„Amintiţi-vă legea lui Moise, servitorul meu, pe care i-am poruncit-o în Horeb pentru tot Israelul, cu statutele şi judecăţile.”

Porunca din acest verset, de a ne aduce aminte de legea lui Moise, este ultima poruncă din Vechiul Testament, şi este dată în legătură cu o descriere profetică a „zilei celei mari şi înspăimântătoare a Domnului”, arătând că legea conţine ceva ce descrie mai în amănunt lucrurile privitoare la ziua aceea. Probabil am acordat prea puţină atenţie legii, pentru că nu am văzut importanţa ei şi nici lumina pe care trebuie să o reverse asupra „lucrurilor bune ce vor veni”. Mântuitorul nostru şi apostolii au învăţat din scrierile lui Moise la fel ca din scrierile profeţilor despre „cele referitoare la el însuşi”.

Legea Mozaică este cea pe care Pavel în Evrei o numeşte „primul legământ”, pe care Domnul l-a făcut „cu părinţii lor în ziua când i-am luat de mână pentru a-i conduce afară din ţara Egiptului” Evrei 8:8, 9; Ieremia 31:32: 1 Împărați 8:9.

Acesta nu a fost legământul făgăduinţelor făcut cu Avraam, şi nu îl afectează pe acesta în niciun fel. Legământul făgăduinţei făcute lui Avraam şi seminţei lui, adică Hristos,  a fost confirmat cu 430 de ani înainte ca Legea să fi fost dată, şi „nimeni nu îl desfiinţează nici nu mai adaugă la el. Şi spun aceasta că, legământul cel dinainte confirmat de Dumnezeu în Hristos, legea, care a venit patru sute treizeci de ani mai târziu, nu îl poate anula ca să facă promisiunea fără efect.” Galateni 3:17. Moştenirea nu se obţine prin Lege, ci prin făgăduinţă – versetul 18. Din acest motiv neprihănirea nu vine prin lege, ci prin credinţă în făgăduinţe. „Atunci pentru ce este legea? Ea a fost adăugată din cauza încălcărilor de lege, până să vină sămânţa căreia îi fusese făcută promisiunea.” – versetul 19. În ziua în care Avraam „a crezut în Domnul (…), Domnul i-a socotit aceasta pentru dreptate”, Domnul a încheiat un legământ cu el, zicând, „Seminţei tale i-am dat această ţară, de la râul Egiptului până la marele râu, râul Eufrat.” – Geneza 15:18. În acelaşi timp i-a vorbit despre cei 400 de ani de apăsare, la sfârşitul cărora i-a scos din Egipt şi le-a dat Legea, pe care a numit-o legământ, la Horeb, lângă Sinai. Vezi 2 Cronici 5:10, Exodul 24:3-8; 34:27; Deuteronomul 5:1-3. „Domnul Dumnezeul nostru a făcut cu noi un legământ în Horeb. Nu cu părinţii noştri a făcut Domnul acest legământ, ci cu noi (cu mine) adică cu noi, toţi aceştia care suntem în viaţă astăzi.” Acest legământ trebuia să rămână în vigoare numai „până să vină sămânţa (Hristos)” (Galateni 3:19); atunci a fost făcut „un nou legământ” Isaia 42:1, 6; 49:5-9. El a confirmat legământul (marginea spune un legământ), cel nou (Daniel 9:27) Evanghelia – Marcu 1:14, 15; Matei 4:23. „Acestea sunt cele două legăminte”, şi niciunul dintre ele nu este cel Avraamic, ci ambele sunt incluse în acesta, în sensul larg al acestuia. Pavel prezintă în contrast aceste două legăminte, numindu-l pe cel din urmă „un legământ mai bun”, cel „desăvârşit”, în timp ce despre cel dintâi spune că „legea nu a făcut nimic desăvârşit”, ci era doar „modelul”, „prefigurarea”, „umbra lucrurilor bune ce vor veni”, însă „trupul”, substanţa acelor umbre ale legii, sunt ale lui Hristos.

Legea ar trebui studiată, „aducându-ne aminte de ea” ca fiind un model simplificat al marelui sistem de mântuire, conţinând reprezentări simbolice ale lucrării începute de Mântuitorul nostru la prima lui venire, când „a venit să împlinească legea” şi să o facă desăvârşită prin „răscumpărarea posesiunii cumpărate, spre lauda gloriei sale”. Mântuirea este eliberarea cumpărată prin plătirea unui preţ de răscumpărare, ceea ce înseamnă că nu poate fi completă până când omul şi pământul nu vor fi eliberaţi din supunerea faţă de păcat şi de consecinţele păcatului; ultimul act al eliberării va avea loc la sfârşitul celor 1000 de ani. Până acolo se extinde umbra Legii. Că semnificaţia Legii trece dincolo de primul advent, este evident din următoarele considerente:

1. Curăţirea sanctuarului constituia o parte a serviciului legii (Leviticul 16:20, 33), şi antitipul acestuia nu avea să fie curăţit până la sfârşitul celor 2300 de zile; Dan. 8:14 

2. Sabatele de sub Lege prefigurează marele Sabat, mileniul al şaptelea; (Evrei 4:3).

3. Jubileul prefigurează eliberarea şi întoarcerea în moştenirea lor a întregului Israel captiv, iar acesta nu se poate împlini până la învierea celor drepţi.

4. Niciuna dintre sărbătorile simbolice de toamnă nu s-a împlinit la prima venire a Domnului Hristos.

5. Ziua a zecea a ispăşirii din lege nu s-a împlinit, nici nu se putea împlini atunci.

Cu toate că a şters înscrisul rânduielilor împotriva noastră, care ne era contrar şi l-a luat din cale, pironindu-l pe crucea Lui totuşi, după învierea Lui, atât El cât şi apostolii Lui au folosit legea pentru a dovedi mesianitatea Lui. El a fost înmormântat şi a înviat, şi a revărsat Duhul Sfânt ca împlinire directă a acelor tipuri, situaţie care nu ar fi existat dacă semnificaţia legii ar fi luat sfârşit odată cu momentul crucificării. De fapt ungerea şi crucificarea Lui nu au fost decât începutul împlinirii legii, fiind începutul sistemului vast de mântuire ale cărui umbre erau conţinute în lege. Cu toţii vor admite că unele tipuri s-au împlinit, iar altele nu. Întrucât acestea urmează să se împlinească, ne revine nouă sarcina de a ne aminti de lege şi de a o studia pentru a înţelege natura şi importanţa acestora

Tipuri şi Antitipuri în cadrul Legii

Că anumite tipuri din Lege şi-au întâlnit antitipul, este dincolo de orice controversă. Prin înţelegerea modului în care s-au împlinit, şi a principiului referitor la timpul în care s-au împlinit, putem trece într-un mod mult mai pe înţeles la investigarea celorlalte tipuri. Există două categorii de sărbători anuale – cele de primăvară şi cele de toamnă, (Leviticul 23). Cele dintâi şi-au întâlnit antitipurile la prima venire, dar cele din urmă trebuie să se împlinească în legătură cu cea de-a doua venire şi după aceasta.

Tipurile din sărbătorile de primăvară sunt: Paştele (ziua a 14-a din luna întâi), sărbătoarea Pâinii Nedospite (din ziua a 15-a până în a 22-a zi din luna întâi), legănarea Primelor Roade (ziua a 16-a a lunii întâi) şi sărbătoarea Săptămânilor sau Cincizecimea (la 55 de zile după cea de-a treia sărbătoare). 

Mântuitorul nostru a fost extrem de precis în (a începe) împlinirea lor exact la timpul în care erau sărbătorite fiecare la rândul ei sub Lege, aşa cum fraţii au arătat în repetate rânduri. Dar noi am greşit în mod evident prin faptul că am restrâns întinderea împlinirii lor, deoarece ele se împlinesc în timpul dispensaţiunii evangheliei.

Paştele 

1 Corinteni 15:3 – „Fiindcă v-am dat întâi ce am primit şi eu, cum că Hristos a murit pentru păcatele noastre conform scripturilor.” 1 Corinteni 5:7 – „Hristos, paştele nostru, a fost sacrificat pentru noi.” Pavel a considerat de primă importanţă să ne dea cunoştinţa faptului că Domnul Hristos a murit pentru păcatele noastre ca împlinire a înjunghierii mielului pascal. Înţelegerea aceasta a primit-o din lege, deşi legea nu scrie nicăieri în cuvinte că răstignirea lui va fi antitipul înjunghierii mielului pascal; cu toate acestea împlinirea simbolului a fost atât de clară, încât a furnizat dovada incontestabilă a faptului că Domnul Hristos era mesia.

