Ce este păcatul?
Copiază link

Ce este păcatul?

Neprihănirea prin credinţă este probabil cel mai important subiect biblic şi stă la baza oricărei discuţii referitoare la modul în care suntem mântuiţi. Dar ce este neprihănirea prin credinţă şi ce legătură are ea cu evanghelia? În cadrul bisericii Adventiştilor de Ziua a Şaptea există multe controverse în legătură cu aceste întrebări. Este foarte semnificativ faptul că în cadrul dezbaterii acestor probleme suntem aduşi înapoi la un subiect care pare să fie la baza tuturor celorlalte subiecte — şi anume definiţia păcatului.

Ce este păcatul? De ce ne preocupă un subiect care pare a fi atât de negativ? Pur şi simplu deoarece concluziile referitoare la neprihănirea prin credinţă depind de definiţia pe care o dăm păcatului. De ce este vinovat omul? De ce îl condamnă Dumnezeu pe om? De ce zice Dumnezeu că omul trebuie să piară în focul iadului? Ceea ce vom alege să credem că este păcatul va afecta orice altă hotărâre referitoare la îndreptăţirea prin credinţă.

Poate că ar fi bine să examinăm din nou ipotezele noastre şi să hotărâm pentru noi înşine ce vrem să spunem cu adevărat când folosim cuvântul păcat. Noi toţi ştim că am păcătuit, dar în ce fel? Aşa după cum am spus mai înainte, când mergem la doctor el trebuie mai întâi să descopere ce este în neregulă şi apoi să dea reţeta potrivită. Tot aşa, şi noi trebuie să ştim cu exactitate ce este în neregulă în vieţile noastre înainte ca Isus să ne poată mântui din toate problemele noastre — din păcat. Trebuie să cunoaştem natura bolii de care vom fi trataţi.

Aşadar, să privim din nou la păcatul care a provocat toate necazurile din lume. Ştim că Adam a ales în mod voluntar să păcătuiască. Ştim că el a devenit vinovat din cauza alegerii sale. Care este situaţia cu noi? Suntem noi vinovaţi din cauza păcatului lui Adam, pentru că am fost născuţi ca urmaşi ai lui? Ori suntem vinovaţi pentru că am ales să repetăm păcatul lui?

Astfel ajungem înapoi la problema naturii păcatului. Ce trebuie să ierte şi să vindece evanghelia? Problema de bază care trebuie rezolvată este următoarea: care este natura păcatului pentru care o persoană este socotită vinovată, atât de vinovată încât, dacă Dumnezeu nu o va ierta, va pieri în flăcările iadului? Care este natura acelui păcat?

Păcatul ca natură

Trebuie să începem cu o definiţie precisă. De-a lungul secolelor au fost create multe definiţii ale păcatului.

Un anumit grup consideră că vina noastră este rezultatul inevitabil al păcatului originar. Potrivit cu această gândire, păcatul originar nu înseamnă alegerea voită a lui Adam de a păcătui, ci starea în care noi ne naştem din cauza păcatului lui Adam. Ca urmare, din cauza păcatului său, noi ne naştem păcătoşi. Deşi termenul de păcat originar a fost folosit de mulţi teologi, poate ar fi bine să ne distanţăm de el şi să discutăm despre ceea ce se ascunde în spatele termenului. Uneori termenii teologici mai mult încurcă decât să clarifice. Ce semnificaţie are acest termen într-adevăr?

Păcatul originar se poate defini în mai multe feluri. Unii consideră că noi suntem păcătoşi fiindcă am moştenit păcatul de la Adam. Alţii spun că  suntem păcătoşi, nu pentru că moştenim vina, ci pentru că suntem fiii şi fiicele lui Adam şi astfel suntem socotiţi vinovaţi din cauza naşterii noastre într-o rasă căzută. Astfel vina lui Adam ne este atribuită.

Altă variantă susţine că suntem vinovaţi nu pentru că am moştenit păcatul, nici din cauza vinei care ni s-ar atribui, ci pentru că ne-am născut separaţi de Dumnezeu. Ne-am născut înstrăinaţi de Dumnezeu şi în această înstrăinare constă vina noastră. Unii susţin chiar că noi n-am fi vinovaţi în mod personal, ci suntem condamnaţi ca parte a unei rase decăzute.

Ideea comună tuturor acestor vederi este că suntem vinovaţi ori condamnaţi pentru că ne-am născut în familia umană. Deci, indiferent de felul în care se exprimă toate aceste vederi diferite, un lucru este clar, şi anume că vina sau condamnarea este moştenită odată cu natura noastră. Vina constă în firea noastră decăzută.

Pe lângă acestea se mai spune că noi avem două feluri de păcat în vieţile noastre: (1) suntem vinovaţi prin naşterea în rasa umană căzută şi (2) mai suntem vinovaţi din cauza propriilor noastre păcate, a alegerilor noastre, a  propriilor noastre acte de răzvrătire. Ambele aspecte sunt păcat. Aşa că, deşi există două aspecte ale păcatului, şi anume naşterea noastră într-o rasă căzută precum şi alegerile noastre răzvrătite, noi suntem deja condamnaţi din cauza naşterii noastre, înainte de a putea alege. Aceasta este definiţia de bază a păcatului originar. Noi suntem vinovaţi, condamnaţi din momentul în care ne-am născut, din cauza păcatului lui Adam. Implicaţiile acestui crez sunt exprimate în următoarele declaraţii. „Se spune că păcatul există în fiinţa noastră înainte de a fi conştienţi de el.” „Există vină în dorinţe rele, chiar şi atunci când ne împotrivim lor prin puterea voinţei.” „Păcatul este natura  noastră moştenită împreună cu toate urmările sale.”

