, dar nu e oare mai bine să vorbim despre posibilităţile lui Dumnezeu? De ce să nu vorbim despre ce este posibil?

Referitor la definiţiile noastre, cele mai importante pentru studiul nostru sunt acele categorii pe care le putem controla. Dacă credem că păcatul apare în urma alegerii făcute de noi, atunci vom crede şi că putem alege să ascultăm. Putem alege să ne predăm şi de asemenea să alegem a creşte spre maturitate. Fiindcă Hristos ne asigură putere de a birui, toţi creştinii predaţi au posibilitatea de a avea un caracter nepătat. Astfel, desăvârşirea, definită cu  grijă, este o realitate. Ea nu este o imposibilitate. Trebuie să studiem domeniile asupra cărora putem exercita control în vieţile noastre.

Naşterea din nou aduce desăvârşirea în Hristos, care este îndestulătoare pentru mântuire. Noi suntem mântuiţi pe baza acelei predări. Problema este că întrerupem supunerea, predarea noastră faţă de  Hristos. Puterea Lui care locuieşte în noi nu se schimbă, doar supunerea  noastră faţă de El nu este constantă. Întreruperile pot şi trebuie să înceteze, pentru că trebuie să lăsăm pe Hristos să ne controleze pe deplin, tot timpul. Factorul variabil este constanţa supunerii noastre. Puterea lui Hristos este constantă, dar relaţia noastră oscilează uneori. Prin natura noastră vom fi păcătoşi până la venirea lui Hristos. Dar putem hotărî să nu alegem să lucrăm împotriva voinţei lui Dumnezeu.

De fapt noi putem avea un caracter nepătat într-o fire păcătoasă. De  aceea este de o importanţă vitală să înţelegem corect natura lui Hristos. Dacă Hristos a biruit pornirile naturii Sale păcătoase prin controlul Duhului Sfânt, atunci aceeaşi putere este valabilă şi pentru noi. Totuşi, dacă Hristos nu a avut natura noastră, atunci metoda este neclară. Este important să ne reamintim în acest punct că vina nu ne este imputată din  cauza naturii noastre, ci doar din cauza alegerilor făcute şi a caracterului pe care l-am dezvoltat.

Desăvârşirea în Biblie

În Iuda 24 ni se expune un adevăr foarte important în legătura cu ceea ce poate face Hristos. „Iar a Aceluia, care poate să vă păzească de orice cădere şi să vă facă să vă înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale”. Este Hristos în stare să ne păzească de la a cădea? Iuda, sub inspiraţie divină afirmă aceasta. Astfel, căderea nu este o realitate inevitabilă în vieţile noastre. Hristos poate să ne ferească de cădere. În Filipeni 4:13  găsim o altă afirmaţie la care trebuie să privim cu seriozitate. „Pot totul în Hristos care mă întăreşte”. Sunt toate lucrurile posibile deci prin Hristos? Este adevărat că biruinţa asupra păcatului este posibilă?

În 2 Petru 2:9 ni se spune: „Domnul ştie să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici”. Nu este necesar ca noi să cedăm ispitei, pentru că El poate să ne scape de ea. Noi nu ne putem elibera singuri din ispită dar Dumnezeu poate face aceasta. Dacă noi vom fi binevoitori, El va asigura o cale de scăpare. 1 Corinteni 10:13 adaugă: „Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci împreună cu ispita a pregătit şi mijlocul ca să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda”. Dumnezeu a promis că nu va permite să vină asupra noastră nicio ispită care să fie prea puternică pentru noi şi care să facă păcătuirea inevitabilă. Aceasta înseamnă că avem o cale de ieşire pusă la dispoziţie pentru fiecare ispită. Nu există nicio ispită care să ne facă să păcătuim în mod inevitabil. Dumnezeu a promis că dacă avem încredere în El, ne va arăta ieşirea din orice ispită.

În 1 Petru 2:21, 22 se spun următoarele: „Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi, şi v-a lăsat o pildă, să călcaţi pe urmele Lui. El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug”. Ştim că Hristos a trăit o viaţă fără păcat, dar uneori nu vrem să recunoaştem  faptul că El este de asemenea şi exemplul nostru, rugându-ne stăruitor să mergem pe urmele Sale. Bineînţeles, aceasta presupune faptul că Hristos a fost născut la fel cum am fost născuţi şi noi, simţind ispitele noastre şi experimentând dorinţele noastre. Dacă toate acestea au fost reale pentru El şi totuşi nu a păcătuit, atunci Isus poate fi un exemplu pentru noi.

1 Ioan 3:2-9 este un pasaj semnificativ referitor la poziţia noastră de după convertire. „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este. Oricine are nădejdea aceasta în El se curăţeşte, după cum El este curat. Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege. Şi ştiţi că El S-a arătat ca să ia păcatele; şi în El nu este păcat. Oricine rămâne în El nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte, nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut. Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele! Cine trăieşte în neprihănire este neprihănit, cum El Însuşi este neprihănit. Cine păcătuieşte, este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului. Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, pentru că este născut din Dumnezeu”. Dacă vom fi în Hristos, noi nu ne vom răzvrăti împotriva Lui, fiindcă păcatul este răzvrătire. Dacă vom rămâne în El, nu vom păcătui, pentru că Hristos nu păcătuieşte în noi.  Aici ne reîntoarcem la o afirmaţie făcută mai devreme referitor la faptul  că Hristos nu păcătuieşte. Deci, dacă noi rămânem în Hristos în mod constant, El nu va păcătui în noi. Astfel, nu ne vom răzvrăti în gând sau în faptă atâta timp cât vom rămâne în El.

Cât de minunată este afirmaţia făcută în Apocalipsa 3:21: „Celui ce va birui, Îi voi da să şadă pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie”. Modelul biruinţei este Isus Hristos, şi noi trebuie să biruim la fel cum a biruit El. Cu siguranţă că trebuie să depindem de puterea şi tăria Sa, dar adevărul este că noi vom birui la fel cum a biruit şi El. În 2 Corinteni 10:5 găsim o altă afirmaţie clasică: „Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos.”