Iudeii nu au putut pune mâna pe El până când nu I-a venit vremea, apoi, fiind „adus ca un miel la măcel” El a murit, „paştele nostru”, exact în luna, ziua şi ceasul în care se înjunghia paştele după lege. Este lămurit faptul că antitipul pascal a început odată cu răstignirea Domnului Hristos; dar când trebuie să se sfârşească? Să lăsăm pe Mântuitorul să răspundă. Luca 22:15-18 – „Şi le-a spus. Cu multă dorinţă am dorit să mănânc acest paşte cu voi înainte de a suferi eu; Fiindcă vă spun: Nu voi mai mânca nicidecum din el până când va fi împlinit în împărăţia lui Dumnezeu. Şi luând paharul, a adus mulţumiri şi a spus: Luaţi acesta şi împărţiţi-l între voi; Fiindcă vă spun: Nu voi bea nicidecum din rodul viţei până când va veni împărăţia lui Dumnezeu.” Sărbătoarea pascală trebuie să fie „împlinită în împărăţia lui Dumnezeu” care, potrivit versetului 18, era atunci, şi totuşi „va veni”. Antitipul pascal încă nu s-a terminat. Domnul a instituit cina Lui pentru noul legământ în locul sărbătorii Paştelui din vechime, şi ori de câte ori facem aceasta vestim moartea Lui până când va veni El. O extremitate a antitipului pascal este moartea Lui, iar cealaltă este a doua Lui venire, aşadar se cuprinde şi se împlineşte în timpul dispensaţiunii evangheliei.

Sărbătoarea Pâinii Nedospite

În antitip, sărbătoarea aceasta se pare că merge în paralel cu antitipul pascal. 1 Corinteni 5:7-8 – „De aceea curăţaţi dospeala veche, ca să fiţi un aluat nou, aşa nedospiţi cum sunteţi. Căci de fapt Hristos, paştele nostru a fost sacrificat pentru noi. De aceea să ţinem sărbătoarea nu cu dospeală veche, nici cu dospeala răutăţii şi stricăciunii, ci cu azimele sincerităţii şi ale adevărului.”

Tipul a fost carnal, pâinea era făcută din boabe de grâu, antitipul este spiritual, pâinea este adevărul, Cuvântul lui Dumnezeu primit în sinceritate. Ierburile amare cu care se mânca par potrivite pentru a prefigura încercările dureroase ale creştinilor aflaţi în această stare. Aşa după cum iudeii începeau  din ziua a 14-a odată cu Paştele să mănânce pâine nedospită şi ierburi amare, tot aşa încercările dureroase ale bisericii au început atunci când „Păstorul a fost lovit şi oile au fost împrăştiate”, dar ele se vor sfârşi, iar Biblia va fi înlocuită, „când Păstorul cel mare se va arăta” şi va aduna „turma de măcel” cu bucurie, în Sionul nostru preaiubit.

Primele Roade

Primele roade constau într-o mână plină din primele fructe sau cereale coapte. 1 Corinteni 15:4, 20, 23; Fapte 26:23 ne arăta că Hristos „a înviat a treia zi, conform scripturilor” El, „primele roade ale celor ce au adormit”, aşezând astfel temelia învierii pentru viaţă. Roadele par să fie în legătură cu

Sărbătoarea Săptămânilor

La sărbătoarea aceasta la care trebuiau să fie aduse prin legănare înaintea Domnului două pâini făcute din făină nouă, coapte cu dospeală. „Când se împlinea ziua cincizecimii”, Duhul Sfânt, principiul de viaţă, a venit asupra ucenicilor. Acesta, care este singurul despre care ni se spune că este antitipul sărbătorii săptămânilor, urmează să rămână cu biserica până când va învia trupurile sfinţilor „la venirea Sa”. Trebuie să se vadă acum în mod evident că antitipurile sărbătorilor de primăvară au început odată cu deschiderea dispensaţiunii evangheliei, şi se vor termina odată cu încheierea acesteia.

Prin analogie trebuie să concluzionăm că antitipurile sărbătorilor de toamnă vor ocupa o perioadă de timp corespunzătoare cu aceea ocupată de tipurile lor, oarecum în aceeaşi proporţie cu antitipurile sărbătorilor de primăvară. Cu alte cuvinte, perioada împlinirii lor trebuie să aibă o durată de mai mulţi ani.

Sanctuarul

Sanctuarul era inima sistemului format din tipuri. Acolo Domnul şi-a aşezat Numele, acolo Îşi manifesta slava şi acolo vorbea cu marele preot despre lucrurile privitoare la binele lui Israel. În timp ce întrebăm Scripturile ce este sanctuarul, să lăsăm ca toate prejudecăţile dobândite prin educaţie, să plece din minte. Biblia defineşte limpede ce este sanctuarul şi răspunde oricărei întrebări raţionale pe care o puteţi pune în legătură cu acesta.

Numele de sanctuar, se aplică în dreptul multor lucruri în Vechiul Testament, de aceea veghetorul Minunat nici nu i-a spus lui Daniel care Sanctuar urma să fie curăţit la sfârşitul celor 2300 de zile, ci l-a numit pur şi simplu „sanctuarul”, ca şi cum Daniel ar fi înţeles bine lucrul acesta. Şi faptul că a înţeles bine este evident, deoarece nu a întrebat despre ce este vorba. Dar întrucât acum, ce este sanctuarul a ajuns un subiect de controversă, unica noastră siguranţă constă în a căuta în Noul Testament comentariul divin legat de subiect. Decizia comentariului divin ar trebui să aşeze problema dincolo de orice controversă în rândul creştinilor.

Pavel discută pe larg subiectul în epistola către Evrei, acolo unde vorbeşte despre legământul ilustrat prin simboluri. „Atunci, într-adevăr, primul legământ avea şi rânduieli ale serviciului divin şi un sanctuar pământesc. Pentru că a fost zidit un tabernacol; primul, în care era sfeşnicul şi masa şi pâinile punerii înainte, care este numit sanctuarul (hagia – lb. greacă). Iar după a doua perdea, tabernacolul care este numit (hagia hagion) locul preasfânt, care avea tămâietoarea de aur şi chivotul legământului îmbrăcat peste tot cu aur, în care era un vas de aur care avea mană şi toiagul lui Aaron care înmugurise şi tablele legământului; iar deasupra acestuia, heruvimii gloriei, umbrind scaunul milei, despre care nu putem vorbi acum în amănunt.”

O descriere amănunţită a acestuia se găseşte în ultimele patru cărţi ale Pentateuhului. Numele de „sanctuar” a fost primul nume pe care i l-a dat Domnul, Exod 25:8. Acest nume cuprinde nu doar cortul cu cele două încăperi, ci şi curtea şi toate vasele pentru slujire. Pe acesta Pavel îl numeşte sanctuarul primului legământ „care era o prefigurare pentru timpul de atunci, în care au fost oferite deopotrivă daruri şi sacrificii.”

„Dar Hristos, venind ca mare preot al lucrurilor bune ce vor veni, printr-un tabernacol mai mare şi desăvârşit, nu făcut de mâini.” (Versetul 11). Preoţii intrau în „simbolurile” sau „imaginile adevăratului loc sfânt” care cu adevărat sunt „înseşi locurile cereşti (KJV)”, în care a intrat Hristos când a intrat „chiar în cer” (Evrei 9:23-24). Când El s-a înălţat la dreapta Tatălui „în ceruri” a devenit „un servitor al sanctuarului (sau Hagion, al celor sfinte) şi al adevăratului tabernacol, pe care l-a ridicat Domnul şi nu omul. (Evrei 8:1, 2). Acesta este sanctuarului unui „legământ mai bun (cel nou). (Versetul 6.)

Sanctuarul care trebuia să fie curăţit la sfârşitul celor 2300 de seri şi dimineţi este de asemenea sanctuarul noului legământ, întrucât partea din viziune legată de călcarea în picioare şi curăţirea, se referă la vremurile de după răstignire. Vedem că sanctuarul noului legământ nu este pe pământ, ci în cer. Adevăratul tabernacol, care este o parte din sanctuarul noului legământ, a fost făcut şi ridicat de Domnul, în contrast cu cel al primului legământ, care a fost făcut şi ridicat de om, în ascultare de porunca lui Dumnezeu; (Exod 25:8).