Deci, potrivit cu această definiţie, păcatul există în noi înainte de a putea alege ori înainte de a exista orice cunoştinţă despre păcat. Păcatul există în noi înainte de a putea înţelege ori a fi în stare să luăm vreo hotărâre în legătură  cu ce este bine sau rău. Păcatul este în noi din cauza faptului că ne-am născut într-o lume căzută.

John Calvin, unul dintre cei mai mari teologi, a spus următoarele în legătură cu păcatul şi vina. „Toţi ... vin în lume pătaţi de contaminarea păcatului. ... În ochii lui Dumnezeu noi suntem pângăriţi şi murdari. ... Stricăciunea părinţilor este transmisă copiilor lor. ... Toţi sunt corupţi de la început. ... vina este în însăşi natura noastră.” Calvin spune că pervertirea şi stricăciunea ereditară a firii noastre este numită păcat de către Pavel. „Chiar şi pruncii suferă aducându-şi condamnarea din pântecele mamei lor ... din cauza propriei lor nedesăvârşiri.” Şi bineînţeles că aceasta este o urâciune în ochii lui Dumnezeu, pentru că El nu condamnă pe cineva fără să fie vinovat. „Omul în întregime ... este atât de inundat ... nicio parte nu rămâne neatinsă de păcat şi de aceea, tot ce vine de la el este considerat ca păcat ... Oamenii sunt născuţi vicioşi ... noi toţi suntem păcătoşi prin natura noastră.” — John Calvin, Institutes of the Christian Religion, vol.2, cap.1, #5, 6, 7, 8, 9, 10, 27; sublinierile aparţin autorului.

Vedeţi de ce, cu o astfel de înţelegere a păcatului, biserica Romano-Catolică, Martin Luther şi John Calvin consideră necesar botezul copiilor. Dacă cineva este vinovat prin natura sa, este foarte important să fie botezat imediat după naştere, ca să i se spele păcatele, şi să fie curăţit de vina naşterii sale. Botezul copilului este foarte important pentru aceia care cred în păcatul originar. Astfel, Martin Luther şi John Calvin au susţinut cu tărie necesitatea sa. Cât mai curând după naştere, copiii trebuie botezaţi şi curăţiţi de păcatul care este moştenit în ei. Atât Calvin cât şi Luther au fost de acord cu aceasta, şi au acceptat doctrina păcatului originar aşa cum a înţeles-o sfântul Augustin.

Luther şi Calvin au crezut de asemenea în doctrina predestinării primită tot de la Augustin. Augustin a crezut că Dumnezeu a predestinat pe toţi oamenii să fie ori salvaţi, ori pierduţi. Martin Luther şi John Calvin au urmat în aceeaşi direcţie şi au fondat doctrina neprihănirii prin credinţă pe premiza predestinării. Doctrina păcatului originar se potriveşte din punct de vedere logic cu doctrina predestinării.

Mai există un alt aspect al credinţei că păcatul este de natură moştenită. Când Adam a păcătuit, el a pierdut capacitatea de a nu păcătui, şi tot ceea ce i-a mai rămas a fost să păcătuiască. Toate deciziile lui Adam erau de natură păcătoasă. Astfel Adam, după păcatul său, a fost în stare doar să păcătuiască, iar noi ca membri ai rasei umane căzute suntem în aceeaşi stare. De fapt, singurul lucru pe care îl putem face este să păcătuim, iar Dumnezeu nu are altceva de făcut decât să ne ierte păcatele.

Ce aş dori să spun este că această doctrină poate fi exprimată într-o mulţime de feluri. Însă conceptul de bază pe care îl găsim în toate aceste definiţii este faptul că noi suntem născuţi ca păcătoşi. Suntem născuţi vinovaţi sau condamnaţi, pentru că facem parte din familia lui Adam.

Poate ar fi bine să amintim în trecere reacţia lui Emil Brunner la această doctrină. „Astfel, doctrina eclesiastică ce se bazează în întregime pe ideea căderii lui Adam, şi transferarea păcatului său generaţiilor următoare, este urmată de o metodă care nu este în nici un caz biblică. Chiar şi pasajul din Romani 5:12 care pare să fie o excepţie şi care a fost privit ca fiind locus classicus al teologiei creştine încă din timpul lui Augustin, nu poate fi privit ca susţinând vederea lui Augustin, care a fost urmată de generaţiile următoare. Pentru că aici Pavel nu încearcă să explice ce este păcatul; într-adevăr, nu este nimic în Romani 5 care să descrie natura păcatului.” „Teoria păcatului originar care a fost teoria standard a doctrinei creştine despre om, din timpul lui Augustin, este complet străină de Biblie.” „În primul rând păcatul trebuie înţeles ca un act, şi anume ca o «cădere», ca o separare activă de un punct de origine divin, ca o depărtare activă de la rânduiala divină... Păcatul este un act, o acţiune — şi acesta este primul lucru care ar trebui spus despre păcat. Numai în al doilea rând putem spune: acest act este întotdeauna, şi în acelaşi timp, o stare, o existenţă în acţiune, o stare în care nu putem face altfel, o stare de sclavie.” — Emil Brunner, The Christian Doctrine of Creation and Redemption, pag. 98, 99, 103, 109.

Aş dori să sugerez că presupusele dovezi care ar susţine doctrina păcatului originar, oricare ar fi felul de explicare, fie prin moştenire, fie prin atribuire ori prin separare, nu constituie o învăţătură biblică clară, aşa cum cred unii. Există cel puţin încă un alt fel de a înţelege textele folosite să sprijine acest punct de vedere referitor la păcatul originar. (Vezi Anexa 2 –  Sunt toţi oamenii condamnaţi la naștere?, articol scris de Dennis Priebe)

Păcatul, ca rezultat al alegerii

Să ne concentrăm acum atenţia la a doua definiţie a păcatului, şi anume, păcatul ca rezultat al alegerii. În această definiţie vom repeta multe dintre lucrurile care s-au spus în diferitele definiţii ale păcatului originar.