Idealul lui Dumnezeu pentru noi este de a aduce fiecare gând spre a fi pus sub stăpânirea lui Hristos. Nu doar gânduri pozitive, ci chiar şi cele negative, aşa încât El să poată controla toate gândurile şi atitudinile noastre. Galateni 5:16 adaugă: „Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti”. Dacă Duhul Sfânt va deţine controlul, noi nu vom cădea pradă dorinţelor naturii noastre. Nu trebuie să eşuăm şi să cădem în mod constant, mereu şi mereu. Făgăduinţa Scripturii este că noi putem birui  şi  că putem câştiga biruinţe continue în bătălia împotriva cărnii.

Desăvârşirea în Spiritul Profetic

Ellen White vorbeşte în mod clar şi cu tărie despre subiectul creşterii spre maturitate. „Noi putem birui. Da, pe deplin şi în întregime. Isus a murit ca să facă posibilă o cale de scăpare, pentru ca noi să putem birui fiecare pornire rea,  fiecare păcat, fiecare ispită, ca până la urmă să ajungem să fim împreună cu El”. Mărturii, vol.1, p.144. Vă rog să observaţi că fiecare păcat trebuie să fie biruit. Trebuie să ne reamintim însă, pe măsură ce citim aceste afirmaţii, că nu biruim prin propria noastră putere, ci doar prin supunere sub puterea lui Dumnezeu, pe măsură ce Îi dăm voie lui Isus să locuiască în noi în mod constant. „Dacă vei sta sub steagul însângerat al Prinţului Emanuel, lucrând cu credincioşie în serviciul Lui, tu nu vei ceda niciodată  ispitei; pentru că Cel care stă lângă tine poate să te păzească de cădere”. Our High Calling, p.19. Ce afirmaţie minunată! Nu trebuie niciodată să cedăm la nicio ispită. De ce? Din cauza Celui care stă lângă noi şi care poate să ne păzească de cădere. Puterea lui Dumnezeu este mai mare decât puterea lui Satana. Dacă Îl vom păstra pe El pe tronul inimii noastre în mod constant, noi nu vom cădea niciodată.

„Nu există vreo scuză pentru păcătuire. Un caracter sfânt, o viaţă asemănătoare cu a lui Hristos, sunt accesibile oricărui copil al lui Dumnezeu, pocăit şi credincios”. Hristos, Lumina lumii, p.311. Să privim însă la contextul imediat al acestei afirmaţii. Ellen White vorbeşte despre idealul lui Dumnezeu pentru copiii Săi ca fiind mai înalt decât noi putem concepe, şi se referă la porunca lui Isus de a fi desăvârşiţi aşa cum şi Tatăl cel din ceruri este desăvârşit. Ea spune că această poruncă este o promisiune şi că Dumnezeu vrea ca noi să fim complet eliberaţi de puterea lui Satana.

„Puterea ispititorului nu trebuie socotită ca scuză pentru vreo faptă greşită.  Satana se bucură atunci când aude pe urmaşii lui Hristos scuzându-şi defectele de caracter. Scuzele acestea sunt ceea ce ne conduce pe noi să păcătuim”. În lumina acestor gânduri, Ellen White spune că nu există vreo scuză pentru păcat. Nu suntem noi oare în pericol să ne scuzăm când spunem: „Păcătuiesc în fiecare zi. Nu pot să mă abţin de la a  păcătui. Păcatul este în firea mea. Păcătuirea este inevitabilă”? Nu-l facem noi oare pe Satana să se bucure atunci când aducem scuze caracterelor  noastre deformate? Nu există vreo scuză pentru păcat. Avem cu siguranţă o scuză că am fost născuţi într-o lume păcătoasă şi am moştenit o fire păcătoasă, pentru că nu avem vreo şansă ori vreun control asupra acestui lucru, dar avem o şansă şi control asupra păcătuirii. La aceste lucruri se referă Ellen White atunci când vorbeşte despre desăvârşire şi lipsă de păcat.

Ellen White spune că dacă ne vom supune lui Dumnezeu aşa cum Hristos a făcut-o, vom putea poseda umanitatea Sa desăvârşită (vezi Hristos, Lumina lumii, p.664). „El nu a cedat ispitei nici măcar prin vreun gând. Tot aşa putem face şi noi”. Hristos, Lumina lumii, p.123. Este un concept uimitor faptul că nu este nevoie să cedăm la ispite nici măcar printr-un gând, dacă suntem controlaţi pe deplin de Isus. „Prin puterea şi sub îndrumarea Sa, bărbaţi şi femei pot trăi viaţa pe care Hristos a trăit-o în această lume. În conflictul lor cu Satana ei pot avea tot ajutorul pe care l-a avut şi El. Ei pot să fie mai mult decât biruitori prin El, care i-a iubit atât de mult încât S-a dat pe Sine Însuşi pentru ei”. Mărturii, vol.9, p.22. Am văzut deja faptul că Hristos nu a avut la dispoziţie nimic din ceea ce noi nu avem. Puterea I-a venit prin călăuzirea Duhului Sfânt în viaţa Sa şi noi putem avea  aceeaşi putere dacă ne supunem lui Dumnezeu aşa cum s-a supus El. (Mai multe detalii găsiţi în capitolul Cum a trăit Hristos?)

Hristos a venit pe acest pământ ca să ne arate că noi putem asculta de legea lui Dumnezeu dacă depindem de puterea divină aşa cum a depins şi El (vezi Review and Herald, 4 Iulie 1912). „Acea viaţă în voi va produce acelaşi caracter şi va manifesta acelaşi fel de lucrări, aşa cum a făcut şi în El. Astfel voi veţi fi în armonie cu fiecare precept al legii Sale”. Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p.78. Aceste afirmaţii arată clar că: (1) legea lui Dumnezeu poate fi ascultată şi (2) ascultarea este posibilă numai prin puterea dinamică a lui Dumnezeu pătrunzând şi controlând natura slabă şi păcătoasă pe care am moştenit-o.