Dar, ce spune apostolul că a ridicat Domnul? „O cetate cu temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu;” Evrei 11:10. Care este numele ei? Ierusalimul ceresc,” Evrei 12:22; Apocalipsa 21. „O clădire din Dumnezeu, o casă nefăcută de mâini, eternă în ceruri.” 2 Corinteni 5:1. „În casa Tatălui meu sunt multe locaşuri.” Ioan 14:1. Când Mântuitorul a fost în Ierusalim şi a spus că li se lasă casa pustie, ucenicii au venit la El ca să-i arate clădirile Templului. Atunci El a zis că „nu va fi lăsată aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată.” Matei 24:1-2. Templul acela era sanctuarul lor – 1 Cronici 22:17-19; 28:9-13; 2 Cronici 29:5, 21; 36:14, 17. O astfel de pronunţare, că va fi dărâmat, avea tindea să-i umple de tristeţe şi teamă, întrucât le prevestea dereglarea, dacă nu completa prăbuşire a întregului lor sistem religios. Însă, pentru a le oferi mângâiere şi învăţătură, le-a spus, „În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri” Ioan 14:1-3.

Întrucât se afla la trecerea dintre legământul tipic şi cel anti-tipic, şi întrucât tocmai declarase despre casa celui dintâi că nu mai este validă, prevestindu-i distrugerea, cât de natural era să îndrepte atenţia ucenicilor spre sanctuarul celui de al doilea legământ, de care trebuiau să se lipească afecţiunile şi interesele lor, aşa cum se lipiseră de cel dintâi. Sanctuarul noului legământ este în legătură cu noul Ierusalim, aşa cum sanctuarul legământului dintâi era legat de vechiul Ierusalim. Aşa cum acela era locul unde slujeau preoţii primului legământ, la fel este în cer, locul în care slujeşte preotul noului legământ. Acestor locuri, şi numai acestora, Noul Testament aplică numele de „sanctuar”, şi este evident că aceasta trebuie să limpezească pentru totdeauna chestiunea.

Dar, întrucât atâta timp, şi pe scară aşa de largă, am fost învăţaţi să privim spre Pământ ca fiind sanctuarul, ar fi potrivit să întrebăm, pe ce bază din Scriptura am ţinut această învăţătură? Eu nu pot găsi nicio susţinere. Dacă alţii pot, să o arate. Să ţinem minte că definiţia sanctuarului este „un loc sfânt sau sacru”. Este Pământul, este Palestina un astfel de loc? Ceea ce se găseşte în ele, spune că nu. A învăţat Daniel aşa ceva? Uitaţi-vă la viziunea lui. „Și locul sanctuarului său a fost dărâmat” (aruncat la pământ,  KJV) – Daniel 8:11. Aruncarea aceasta la pământ, s-a petrecut în zilele şi prin intermediul puterii romane. De aceea, sanctuarul din acest text nu a fost nici Pământul, nici Palestina, deoarece Pământul a fost aruncat jos la căderea în păcat, cu mai bine de 4000 de ani înainte, iar Palestina odată cu captivitatea, cu mai mult de 700 de ani înainte de evenimentul descris în acest pasaj, şi nu prin intermediul romanilor. 

Sanctuarul aruncat jos este sanctuarul celui împotriva căruia s-a ridicat Roma, şi anume al Prinţului oştirilor, Isus Hristos. Iar Pavel ne spune că sanctuarul Lui este în cer. Apoi, Daniel 11:30-31: „Căci corăbiile Chitimului vor veni împotriva lui; de aceea va fi întristat şi se va întoarce şi va avea indignare (mijloace pentru a pedepsi) împotriva legământului Sfânt (a creştinismului); astfel va face el; chiar se va întoarce şi se va înţelege cu cei (preoţii şi episcopii) care părăsesc legământul Sfânt. Şi braţe (civile şi religioase) vor sta de partea lui, iar ei (Roma şi cei ce au părăsit legământul sfânt) vor spurca sanctuarul tăriei.” Ce anume au profanat Roma şi conducătorii creştinătăţii când s-au unit? Unirea lor s-a făcut „împotriva legământului sfânt”, şi ei au profanat sanctuarul acestui legământ. Lucrul acesta a fost posibil tot aşa cum a fost posibil ca numele lui Dumnezeu să fie profanat: (Ieremia 34:16; Ezechiel 20:9, 14, 22; Maleahi 1:7. A profana sanctuarul Său este acelaşi lucru cu a profana sau a huli Numele Lui. În sensul acesta fiara aceasta „politico-religioasă” a profanat sanctuarul (Apocalipsa 13:6), şi l-a aruncat jos din locul lui din cer (Psalmul 102:19; Ieremia 17:12; Evrei 8:1,2), atunci când au numit Roma „cetatea sfântă”, (Apocalipsa 21:2) şi au instalat acolo pe papă cu titlurile de „Domnul Dumnezeu, Papa”, „Sfântul Părinte”, „Capul Bisericii” etc., şi acolo, în „templul lui Dumnezeu” contrafăcut, el mărturiseşte că face ceea ce în realitate face Isus în sanctuarul Său, (2 Tesaloniceni 2:1-8). Sanctuarul a fost călcat în picioare (Daniel 8:13), la fel cum Fiul lui Dumnezeu a fost călcat în picioare. (Evrei 10:29).

Daniel s-a rugat, „fă să strălucească faţa ta peste sanctuarul tău pustiu” Daniel 9:17. Acesta a fost sanctuarul din tip, construit de Solomon. „Tu mi-ai poruncit să-Ţi zidesc un templu pe Muntele Tău cel Sfânt, şi un altar în cetatea în care locuieşti, o asemănare a Sfântului Tău tabernacol, pe care Tu l-ai pregătit de la început.” Înţelepciunea lui Solomon 9:8; 1 Cronici 28:10-13. Acesta a avut parte de pustiirea Ierusalimului în cei şaptezeci de ani – Daniel 9:2; 2 Cronici 36:14-21. A fost reconstruit după captivitate, Neemia 10:39. Moise a primit modelul sanctuarului construit la Sinai, când a stat cu Domnul pe munte patruzeci de zile, învăluit în nor; iar David a primit „prin Duhul” modelul sanctuarului construit de Solomon, care  a înlocuit pe cel ridicat de Moise, cu camerele, porţile, curţile sale, curţile preoţilor şi ale leviţilor, vasele pentru slujire etc. 1 Cronici 28:10-13.

Este evident că atât Moise cât şi David au avut viziuni profetice despre noul Ierusalim, în care au văzut sanctuarul şi pe Hristos, preotul care slujeşte acolo. Când cel ridicat de Moise a fost înlocuit cu acela al lui Solomon, chivotul a fost dus din primul în celălalt, 2 Cronici 5:2-8. Sanctuarul cuprindea nu doar tabernacolul, ci şi uneltele pentru slujire, înconjurat de curtea în care se afla tabernacolul – Numeri 3:29; 10:17, 21. Astfel, curtea în care se afla templul era pe drept numită sanctuarul – Prideaux. Aflăm acelaşi lucru din 2 Cronici 29:18, 21. „Am curăţat toată casa Domnului şi altarul ofrandei arse, cu toate vasele lui, masa pâinii punerii înainte, cu toate vasele ei.” 

Altarul ofrandei arse cu vasele lui se afla în faţa templului, în curtea dinăuntru, toate acestea fiind numite în versetul 21, sanctuarul. Ar putea întreba unii, nu este numită Palestina sanctuarul? Cred că nu. Exodul 15:17 – „Tu îi vei aduce înăuntru şi îi vei sădi în muntele moştenirii Tale, în locul, Doamne, pe care l-ai făcut pentru tine pentru a locui în el, în Sanctuar, Doamne, pe care mâinile Tale l-au întemeiat.”

Care este locul pe care Şi l-a pregătit Domnul „pentru a locui în el”, pe care „mâinile Lui l-au întemeiat”? Pavel spune că este „o cetate” (Evrei 11:10), „un tabernacol” (Evrei 8:2), „o clădire în cer” (2 Corinteni 5:1). Şi Domnul a ales Muntele Sionului din Palestina ca loc în care aceasta va fi aşezată în cele din urmă: Psalmul 132:13-14 – „Fiindcă Domnul a ales Sionul, l-a dorit ca locuinţă a Lui. Acesta este odihna mea pentru totdeauna, aici voi locui, căci am dorit aceasta.”