Noi credem că nimic din natura originară a lui Adam nu l-a condus la a se răzvrăti împotriva lui Dumnezeu. Nicio dorinţă nu l-a îndreptat împotriva voinţei lui Dumnezeu. Pentru Adam era foarte natural să facă ce este bine, şi  foarte nenatural să facă rău. Dar odată cu căderea, ceva s-a schimbat în însăşi natura lui Adam, în partea cea mai intimă a fiinţei sale. Căderea l-a  făcut pe Adam să aibă înclinaţie către rău. Natura sa era acum distorsionată şi schimbată, şi el dorea acum să facă ceea ce ar fi urât înainte şi  anume, să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu. Lui Adam i se părea normal să păcătuiască. Acum nu mai era natural să facă ce era bine.

Aşa că atunci când spunem că moştenim natura căzută a lui Adam, trebuie  să înţelegem semnificaţia deplină a acestei afirmaţii. Noi moştenim răutate, slăbiciune şi corupţie de la Adam. Avem aceleaşi dorinţe  pe care şi Adam le-a avut în starea sa păcătoasă. Dorim să facem răul;  dorim să ne răzvrătim împotriva lui Dumnezeu. Ne este greu să facem ceea ce este bine. Este mai natural să facem rău. Cred că dacă am fi cinstiţi cu noi înşine am recunoaşte că de multe ori suntem proprii noştri ispititori. Noi nu avem nevoie ca Satana să ne urmărească şi să ne ispitească cu tot felul de idei, pentru că noi suntem foarte în stare să ne ispitim pe noi înşine. Propria noastră natură ne conduce pe un drum greşit. Egoismul pare să fie la  rădăcina vieţilor noastre, îndemnându-ne să facem lucruri pe care ştim că nu ar trebui să le facem. Aşa că noi moştenim tendinţe negative de la Adam, care ne conduc să facem răul.

Una din diferenţele dintre această definiţie a păcatului şi cea anterioară este că noi nu moştenim vina sau condamnarea. Moştenim tot ceea  ce Adam ne-a putut transmite. Moştenim înclinaţii, tendinţe, dorinţe şi suntem născuţi într-un fel în care Dumnezeu nu a intenţionat ca omul să  ajungă să se nască. Această definiţie spune că păcatul personal vine prin alegere; păcatul, în sine, nu este moştenit. Dar când alegem să ne răzvrătim împotriva datoriei pe care o avem şi o cunoaştem, atunci devenim vinovaţi. Trebuie să alegem să luăm hotărârea pe care Adam a luat-o, hotărârea de a ne răzvrăti împotriva lui Dumnezeu, şi doar atunci suntem vinovaţi.

Trebuie să recunoaştem faptul că o natură păcătoasă face păcătuirea mai uşoară — ne ajută să luăm hotărâri păcătoase. Dar ce aş vrea să subliniez este faptul că noi suntem vinovaţi atunci când luăm acele hotărâri,  nu înainte de a le lua. De aceea, cred că trebuie să distingem cu grijă conceptele de rău şi vină.

Am schiţat deja cele două definiţii de bază ale păcatului. În funcţie de definiţia pe care noi alegem să o credem, problema neprihănirii prin credinţă  va arăta diferit. Deciziile pe care le luăm în legătură cu îndreptăţirea şi sfinţirea vor fi diferite, în funcţie de ceea ce vom crede despre păcat.

Răul şi vina

Dacă dorim să definim păcatul ca fiind alegerea noastră, trebuie să facem diferenţa între rău şi vină. În lumea de astăzi există mult rău, chiar şi în lumea animalelor. Dar noi nu atribuim vină tuturor relelor care se întâmplă.

Una dintre ilustraţiile mele preferate este cea a obişnuitului animal de casă, pisica. Ne plac pisicile care se cuibăresc în poală ori la picioarele noastre, cărora le place să fie mângâiate, care aşteaptă farfuria lor cu lapte cald. Dar uităm uneori că aceste animale de casă mai au şi alte trăsături. Aţi observat că pisicile nu au nici un fel de milă pentru şoarecii pe care i-au prins pentru masa următoare? Când reuşesc să prindă un şoarece, ele nu îl lichidează dintr-odată, ci se joacă cu el. De fapt, ele îl torturează atât de mult încât şoarecelui îi este imposibil din punct de vedere fizic să mai fugă, şi până la urmă renunţă.

Ce am face unei fiinţe umane care ar tortura un animal sau o fiinţă umană în acelaşi fel? Probabil că am considera-o vinovată de cea mai atroce dintre crime şi am închide-o pentru tot restul vieţii sale. Dar ce facem cu animalul care a făcut aceasta — cu pisica noastră? Spunem că aşa e viaţa. Nu este bine că şoarecele suferă, dar nici pisica nu este vinovată. Astfel, noi vedem anumite fapte ca fiind rele, dar le considerăm rezultate naturale ale păcatului, iar pentru alte fapte rele, o persoană poate fi considerată vinovată.

Acum să aducem aceasta la nivel omenesc. Dacă în timp ce încercăm să batem un stâlp în pământ, rugăm pe un prieten să-l ţină pentru ca să-l putem bate mai bine, am putea lovi pe lângă stâlp şi să atingem degetul prietenului. Degetul va durea, se va învineţi, şi probabil că va avea nevoie de ceva timp ca să se vindece; dar prietenul nostru cred că nu ne va acuza de nicio vină personală. Va trata întâmplarea ca pe un accident nefericit.