Următoarea afirmaţie subliniază unul din scopurile întrupării. Hristos a venit cu firea noastră slabă, căzută, pentru a ne arăta că nu trebuie să ne descurajăm pentru că am moştenit o natură căzută. El a dovedit,  pentru încurajarea noastră, faptul că dacă umanitatea este controlată de divinitate păcatul nu mai are ce căuta în vieţile noastre. „Mântuitorul a luat asupra Sa infirmităţile umanităţii şi a trăit o viaţă fără păcat, pentru ca  oamenilor să nu le mai fie teamă că din cauza slăbiciunii firii omeneşti nu puteau birui. Hristos a venit ca să ne facă «părtaşi ai naturii divine», şi viaţa Sa declară că umanitatea, combinată cu divinitatea, nu comite păcat”. Divina vindecare, p.180. „Hristos a venit pe acest pământ şi a trăit o viaţă de ascultare desăvârşită, pentru ca bărbaţi şi femei, prin harul Său, să poată trăi de asemenea vieţi de ascultare desăvârşită. Acest lucru este necesar pentru mântuirea lor”. Review and Herald, 15 Martie 1906. Tot ce a făcut Hristos, incluzând ascultarea Sa  desăvârşită, este la îndemâna tuturor acelora care vor folosi aceeaşi metodă pe care a folosit-o şi El pentru a birui.

Ellen White afirmă în mod foarte explicit faptul că motivul căderilor şi păcatelor stă în propria noastră voinţă, şi nu atât în firea omenească slăbită pe care o posedăm (vezi Parabolele Domnului Hristos, p.31). „Prin planul mântuirii, Dumnezeu a asigurat mijloace pentru supunerea oricăror trăsături  păcătoase şi rezistarea la orice ispită, oricât de puternică”. Solii alese, vol.1, p.82. Este un concept întâlnit mereu în scrierile ei faptul că fiecare ispită poate să fie respinsă prin puterea lui Hristos. Dacă, într-adevăr, fiecare ispită este înlăturată de către voinţă, atunci rezultatul va fi inevitabil că noi nu vom mai păcătui.

Conceptul trăirii fără păcat este exact subiectul central al următoarelor trei afirmaţii. Puterea lui Hristos în noi este mai puternică decât orice ispită de a păcătui. „Nu te aşeza în scaunul confortabil al lui Satana, spunând că nu are nici un rost, că tu nu poţi să încetezi de a mai păcătui, că nu există în tine putere de a birui. Nu există putere în tine separat de Hristos, dar este privilegiul tău de a-L avea pe Hristos trăind în inima ta prin credinţă, şi El poate birui păcatul în tine, când cooperezi cu eforturile Sale”. Our High Calling, p.76. „Oricăruia care se predă pe deplin lui Dumnezeu i se dă privilegiul de a trăi fără păcat, în ascultare de legea cerului”. “Dumnezeu cere de la noi o ascultare desăvârşită”. Review and Herald, 27 Septembrie 1906. „Hristos a murit pentru a face posibil ca tu să încetezi de a mai păcătui, iar păcatul este călcarea legii”. Review and Herald, 28 August 1894.

Ellen White accentuează faptul că Dumnezeu cere desăvârşire morală. Noi nu trebuie niciodată să scădem standardul moral din cauza tendinţelor, moştenite sau cultivate, spre păcat. De fapt, nedesăvârşirea caracterului este păcat şi trebuie corectată. Pe măsură ce persoana se îndreaptă către un caracter desăvârşit, aceasta se manifestă în „desăvârşirea în acţiune”. Vezi Parabolele Domnului Hristos, p.330, 332. Unii au încercat să facă o linie de demarcaţie între relaţia cu Dumnezeu şi comportamentul lor pretinzând că cineva poate să aibă o relaţie vie cu Dumnezeu chiar dacă comportamentul său este greşit. Ar trebui să fie cât se poate de clar faptul că dacă motivaţiile şi dorinţele inimii vor fi în armonie cu voia lui Dumnezeu, şi acţiunile exterioare vor fi la fel.

Când scrie despre ultimele evenimente din istoria acestui pământ, Ellen White specifică foarte clar că poporul lui Dumnezeu va obţine biruinţa asupra păcatelor personale. „Dar înainte ca acel timp să vină (a doua venire) tot ce este nedesăvârşit în noi va fi fost văzut şi pus la o parte. Orice sentiment de invidie şi gelozie, de bănuieli rele şi orice plan egoist vor fi fost izgonite din viaţa noastră”. Solii alese, vol.3 p.427. Această declaraţie  demonstrează în concluzie că poporul lui Dumnezeu nu va păcătui până la a doua venire a lui Isus Hristos, aşa cum pretind unii. Chiar şi motivele şi sentimentele păcătoase vor fi biruite de puterea lui Hristos înainte de a doua venire.

Am ajuns acum la un principiu extrem de important în cadrul consideraţiilor noastre referitoare la subiectul desăvârşirii. De ce este importantă desăvârşirea? Ce dovedeşte ea? „Chipul lui Dumnezeu trebuie reprodus în om. În desăvârşirea de caracter a poporului Său este implicată onoarea lui Dumnezeu şi a lui Hristos”. Hristos, Lumina lumii, p.671. „Onoarea lui Hristos trebuie să fie deplină prin desăvârşirea de caracter a poporului Său ales”. Signs of the Times, 25 Noiembrie 1897. Scopul desăvârşirii caracterului nu este ca noi să putem fi mântuiţi. Mântuirea s-a realizat deja prin predarea caracterului în momentul îndreptăţirii. Desăvârşirea are de a face cu credibilitatea cuvântului lui Dumnezeu. El a spus că legea Sa este dreaptă şi că poate fi păzită. Satana a pus sub semnul întrebării această afirmaţie şi decizia finală referitor la această dispută încă nu s-a luat.

Poporul lui Dumnezeu din zilele din urmă va avea de jucat un rol important în justificarea credibilităţii cuvântului Său. De fapt, Dumnezeu Îşi va reabilita propriul nume, asigurând poporului Său puterea divină necesară de  a  asculta de legea Sa în mod desăvârşit. „Dacă a fost vreodată vreun popor în nevoie de mereu mai multă lumină cerească, acesta este poporul care, în aceste timpuri solemne, a fost chemat de Dumnezeu să fie depozitarul legii Sale sfinte şi să justifice caracterul Său înaintea lumii”. Mărturii, vol.5, p.746. „Cum poate fi lumea luminată, mântuită, prin vieţile urmaşilor lui Hristos?” „Poporul lui Dumnezeu trebuie să reflecte lumii razele strălucitoare ale slavei Sale”. „Dumnezeu S-a pronunţat în mod clar că aşteaptă ca noi să fim desăvârşiţi, şi pentru că El aşteaptă aceasta, ne-a asigurat împărtăşirea cu natura divină”. Review and Herald, 28 Ianuarie 1904. Astfel, caracterul desăvârşit dezvoltat de poporul lui Dumnezeu are o importanţă crucială în rezolvarea finală a marii lupte dintre Hristos şi Satana. De fapt, motivul de a insista asupra conceptului de desăvârşire în poporul lui Dumnezeu din timpul sfârşitului poate foarte bine să însumeze întreaga problemă. Dumnezeu pretinde că  o ascultare deplină este posibilă. Satana pretinde că o fire şi un caracter păcătos fac ascultarea imposibilă. Cine spune adevărul? Numai rămăşiţa poporului lui Dumnezeu poate să-l dovedească pe Satana ca fiind mincinos.