„Şi i-a adus la graniţa sanctuarului său, chiar la acest munte.” (Psalmul 78:54) care era hotarul sau locul Lui ales, dar nu a fost sanctuarul însuşi, după cum nici Muntele Moria pe care a fost zidit templul, nu a fost numit templu însuşi. Au privit ei ţara ca fiind sanctuarul? Dacă ei nu au privit-o aşa, nici noi nu ar trebui să o privim aşa. O vedere asupra textelor ce cuprind acest termen vor dovedi acest fapt: „Să îmi facă un sanctuar” (Exodul 25:8). „Şekelul sanctuarului” (Exodul 30:13). Sunt mai mult de douăzeci de texte ca acesta. „Beţaleel, Aholiab şi fiecare bărbat înţelept în inimă, în care Domnul a pus înţelepciune şi înţelegere ca să cunoască cum să lucreze orice fel de lucrare pentru serviciul sanctuarului” (Exodul 26:1-6, vezi Exodul 36:1). „Înaintea perdelei sanctuarului” (Levitic 4:6). „Duceţi pe fraţii voştri de dinaintea sanctuarului” (Levitic 10:4). „Să nu intre în sanctuar” (Levitic 12:4). „Să facă ispăşire pentru sanctuarul sfânt” (Levitic 16:33). „Să respectaţi sanctuarul meu” (Levitic 19:30; 26:2). „Să nu spurce sanctuarul Dumnezeului său” (Levitic 21:12). „Vasele sanctuarului” (Numeri 3:31). „Însărcinarea sanctuarului” (Numeri 3:32, 38). „Ei servesc în sanctuar” (Numeri 4:12). „În sanctuar şi în vasele lui” (vers. 16). „După ce Aaron şi fiii săi vor fi terminat cu acoperământul sanctuarului şi a tuturor vaselor sanctuarului, pe când tabăra este gata să plece înainte, fiii lui Chehat să vină să care acestea” (Numeri 4:15; 7:9; 10:21). „Ca să nu fie nicio plagă printre copiii lui Israel, când copiii lui Israel se apropie de sanctuar” (Numeri 8:19). „Tu şi fiii tăi, şi casa tatălui tău cu tine veţi purta nelegiuirea sanctuarului” (Numeri 18:1). „A spurcat sanctuarul Domnului” (Numeri 19:20). „(Iosua) a luat o piatră mare, şi a pus-o acolo sub stejarul de lângă sanctuarul Domnului.” (Iosua 24:26). „Toate uneltele sanctuarului” (1 Cronici 9:29). „Construiţi sanctuarul” (1 Cronici 22:19). „Guvernatorii sanctuarului” (1 Cronici 24:5). „Domnul te-a ales să construieşti o casă pentru sanctuar” (1Cronici 28:10; 2 Cronici 20:8). „Ieşi din sanctuar” (2 Cronici 26:18; 29:21; 30:8). „Conform curăţirii sanctuarului” (2 Cronici 30:19). 

Am redat aproape fiecare text şi, cred, fiecare expresie diferită în care apare cuvântul „sanctuar”, până la Psalmi, aşa că oricine poate vedea ce înţelegeau ei când se vorbea despre sanctuar. Şi dintre toate textele, niciunul nu se aplică teritoriului Palestinei, nici altui teritoriu. Sanctuarul acesta, deşi era împrejmuit cu perdele, era numit „Casa Domnului” (Judecători 18:31; 1 Samuel 1:7-24), şi a fost aşezat în cetatea Şilo pe vremea când a fost împărţită ţara (Judecători 18:1, 10). De aici încolo a fost numit „tabernacolul din Şilo”, (siguranţă şi fericire) (Psalmul 78:60). Domnul l-a părăsit atunci când filistenii au luat chivotul (1 Samuel 4:3-11) şi când „i-a dat puterea în captivitate, şi gloria sa în mâna duşmanului”. (Psalmul 78:61). 

Chivotul a fost dus înapoi, la Chiriat-Iearim (1 Samuel 7:1-2), de acolo a fost dus în casa lui Obed-Edom (2 Samuel 6:10,11), iar de acolo a fost dus în cetatea lui David, care este Sionul (2 Samuel 6:1-19: 5:9). 

După îndrumarea lui Solomon, chivotul a fost aşezat în Locul Preasfânt din templul (1 Împărați 8:1-6) zidit pe Muntele Moria, lângă Muntele Sionului, (2 Cronici 3:1).

 Domnul a ales Sionul ca să locuiască acolo în odihnă pentru totdeauna (Psalmul 132: 13,14), dar până acum nu a locuit acolo decât pentru puţină vreme, şi atunci doar între perdele făcute de mâini omeneşti. Dar când se va arăta în slavă, „va avea milă de Sion”, îl va zidi din nou, şi Ierusalimul aşezat pe el va fi ca o „locuinţă liniştită, un cort ce nu va fi desfăcut” (Psalmul 102; Isaia 33:20). 

Atunci „poporul va locui în Sion, la Ierusalim” (Isaia 30:19). Cântarea lui Moise (Exodul 15), este evident profetică, şi contemplă scenele fericite ale Edenului din Sion. 

Aceeaşi viziune o are şi Ezechiel. Domnul va ridica toată casa lui Israel din mormintele lor în ţara lui Israel; apoi Îşi va aşeza sanctuarul şi cortul în mijlocul lor pentru totdeauna. Sanctuarul nu este „ţara lui Israel”, nici poporul, pentru că sanctuarul este aşezat în mijlocul lor, este construit şi face parte din cetatea care se numeşte: „Domnul este acolo.”

Preoţia lui Hristos

Preoţia din sanctuarul pământesc al primului legământ, aparţinea fiilor lui Levi, dar preoţia cerească, aceea a unui legământ mai bun, aparţine Fiului lui Dumnezeu. În El se întâlneşte atât preoţia lui Melhisedec, cât şi aceea a lui Aaron. În anumite privinţe, preoţia lui Hristos seamănă cu aceea a lui Melhisedec, iar în altele, cu aceea a lui Aaron, sau a lui Levi. 

1. El „a fost făcut mare preot pentru totdeauna, după rânduiala lui Melhisedec”. După aranjamentul, ordinea stabilită, înseamnă la modul propriu „a urma la rând după cineva, succesiune”. Hristos, ca şi Melhisedec, nu a provenit dintr-un neam de preoţi (Evrei 7:3). El nu a avut, nici nu va avea un succesor în slujbă; şi „fiindcă rămâne pentru totdeauna are o preoţie neschimbătoare”, „care nu poate trece de la unul la altul” (Evrei 7:24). Preoţia lui Levi, pentru a fi continuă, a avut mulţi preoţi, şi o succesiune a lor, „pentru că nu le era permis să continue din cauza morţii” (versetul 23). 

2. Fiind după rânduiala lui Melhisedec, El este superior fiilor lui Levi, deoarece El a binecuvântat pe Avraam şi a primit zeciuială de la acesta (Evrei 7:1, 7, 9, 10.). 

3. El este împărat şi preot; împărat prin naştere, întrucât este din seminţia lui Iuda, şi este preot prin jurământul Tatălui Său (Evrei 7:14,21). 

4. Întrucât este desăvârşit şi preoţia Lui este fără sfârşit, este în stare „să ducă la desăvârşire” şi „să îi salveze până la capăt pe cei ce vin la Dumnezeu prin el, văzând că el trăieşte întotdeauna pentru a mijloci pentru ei” (Evrei 7:25). 

El nu a fost numit după rânduiala lui Aaron, pentru că nu era un succesor al lui, dar aceasta nu dovedeşte deloc că preoţia lui Aaron nu a fost un tip al preoţiei lui Hristos. Pavel arată în mod limpede acest fapt.

După ce ne îndeamnă să luăm aminte „la apostolul şi marele preot al mărturisirii (sau religiei) noastre, Hristos Isus”, el pune temeliile cercetării, făcând o analogie între Moise peste casa lui (oikos, popor) şi Hristos peste a Sa. 

(1) (Evrei 3:1-6) – „Moise, într-adevăr, a fost credincios în toată casa lui ca servitor, pentru mărturie acelor lucruri, ce urmau să fie vorbite după aceea.” Textul acesta dovedeşte că sistemul mozaic era un simbol al celui divin. 

(2) El arată că Isus a fost chemat „precum Aaron”, să fie mare preot (Evrei 5:1-5). 

(3) Ca Aaron şi fiii săi, El a luat asupra Lui carnea şi sângele, sămânţa lui Avraam, „în toate a fost ispitit asemenea nouă, totuşi fără păcat”, a fost făcut desăvârşit „prin suferinţe” şi „în toate i se cuvenea a fi făcut asemenea fraţilor săi, ca să fie mare preot milos şi credincios în cele privitoare la Dumnezeu, pentru a face împăcare pentru păcatele poporului” (Evrei 2:17).

(4) Amândoi au fost rânduiţi pentru oameni, „în cele privitoare la Dumnezeu, ca să ofere deopotrivă daruri şi sacrificii pentru păcate”. (Evrei 5:1; 8:3). 

(5) În mod evident Pavel a considerat preoţia levitică un tip al preoţiei lui Hristos, ceea ce se vede din efortul pe care îl face pentru a explica analogiile şi contrastele dintre cele două; 

(6) „Şi ei, într-adevăr, au devenit preoţi mulţi, pentru că nu le era permis să continue din cauza morţii. Dar acesta, fiindcă rămâne pentru totdeauna, are o preoţie neschimbătoare.” 

