Adevărata Evanghelie este rugată să se ridice în picioare
Copiază link

Adevărata Evanghelie este rugată să se ridice în picioare

Ultimii ani au fost foarte dureroşi pentru adventiştii de ziua a şaptea. Mulţi dintre noi nici nu eram născuţi, când, la începutul secolului al XX-lea, criza panteistă a lovit biserica răpind organizaţiei nume de răsunet. De-a lungul anilor care au urmat am văzut pastori părăsind lucrarea din diferite motive, însă doar câţiva dintre aceştia au plecat deoarece credinţa adventiştilor de ziua a şaptea nu se mai potrivea cu credinţa lor personală. Acum, am ajuns să vedem pastori tineri, inteligenţi şi conştiincioşi care spun: „Nu mai pot să predic adventismul fără să mă simt vinovat faţă de conştiinţa mea şi faţă de Biblie.”

Unii dintre membrii bisericii şi-au dat seama că încep să audă un fel diferit de adventism predicat de la amvoane — unul total nepotrivit cu misiunea şi mesajul advent. Ce se întâmplă în biserica noastră dragă? Atât pastori cât şi membri laici au ajuns într-o tot mai adâncă confuzie. S-au tras salve răsunătoare din ambele părţi, în timp ce aceia din mijloc se întreabă cum ar putea să ia o decizie în legătură cu cine are dreptate, ori dacă nu ar fi mai  bine ca, pe tăcute, să iasă pe uşa din dos a adventismului. Există un răspuns, sau suntem condamnaţi să ne poticnim mai departe în timp ce biserica va continua să sufere? Sunt convins că există o cauză pentru durerea pe care o suferim astăzi, aşa după cum există şi o soluţie la dilema noastră teologică. Ni s-a spus că biserica noastră trebuie judecată după evanghelie. Eu accept această provocare. Evanghelia se află la baza creştinismului, şi fără Evanghelie păzirea Sabatului nu are vreun sens sau vreun scop. Dar, ce este evanghelia?  Aceasta este întrebarea capitală ce răsună în conştiinţele pastorilor, educatorilor şi a membrilor laici.

Am să propun ideea că există două versiuni ale evangheliei care se predică în adventism. Am să le schiţez, începând cu premizele şi terminând cu concluziile, cu speranţa că făcând aşa voi explica de ce unii au mustrări de conştiinţă din cauza învăţăturilor adventiştilor de ziua a şaptea. Bineînţeles că voi preciza care anume evanghelie o consider ca fiind în armonie cu Biblia şi adventismul. Dar probabil că cel mai mare bine care va rezulta din aceasta va fi prezentarea clară a poziţiilor opuse aşa încât dumneavoastră să deveniţi mai bine pregătiţi, în mod individual, să studiaţi Biblia şi sursa noastră inspirată modernă, scrierile lui Ellen White, pentru a determina care dintre cele două sisteme de credinţă va deveni evanghelia  dumneavoastră. Pentru că, până la urmă, acolo se va ajunge, dumneavoastră va trebui să luaţi o decizie bazată pe studiul Bibliei şi rugăciune.

Vedeţi, în trecut a fost relativ uşor să identificăm grupările rebele şi să rămânem pe calea de mijloc a adventismului. Nu prea mulţi au urmat mişcarea Toiagul Păstorului (Shepherd’s Rod) ori pe adventiştii reformişti. Dar acum avem două evanghelii în cadrul căii de mijloc a adventismului, ceea ce face ca luarea unei hotărâri să fie mai greu de făcut. Această situaţie s-a dezvoltat în cadrul adventismului în ultimii treizeci de ani, şi consider că evenimentele de la sfârşitul anilor şaptezeci şi începutul anilor optzeci au fost inevitabile şi reprezintă rezultatul natural al seminţelor semănate cu mulţi ani  în urmă. Ceea ce cândva am considerat a fi calea adevărului, întinzându-se drept în faţa noastră, am descoperit în ultimul timp că este o cale dublă, care s-a despărţit în două din ce în ce mai mult până când ne-a adus la acest punct de criză. La baza propunerii mele este o convingere adâncă, şi anume că  aceste două căi sunt total nepotrivite una cu cealaltă, compromisul ori armonia între ele fiind în mod logic imposibile, şi că fiecare trebuie să ia o hotărâre în legătură cu cele două sisteme. Să privim acum la aceste două rivale pretendente la titlul de evanghelie cu speranţa că adevărata evanghelie va fi în stare să rămână în picioare cu încredere.