Să mergem mai departe. Dacă un copil se joacă cu un pistol şi împuşcă pe fratele sau sora sa mai mare, noi vom lua pistolul de la el şi vom avea grijă ca să încuiem armele de foc mai bine în viitor. Nu îl vom condamna sau judeca pe copil ca fiind vinovat. Dar dacă o persoană de douăzeci de ani va lua acelaşi pistol şi va împuşca pe cineva, vom pune imediat o mulţime de întrebări. Vom dori să ştim în primul rând dacă el este vinovat de intenţii rele.

Deci există o diferenţă între conceptul de rău şi cel de vină. Cuvântul „rău” cuprinde pur şi simplu ceea ce este rău, negativ, ori greşit, rezultatele păcatului într-o lume blestemată. Vina se aplică responsabilităţii morale faţă de gânduri sau fapte rele.

Ceea ce vreau să spun este că atât vegetaţia cât şi animalele sunt pline de păcat şi de rău, dar ele nu sunt condamnate şi nici salvate de către Dumnezeu, pentru că nu au nicio cunoştinţă a valorilor morale. Numai omul are cunoştinţă de valori morale şi pe baza acestei cunoştinţe el este condamnat ca fiind vinovat pentru orice faptă rea. Dacă urmează să credem că păcatul rezultă din alegerea noastră, trebuie să facem o distincţie hotărâtă între rău şi vină. Vina cere o cunoştinţă anterioară şi o răzvrătire voită. Ceea ce vreau să sugerez este aceasta: condamnarea lui Dumnezeu este întotdeauna bazată pe cunoştinţa dinainte a omului. Iacov a spus în mod clar: „Cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat!” Cap. 4:17.

Rezultat şi pedeapsă

Trebuie acum să încercăm să demonstrăm ipoteza că există o diferenţă între conceptul de rău şi cel de vină. În Geneza 2:17, pentru răzvrătire împotriva lui Dumnezeu este dată o pedeapsă foarte clară şi precisă. Dumnezeu i-a spus lui Adam: „Din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.”  Suntem puţin încurcaţi de acest text pentru că este foarte clar că atunci când Adam a mâncat din fructul pe care i l-a dat Eva, nu a murit.

Aşa că noi spunem uneori, ei bine, a început să moară. Dar în ebraică se spune simplu: „în ziua în care vei mânca din el vei muri.” Traducerea „în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit”, este de asemenea bună. Atunci de ce nu a murit Adam în acea zi? „De ce nu a fost pedeapsa cu moartea executată în cazul său? Pentru că a fost găsit un preţ de răscumpărare. Singurul Fiu al lui Dumnezeu a luat de bunăvoie asupra Sa  păcatul omenesc, şi a făcut ispăşire pentru rasa umană căzută.” - Ellen G. White Comments, S.D.A. Bible Commentary, vol.1, p. 1082.

„În clipa în care omul a acceptat ispitirea lui Satana, şi a făcut exact lucrurile despre care Dumnezeu Îi spusese să nu le facă, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a pus chezaş între viaţă şi moarte, spunând: «Fă ca pedeapsa să cadă asupra Mea. Am să iau locul omului. El va trebui să aibă o a doua şansă.»” Idem, p. 1085. „În momentul în care a apărut păcatul, a existat şi un Mântuitor .... Imediat după păcătuirea lui Adam, Fiul lui Dumnezeu S-a prezentat ca asigurare pentru rasa umană, cu tot atât de multă putere de a preveni soarta pronunţată asupra celor vinovaţi, ca şi atunci când a murit pe crucea Golgotei.” Idem, p.1084.

De ce nu a murit Adam în ziua aceea? Pentru că în ziua aceea Înlocuitorul său S-a plasat între el şi pedeapsa cu moartea. Chiar în ziua aceea Isus Hristos a luat locul lui Adam. Poate că aceasta ne ajută să înţelegem mai bine Apoc. 13,8 unde se vorbeşte despre Mielul care a fost înjunghiat de la întemeierea lumii. Ca o chezăşie pentru om, Isus a plătit în acea zi pedeapsa  de moarte păşind între Adam şi pedeapsă. Curând după aceea Adam a adus ca jertfă primul animal de sacrificiu, fapt ce a simbolizat moartea Fiului lui Dumnezeu în locul său. Astfel pedeapsa pentru păcatul lui Adam a fost plătită imediat de Isus Hristos. Isus a luat locul lui Adam imediat.

Dar oare, va plăti Adam vreodată pedeapsa? Va muri Adam vreodată pentru păcatul său? De ce a murit Adam 930 de ani mai târziu? Şi-a plătit el pedeapsa? Ori a murit el pur şi simplu ca rezultat al consecinţelor inevitabile ale păcatului?

Ni se spune că, de fapt, moartea sa a venit ca o binecuvântare, pentru că el a îndurat multă agonie ştiind că a fost cauza intrării în lume a păcatului, a durerii şi suferinţei la care a fost martor timp de peste nouă sute de ani. Astfel, moartea sa a fost de fapt o uşurare. Această moarte, moartea naturală  de care a murit Adam, a fost mai degrabă rezultatul păcatului, decât pedeapsa pentru păcat. Pedeapsa a fost plătită de Isus Hristos. Adam a jertfit mielul, arătând astfel că a înţeles că pedeapsa cu moartea a fost  plătită. Dar blestemul — consecinţa inevitabilă a păcatului — a rămas.