Va fi cu totul imposibil pentru oricare dintre noi să primim sigiliul lui Dumnezeu atâta timp cât vom avea defecte de caracter. Nu poate exista  nici  o pată ori stricăciune în templul sufletelor noastre (vezi Mărturii, vol.5, p.214). „Acum, în timp ce Marele nostru Preot face ispăşire pentru noi, ar trebui să căutăm să devenim desăvârşiţi în Hristos. Nici măcar printr-un gând nu a putut Mântuitorul nostru să fie adus în situaţia de a ceda puterii ispitei ... Satana nu a putut găsi în Fiul lui Dumnezeu nimic din ceea ce i-ar  fi dat câştig de cauză. Isus a păzit poruncile Tatălui Său, şi nu a existat în El vreun păcat care să poată fi folosit în avantajul lui Satana. Aceasta este starea în care va trebui să fie găsiţi aceia care vor sta în picioare în timpul de strâmtorare”. Tragedia veacurilor, p.623.

Un concept important în studiul nostru referitor la desăvârşire este că ea  nu rămâne niciodată la acelaşi nivel. Desăvârşirea nu este un platou. „Isus, ca om, a fost desăvârşit, şi totuşi El creştea în har ... Chiar şi cel mai desăvârşit creştin poate să crească continuu în cunoştinţa şi dragostea lui Dumnezeu.”

„Isus face lucrarea de rafinare şi purificare a poporului Său; iar atunci când chipul Său va fi reflectat în mod desăvârşit în ei, poporul Său este desăvârşit şi sfânt şi pregătit pentru glorificare. Creştinul are de făcut o lucrare mare. Noi suntem îndemnaţi să ne curăţim de orice murdărie a cărnii şi a duhului, desăvârşindu-ne sfinţenia în temere de Dumnezeu”. Mărturii, vol.1, p.330-340.

Desăvârşirea este o creştere. Chiar atunci când creştinul matur nu se mai răzvrăteşte împotriva lui Dumnezeu, vor fi încă multe de învăţat despre Dumnezeu şi despre sine însuşi. Dezvoltarea va fi un proces  continuu, chiar de-a lungul veşniciei. Când răzvrătirea este eliminată din viaţă şi el nu mai cedează momelilor Satanei, creşterea caracterului creştinului va fi fenomenală pe măsură ce el se maturizează în desăvârşire.

Uneori se pretinde că Ellen White n-ar fi spus niciodată că noi vom fi fără păcat înainte de a doua venire. Următoarele două afirmaţii sunt foarte  clare în legătură cu acest subiect. „Oricine ascultă de poruncile lui Dumnezeu prin credinţă, va ajunge la starea de nevinovăţie în care a trăit Adam înainte de căderea sa”. In Heavenly Places, p.146; de asemenea vezi  S.D.A. Bible Commentary, vol.6, p.1118. Această afirmaţie remarcabilă spune că noi vom ajunge la starea de nevinovăţie în care a trăit Adam înainte de cădere. În mod evident aceasta înseamnă că Ellen White foloseşte o definiţie a nevinovăţiei care are de a face cu caracterul. Ea vrea să spună că noi putem avea un caracter fără păcat, nu o natură nepătată.

„Hristos a asigurat totul pentru sfinţirea bisericii Sale. El a făcut totul pentru ca fiecare suflet să aibă atâta har şi putere încât să fie mai mult decât biruitor în lupta împotriva păcatului ... El a venit în această lume şi a trăit o viaţă fără de păcat, pentru ca în puterea Sa poporul Lui să poată avea de asemenea o viaţă fără păcat. El doreşte ca ei, punând în practică principiile adevărului, să arate lumii că harul lui Dumnezeu are putere de a sfinţi  inima”. Review and Herald, 1 Aprilie 1902. Observaţi că contextul acestei afirmaţii este sfinţirea şi bătălia continuă împotriva păcatului. În acest timp de pregătire dinaintea încheierii timpului de probă, în timpul procesului sfinţirii, noi putem trăi vieţi fără de păcat. Este evident că lui Ellen White nu îi este frică să spună că noi putem trăi vieţi lipsite de păcat, aşa cum a trăit şi Isus. Încă o dată, aceasta presupune că definiţia nevinovăţiei este un caracter fără păcat.

„Un singur lucru va rămâne neschimbat la cea de a doua venire a lui Hristos — caracterul. Trăsăturile noastre de caracter, dezvoltate în perioada acestui timp de probă, nu vor fi schimbate de înviere. Aceleaşi dispoziţii pe care le-am dezvoltat pe pământ le vom avea şi în cer. Din moment ce caracterul nu este schimbat la a doua venire a lui Hristos, este de o importanţă vitală ca transformarea caracterului să aibă loc în fiecare zi, acum.” The Adventist Home, p.16.

Nici un creştin sincer să nu se descurajeze din cauza acestor standarde înalte, pentru că noi avem făgăduinţa că orice aşteaptă Dumnezeu de la copiii Săi, El le va da, prin harul Său, şi posibilitatea s-o facă. „Mântuitorul nostru nu cere lucruri imposibile de la nici un suflet. El nu aşteaptă de la ucenicii Săi nimic pentru care să nu fie dispus să le dea har şi putere ca să-l împlinească. El nu le-ar cere să fie desăvârşiţi dacă El Însuşi nu ar porunci ca harul Său să fie dăruit acelora cărora El le conferă un privilegiu atât de înalt şi sfânt”. „Lucrarea ce o avem de făcut este de a ne strădui să  atingem în sfera noastră de acţiune desăvârşirea pe care Hristos a atins-o în fiecare fază a caracterului, în timpul vieţii Sale de pe pământ. El este exemplul nostru”. God’s Amazing Grace, p.230. Aici avem un sfat clar, şi anume că noi trebuie să depindem de Hristos ca El să ne facă desăvârşiţi. El este Cel care ne va desăvârşi. Noi nu putem să devenim desăvârşiţi prin puterea noastră proprie. Trebuie să privim la Hristos ca Exemplu al nostru şi să urmăm planul pe care El ni l-a pus în faţă.