Prezentarea problemei

Într-un recent articol intitulat „Exod din adventism”, a apărut o listă cu numele a o sută de pastori şi educatori adventişti care au părăsit adventismul  din motive de conştiinţă. În articol s-a făcut următorul comentariu: „Denominaţiunea pare a vrea să dea impresia că încearcă cu frenezie să  scape de doctrinele nedorite ale mântuirii doar prin credinţă şi a suficienţei scripturii ca singură normă doctrinară.” - Sharon Hereby, „Exodus from Adventism”, Revista Evangelica, Februarie, 1982, p. 23. Acestea sunt nişte învinuiri generale. Este oare posibil să ştim ce vrea să se spună aici în mod concret?

În Africa de Sud, Francis Campbell, fost preşedinte al Uniunii de conferinţe, a încercat să concretizeze punctele specifice ale acestei controverse în următoarele cuvinte: „Denominaţiunea nu a fost niciodată în stare să-şi definească în mod clar poziţia în legătură cu natura lui Hristos, desăvârşirea, păcatul originar - puncte doctrinare de importanţă vitală pentru o clară înţelegere a îndreptăţirii prin credinţă. Ca rezultat, există o mulţime de teologii în cadrul bisericii care îi fac pe membri să fie într-o totală stare de confuzie.” — Idem.

Cred că intuiţia sa este extrem de precisă, şi vizează chiar miezul problemelor în care ne zbatem. Pentru că, trebuie să recunosc, noi niciodată nu ne-am definit în mod oficial credinţa noastră în legătură cu aceste trei subiecte critice — păcatul, Hristos şi desăvârşirea. Aşa că, din cauza neclarităţii noastre şi a divergenţelor de opinii referitoare la aceste subiecte,  am rătăcit în deşertul teologic al nesiguranţei şi zădărniciei timp de peste patruzeci de ani. Mai mult, pentru că au apărut păreri contradictorii în aceste privinţe, nu am fost în stare să ne definim în mod clar mesajul şi misiunea noastră.

Următoarele rânduri au fost scrise de Aage Rendalen, un fost redactor adventist din Norvegia:

„În anii 1950 adventismul a început o curăţenie generală remarcabilă. Unui număr de doctrine care au deranjat de mult pe anumiţi «purişti» ai teologiei advente li s-a ţinut un serviciu funerar public (puriştii sunt adepţii unei tendinţe eronate de a elimina dintr-o limbă  elementele considerate străine de structura ei). Odată cu creşterea  nivelului cunoştinţelor biblice în biserică, precum şi cu înmulţirea  contactelor cu teologii evanghelici, mulţi conducători adventişti s-au simţit jenaţi de anumite doctrine care au supravieţuit secolului al nouăsprezecelea. Cele mai de seamă dintre acestea au fost doctrina ispăşirii în două etape şi cea a naturii păcătoase a lui Hristos (N. tr.: natura umană de după căderea în păcat a lui Adam pe care Hristos a  luat-o asupra naturii Sale divine). Odată cu publicarea în 1957 a cărţii Questions on Doctrine(Întrebări cu privire la doctrină) ambele concepţii au fost repudiate.

Procesul de epurare a progresat până la începutul anilor 1970. Cam  la acea dată a fost atacată şi credinţa tradiţională într-o desăvârşire  a zilelor sfârşitului şi părea că şi ea era pe cale de dispariţie... În ciuda eforturilor disperate ale câtorva apărători ai tradiţiei advente, doctrinele naturii de după cădere a lui Hristos şi a desăvârşirii înainte de proslăvire se scufundau încetul cu încetul. Greutatea dovezilor biblice pur şi simplu a covârşit şi puţinul elan care mai rămăsese. Odată cu anii 1980, o nouă criză de proporţii uriaşe confruntă biserica. Ceea ce se consideră a fi însăşi baza adventismului - teologia sanctuarului - a fost supusă unei amănunţite examinări. În acelaşi timp, autoritatea lui Ellen White ca profet cripto-canonic (în mod tacit considerat egal cu profeţii canonici)  este reevaluată. Cochetarea conducătorilor adventişti din anii 1950 cu biserica evanghelică a pornit o avalanşă ale cărei efecte nu au putut fi anticipate. Peisajul adventist tradiţional a fost în mod radical schimbat, iar rezultatul a fost o criză de identitate. Astăzi, însăşi validitatea existenţei mişcării a devenit o întrebare deschisă pentru mulţi. Ei simt că aceasta nu mai este biserica în care au intrat. Superioritatea doctrinară... pe care evanghelistul ce i-a convertit a scos-o în evidenţă, li se pare acum că de-abia îşi mai târâie picioarele. Poate fi aceasta cu adevărat «singura biserică adevărată?», se întreabă ei.” — Aage Rendalen, „Adventism: Has the  Medium Become the Message?” Evangelica, Decembrie 1980, p.35.