 

 

 

 

 

Aceasta înseamnă că noi trebuie să împărţim ideea de bază a păcatului în două coloane separate. Coloana din partea stângă este intitulată „rău” şi include toate lucrurile care prin moştenire rezultă din păcat, şi care duc la moarte. Isus a numit această moarte un somn, care nu reprezintă sfârşitul pentru om. Astfel răul şi rezultatele sale au dus la moarte şi suferinţă şi la toate lucrurile negative pe care le vedem în jurul nostru.

Coloana din dreapta este intitulată „vină”. Această coloană conduce la moartea a doua, ori iad, care este pedeapsa păcatului. Păcatul are două consecinţe. Mai întâi blestemul — rezultatele moştenite ale păcatului

— faptul că fiinţele umane, animalele şi toată natura ajung să moară; aceasta este prima moarte. De cealaltă parte este vina, care conduce la pedeapsa pentru păcat, moartea a doua, care a fost plătită de Isus Hristos. Dacă noi alegem să acceptăm mântuirea lui Isus Hristos, nu vom muri niciodată de moartea a doua. Este adevărat că ispăşirea acoperă ambele consecinţe ale păcatului. Dar vreau să sugerez faptul că ispăşirea trebuie să rezolve problema vinei prin iertare, iar problema răului prin recrearea şi restaurarea a tot ceea ce  blestemul păcatului a cauzat. Ispăşirea lucrează la restaurarea tuturor lucrurilor aşa după cum au fost concepute în planul originar al lui Dumnezeu, dar nu iartă acele lucruri aflate în coloana din stânga. Ispăşirea iartă doar ceea ce se află de partea vinei, şi anume poate ierta doar plata pentru păcat.

Astfel termenii de îndreptăţire, iertare, mântuire, evanghelie, neprihănire şi sfinţire se aplică în mod special problemelor din coloana din dreapta, acelor probleme care au de a face cu vina, pedeapsa şi iadul. Ceea ce vreau să sugerez este că există o diferenţă de bază între rezultatele păcatului şi pedeapsa păcatului. Vreau de asemenea să subliniez faptul că există o diferenţă fundamentală între moartea întâi şi moartea a doua, iar condamnarea şi mântuirea privesc vina şi pedeapsa ei. La aceste lucruri  trebuie să ne îndreptăm atenţia când vorbim despre neprihănirea prin credinţă.

Să privim acum la nişte texte din Noul Testament ca să vedem dacă găsim în continuare dovezi care să evidenţieze această distincţie. În Luca 13:1-5 Isus foloseşte o istorisire pentru a da o lecţie. Luca spune că unii dintre cei prezenţi au atras atenţia lui Isus către galileenii al căror sânge fusese amestecat cu sângele jertfelor lor. Cu alte cuvinte ei fuseseră omorâţi. „Credeţi voi”, le-a răspuns Isus „că aceşti galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi galileeni, pentru că au păţit astfel? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă  pocăiţi, toţi veţi pieri la fel. Sau cei optsprezece inşi, peste care a căzut turnul din Siloam, şi i-a omorât, credeţi că au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi oameni, care locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel.” Vedem aici că moartea galileenilor nu a fost rezultatul direct al păcatului lor. Isus a spus că acei galileeni şi cei asupra cărora a căzut turnul nu au murit pentru că ar fi fost mai păcătoşi decât alţii. Aici ni se arată în mod clar că moartea întâi, de care au murit ei, nu era legată direct de vina lor.

În Ioan capitolul 9:1-3 ucenicii, văzând un om orb, l-au întrebat pe Isus, „Învăţătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinţii lui, de ce s-a născut orb?” Isus le-a răspuns: „N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui; ci s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” Încă o dată Isus spunea că orbirea, blestemul cu care acesta fusese lovit, nu a fost rezultatul vreunui păcat personal, ci a fost cauzat de o slăbiciune moştenită. Isus a făcut aici o distincţie între vina personală şi efectele moştenite sau rezultatele păcatului.

Un alt text important se găseşte în Ioan 5:24, 25. Dacă nu vom înţelege distincţia care se face în acest capitol, ni se va părea că Isus se contrazice pe Sine Însuşi în acest pasaj. „Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.”

Isus ne spune aceasta chiar acum, astăzi, că dacă credem, avem viaţa veşnică. Chiar acum, suntem trecuţi de la moarte la viaţă. Dar El continuă în următorul text: „Adevărat, adevărat vă spun că vine ceasul, şi acum a şi venit, când toţi cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei ce-L vor asculta,  vor învia.” În versetul 24 ni se spune că noi suntem liberi faţă de moarte; avem viaţa veşnică acum. În versetul 25, aceia care au murit vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu la învierea care va veni. Dacă nu facem această distincţie între moartea întâi şi moartea a doua, ne vom găsi într-o contradicţie fără ieşire.

Isus ne spune că noi avem viaţă veşnică în El astăzi. Noi suntem eliberaţi de sub pedeapsa păcatului. Am fost eliberaţi şi nu vom muri niciodată de moartea a doua — plata păcatului. Cu toate acestea, cu excepţia celor care vor fi luaţi la cer fiind în viaţă, noi vom muri de moartea care este numită somn (ca şi în cazul lui Lazăr). Mai târziu vom auzi vocea Fiului lui Dumnezeu şi ne vom scula din somnul morţii întâia. Chiar şi aceia care sunt iertaţi şi cărora li se va da viaţa veşnică, totuşi vor muri ca rezultat al blestemului păcatului lui Adam. Noi trebuie să murim pentru că suntem într-o lume care moare. Moartea întâi nu poate să fie plata pentru păcat din moment ce aceia care vor avea viaţa veşnică vor muri de asemenea de moartea întâi. Pur şi simplu, viaţa veşnică înseamnă a fi scutit de moartea a doua care este plata păcatului. Alt text în care acest gând este exprimat  foarte bine se găseşte în 1 Ioan 5:12, 13, în care ni se spune că noi avem viaţă în Hristos acum, astăzi, şi totuşi ştim că vom muri.