Unii poate că s-au întrebat de ce se iroseşte astăzi timpul şi energia celor ce studiază Biblia în discuţii privitoare la natura lui Hristos. Sper că următoarele afirmaţii vor arăta importanţa acestui subiect. „Dumnezeu cere desăvârşire de caracter de la copiii Săi”. „Noi putem spune că este imposibil ca noi să ajungem la standardul lui Dumnezeu; dar când Hristos a venit ca Înlocuitorul şi Garantul nostru, El era o fiinţă umană ... Cu divinitatea învăluită de umanitate, El a trăit o viaţă de desăvârşită ascultare de legea lui Dumnezeu”. „Aşa cum Hristos a păzit legea în firea omenească, tot aşa vom putea face şi noi dacă ne vom ţine strâns de Cel Puternic pentru a primi putere”. Signs of the Times, 4 Martie 1897.

Vedeţi cât este de important să înţelegem natura pe care a avut-o Hristos şi metoda folosită de El pentru a asculta? „Nimeni nu trebuie să eşueze în a tinde, în sfera sa, către desăvârşirea creştină de caracter ... Dumnezeu ne cheamă să atingem standardul desăvârşirii şi ne pune în faţă exemplul caracterului lui Hristos. În umanitatea Sa, desăvârşită printr-o viaţă de continuă împotrivire faţă de rău, Mântuitorul ne-a arătat că prin cooperare cu divinitatea, fiinţele umane pot, în această viaţă, să atingă desăvârşirea de caracter. Aceasta este asigurarea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, că noi de asemenea putem ajunge la o biruinţă deplină”. Faptele apostolilor, p.531.

Dacă natura lui Hristos ar fi fost diferită de a noastră, ori dacă metoda folosită de El pentru a birui ar fi fost diferită de ceea ce putem folosi şi noi, cu siguranţă că ar părea că este dincolo de orice posibilitate ca noi să facem ceea ce a făcut El. Dar pentru că natura Sa a fost la fel cu natura noastră şi metoda Sa poate fi şi metoda noastră, avem speranţa unei biruinţe depline în vieţile noastre. El ne-a arătat cum să facem imposibilul posibil, prin puterea Sa şi încurajaţi de exemplul Său. „În viaţa şi caracterul Său,  Isus nu numai că descoperă caracterul lui Dumnezeu, dar şi posibilităţile omului”. Solii alese, vol.1, p.349. „El a venit ca să împlinească toată neprihănirea şi, ca reprezentant al umanităţii, să arate omului că el poate să facă aceeaşi lucrare, împlinind orice detaliu din cerinţele lui Dumnezeu...  Desăvârşirea de caracter poate fi atinsă de oricine se străduieşte s-o atingă”. Harul uimitor al lui Dumnezeu, p.141.

Ellen White a mustrat cu tărie pe cei care au negat posibilitatea trăirii unor vieţi desăvârşite. „Ni se cere o ascultare exactă, şi aceia care spun că nu este posibil să trăim o viaţă desăvârşită aruncă asupra lui  Dumnezeu vina de a fi nedrept şi neadevărat”. Manuscript 148, 1899. Motivele pentru care ea a insistat asupra necesităţii de a crede în posibilitatea desăvârşirii, erau două: în primul rând, din cauza pericolului psihologic ca fiecare să-şi scuze păcatele personale şi, în al doilea rând, nevoia de a păstra în minte, mai presus de orice, puterea lui Hristos de a da biruinţă asupra oricărui păcat şi a tuturor păcatelor. „A iubi şi a îndrăgi păcatul, înseamnă a iubi şi a îndrăgi pe autorul său, care este duşmanul de moarte al lui Hristos. Când (cei care se pretind a fi poporul lui Dumnezeu) scuză păcatul şi  perversitatea caracterului, ei prezintă lui Satana omagiu şi un loc în afecţiunile lor”. Our High Calling, p.321. „Acela care nu are destulă credinţă  în Hristos pentru a crede că El poate să-l păzească de la a păcătui, nu are credinţa care îi va asigura intrarea în împărăţia lui Dumnezeu”. Review and Herald, 10 Martie 1904.

Acestea sunt afirmaţii tipice lui Ellen White în legătură cu desăvârşirea şi cu nevinovăţia. Ea vorbeşte în mod constant despre biruinţă, afirmând că nu este nevoie ca noi să cedăm ispitei. Ea afirmă cu putere că noi putem, depinzând de puterea lui Hristos, să biruim aşa cum a biruit şi El. Isus ne-a arătat cum putem călca şi noi pe urmele paşilor Săi. Din nou şi din nou Ellen White spune că noi putem trăi vieţi de ascultare faţă  de Dumnezeu, şi, în acest context, ea foloseşte cu încredere expresii ca  lipsa de păcat.

Întrebarea pe care se pare că o pun mulţi astăzi este: a ajuns cineva vreodată la desăvârşire de caracter? Cine dintre noi este perfect? Ellen White răspunde: „Caracterul evlavios al acestui profet (Enoh) reprezintă starea de sfinţenie care trebuie atinsă de toţi cei care vor fi «răscumpăraţi de pe acest pământ» ... la a doua venire a lui Isus Hristos”. Patriarhi şi profeţi, p.88, 89. Ea descrie faptul că Enoh a găsit necesar să trăiască aşa într-un timp în care poluarea morală murdărea totul în jurul lui, dar mintea sa era îndreptată către Dumnezeu şi lucrurile cereşti. Faţa sa era  luminată de lumina care străluceşte pe faţa lui Isus. Atmosfera pe care o respira era pătată de păcat şi corupţie, totuşi el a trăit o viaţă de sfinţenie şi a fost neatins de păcatele care păreau că domină totul în acea epocă. Vezi Mărturii, vol.2, p.122. Se pare că Enoh a ales să nu păcătuiască. El a ales să îşi pună viaţa în armonie cu viaţa lui Hristos într-un timp când lucrurile păreau să fie mai rele ca oricând în istoria acestei lumi.