Citind acest articol am senzaţia că, deşi dintr-o perspectivă diferită, Rendalen a spus ceea ce vreau să spun şi eu, pentru că el evidenţiază problemele care stau la baza controversei şi dezvoltarea istorică a acestor probleme în ultimii treizeci de ani. El a pus, de fapt, foarte exact punctul pe „i”. Acestea sunt problemele care trebuiesc rezolvate, dacă mai există vreo speranţă ca adevărata evanghelie să rămână în picioare. Aş dori să repet un pasaj extrem de important din articolul său: „Cochetarea conducătorilor adventişti din anii 1950 cu biserica evanghelică a pornit o avalanşă ale cărei efecte nu au putut fi anticipate. Peisajul adventist tradiţional a fost în mod radical schimbat”. Cât de adevărat este lucrul acesta!

Am ajuns să cred că starea de lucruri de la sfârşitul anilor şaptezeci şi începutul anilor optzeci nu este decât recolta inevitabilă a seminţelor semănate în timpul anilor cincizeci şi şaizeci. Aceste seminţe teologice s-au concretizat într-o recoltă bogată şi logică din punct de vedere teologic. Prin aceasta vreau să  spun că datorită anumitor premize, anumite concluzii sunt necesare, chiar inevitabile, şi că mulţi gânditori adventişti au văzut necesitatea de a pune în practică implicaţiile acelor concluzii. Mai mult, aceste premize şi concluzii diferite şi conflictuale sunt larg acceptate chiar acum în cadrul bisericii adventiste de ziua a şaptea, de către mulţi teologi, pastori şi membri laici.

Acesta  nu  este doar  un conflict  al credinţelor  din afara adventismului împotriva celor dinăuntru. Ambele sisteme de credinţă sunt prezente şi se dezvoltă în cadrul bisericii adventiste de ziua a şaptea din zilele  noastre. Aş dori acum să privim mai îndeaproape la componentele individuale ale acestor sisteme de credinţă.

Problema centrală

Problema centrală, care mi se pare că determină direcţia ambelor sisteme de credinţă - temelia şi punctul de plecare al întregii controverse - este întrebarea: Ce este păcatul? În definitiv, esenţa evangheliei este de a ne arăta modul în care suntem salvaţi din păcat. Din cauza păcatului suntem  pierduţi, iar evanghelia este vestea bună a felului în care Dumnezeu ne scapă de păcat. Cei mai mulţi dintre noi presupunem, poate de o viaţă întreagă, că ştim ce este păcatul, dar aşa cum se întâmplă în mod tipic cu toate lucrurile pe care le presupunem fără să le examinăm cu grijă, presupunerile noastre probabil că sunt neîntemeiate şi au nevoie de reconsiderare şi reexaminare. Acesta a fost punctul în care a fost învinuit adventismul, şi  anume că ar avea definiţii neclare sau chiar eronate în legătură cu păcatul,  ceea ce a condus la concluzii greşite referitoare la îndreptăţirea prin credinţă.

Întrebarea critică este: Care este natura păcatului pentru care omul este considerat vinovat, atât de vinovat încât el trebuie să moară în focul iadului, dacă nu este salvat de harul lui Dumnezeu? Trebuie să fim foarte exacţi în definirea naturii păcatului, aşa încât să ştim precis ce este el şi de la ce ne salvează evanghelia. De ce anume trebuie să fim iertaţi? De ce anume trebuie să fim vindecaţi ca să putem scăpa de moartea veşnică? Când mergi la un doctor, el trebuie să determine în mod precis (să sperăm) natura problemei care te afectează, înainte de a prescrie terapia sau medicamentul care te poate vindeca. La fel este şi cu păcatul. Noi trebuie să ştim în ce constă vina noastră, aşa încât să putem fi în stare să aplicăm evanghelia la boala respectivă.