Deci eu cred că avem o bună bază biblică, ca evidenţă a faptului că există două consecinţe diferite ale păcatului: (1) blestemul păcatului, care duce la moartea întâi, şi (2) plata păcatului, care duce la moartea a doua.

Lumina şi alegerea

Este oare adevărat că vina este rezultatul alegerii personale a fiecăruia şi nu rezultatul naşterii noastre ca descendenţi ai lui Adam? Oare putem noi trage concluzia, pe baza Bibliei, că păcatul şi vina apar prin alegere, şi nu din faptul că suntem născuţi în familia umană, înconjuraţi de rezultatele moştenite ale păcatului? Să luăm aminte la câteva dovezi biblice.

În Romani 7:7-9 Pavel vorbeşte despre lege şi poziţia noastră faţă de ea. Pavel spune, „păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă n-aş fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: «să nu pofteşti» ... căci fără Lege,  păcatul este mort. Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam; dar când a venit porunca, păcatul a înviat şi eu am murit.” Pavel ne spune aici că noi cunoaştem păcatul fiindcă Legea ne face cunoscut aceasta şi dacă noi n-am şti nimic despre Lege, n-am avea într-adevăr nicio cunoştinţă şi înţelegere despre păcat. El merge şi mai departe spunând că fără Lege, păcatul este mort. Astfel, noi păcătuim atunci când cunoaştem care este voia lui Dumnezeu şi n-o facem. Noi păcătuim atunci când, înţelegând despre ce este vorba,  alegem totuşi să facem ceva ce este împotriva voinţei lui Dumnezeu.

În Ioan 15:22, 24 Isus, vorbind ucenicilor chiar înainte de moartea Sa, spune: „Dacă n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, n-ar avea păcat; dar acum n-au nicio dezvinovăţire pentru păcatul lor.” „Dacă n-aş fi făcut între ei lucrări pe care nimeni altul nu le-a făcut, n-ar avea păcat; dar acum le-au şi văzut şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu.” Pentru că acum oamenii Îl ştiau pe Isus şi ce a făcut El, erau responsabili pentru poziţia pe care o luau faţă de El.  Pentru că El a venit şi ei au avut cunoştinţă despre aceasta, au fost vinovaţi fiindcă L-au respins.

În Ioan 9:41, Isus răspunde unor critici ale fariseilor: „Dacă aţi fi orbi”, le-a răspuns Isus, „n-aţi avea păcat; dar acum ziceţi: «vedem», tocmai de aceea păcatul vostru rămâne.” Ceea ce înseamnă că dacă ei ar fi fost orbi cu adevărat, dacă nu ar fi avut cunoştinţă, nu ar fi fost vinovaţi de păcat. Dar pentru că ei spuneau: „vedem”, de aceea erau vinovaţi. Nu vi se pare că păcatul şi vina sunt strâns legate de cunoştinţă, înţelegere şi lumină? Poate că factorul care diferenţiază cele două coloane din schema de mai sus (şi care ne-a ajutat să deosebim conceptul de „rău” de cel de „vină”), este termenul „lumină”. Ceea ce transformă răul în vinovăţie este lumina, sau cunoştinţa, sau înţelegerea — şi alegerea făcută pe baza acestei noi lumini, ori înţelegeri.

Această problemă este clarificată într-o anumită măsură în epistola lui Iacov. În capitolul 4:17 el spune: „Deci, cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat!” Deci dacă cineva este în stare să facă un bine şi nu-l face, acest lucru i se consideră păcat. Încă o dată vedem cât de strânsă este legătura dintre cunoştinţă şi vină. În capitolul 1:15 Iacov spune: „Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce moartea.” Vedem aici desfăşurarea întregului proces de la poftă ori dorinţă la păcatul efectiv. Dorinţa în sine nu este păcat; păcatul este materializarea acelei dorinţe. Păcatul este rezultatul cedării la acea dorinţă.

În Vechiul Testament, în Ezechiel 18:2-4, se face referire la un proverb folosit între copiii lui Israel: „Pentru ce spuneţi voi zicătoarea aceasta în ţara lui Israel: «părinţii au mâncat aguridă, şi copiilor li s-au sterpezit dinţii?» Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu veţi mai avea prilej să spuneţi zicătoarea aceasta în Israel. Iată că toate sufletele sunt ale Mele, după cum sufletul fiului este al Meu, tot aşa şi sufletul tatălui este al Meu. Sufletul care păcătuieşte, acela va muri.” În versetul 20, Ezechiel subliniază din nou principiul biblic: „sufletul care păcătuieşte, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său şi tatăl nu va purta nelegiuirea  fiului său! Neprihănirea celui neprihănit va fi peste el şi răutatea celui rău va fi peste el.” Deci fiecare este responsabil pentru alegerile sale — există libertate de alegere pentru fiecare.

Ce face Dumnezeu cu aceia care fac răul din neştiinţă, care nu sunt în armonie cu voia Sa? Cum rezolvă Dumnezeu asemenea situaţii? În Fapte 17:30, Pavel spune: „Dumnezeu nu ţine seamă de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască.” Oamenii fac fapte rele în vremuri de neştiinţă. Ei fac fapte care nu sunt în armonie cu voia lui Dumnezeu. Ei calcă legea şi voia lui Dumnezeu. Ce face Dumnezeu în acea situaţie? Aşa după cum spune acest text, Dumnezeu trece cu vederea vremurile de neştiinţă. El nu iartă, ci trece cu vederea. Dar atunci când apare lumina şi cunoştinţa, răul devine vină. Şi pentru acel păcat făcut cu bună ştiinţă păcătosul trebuie să se pocăiască şi să ceară iertare.