(7) El „nu are nevoie zilnic, ca acei mari preoţi, să ofere sacrificii, întâi pentru propriile sale păcate şi apoi pentru ale poporului, fiindcă a făcut aceasta o singură dată, când s-a oferit pe sine însuşi”. 

(8) „Fiindcă legea îi face înalţi preoţi pe oamenii care au slăbiciuni, dar cuvântul jurământului, care a fost după lege, îl face pe Fiul, care este consacrat (făcut desăvârşit, marginea) pentru totdeauna” (Evrei 7:23-28). 

(9) „Dar acum el a obţinut un serviciu nespus mai bun” decât al lor (Evrei 8:6).

(10) „Prin aceea că este de asemenea mijlocitorul unui legământ mai bun” decât al lor (Evrei 8:6). 

(11) „Dar Hristos, venind ca mare preot al lucrurilor bune ce vor veni, printr-un tabernacol mai mare şi mai desăvârşit” decât al lor (Evrei 9:11). 

(12) „nici prin sângele ţapilor şi viţeilor, ci prin propriul lui sânge a intrat o singură dată în locul sfânt” (Evrei 9:12). 

(13) „Căci dacă sângele taurilor şi ţapilor şi cenuşa unei viţele stropind pe cei întinaţi sfinţeşte spre curăţirea cărnii, cu cât mai mult sângele lui Hristos, care prin Duhul cel etern, s-a oferit pe sine însuşi fără pată lui Dumnezeu, va curăţa conştiinţa voastră.” (Evrei 9:13,14). 

(14) „Căci Hristos nu a intrat în locurile sfinte făcute de mâini, care sunt prefigurările celor adevărate, ci chiar în cer.” (Evrei 9:24). 

(15) „nici ca să se ofere pe sine însuşi de mai multe ori, aşa cum intră marele preot în locul sfânt în fiecare an cu sângele altora” ci „acum, la sfârşitul lumii, el s-a arătat o singură dată pentru desfiinţarea păcatului prin însuşi sacrificiul lui” (Evrei 9: 25-26). 

(16) „Şi, după cum oamenilor (preoţilor) le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea judecata, tot aşa, Hristos, a fost oferit o singură dată, pentru a purta păcatele multora; şi celor ce îl aşteaptă li se va arăta a doua oară, fără păcat, pentru salvare” (Evrei 9: 27-28).

(17) „Fiindcă legea, având o umbră a lucrurilor bune ce vor veni şi nu însăşi imaginea lucrurilor, nu poate niciodată să desăvârşească pe cei ce se apropie de ea cu acele sacrificii pe care le-au oferit neîncetat an după an”; dar „printr-o singură ofrandă El a desăvârşit pentru totdeauna pe cei sfinţiţi” (Evrei 10:1, 14). 

(18) „Este imposibil ca sângele taurilor şi al ţapilor să înlăture păcatele”, dar El zice „Tu ai pregătit un trup pentru mine” (Evrei 10:4-5). 

Acestea sunt o parte dintre contrastele şi comparaţiile pe care le trasează apostolul între preoţia levitică şi cea a lui Hristos şi, deşi există asemănare în toate privinţele, preoţia lui Hristos este superioară preoţiei lui Levi. Mai adaug una. Evrei 8:4-5: „Dacă ar fi pe pământ, nu ar fi preot, văzând că sunt preoţi (mulţi) ce oferă daruri conform legii, care servesc exemplului şi umbrei lucrurilor cereşti.” 

Trăsăturile realităţii întotdeauna au asemănarea trăsăturilor prezente în umbră, de aceea, „lucrurile cereşti” despre care vorbeşte textul trebuie să fie slujirea preoţească „din ceruri” (Evrei 8:1-2) îndeplinită de marele nostru preot în sanctuarul Său. Dacă umbra este slujirea, realitatea trebuie să fie tot slujirea.

Întrucât preoţii ce slujesc după Lege, slujesc după modelul şi umbra slujbei cereşti, din slujirea lor putem învăţa despre natura slujirii cereşti. „Moise a fost avertizat de Dumnezeu, când era gata a face tabernacolul; fiindcă: Vezi, spune el, să faci toate conform modelului arătat ţie pe munte.”

Nimeni nu poate nega că, în ascultare de aceste porunci, Moise a făcut sau a instituit preoţia levitică. Aceasta a fost aşadar, „conform modelului” pe care i l-a arătat Dumnezeu, şi modelul acela era al lucrurile cereşti (Evrei 9:23). Dacă nu ar mai exista niciun alt text care să arate că preoţia levitică a fost tipul preoţiei divine, textul acesta ar dovedi-o din plin. Totuşi, unii neagă până şi această semnificaţie evidentă a preoţiei. Dar dacă nu aceasta este semnificaţia ei, atunci nu văd niciun înţeles în ea. Nu este decât o repetare obositoare de ceremonii fără sens şi fără folos, întrucât nu poate să ducă la desăvârşire pe cei pentru care este îndeplinită. Dar dacă o privim ca fiind tipul preoţiei cereşti, este plină de învăţăturile cele mai importante. Întrucât aceasta este aplicaţia pe care o face Noul Testament în ce priveşte preoţia, în felul acesta trebuie să o privim atunci când studiem ispăşirea care se făcea sub preoţia levitică.

„Iar după ce acestea (sanctuarul pământesc cu cele două încăperi, şi lucrurile din ele) au fost astfel rânduite, preoţii intrau totdeauna (zilnic – Evrei 7:27; 10:11) în primul tabernacol, împlinind serviciul divin. Dar în al doilea intra marele preot singur, o dată pe an, nu fără sânge, pe care îl oferea pentru el însuşi şi pentru greşelile poporului.” (Evrei 9:6-7).

Aici, Pavel împarte slujirea preoţiei levitice în două categorii: prima, o slujire zilnică în locul sfânt şi a doua, una anuală în locul preasfânt. Slujirea zilnică, realizată în locul sfânt şi la altarul de aramă aflat în curte înaintea tabernacolului, consta în arderea de tot a doi miei, unul dimineaţa, iar celălalt seara, împreună cu un dar de mâncare ce cuprindea a zecea parte dintr-o efă de făină amestecată cu un sfert de hin de untdelemn de măsline fără drojdie, şi o jertfă de băutură ce consta într-un sfert de hin de vin. Darul de mâncare era ars împreună cu mielul, iar darul de băutură era vărsat în locul sfânt (Exodul 29:38-42; Numeri 28:3-8). Odată cu aceasta, ardeau tămâie mirositoare, cu miros foarte puternic, pe altarul de aur din Locul Sfânt, atunci când curăţau şi aprindeau candelele în fiecare seară şi dimineaţă (Exod 30:34-38; 31:11; 30:7-9). Aceeaşi slujire s-a făcut mai târziu în Templu (1 Cronici 16:37-40; 2 Cronici 2:4; 13:4-12; (vezi 2 Cronici 31:3) Ezra 3:3).

Toate acestea nu făceau ispăşire pentru păcate, fie ele individuale, fie colective. Slujirea zilnică descrisă, era un fel de mijlocire continuă; dar ispăşirea era o lucrare specială, pentru care sunt date îndrumări speciale. Atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament sunt folosite diferite cuvinte pentru a exprima aceeaşi idee, de ispăşire.

Exemple (cuvintele redate în text cu italice, sunt sinonime cu a ispăşi, sau ispăşire): 

Exod 29:36 – „să cureţi altarul, după ce ai făcut o ispăşire pentru acesta.”

Leviticul 12:8 – „Preotul să facă ispăşire pentru ea, iar ea să fie curată.” 

Leviticul 14:2, 21 – „Aceasta să fie legea leprosului în ziua curăţirii lui.” „preotul să facă ispăşire pentru el şi el să fie curat.” – Ispăşirea nu putea fi făcută pentru cel lepros decât după ce era vindecat de lepra lui (Leviticul 13:45-46). Până la vindecare, trebuia să locuiască singur, în afara taberei. 

Apoi Leviticul 14:3-4 – „Preotul să iasă afară din tabără, şi preotul să se uite la rană şi, iată, dacă rana de lepră este vindecată pe cel lepros; atunci preotul va porunci să se ia, pentru cel pregătit pentru a fi curăţit, două păsări vii şi curate.” 

Aceeaşi lege era valabilă şi pentru curăţirea unei case, de lepră (Leviticul 14:33-57). Pietrele afectate de plagă erau îndepărtate, trebuia „să fie răzuită casa pe dinăuntru de jur împrejur” şi apoi reparată cu materiale noi.

Necurăţia fizică fiind îndepărtată, noi am spune că acum este curată. Dar nu este aşa; este doar pregătită pentru a fi curăţită după lege. 