Evanghelia aşa cum este ea definită în „Teologia nouă” sau „Teologia reformaţiunii”

Natura păcatului

În provocatoarea carte a lui Geoffrey Paxton, intitulată „Zguduirea adventismului”, el spune că adventiştii de ziua a şaptea au respins îndreptăţirea prin credinţă în 1888 pentru că au respins doctrina istorică a păcatului originar. El identifică păcatul originar ca fiind principiul de bază al teologiei reformaţiunii (p.98-114). Păcatul originar este pur şi simplu o învăţătură care spune că noi suntem vinovaţi înaintea lui Dumnezeu de la naştere, ca fii şi fiice ale lui Adam. Noi suntem vinovaţi prin natura noastră înainte de a putea face vreo alegere spre bine sau rău. Condamnarea noastră vine de la Adam; noi suntem vinovaţi din cauza depravării noastre moştenite. „Este păcat în dorinţa de a păcătui.”  „Păcatul este declarat a fi existat în fiinţa noastră mai dinainte ca noi să fim conştienţi de aceasta.” „Există vină în dorinţe rele, chiar şi atunci când ele sunt oprite de către voinţă.” — Desmond Ford, „The Relationship  Between the Incarnation and Righteouness by Faith,” (Legătura dintre întrupare şi neprihănirea prin credinţă ) din  Documents  From  the Palmdale Conference on Righteousness by Faith, p.28.

Potrivit acestei învăţături, păcatul şi vina sunt aplicate naturii, şi evanghelia trebuie să aibă de a face cu realitatea vinei ca parte a naturii omului care nu poate să fie schimbată până când vom primi corpuri noi la a doua venire a lui Hristos, când trupurile noastre muritoare se vor schimba în nemurire. Deci această învăţătură spune că slăbiciunile, imperfecţiunile şi tendinţele spre rău constituie păcat. Este interesant şi semnificativ faptul că reformatorii şi-au construit doctrina păcatului originar pe baza predestinării, care învaţă că Dumnezeu lasă pe anumiţi oameni să sufere şi să moară în natura lor păcătoasă şi vinovată, în timp ce altora alege să le trimită harul Său mântuitor, prin evanghelie. Aceste două doctrine se potrivesc în mod natural una cu cealaltă. Astfel, este ciudat faptul că în timp ce doctrina predestinaţiei este astăzi respinsă de mulţi creştini, păcatul originar este încă privit ca stând la baza învăţăturii corecte a evangheliei.

Natura lui Hristos

Vom trece la următorul pas, pornind de la următoarea premiză: Ce fel de fiinţă umană urma să fie Hristos, dacă natura Sa trebuia să fie atât omenească cât şi fără păcat? În mod evident, acest punct de vedere subliniază faptul că El trebuia să aibă o natură nepătată, cu totul diferită de natura pe care  dumneavoastră, ori eu, am moştenit-o la naştere. Această stare este numită uneori „natura lui Adam dinainte de cădere”. Anumite afirmaţii făcute de cei care cred în acest punct de vedere ne vor ajuta să-i clarificăm înţelesul: „Pentru ca Hristos să fie al doilea sau ultimul Adam, El... trebuia să aibă o natură umană fără păcat.” „A promova învăţătura că Hristos a avut înclinaţii păcătoase înseamnă a considera că El Însuşi a fost un păcătos în nevoie de un Salvator.” Idem, p.32.

Potrivit cu această învăţătură, natura păcătoasă implică vină înaintea lui Dumnezeu. De aici, vine necesitatea absolută ca Hristos să nu aibă nici un fel de legătură cu natura noastră păcătoasă. Cum este însă posibil acest lucru, din moment ce Hristos a avut o mamă de natură umană? Iată aici un răspuns: „Natura Mariei a fost transformată într-o natură desăvârşită pentru Domnul nostru Isus Hristos, tot aşa cum, la început, Duhul Sfânt a transformat haosul într-o lume desăvârşită.” Idem, p.34. Cu alte cuvinte, deficienţele genetice ale Mariei au fost corectate aşa încât ea urma să-i transmită lui Hristos o ereditate desăvârşită, complet diferită de ereditatea pe care noi o primim de la părinţii noştri.