Afirmaţia făcută de Isus în Matei capitolul 11:21-24 face şi mai clară  înţelegerea acestei probleme: „Vai de tine Horazine!” a zis el. „Vai de tine, Betsaido! Căci dacă ar fi fost făcute în Tir şi Sidon minunile care au fost făcute în voi, de mult s-ar fi pocăit, cu sac şi cenuşă. De aceea vă spun că, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru Tir şi Sidon decât pentru voi. Şi tu, Capernaume, vei fi înălţat oare până la cer? Vei fi pogorât până la locuinţa morţilor; căci dacă ar fi fost făcute în Sodoma minunile care au fost făcute în tine, ea ar fi rămas în picioare până în ziua de azi. De aceea, vă spun, că în ziua judecăţii va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei decât pentru tine.”

Sunt sigur că, făcând comparaţia între mulţimea păcatelor făcute în Sodoma, acestea erau cu mult mai multe decât cele din Capernaum. Cu toate acestea, condamnarea dată Capernaumului a fost mai mare. De ce? Pentru că locuitorii Capernaumului au avut mai multă lumină. Ei au avut privilegiul de a-L accepta pe Însuşi Isus Hristos. Bineînţeles că în Sodoma s-au făcut multe rele, dar multe din acele fapte au fost făcute din cauza lipsei de lumină. Ei nu au înţeles calea lui Dumnezeu, iar Lot nu a fost un foarte bun reprezentant al Lui pentru sodomiţi. Din cauza necunoştinţei, ei nu erau tot atât de vinovaţi ca şi cei din Capernaum, care au respins lumina care le-a fost dată.

Deci Capernaumul a fost mai vinovat decât Sodoma pentru că a avut mai multă lumină; alegerea lor a fost făcută pe baza unei cunoştinţe mai complete. În Psalmul 87:4-6 ni se sugerează faptul că Dumnezeu ţine seama de locul în care s-a născut şi felul în care a fost crescută fiecare persoană. El va judeca pe baza locului unde a trăit persoana, circumstanţele în care a trăit şi cât de mult a cunoscut voia lui Dumnezeu.

Ellen White face nişte afirmaţii importante în legătură cu păcatul şi vina. „Este inevitabil ca fiii şi fiicele să sufere consecinţele relelor făcute de părinţi, dar ei nu vor fi pedepsiţi pentru acele păcate decât dacă le vor face şi ei la rândul lor ... Prin moştenire şi exemplu copiii devin părtaşi la  păcatele părinţilor. Tendinţe rele, gusturi pervertite, standarde morale scăzute, ca şi boli fizice şi degenerare, toate acestea sunt transmise din tată în fiu până la a treia şi a patra generaţie.” Patriarhi şi profeţi,p.306.

Observaţi ce se poate transmite ca urmare a păcatului lui Adam: tendinţe rele, gusturi pervertite, moralitate scăzută, împreună cu boli fizice şi degenerare. Toate acestea fac parte din ceea ce primim de la părinţii şi strămoşii noştri. Dar observaţi de asemenea faptul foarte important că copiii „nu sunt pedepsiţi pentru vina părinţilor decât în cazul când ei fac aceleaşi păcate”. Aceasta însumează concluzia doctrinei referitoare la faptul că păcatul şi vina apar ca rezultat al alegerii făcute în suficientă cunoştinţă a ceea ce este bine şi rău.

„Noi nu vom fi traşi la răspundere pentru lumina pe care nu am avut-o,  ci pentru aceea la care ne-am opus şi pe care am refuzat-o. Omul nu poate înţelege un adevăr care nu i-a fost niciodată prezentat, şi de aceea nu poate fi condamnat pentru lumina pe care nu a primit-o niciodată”. Ellen G. White Comments, S.D.A. Bible Commentary, vol.5, p.1145. Vina personală este atribuită numai pe baza luminii şi cunoştinţei posedate de acea persoană. Noi nu suntem condamnaţi pentru că facem lucruri rele şi greşite decât dacă  înţelegem câtuşi de puţin că acele lucruri sunt rele. „Nimeni nu va fi condamnat pentru că nu a dat curs luminii şi cunoştinţei pe care nu a avut-o niciodată”. Idem. Este clar faptul că sora White arată că, condamnarea se face în măsura înţelegerii pe care cineva o are şi atunci când ia o hotărâre de bunăvoie. „Lumina arată şi mustră greşelile care erau ascunse în întuneric; viaţa şi caracterul oamenilor trebuie să se schimbe pentru a putea fi în armonie cu lumina ce le-a fost descoperită. Păcatele care au fost făcute odată din neştiinţă, din cauza orbirii minţii, nu mai pot fi făcute fără a fi vinovaţi.” Gospel Workers, p.162. Din momentul în care devenim conştienţi că faptele noastre sunt rele, vom fi vinovaţi dacă continuăm să le facem. Dar nu eram vinovaţi  înainte de a avea cunoştinţa aceasta. Doar după ce înţelegem devenim vinovaţi. Astfel vina este legată de cunoştinţe şi de alegerea făcută.