Leviticul 14:48 – „să ia, pentru a curăţa casa, două păsări”

Leviticul 14:49 – „Şi casa să o cureţe cu sângele pasării” 

Leviticul 14:52-53 – „să facă ispăşire pentru casă, şi aceasta să fie curată.” 

Leviticul 16:18-19 – „să iasă la altarul, care este înaintea Domnului, şi să facă ispăşire pentru el. Să stropească din sânge pe acesta cu degetul său, de şapte ori, şi să îl cureţe şi să îl sfinţească de necurăţiile copiilor lui Israel.”

Leviticul 8:15 – „Şi l-a înjunghiat; şi Moise a luat sângele şi l-a pus pe coarnele altarului de jur împrejur, cu degetul său, şi a purificat altarul şi a turnat sângele la baza altarului şi l-a sfinţit, pentru a face împăcare pe el.”

2 Cronici 29:29 (vezi 2 Cronici 29:24) – „Şi preoţii i-au ucis şi au făcut împăcare cu sângele lor pe altar, să facă ispăşire pentru întregul Israel”

Ieremia 33:8 – „Îi voi curăţi de toată nelegiuirea lor (…) le voi ierta toate nelegiuirile.” 

Romani 5:9-11 – „Fiind acum declaraţi drepţi, prin sângele Lui (…) prin care am primit acum împăcarea. 

2 Corinteni 5:17-19 – „ne-a împăcat cu el însuşi prin Isus Hristos.”

Efeseni 2:16 – „să îi împace pe amândoi cu Dumnezeu.”

Evrei 9:13-14 – „sângele taurilor (…) sfinţeşte spre curăţirea cărni; cu cât mai mult sângele lui Hristos (…) va curăţa conştiinţa voastră de faptele moarte. El este Mijlocitorul pentru „răscumpărarea fărădelegilor, şi pentru „a desăvârşi pentru totdeauna pe cei sfinţiţi.” 

Evrei 10:14 – „Fiindcă printr-o singură ofrandă el a desăvârşit pentru totdeauna pe cei sfinţiţi.” 

Efeseni 1:7 – „În care avem răscumpărarea prin sângele lui, iertarea păcatelor.”

Fapte 3:19 – „Pocăiţi-vă şi întoarceţi–vă, ca păcatele voastre să fie şterse.”

Din textele acestea aflăm că termenii a ispăşi, a curăţa, a reconcilia, a purifica, a scuza, a sfinţi, a face sfânt, a ierta, a îndreptăţi, a răscumpăra, a şterge şi altele, sunt folosite pentru a semnifica aceeaşi lucrare, şi anume, de a aduce în favoarea lui Dumnezeu. În toate cazurile, mijlocul folosit este sângele, iar uneori sângele şi apa. 

Ispăşirea este marea idee pe care o prezintă Legea, la fel ca Evanghelia şi, întrucât rostul ispăşirii prezentate de Lege este acela de a ne învăţa despre ispăşirea prezentată de Evanghelie, este foarte important ca ispăşirea să fie înţeleasă. Ispăşirea pe care o făceau preoţii pentru popor în slujirea lor zilnică era diferită de ispăşirea făcută în ziua a zecea din luna a şaptea. Pentru a o face pe prima, ei nu intrau dincolo de locul sfânt, dar pentru a face pe cea de-a doua, preotul intra în locul preasfânt. Cea dintâi se făcea pentru cazurile individuale, cea de-a doua era pentru întreaga naţiune a lui Israel, în mod colectiv. Cea dintâi se făcea pentru iertarea păcatelor, cea de-a doua pentru ştergerea lor. Cea dintâi putea fi făcută oricând, dar a doua numai în ziua a zecea a lunii a şaptea. De aceea, pe cea dintâi o putem numi ispăşirea zilnică, iar pe cealaltă ispăşirea anuală, sau pe cea dintâi ispăşirea individuală şi pe cealaltă ispăşirea naţională.

Ispăşirea individuală pentru iertarea păcatelor se făcea pentru o singură persoană, sau pentru întreaga adunare în cazul în care se făceau vinovaţi în mod colectiv de un anume păcat. Primul capitol din Leviticul dă îndrumări pentru arderea de tot; cel de-al doilea, pentru darurile de mâncare; al treilea pentru jertfele de pace, iar al patrulea pentru jertfele pentru păcat, care, aşa după cum arată numele, erau jertfe aduse pentru păcate, prin care cel care le aducea ajungea la iertarea păcatelor sale. Jertfele pentru fărădelege ( încălcare, transgression trespass offering – KJV), (Leviticul 5:6:1-7), erau similare cu jertfele pentru păcat. „Dacă un suflet va păcătui din ignoranţă”, (Leviticul 4:2) „când el va şti, să fie vinovat” (Leviticul 5:3), „Şi aşa să fie, când va fi vinovat într-unul din aceste lucruri, el să mărturisească în ce a păcătuit” (Leviticul 5:5).

Din Numeri 5:6-8, reiese că mărturisirea şi restituirea sunt necesare în toate cazurile înainte ca ispăşirea să se poată face pentru individ. „Când un bărbat sau o femeie va face orice păcat pe care oamenii îl fac, lucrând o fărădelege împotriva Domnului, şi acea persoană este vinovată, atunci să îşi mărturisească păcatul pe care l-a făcut şi să plătească pentru fărădelegea sa cu suma întreagă a acesteia, şi să adauge a cincea parte din ea şi să o dea celui împotriva căruia a încălcat.” Apoi, el sau căpeteniile (dacă era cazul întregii adunări), aduceau victima pentru jertfa pentru păcat sau cea pentru încălcare, înaintea uşii tabernacolului, pe partea dinspre nord a altarului arderii de tot din curte (Leviticul 4:24; 1:11; 17:1-7). Acolo el (sau căpeteniile) trebuia să-şi pună mâna pe capul ei şi să o înjunghie (Leviticul 4:2-4, 13-15, 22-24, 27-29). După aceea, victima fiind înfăţişată şi înjunghiată, preotul uns în slujbă lua din sângele ei şi ducea în locul sfânt, iar cu degetul stropea din acest sânge înaintea perdelei sanctuarului şi punea din el pe coarnele altarului pentru tămâiere, iar restul sângelui îl vărsa la baza altarului pentru jertfă. În felul acesta făcea ispăşire pentru individ şi păcatul îi era iertat (Leviticul 4:5-10, 16-20, 25, 26, 30-35). Trupurile jertfelor pentru păcat era duse în afara taberei şi arse „într-un loc curat” (Leviticul 4:11, 12, 21).

Trebuie observat foarte clar că preotul nu îşi începea slujirea până când nu avea sângele victimei, că tot ce făcea el se făcea în interiorul curţii (în incinta sanctuarului) şi că ispăşirea făcută astfel era numai pentru iertarea păcatelor. Aspectele acestea sunt cu precădere învăţate de acest capitol şi de capitolul următor din Leviticul, cel referitor la jertfele pentru încălcare. Aici ne este prezentată o ispăşire pentru realizarea căreia preoţii intrau numai în locul sfânt (sfânta), şi pentru a o realiza, puteau intra în încăperea aceasta „întotdeauna” sau „zilnic”. „Dar în al doilea (locul preasfânt, sfânta sfintelor) intra  marele preot singur, o dată pe an, nu fără sânge, pe care îl oferea pentru el însuşi şi pentru greşelile poporului (laos, naţiune).” 

Aici este definită ispăşirea anuală ca fiind ispăşirea naţională, despre care Domnul „vorbeşte în mod deosebit” în Leviticul 16: „Domnul i-a zis lui Moise: «Spune-i lui Aaron, fratele tău, să nu vină tot timpul în locul sfânt, dinăuntrul perdelei, care este înaintea şezământului milei de deasupra chivotului, ca să nu moară, pentru că eu voi apărea în  norul de peste şezământul milei.»” – versetul 2. În ce scop şi când putea să intre acolo? „Pentru a face ispăşire pentru copiii lui Israel (pentru întreaga naţiune), pentru toate păcatele lor, o singură dată pe an.” „În luna a şaptea, în ziua a zecea a lunii.” – versetele 34, 29. Ziua aceasta era cea mai importantă zi din an. Întreaga naţiune, având păcatele iertate dinainte prin ispăşirea făcută în locul sfânt (sfânta), erau adunaţi acum în jurul sanctuarului în timp ce marele preot: înveşmântat în hainele sfinte pline de glorie şi frumuseţe (Leviticul 16:4, Exodul 28), cu clopoţeii de aur pe poalele hainei lui pentru ca sunetul lor să fie auzit când intra înaintea Domnului,  cu pieptarul judecăţii pe inimă, având numele lor înscris acolo pentru ca el să poată purta judecata lor, având de asemenea pe Urim şi pe Tumim (lumină şi desăvârşire), precum şi tăbliţa de aur curat, coroana cea sfântă (Leviticul 8:9; Exodul 28:36) pe care erau gravate cuvintele „Sfinţenie Domnului”, pe partea frontală a mitrei lui, pentru ca în felul acesta să poarte nelegiuirile de pe lucrurile sfinte, intra în locul preasfânt (sfânta sfintelor) ca să facă ispăşire şi să cureţe, pentru ca poporul să fie curat(curaţi) de toate păcatele lor înaintea Domnului (Leviticul 16:30). 