Îndreptăţirea

Următorul pas în această „nouă teologie” implică experienţa noastră. Iată ce se spune: din moment ce noi suntem vinovaţi prin natura noastră pe care o vom păstra până la înălţare, şi din moment ce vom continua să fim vinovaţi şi după convertire, şi pentru că păcătuim chiar şi în facerile de bine (fiindcă egoismul pătează cele mai lăudabile intenţii, şi noi putem fi vinovaţi chiar şi în acţiunea de a birui păcatul), de aceea, conform acestei vederi, trebuie să ne concentrăm atenţia mai degrabă la îndreptăţire decât la sfinţire. Trebuie să privim mereu la îndreptăţirea atribuită, venită din afara noastră, din moment ce orice vine dinăuntru este corupt de păcatul originar şi de ereditatea noastră vicioasă.

Urmând acelaşi fir de gândire, evanghelia este îndreptăţire, neprihănirea lui Hristos pusă în contul nostru. Neprihănirea prin credinţă devine doar îndreptăţire, în timp ce sfinţirea este practic numai un bun sfat. Aceasta trebuie să fie aşa, se spune, din moment ce nimic din ceea ce este corupt de către păcatul originar nu poate lua parte la o neprihănire prin credinţă desăvârşită. Astfel noi suntem neprihăniţi din punct de vedere legal, în timp  ce, de fapt, pe baza a ceea ce vine dinăuntru, suntem mereu vinovaţi. Trebuie să subliniem întotdeauna lucrarea lui Hristos pentru noi, nu cea a Duhului Sfânt în noi.

Desăvârşirea

În final, în „noua teologie”, premiza de bază a păcatului ca natură vicioasă ne conduce la o concluzie inevitabilă privitoare la desăvârşirea caracterului. Dacă vina principală stă în natura noastră, natură cu care ne-am născut, şi dacă păstrăm această natură până la moarte ori până la înălţarea la cer, atunci devine foarte clar faptul că n-ar mai trebui să vorbim despre desăvârşire, despre a birui aşa cum a biruit Isus, ori despre o viaţă fără de păcat, ca şi viaţa Lui. Dacă, în ciuda creşterii spirituale de o viaţă întreagă în care ne-am încrezut în Isus tot mai mult şi ne-am bazat tot mai puţin pe eforturile noastre personale, noi ne găsim tot atât de vinovaţi la vârsta de şaizeci de ani cum eram la vârsta de optsprezece, atunci cuvinte ca  „desăvârşirea caracterului” sunt fără rost şi ar trebui scoase repede din vocabularul nostru spiritual.

Astfel, respingerea posibilităţii desăvârşirii morale în această viaţă este corolarul inevitabil al doctrinei păcatului originar. Urmând aceeaşi linie de gândire, însăşi efortul de a atinge desăvârşirea morală rezultă în legalism şi negarea neprihănirii prin credinţă. Chiar şi după încheierea timpului de probă caracterele membrilor poporului lui Dumnezeu vor fi nedesăvârşite în credinţă, speranţă şi dragoste. Din moment ce singurul înţeles al expresiei „fără păcat” este o natură absolut curată, potrivit cu „noua teologie” aceasta nu se va întâmpla decât la glorificare.

Rândurile de mai sus însumează evanghelia unui sistem de credinţă bine dezvoltat şi exprimat cu grijă, sistem găsit atât în afara, cât şi în interiorul adventismului. El este consecvent, începând cu presupunerile şi terminând cu  concluziile sale şi eu cred că oricine ar începe cu premizele de bază ale acestui sistem, ar trebui să sfârşească în mod logic şi cu concluziile sale. Acesta este unul dintre motivele pentru care aşa-numita teologie a reformaţiunii a devenit atât de atractivă multor vechi adventişti. Deci, dacă dorim să fim logici şi să urmăm Biblia, vom fi oare forţaţi să acceptăm această  înţelegere a evangheliei, neavând altă opţiune decât a fi ilogici şi nebiblici?