„Mai erau destui iudei care ignorau natura şi lucrarea Mântuitorului. Copiii nu avuseseră ocazia de a primi învăţăturile pe care părinţii lor le dispreţuiseră şi prin care Domnul voia să le împărtăşească lumina Sa. Prin predicarea apostolilor şi a urmaşilor lor, Dumnezeu voia să facă să strălucească lumina peste ei. El a vrut să le dea ocazia de a constata împlinirea prorociilor, nu numai cu privire la naşterea şi viaţa lui Hristos, ci şi la moartea şi învierea Sa. Copiii, deci, nu au fost pedepsiţi pentru păcatele părinţilor lor, dar când, cu toată cunoştinţa luminii dată părinţilor lor, copiii au lepădat şi adaosul de lumină revărsat în mod special asupra lor, ei au devenit părtaşi la păcatele părinţilor şi şi-au umplut măsura fărădelegii lor”. — Tragedia veacurilor, p.27, 28. Din cauza implicării şi a înţelegerii lor personale, ei au fost consideraţi vinovaţi.

„Păcatul vorbirii de rău începe cu obiceiul de a îndrăgi gânduri rele ... Este destul să tolerezi un gând necurat, să cochetezi cu o dorinţă nesfântă,  pentru ca sufletul să fie contaminat şi integritatea să fie compromisă.” — Mărturii,vol.5, p.177 (sublinierile aparţin autorului). Luaţi aminte la  diferenţă: Ceea ce constituie păcat şi întinare este tolerarea gândului necurat, îndrăgirea dorinţei nesfinte. Nu este gândul sau dorinţa în sine; nu este corect să spunem că este păcat în dorinţa de a păcătui dacă acea dorinţă este respinsă imediat. „Fiecare gând nesfânt trebuie alungat îndată”. „Nimeni nu poate fi forţat să păcătuiască. Mai întâi el trebuie să-şi dea consimţământul; sufletul trebuie să dorească fapta păcătoasă mai înainte ca pasiunea să poată domina raţiunea, ori ca nelegiuirea să triumfe asupra conştiinţei. Oricât de puternică ar fi ispita, ea nu poate fi scuză pentru păcat“. — Idem. Înclinaţiile noastre naturale nu constituie păcate în ele însele, decât atunci când sunt îndrăgite, dorite; în momentul în care consimţim să  avem gânduri rele, trecem peste graniţa dintre rău şi vină. Înclinaţia este rea, dar noi nu suntem vinovaţi de faptul de a avea acea înclinaţie, decât atunci când îi dăm curs.

„Când primim lumina şi o punem deoparte ori o respingem, atunci devenim condamnaţi şi suntem neplăcuţi înaintea lui Dumnezeu. Dar înainte de a avea lumină, nu există păcat pentru că nu a existat vreo lumină care să fie respinsă”. Idem, vol.1, p.116. Astfel devine foarte clar faptul că păcatul este strâns legat de cunoştinţa şi înţelegerea pe care o avem.

„Există gânduri şi sentimente pe care Satana le sugerează şi le stârneşte în oamenii cei mai buni; dar dacă acestea nu sunt îndrăgite, dacă ele sunt respinse şi urâte, sufletul nu este contaminat de vină şi nu are vreo influenţă răufăcătoare şi asupra altora.” Review and Herald, 27 martie 1882. Deci dacă aceste gânduri şi sentimente nu vor fi îndrăgite, ele nu vor deveni vinovate. Acele gânduri şi simţăminte sunt greşite, din cauza răului din lume şi din cauza naturii noastre decăzute, dar ele nu ne vor murdări decât dacă vom ajunge să le îndrăgim şi să acţionăm aşa cum ne dictează ele.

În cartea Counsels on Health (Sfaturi pentru sănătate)la pagina 81, Ellen White scrie că tutunul face rău corpului, dar Dumnezeu are milă de cei care-l folosesc neavând cunoştinţă de efectul lui. Ei devin vinovaţi numai după ce au cunoştinţă despre urmările folosirii tutunului. De acum tutunul îşi va urma efectele sale rele, va putea duce chiar la cancer, însă până când persoana va primi lumină, ea nu va fi considerată vinovată. Faptul că cineva ajunge bolnav de cancer nu înseamnă neapărat că acea persoană este  vinovată şi că a păcătuit împotriva luminii adevărului.

În concluzie, eu cred că vina este aplicabilă acelor facultăţi ale noastre care aleg răul şi nu părţilor din noi care suferă efectul legilor naturale care sunt o parte din ciclul păcatului pe acest pământ blestemat. Vina nu se ataşează de entităţile amorale din lumea naturală, ci doar de om care este responsabil pentru pervertirea legii morale. În plus, vina nu se ataşează de facultăţile animale ale omului, ci de acele facultăţi morale implicate în exercitarea puterii de alegere.

La rădăcina sa, păcatul este iubire de sine. Astfel păcatul este determinat de motive, mai degrabă decât de fapte. Aceasta înseamnă a te pune pe tine însuţi mai întâi, în orice situaţie. Păcatul  înseamnă a alege să te desparţi de Dumnezeu prin faptul că te pui pe tine şi interesele tale mai întâi. Aceasta este alegerea de a îndrăgi răul. Înseamnă a alege să rămâi în necunoştinţă de voia lui Dumnezeu. Înseamnă a alege să  rămâi nepăsător faţă de abilităţile şi responsabilită- ţile cuiva.

La baza disputelor teologice care există astăzi în adventism în legătură cu doctrina neprihănirii prin credinţă, stă diferenţa de opinii referitoare la natura păcatului şi vinei. Adevărata luptă se dă asupra naturii păcatului. Această întrebare trebuie să aibă un răspuns clar: de ce suntem vinovaţi şi pentru ce trebuie să fim iertaţi?

Răspunsul la această întrebare afectează în mod direct înţelegerea felului în care a venit Hristos pe pământ. Ce fel de natură a luat El asupra Sa?  Ce putere a folosit El pentru a rezista? Cum a biruit El păcatul? Aceste întrebări vor primi un răspuns diferit, depinzând de concluzia pe care o trage fiecare privitor la natura păcatului.