Victimele pentru ispăşirea din ziua aceasta erau: pentru preotul însuşi, un viţel (taur tânăr) ca jertfă pentru păcat (vers. 3), pentru popor, doi ţapi: unul ca jertfă pentru păcat, iar celălalt ca ţap ispăşitor; şi un berbec pentru ardere de tot (vers. 5-8). El înjunghia sau punea să fie înjunghiat viţelul, ca jertfă pentru păcat adusă pentru el însuşi (vers. 11). Apoi, trebuia „să ia o tămâietoare plină cu cărbuni, arzând din focul de la altarul dinaintea Domnului, şi mâinile sale pline de tămâie dulce, zdrobită mărunt, şi să le aducă înăuntrul perdelei; şi să pună tămâia peste focul dinaintea Domnului, ca norul de tămâie să acopere şezământul milei, care este deasupra mărturiei, ca el să nu moară; Şi să ia din sângele taurului şi să îl stropească cu degetul său peste şezământul milei înspre est; şi să stropească cu degetul său de şapte ori, din sânge, înaintea şezământului milei. (Vers. 12-14). Aceasta era pregătirea care se făcea în vederea ispășirii, a cărei descriere este după cum urmează:

„Să înjunghie ţapul ofrandei pentru păcat, care este pentru popor, şi să aducă sângele lui înăuntrul perdelei  şi să facă cu acel sânge la fel cum a făcut cu sângele taurului, şi să îl stropească peste şezământul milei şi înaintea şezământului milei; Şi să facă ispăşire (curăţire, vezi nota marginală KJV) pentru locul sfânt (dincolo de perdea, vezi vers. 2), din cauza necurăţiilor copiilor lui Israel şi din cauza fărădelegilor lor în toate păcatele lor, şi astfel să facă (adică ispăşire sau curăţire) pentru tabernacolul întâlnirii (sfânta), care rămâne printre ei în mijlocul necurăţiilor lor (Vers. 15, 16). Şi să iasă (din sfânta sfintelor) la altarul, care este înaintea Domnului (în sfânta), şi să facă ispăşire pentru el; şi să ia din sângele taurului (pentru el însuşi) şi din sângele ţapului (pentru popor), şi să îl pună pe coarnele altarului de jur împrejur. Şi să stropească din sânge peste acesta cu degetul său, de şapte ori, şi să îl cureţe şi să îl sfinţească de necurăţiile copiilor lui Israel. (Vers. 18, 19).” Altarul acesta era altarul de aur pentru tămâiere din locul sfânt (sfânta), peste care se stropea sângele jertfelor pentru ispăşirea individuală, în timpul slujirii zilnice. În urma acestei stropiri din slujirea zilnică, altarul primea o necurăţie de care acum trebuia să fie curăţit. (Exod 30:1-10): „Aaron să facă o ispăşire pe coarnele lui o dată într-un an, cu sângele ofrandei pentru păcate, a ispăşirilor.” Vedem din versetul 20 că în acest stadiu al lucrări „a terminat cu împăcarea locului sfânt şi a tabernacolului întâlnirii şi a altarului”.

Cu alte cuvinte a terminat de făcut ispăşire pentru sfânta sfintelor, pentru Sfânta şi pentru altarul din sfânta. Am văzut mai înainte că a ispăşi, a reconcilia, a curăţa etc., semnifică acelaşi lucru, aşa că aici, în stadiul acesta al lucrării, preotul a terminat lucrarea de curăţire a acestor locuri.

Întrucât sângele de ispăşire pentru iertarea păcatelor nu era stropit în curte, ci doar în interiorul tabernacolului, întreaga lucrare de curăţire a sanctuarului se făcea înăuntrul tabernacolului. Acestea erau lucruri sfinte, totuşi trebuiau curăţate anual. Locul sfânt de dincolo de perdea avea în el chivotul legământului, care era acoperit de scaunul milei, aflat între heruvimi. Acolo, între heruvimi, locuia Domnul, învăluit în norul slavei dumnezeieşti. Cine s-ar putea gândi să numească un astfel de loc, necurat? Cu toate acestea, înainte să fi fost construit, Domnul a prevăzut ca acesta să fie curăţat anual. Iar sanctuarul acesta, care era un tip al sanctuarului noului legământ, era curăţat prin sânge, nu prin foc.

În ziua aceea, marele preot „purta nelegiuirile lucrurilor sfinte, pe care copiii lui Israel le sfinţeau în toate darurile lor sfinte”. Exodul 28:38. Lucrurile acelea sfinte, sunt cele ce compun sanctuarul.  Numeri 18:1 – „Domnul i-a spus lui Aaron: «Tu şi fiii tăi şi casa tatălui tău cu tine veţi pura nelegiuirea sanctuarului.»” „Nelegiuirea sanctuarului”, după cum am văzut, nu era nelegiuirea proprie a acestuia, ci erau nelegiuirile copiilor lui Israel, ale poporului lui Dumnezeu, pe care sanctuarul le primea de la ei. Transferul acesta de nelegiuire de la popor asupra sanctuarului, nu era doar un transfer ocazional, vreun incident petrecut cu ocazia unor revolte nelegitime, a vărsărilor de sânge sau idolatriei din mijlocul lor, nu se datora devastării din partea duşmanilor, ci se realiza potrivit cu aranjamentul de la început şi cu ritualurile normale regulate ale acestui sistem simbolic. Trebuie să ţinem minte că toate instrucţiunile au fost date lui Moise şi Aaron înainte să fi fost construit sanctuarul. A fost rânduit tot ce era necesar pentru a se face ispăşire pentru păcatele comise din cauza neştiinţei, dar nu înainte ca acestea să devină cunoscute (Leviticul 4:14; 5:3-6), moment după care, desigur, deveneau păcate cunoscute. După ce deveneau cunoscute, individul îşi purta nelegiuirea sa (Leviticul 5:1-17; 7:1-8), până când îşi aducea jertfa înaintea preotului şi o înjunghia. Apoi preotul făcea ispăşire cu sângele acesteia, (Leviticul 17:11) şi individul era iertat, apoi eliberat desigur de nelegiuirea lui.

În ce moment înceta el să-şi poarte nelegiuirea? Evident, după ce îşi prezenta victima înjunghiată, partea lui era făcută. Prin ce mijloc era transferată nelegiuirea lui asupra sanctuarului? Prin intermediul victimei sale, sau mai bine zis, prin sângele ei pe care preotul îl lua şi îl stropea în faţa perdelei şi pe altar. În felul acesta, nelegiuirea era transmisă asupra sanctuarului lor. Primul lucru făcut pentru popor în ziua a zecea a lunii a şaptea, era de a curăţa sanctuarul, prin aceleaşi mijloace, de sângele adunat. După ce făcea aceasta, marele preot purta „nelegiuirea sanctuarului” pentru popor, „pentru a face ispăşire pentru ei” (Leviticul 10:17). „Şi după ce a terminat cu împăcarea locului sfânt (dincolo de perdea, vers. 2), a tabernacolului întâlnirii şi a altarului (sau după ce a curăţat sanctuarul), să aducă ţapul viu. Şi Aaron să îşi pună amândouă mâinile pe capul ţapului viu, şi să mărturisească peste el toate nelegiuirile copiilor lui Israel, şi toate fărădelegile lor în toate păcatele lor, punându-le pe capul ţapului şi să îl trimită să plece departe în pustie, prin mâna unui bărbat pregătit. Şi ţapul să poarte pe el toate nelegiuirile lor într-un pământ nelocuit (marginea, separat)” Leviticul 16:20-22. Acesta era unicul rol al ţapului ispăşitor şi anume, de a lua în cele din urmă şi a duce departe de Israel toate nelegiuirile lor, într-un ţinut pustiu, nelocuit, şi să le menţină acolo, lăsând pe Israel la sanctuarul lor, şi preotul pentru a completa ispăşirea zilei prin arderea grăsimii jertfei pentru păcat şi prin aducerea a doi berbeci ca ardere de tot pe altarul de aramă din curte (vers. 24, 25). Arderea în afara taberei a rămăşiţelor jertfelor pentru păcat, încheia slujirea din ziua aceasta importantă (vers. 27).