Eu cred că adevărata evanghelie, evanghelia lui Isus Hristos şi a lui Pavel, este bazată pe premize diferite şi conduce la concluzii diferite. Cred că aceasta este singura evanghelie care tratează în mod adecvat controversa dintre Dumnezeu şi Satana. Cred că aceasta este singura evanghelie care va aduce siguranţă şi speranţă Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea şi oricărui individ care-şi pune binecunoscuta întrebare: Ce trebuie să fac ca să  moştenesc viaţa veşnică? Cele ce urmează constituie un scurt rezumat al celuilalt fel de a înţelege evanghelia promisă în Vechiul Testament şi împlinită în cel Nou.

Evanghelia așa cum este ea definită în adventism

Premiza de bază a acestei evanghelii este că esenţa controversei cosmice dintre Dumnezeu şi Satana gravitează în jurul subiectului liberei alegeri şi a întrebării: a reprezentat oare Satana greşit pe Dumnezeu în acuzaţiile sale condamnatoare, sau nu. Dumnezeu Şi-a asumat un risc enorm în ceea ce priveşte universul, pentru a proteja libertatea de alegere şi pentru a da fiinţelor create ocazia de a judeca dacă El a fost într-adevăr ceea ce Satana a spus despre El că este.

De ce a permis Dumnezeu mizeria păcatului? Din cauza lipsei de valoare a unei ascultări forţate şi pentru că era necesar să existe posibilitatea de a păcătui, ca neprihănirea să fie în adevăr posibilă. După ce Adam a păcătuit şi şi-a pierdut libertatea de alegere, Isus „Mielul înjunghiat de la întemeierea lumii” (Apoc. 13:8) S-a oferit să vină pe acest pământ, să ajute la clarificarea acestor probleme şi să ofere omenirii o a doua şansă. Iar agonia păcatului nu se va sfârşi până ce Satana, de bună voie, se va închina şi-L va mărturisi pe Isus ca Domn. Aceasta înseamnă că cea mai mare tragedie a universului o reprezintă Satana învinuindu-l pe Dumnezeu, o tragedie mai mare decât orice păcat. Astfel, problema care trebuie rezolvată  este de partea cui vor alege fiinţele căzute şi necăzute să fie, în cadrul marii controverse, fie de partea lui Dumnezeu fie de partea lui Satana. Aceasta  înseamnă că evanghelia nu va putea fi vreodată bazată pe nici un fel de predestinaţie, idee care în esenţă trece peste orice drept al omului de a fi de partea lui Dumnezeu sau împotriva Lui. Evanghelia este construită în mod solid pe fundamentul unei alegeri libere — două cuvinte foarte importante în cadrul luptei celei mari dintre Dumnezeu şi Satana.

Natura păcatului

Suntem din nou aduşi în situaţia de a lua o hotărâre în legătură cu natura păcatului. În esenţă păcatul nu este ceea ce este omul, ci, ceea ce el alege să fie. Păcatul are loc atunci când mintea consimte la ceea ce pare de dorit şi astfel rupe relaţia cu Dumnezeu. A vorbi despre vină ca natură moştenită însemnează a trece cu vederea elementul important al responsabilităţii. Noi nu suntem socotiţi vinovaţi decât din momentul în care voinţa noastră se uneşte cu voinţa omenirii în răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, trecând în mod activ în opoziţie cu voia lui Dumnezeu.

Păcatul priveşte viaţa omului, răzvrătirea sa împotriva lui Dumnezeu, neascultarea sa voită şi o relaţie deformată cu Dumnezeu care rezultă din răzvrătirea sa. Păcatul are mai degrabă legătură cu voinţa omului decât cu natura sa. Ca responsabilitatea faţă de păcat să aibă vreun înţeles, trebuie să admitem că nu se poate spune că natura umană căzută face din om un păcătos inevitabil. Inevitabilitatea şi responsabilita-tea sunt două concepte care se exclud reciproc în sfera morală. Astfel, păcatul este definit ca o alegere voită de a te răzvrăti împotriva lui Dumnezeu în gând, cuvânt sau faptă. „Deci, cine ştie să facă bine, şi nu face, săvârşeşte un păcat!” Iacov 4:17. În evanghelia Noului Testament, definiţia păcatului este: alegerea voită de a ne exercita natura noastră căzută, în opoziţie cu voia lui Dumnezeu.