„Câţiva, puţini, din fiecare generaţie de la Adam încoace, s-au împotrivit oricărui şiretlic al Satanei şi s-au evidenţiat ca nişte reprezentanţi nobili a ceea ce a fost lăsat în puterea omului să facă şi să fie ...  Enoh şi Ilie sunt buni reprezentanţi a ceea ce rasa umană ar fi putut să fie prin credinţa în Isus Hristos, dacă ar fi ales aceasta. Satana a fost foarte tulburat din cauza acestor oameni nobili şi sfinţi care au stat nepătaţi în mijlocul poluării morale care îi înconjura, dobândind caractere neprihănite, desăvârşite şi fiind socotiţi vrednici de a fi luaţi la cer. Remarcându-se prin putere morală şi înaltă nobleţe, şi biruind ispitele lui Satana, acesta nu a putut să-i supună morţii. Satana a triumfat când a putut să-l biruiască pe Moise cu ispitele sale, şi când a putut să-i păteze caracterul său ilustru şi să-l ducă  la păcat prin faptul că şi-a asumat, în faţa poporului, gloria care i-ar fi  fost cuvenită doar lui Dumnezeu”. Review and Herald, 3 Martie 1894.

Se pare că era ceva deosebit cu caracterele dezvoltate de Enoh şi Ilie înainte de înălţarea lor la cer. Ei au ales să se împotrivească păcatului prin puterea lui Dumnezeu. Apoi mai găsim şi această afirmaţie minunată: „Există Enohi chiar în zilele noastre”. Parabolele Domnului Hristos, p.332. Deci, a atins cineva acest fel de desăvârşire de caracter? Răspunsul pare evident.

Putem pretinde că suntem desăvârşiţi?

Răspunsul lui Ellen White la această întrebare este de asemenea foarte clar. „Cu cât vei veni mai aproape de Isus, cu atât te vei vedea mai greşit în proprii tăi ochi; pentru că vederea ta va fi mai clară, iar nedesăvârşirile tale vor fi văzute în contrast clar şi distinct cu natura Sa desăvârşită. Aceasta este dovada că amăgirile lui Satana şi-au pierdut puterea”. Calea către Hristos, p.64, 65. Cu cât vieţile noastre ajung mai mult în armonie cu Isus, cu atât mai puţine lucruri bune vom vedea în noi înşine. Cu cât vom ajunge mai aproape de idealul Său, cu atât ne vom simţi mai nevrednici. „Cu cât vom veni mai aproape de Isus, cu cât vom discerne mai clar curăţia caracterului Său, cu atât mai clar vom vedea păcătoşenia nemaipomenită a păcatului, şi cu atât mai puţin vom simţi nevoia de a ne înălţa pe noi înşine”. Faptele apostolilor, p.561.

Deci, vom putea noi pretinde că suntem desăvârşiţi ori fără vină? „Aceia care caută într-adevăr să atingă desăvârşirea caracterului creştin nu-şi vor îngădui niciodată să gândească că ei sunt fără de păcat”. The Sanctified Life, p.7. „Noi nu ne vom lăuda cu sfinţenia noastră ... Nu putem spune, «sunt fără de păcat», până când corpul acesta corupt va fi schimbat şi modelat după cel al lui Hristos”. Signs of Times, 3 Martie 1888. „Când conflictul vieţii va fi sfârşit, ... când sfinţii lui Dumnezeu vor fi glorificaţi, atunci şi numai atunci vom putea pretinde cu siguranţă că suntem salvaţi şi fără de păcat”. Idem, 16 Mai 1895.

Aceste pasaje se referă la pretenţia de a fi nevinovaţi, la gândul din minţile noastre că noi suntem fără păcat. Observaţi că ultima afirmaţie a spus că numai atunci când vom fi glorificaţi vom putea să pretindem că suntem salvaţi şi fără păcat. Suntem noi chiar acum în starea de mântuiţi, stare în care am rămâne în cazul în care am muri? Eu cred în asigurarea Bibliei care  ne spune că putem fi încrezători că suntem mântuiţi în Hristos chiar acum. Însă Ellen White ne avertizează că n-ar fi bine să susţinem că suntem mântuiţi, decât după glorificare. Deci, este o deosebire între a fi mântuit şi a pretinde că eşti mântuit.

Dacă acest lucru este adevărat, atunci ce diferenţă este între a fi nevinovat, fără păcat, şi a pretinde că eşti nevinovat? „Niciunul dintre cei care pretind că sunt sfinţi nu sunt cu adevărat sfinţi. Aceia care sunt înscrişi ca sfinţi în cărţile din ceruri nu sunt conştienţi de aceasta, şi sunt ultimii care să se laude cu bunătatea lor”. The Faith I Live By, p.140. Avem aici dovada că aceia pe care Dumnezeu îi numeşte sfinţi nu vor pretinde niciodată a fi sfinţi, arătând astfel că poate exista o diferenţă între a fi nepătat şi a pretinde aceasta.

Am putea pretinde vreodată că suntem fără păcat? Această pretenţie nu va aparţine niciodată unora care vor fi în cea mai bună armonie cu Dumnezeu, pentru că cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât mai mică va fi nevoia de a pretinde ceva pentru noi înşine. Vom simţi nevoia de a aduce totul la piciorul crucii: slava noastră, mândria  noastră şi orice altă realizare. Este foarte posibil să existe, chiar în zilele noastre, unii care să fie într-o aşa armonie cu Dumnezeu încât să nu se răzvrătească împotriva Lui în gând, cuvânt ori faptă. Dar ei vor fi ultimii care să pretindă a fi în acea stare.