Natura omenească a lui Hristos

Clădind pe această fundaţie, trecem acum la natura lui Hristos — pe care El a moştenit-o de la strămoşii Săi când a devenit fiinţă umană. Dacă păcatul nu este natură ci alegere, atunci Hristos a putut moşteni natura noastră căzută fără să devină un păcătos. El a rămas nepătat de păcat pentru că alegerea Sa conştientă a fost întotdeauna ascultarea de Dumnezeu, nelăsând niciodată ca natura Sa moştenită să controleze hotărârile Sale. Moştenirea Sa a fost exact la fel cu a noastră, fără vreo nevoie de a apela la intervenţia specială a lui Dumnezeu ca să prevină transmiterea păcătoşeniei  umane de la Maria la Isus. „Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El Însuşi a fost părtaş la ele. ...A trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile.” Evrei 2:14-17.

Hristos a acceptat în mod voluntar umilirea de a se coborî nu numai la nivelul naturii umane necăzute, ci la nivelul la care omul căzuse de la păcătuirea  lui Adam încoace. Când Isus a fost aici pe pământ, omul bineînţeles că nu mai era în starea lui Adam dinainte de cădere, aşa încât a fost nevoie de ceva mult mai drastic pentru ca urmările căderii lui Adam să  fie biruite. Hristos a trebuit să coboare la adâncimea la care omenirea a căzut timp de veacuri, aşa încât prin Persoana Sa, omenirea să poată fi ridicată de la adâncimile căderii sale, la un nou nivel de viaţă — viaţă pe care oamenii au fost odată creaţi s-o trăiască. Isus a trebuit să se coboare de la cele mai mari înălţimi până la cele mai mari adâncimi ca să ne ridice pe noi.

Dacă Isus ar fi luat o natură umană perfectă, neatinsă de cădere, atunci El n-ar fi putut să fie alături de om în nevoile lui. Dacă Isus Şi-ar fi luat o natură omenească necăzută, atunci s-ar fi creat o mare prăpastie între El şi om, din cauza păcatului. El trebuia să reprezinte în faţa lui Dumnezeu tocmai natura decăzută. El a stat lângă păcătoşii căzuţi, ca să mijlocească între bărbaţi şi femei păcătoase şi un Dumnezeu Sfânt.

Dacă Isus şi-ar fi asumat o fire omenească desăvârşită, El ar fi trecut prăpastia dintre Dumnezeu şi un Adam fără păcat; dar prăpastia dintre Dumnezeu şi omenirea căzută ar fi trebuit încă să fie trecută. Dacă Hristos  a împărtăşit natura decăzută, atunci lucrarea Sa de Mijlocitor  construieşte  o punte peste prăpastia dintre omul căzut şi Dumnezeu. Numai identificându-se pe deplin cu noi, implicându-se adânc în situaţia noastră a fost Isus în stare să ne fie Mântuitor. Oricare stare a omului, alta decât cea  păcătoasă, stare moştenită de către întreaga omenire, ar fi fost imediat pusă sub semnul întrebării de către vrăjmaş şi ar fi influenţat gândirea întregului univers.

Este interesant de remarcat că acest fel de a înţelege condiţia umană  a lui Hristos a fost şi cel împărtăşit cu putere de către A.T. Jones şi E.J. Waggoner în mesajul neprihănirii prin credinţă din 1888, mesaj ce a fost aprobat cu atâta tărie de Ellen White. De fapt, această înţelegere a vieţii lui Hristos a constituit puterea mesajului lor: Domnul Isus Hristos — credincios lui Dumnezeu în firea păcătoasă.

Îndreptăţirea

De aici încolo vom studia mesajul evangheliei în relaţia lui cu experienţa noastră personală. Evanghelia este vestea bună despre caracterul lui Dumnezeu, faptul că El iartă şi restaurează. Evanghelia este (1) declaraţia lui Dumnezeu că noi suntem neprihăniţi prin meritele lui Hristos şi (2) făgăduinţa Sa de a ne reface vieţile noastre păcătoase aşa încât, treptat, să fim transformaţi după chipul Său. Evanghelia se ocupă atât cu verdictul legal cât şi cu puterea transformatoare. Unirea cu Hristos este cheia către credinţa prin care îndreptăţirea trebuie să aibă loc. Evanghelia include îndreptăţirea — o unire cu Hristos prin credinţă, pe baza căreia noi suntem declaraţi neprihăniţi — şi sfinţirea — o transformare cu scopul de a ne asemăna tot mai mult cu Hristos prin puterea Duhului Sfânt, pe baza căreia suntem făcuţi neprihăniţi. (Pentru o înţelegere mai profundă vezi Anexa 1 – Dezbateri actuale cu privire la îndreptăţirea prin credinţă, articol scris de Dennis Priebe)

Desăvârşirea

Abia în acest context poate vorbi evanghelia, în mod confortabil şi biblic, despre desăvârşirea creştină, care însemnează pur şi simplu a lăsa pe Dumnezeu să-Şi facă pe deplin lucrarea Sa în noi, pe măsură ce depindem din ce în ce mai mult de El prin credinţă. Acesta nu este un extremism în desăvârşire. Nu este o încercare de a fi destul de buni pentru a-L mulţumi pe Dumnezeu, ori ca să fim mântuiţi; nu este nici înlocuirea firii noastre păcătoase; nu este dependenţa de bunătatea noastră interioară.

Desăvârşirea biblică este biruinţa deplină asupra păcatului, când, prin supunerea noastră totală puterii lui Hristos, păcatul ne scârbeşte atât de mult încât nu mai avem dorinţa de a călca voia lui Dumnezeu. Dacă păcatul este alegerea noastră voită de a ne răzvrăti împotriva lui Dumnezeu în gând, cuvânt ori faptă, atunci a fi fără păcat înseamnă a nu ne mai răzvrăti împotriva Sa în gând, cuvânt sau faptă. Scopul desăvârşirii biblice nu este în primul rând de a ne salva pe noi, ci a-L onora pe Hristos; nu este înlăturarea firii noastre păcătoase, ci stăpânirea ei prin legătura cu Hristos; nu este ceva static, ci reprezintă o creştere necontenită şi a fi dispuşi să ne lăsăm învăţaţi. Desăvârşirea nu ne va face conştienţi de sfinţenia noastră interioară, ci ne va da bucuria de a depinde de Hristos care ne dă harul şi puterea Sa.  Desăvârşirea nu înseamnă a fi eliberaţi de ispite, ci refuzul de a ceda la ele. Ea nu este o bunătate de sine stătătoare, ci o dependenţă deplină aşa încât să nu mai avem nimic de a face cu răzvrătirea.

Această evanghelie afirmă că este posibil să-ţi formezi un caracter nepătat  într-o fire păcătoasă. Scopul evangheliei este de a distruge păcatul. Ca atare, ţinta este de a deveni desăvârşiţi din punct de vedere moral, iar metoda de a ajunge la ţintă este prin rămânerea în Hristos. Numai o astfel de înţelegere a desăvârşirii poate da mesajului advent puterea de care are nevoie. Pentru a ajunge la o astfel de înţelegere este nevoie adesea de rugăciune stăruitoare. Ştim noi ce înseamnă a te lupta cu Dumnezeu aşa cum s-a luptat Iacov? Îl doresc oare sufletele noastre pe Dumnezeu cu toată  puterea şi tăria? Ne agăţăm noi cu credinţă neclintită de „făgăduinţele Sale nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte”? 2 Petru 1:4.

Concluzie

Acestea, deci, sunt cele două evanghelii care se predică în adventism. Vedeţi acum de ce aceste două sisteme nu se potrivesc? Vă daţi seama că este imposibil a face un compromis între ele, şi că fiecare trebuie să ia  o hotărâre personală în această privinţă? Vă îndemn la studiu şi rugăciune individuală, aşa încât să ştiţi ce credeţi şi de ce, ca să puteţi deosebi bine cuvântul adevărului. Trebuie să luăm hotărâri fiind bine informaţi şi sub  conducerea Duhului Sfânt, astfel ca să putem rămâne în picioare în încercările ultimelor zile şi aceasta cu atât mai mult cu cât ştim că ochiul scrutător al lui Dumnezeu trebuie să ne încerce conştiinţele pentru a vedea dacă hotărârile noastre sunt luate în mod cinstit, ori, dacă nu cumva, după ce ne-am făcut socotelile, am căutat calea mai uşoară. Facă Dumnezeu ca  vestea cea bună să fie vestea Lui cea bună şi nu o invenţie omenească.

RODUL DOCTRINEI PĂCATULUI ÎN CELE DOUĂ EVANGHELII