Încheierea timpului de probă

Dacă noi credem într-adevăr că există o încheiere a timpului de probă şi că Dumnezeu va demonstra ceva cu totul deosebit după acel timp, atunci  se pare că trebuie să credem în maturizarea deplină a caracterului, care înseamnă a trăi fără să cedăm dorinţelor păcătoase. După încheierea timpului de probă, „nu va mai fi un Mare Preot care să aducă în faţa tronului lui Dumnezeu jertfele, mărturisirile sau rugăciunile lor”. Scrieri timpurii, p.48. „Am văzut de asemenea că mulţi nu-şi dau seama cum ar trebui să fie pentru a putea sta în faţa lui Dumnezeu fără un Mare Preot în Sanctuar în timpul perioadei de încercare. Cei care primesc sigiliul Dumnezeului Celui Viu şi sunt protejaţi în timpul de probă trebuie să reflecte pe deplin chipul lui Hristos”. „Nu va mai fi atunci timp de a mai realiza acest lucru şi nu va mai exista Mijlocitor care să pledeze cazul lor în faţa Tatălui”. Idem, p.71. „Aceia care vor trăi pe pământ atunci când Hristos va termina lucrarea de mijlocire, vor trebui să stea fără Mijlocitor în faţa unui Dumnezeu sfânt. Hainele lor trebuie să fie fără pată, caracterele lor trebuie să fie curăţite de păcat prin stropirea cu sângele Mielului. Prin harul lui Dumnezeu şi efortul lor susţinut ei trebuie să ajungă a fi biruitori în bătălia împotriva răului”. Tragedia veacurilor, p.425.

După încheierea timpului de probă va fi o schimbare în cer prin faptul că Isus nu va mai avea de făcut lucrarea Sa preoţească. Nu va mai fi nici  un Intermediar ori Mijlocitor care să pledeze cazurile păcătoşilor în faţa  tronului lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că puterea lui Isus dată  poporului Său va fi retrasă de pe pământ. Dar lucrarea preoţească a iertării se va sfârşi la încheierea timpului de probă. „În acel timp înfricoşător cel neprihănit va trebui să trăiască fără Mijlocitor în faţa unui Dumnezeu sfânt”. Idem, p.614. “După încheierea lucrării de mijlocire a lui Isus, cei sfinţi  trăiau fără mijlocitor în faţa unui Dumnezeu sfânt”. Istoria mântuirii, p.403. Sfârşitul lucrării de mijlocire a lui Hristos înseamnă că după încheierea timpului de probă nu va mai fi iertare pentru păcat. Dacă lucrarea de iertare a păcatelor va fi încetat, atunci pare imperativ să nu mai existe păcătuire după încheierea timpului de har din partea celor ce vor fi sigilaţi. Noi putem fi iertaţi doar dacă Isus mijloceşte pentru noi şi ne iartă păcatele.

Cred că motivul cel mai însemnat pentru o mică întârziere înainte de venirea lui Hristos, în timpul căreia nu va mai fi nici un mijlocitor, este pentru a arăta în faţa întregului univers care priveşte cu interes, realitatea puterii depline a lui Dumnezeu asupra păcatului în vieţile acelora care şi-au unit voinţa deplin şi pentru totdeauna, cu a Sa. Unii dintre aceia care mai înainte au trădat încrederea sfântă, fiind de acord cu Satana în acuzaţia sa că este imposibil să  asculţi de legea lui Dumnezeu, vor demonstra până la urmă că într-adevăr, nu există nicio scuză pentru păcat. Încheierea timpului de probă va  juca  un rol important în demonstraţia finală pe care o va face Dumnezeu  în faţa universului Său: şi anume faptul că într-adevăr, este cu putinţă ca omul căzut să asculte de legea lui Dumnezeu, care este dreaptă, bună şi sfântă.

Dacă vom lua în serios avertismentele biblice cu privire la biruinţă, la realitatea încheierii timpului de probă şi provocarea care stă în faţa celor 144.000, atunci va trebui să luăm în serios şi adevărul trăirii fără de păcat. Totuşi, trebuie să ne amintim că atunci când vorbim despre desăvârşire să ne referim la aceasta ca la o ţintă — la rezultatul final. Atenţia noastră trebuie îndreptată asupra îndreptăţirii şi sfinţirii, pentru că aceasta este metoda dobândirii mântuirii. Isus ne iartă păcatele. El vine în vieţile noastre cu putere şi biruinţă. Pe măsură ce ne concentrăm atenţia la îndreptăţire şi sfinţire, rezultatul şi ţinta noastră vor urma în mod natural. A-L lăsa pe Dumnezeu să-şi facă lucrarea în inimile noastre va fi un rezultat natural. Aşa cum atletul  care aleargă la cursă se concentrează la următorii câţiva metri, în timp ce-şi aminteşte de linia de la sfârşitul cursei, tot aşa şi creştinul se concentrează la legătura sa cu Hristos astăzi, în timp ce-şi aduce aminte de ţinta de la  sfârşitul alergării.

Concluzie cu privire la desăvârşirea biblică

Mai întâi, trebuie să ştim foarte clar ceea ce nu este desăvârşirea. Ca să  înţelegem ce este desăvârşirea, trebuie să lăsăm cu totul la o parte acele concepţii care sunt opuse doctrinei biblice referitoare la desăvârşire. Cred că cele mai multe obiecţii aduse doctrinei desăvârşirii sunt bazate pe păreri greşite despre ce este ea. Desăvârşirea nu este niciodată absolută, nici acum şi nici după venirea lui Hristos. Desăvârşirea nu va însemna vreodată egalitate cu Hristos. Desăvârşirea nu înseamnă lipsa de slăbiciuni ori a fi eliberaţi de ispite. Desăvârşirea nu înseamnă eliberarea din boală ori absenţa de greşeli mentale sau fizice. Nimeni dintre cei desăvârşiţi nu se va simţi vreodată desăvârşit.

Termenul de perfecţionism are un înţeles negativ în mintea multora. La drept vorbind, nu ar trebui să fie nimic negativ în legătură cu acest cuvânt, pentru că el descrie pur şi simplu credinţă în desăvârşire. Dar în mintea  multora, perfecţionismul reprezintă o vedere extremă şi distorsionată a  desăvârşirii. Perfecţionismul, în sensul său negativ, accentuează un punct absolut care nu se poate depăşi. Această credinţă de fapt vine mai degrabă  din filozofia greacă decât din Biblie. Acest perfecţionism distorsionat pune accentul pe o calitate din om care poate exista independent de prezenţa lui Hristos în el.

Noi nu dorim să avem nimic de a face cu perfecţionismul extremist pentru că este un legalism egocentric care plasează din nou eul pe tronul inimii şi-I răpeşte lui Isus controlul asupra vieţii. Acest concept încearcă să forţeze ascultarea, aşa încât omul devine ascultător prin eforturi proprii. Acest perfecţionism distorsionat este foarte periculos, dar tot aşa este şi doctrina  nedesăvârşirii, care permite ca păcătoşenia şi neajutorarea omului să umbrească ceea ce a zis Dumnezeu că va face pentru  păcătoşii pocăiţi prin prezenţa  Duhului Sfânt  care ne împuterniceşte. A te îndoi că desăvârşirea este o ţintă realistă înseamnă a te îndoi de puterea vie de a  împlini ceea ce a făgăduit Dumnezeu. Nedesăvârşirea nu Îl înţelege pe Isus  ca fiind Înlocuitorul deplin şi Exemplul omului, care a demonstrat că legea dragostei lui Dumnezeu poate fi ţinută şi că omul poate să fie într-adevăr biruitor aici şi acum. Cred că doctrina biblică a desăvârşirii este diferită  atât  de extrema perfecţionismului cât şi de cea a nedesăvârşirii.

După ce ne-am ocupat de ceea ce nu reprezintă desăvârşirea, cred  că este necesar să spunem şi ceea ce este ea. Desăvârşirea înseamnă a  fi într-o relaţie atât de strânsă cu Hristos încât individul încetează să mai  răspundă la tendinţele interne sau externe de a mai păcătui. Desăvârşirea  înseamnă  coopera re deplină cu Hristos. Desăvârşirea înseamnă o continuă moarte faţă de eu şi o renunţare la voinţa şi înclinaţiile noastre independente. Desăvârşirea este o înfrângere totală a egoismului şi mândriei. Ea este o contopire a voinţei omului cu voinţa lui Hristos aşa încât Duhul Sfânt este în control deplin şi final. Desăvârşirea este o exercitare neîntreruptă a credinţei care păstrează sufletul curat de orice pată de păcat ori necredincioşie faţă de Dumnezeu. Desăvârşirea se referă la  stilul de viaţă dinamic şi în creştere al persoanei care reflectă viaţa lui Isus, aşa încât nu mai cedează la dorinţe răzvrătite şi păcătoase.  Desăvârşirea este asemănare cu Hristos, combinând relaţia cu Dumnezeu aşa cum a avut-o Isus, cu calităţile de caracter pe care le-a manifestat El. Desăvârşirea este trăirea unei vieţi mature în Duhul, plină de roadele Duhului şi, astfel, fără păcat. Dacă desăvârşirea va fi corect înţeleasă, o vom vedea ca fiind maturitate de caracter, care înseamnă că noi vom trăi în armonie cu voinţa lui Hristos. El va trăi în noi, şi această locuire a lui Hristos în noi va  împiedica dorinţele rele şi păcătoase de a ne controla. Hristos va controla ceea ce nu vom putea controla noi singuri.

Deşi această doctrină pare să fie clară în Noul Testament şi în scrierile lui Ellen White, există printre noi gândul că probabil Dumnezeu nu aşteaptă ca poporul Său să nu mai păcătuiască înainte de glorificare. Poate că această interpretare greşită a ceea ce Dumnezeu încearcă să spună poporului Său nu este voită, şi poate nici nu este făcută în mod conştient. Această  eroare începe cu înţelegerea greşită a ceea ce este păcatul şi felul cum a  trăit Hristos ca om, şi este continuată şi în înţelegerea greşită a neprihănirii prin credinţă. Vedeţi, dacă Isus a fost doar Înlocuitorul omului şi nu şi Exemplul său, atunci sarcina de a face ceea ce a făcut El, este incomparabil redusă. „El (Satana) caută în mod constant să amăgească pe urmaşii lui Hristos cu sofismele sale fatale, sugerând că este imposibil ca ei  să ajungă a fi biruitori”. Tragedia veacurilor, p.489.

Înţeleasă aşa cum trebuie, neprihănirea prin credinţa în puterea lui Dumnezeu de a păzi pe om de la cădere este o forţă irezistibilă, dinamică şi pozitivă în viaţa unei persoane. Cunoscându-şi bine propriile slăbiciuni când este separat de puterea lui Dumnezeu, credinciosul vede acum ce se poate înfăptui în viaţa sa, şi îşi găseşte cea mai mare plăcere în a trăi o viaţă de biruinţă. Astfel mesajul Bibliei devine cât se poate de simplu. „Isus a reuşit şi, prin dependenţă de Dumnezeu, şi eu pot să reuşesc. Pot să trăiesc aşa cum a trăit El, prin credinţă în Tatăl meu ceresc”. Având această  experienţă noi vom trăi fără să avem vreun gând de răzvrătire în vreun aspect al vieţii noastre. Noi vom fi atins desăvârşirea de caracter într-o natură căzută care este încă în stare să păcătuiască şi ca atare nu vom mai face incursiuni ocazionale pe tărâmul îngăduinţei de sine. Vom spune întotdeauna  nu, aşa cum şi Isus a spus, tuturor ispitelor. Pentru a reduce la tăcere şi ultima întrebare care mai stăruie referitor la faptul că Isus a fost fără păcat fiindcă a fost Dumnezeu, ultima generaţie va dovedi deasupra oricărei umbre de îndoială că bărbaţi şi femei cu firi păcătoase pot să trăiască fără să păcătuiască. Această demonstraţie finală va contribui la îndreptăţirea  caracterului lui Dumnezeu, a guvernării Sale, a dreptăţii şi harului Său — iar marea luptă va fi foarte aproape de încheierea ei.

Putem accepta această provocare? „Hristos a luat chip de om şi a suportat toată ura lumii pentru ca să arate bărbaţilor şi femeilor că ei pot să trăiască fără păcat, că cuvintele lor, faptele lor şi inimile lor pot fi sfinţite de Dumnezeu. Noi putem fi creştini desăvârşiţi dacă vom manifesta această putere în vieţile noastre”. The Upward Look, p.303; (sublinierile aparţin autorului). Dumnezeu a făgăduit că ne poate da biruinţă asupra oricărui păcat. În virtutea acestei făgăduinţe, desăvârşirea biblică nu ar trebui să fie niciodată un subiect descurajant; mai degrabă ea ar trebui să constituie perspectiva cea mai glorioasă pusă vreodată în faţa poporului lui Dumnezeu. Dumnezeu este într-adevăr în stare să ne păzească de orice cădere.