Antitipul

Întrucât sistemul legii pe care l-am studiat era doar o „umbră”, un „simbol”, un „model” fără valoare în sine, doar cu rolul de a ne învăţa despre natura acelui sistem desăvârşit de răscumpărare care este „trupul”, „însăşi lucrurile” care au fost plănuite în sfatul ceresc şi transpuse în realitate de „singurul născut al Tatălui”. Haideţi ca, sub călăuzirea Duhului adevărului, să învăţăm despre realităţile solemne ce, până aici, au fost prezentate în umbră.

Prin aceste modele, deşi suntem mărginiţi, la fel ca Pavel putem să ne extindem cercetările dincolo de limitele vederii naturale, până la a vedea „însăşi lucrurile cereşti.” Acolo găsim întreaga slujire a Legii împlinită în Hristos, Cel care a fost uns cu Duhul Sfânt şi a intrat în sanctuarul Său, cerul însuşi, cu sângele Său, atunci când a urcat la dreapta tronului Maiestăţii din ceruri, ca „servitor al sanctuarului” (hagion) (al celor sfinte – KJV) Evrei 8:6, 2. După ce vorbeşte despre slujirea zilnică în locul sfânt şi de cea anuală în locul preasfânt, Pavel spune: „Duhul Sfânt arătând aceasta, că drumul Celor Sfinte (Hodon Hagion), nu era încă făcut cunoscut, în timp ce era încă în picioare primul tabernacol, care era o prefigurare pentru timpul de atunci, în care au fost oferite deopotrivă daruri şi sacrificii până la timpul reformării. Dar Hristos, venind ca mare preot al lucrurilor bune ce vor veni, printr-un tabernacol mai mare şi mai desăvârşit, nu făcut de mâini (…) prin propriul lui sânge a intrat o singură dată în lucrurile sfinte (eis hagia)” – Evrei 9:8-12 (KJV). 

Expresia „eis hagia” din versetul 12, este aceeaşi cu cea redată prin „locurile sfinte” în versetul 24. Termenul „hagia” în aceste două versete, este la forma accentuată de plural neutru şi este determinat de prepoziţia „eis” care înseamnă „în, pe sau în mijlocul”. „Hagia” fiind un adjectiv neutru, este redat în mod corect prin expresia „lucruri sfinte”, dar „hagia” în versetul 2, este la forma de nominativ singular feminin şi în mod corect se redă prin expresia „loc Sfânt”. Articolul hotărât „-lor” ce însoţeşte cuvântul „lucruri bune” în versetele 9:11 şi 10:1, face ca expresia să însemne lucruri „bune în ele însele, sau bune în abstract”.

Aceasta dovedeşte perfecta armonie dintre Evrei 9:11, 12, 23, 24, şi Evrei 10:1. „Lucrurile” sunt „bune în ele însele”, „sfinte” sau „cereşti” şi se află „în cerul însuşi”, în care Hristos a intrat ca marele nostru preot, ca să „slujească” pentru noi. Iar acele „lucruri sfinte” din ceruri se află în legătură cu acel „tabernacol mai mare şi mai desăvârşit” „pe care l-a ridicat Domnul şi nu omul”, la fel cum lucrurile sfinte ale primului legământ se aflau în legătură cu cortul lor (Evrei 9:1-5). Şi toate lucrurile sfinte, împreună, alcătuiesc sanctuarul. „Cele sfinte” (două) din versetul 8, a căror cale nu a fost cunoscută până când nu a venit timpul reformării, când Hristos şi-a vărsat propriul sânge, aparţin „cortului mai mare şi mai desăvârşit”, despre care vorbeşte versetul următor. Traduc aceste denumiri în mod literal, deoarece în traducerea comună ele nu sunt traduse literal. Traducerea Douay a Bibliei le are redate ca aici. Cuvântul care apare în Evrei 9:8, 12, 19 este „hagion”, adică „în cele sfinte”, în loc de „cea mai sfântă dintre toate (locul preasfânt – n.tr.)”. Aceasta arată că sângele lui Hristos este calea sau mijlocul prin care El, ca mare preot al nostru, avea să intre în ambele încăperi ale tabernacolului ceresc. Dacă în ceruri ar fi doar o singură „încăpere”, după cum spun mulţi, de ce în simbol sunt două? Şi de ce, atunci când face aplicaţia simbolului, Pavel vorbeşte de două? Probabil cei care „dispreţuiesc legea” şi „strică legământul lui Levi” ar putea explica aceasta. Dacă nu pot, îi sfătuim să rămână la explicaţia pe care o oferă Pavel asupra acestor lucruri.

Se presupune că Evrei 6:19, 20 ar dovedi că Hristos a intrat în sfânta sfintelor la înălţarea Lui, deoarece Pavel a spus că El a intrat dincolo de perdea. Dar perdeaua care desparte sfânta de sfânta sfintelor este „perdeaua a doua” (Evrei 9:3). Întrucât sunt două perdele, cea din Evrei 6, prima despre care vorbeşte el, trebuie să fie prima perdea, cea care este în faţa locului sfânt.  Atunci când Isus a intrat dincolo de perdea, a intrat în tabernacolul Său, cu siguranţă în sfânta, întrucât aceasta este prima încăpere. Iar nădejdea noastră, ca o ancoră a sufletului, pătrunde dincolo de perdea, înăuntrul templului în care ispăşirea oficiată în ambele încăperi include atât iertarea cât şi ştergerea păcatelor.

Cei care susţin că Hristos a intrat în sfânta sfintelor imediat după înălţarea Sa şi că slujeşte acolo de atunci încoace, cred de asemenea, şi trebuie să creadă aşa în mod obligatoriu, că ispăşirea oficiată în dispensaţiunea evangheliei este antitipul ispăşirii oficiate în ziua a zecea din luna a şaptea, după lege. Dacă ar fi aşa, evenimentele din ziua a zecea după lege, ar trebui să-şi aibă antitipurile de-a lungul dispensaţiunii evangheliei. Cel dintâi eveniment din lucrarea de ispăşire efectuată în ziua aceea, era curăţirea sanctuarului, aşa după cum am văzut din Leviticul 16. Deci, după teoria lor, sanctuarul noului legământ a fost curăţit în perioada de început a dispensaţiunii evangheliei.

Dovezile arată clar că nici Pământul, nici Palestina – sanctuarele lor – nu au fost curăţate atunci. Eu le numesc sanctuarele lor, fiindcă nu sunt ale Domnului. Iar dacă sanctuarul Domnului, al noului legământ, a fost curăţat atunci, înseamnă că cele 2300 de seri şi dimineţi s-au sfârşit atunci. Însă dacă aceste seri şi dimineţi reprezintă ani, ceea ce toţi credem, anii aceştia trebuie să se extindă cu 1810 ani dincolo de cele 70 de săptămâni. Dar ultima dintre aceste 70 de săptămâni a fost prima săptămână din timpul noului legământ sau din dispensaţiunea evangheliei. Faptul că cele 2300 de zile se întind cu 1810 ani dincolo de cele 70 de săptămâni şi că sanctuarul nu putea să fie curăţat până la sfârşitul acestor zile, demonstrează că antitipul zilei a zecea după lege, nu este dispensaţiunea evangheliei; ci o perioadă ulterioară.

Apoi, dacă ispăşirea din ziua aceea este un tip al ispăşirii efectuate în timpul dispensaţiunii evangheliei, atunci ispăşirea făcută în sfânta, Evrei 9:6, care trebuia să fie anterioară acelei zile, s-a sfârşit înainte să înceapă dispensaţiunea evangheliei. A fost arătat că acea ispăşire s-a făcut pentru iertarea păcatelor, iar eu nu am găsit nicio dovadă că o astfel de ispăşire ar fi fost făcută în ziua a zecea a lunii a şaptea.

Dispensaţiunea evangheliei a început odată cu predicarea lui Hristos şi dacă este antitipul zilei a zecea după lege, unul din două lucruri trebuie să fie adevărat: fie Mântuitorul, în loc să împlinească, a distrus o mare parte din Lege şi anume, slujirea zilnică oficiată în Sfânta, care avea loc în timpul întregului an, cu excepţia unei singure zile, ziua a zecea din luna a şaptea; fie El a împlinit toată Legea, cu excepţia celei corespunzătoare unei zile (ziua a zecea din luna a şaptea – n.tr.) din 360, înainte ca dispensaţiunea evangheliei să înceapă şi înainte ca El să fi fost uns ca Mesia pentru a împlini Legea şi Proorocii. Una dintre aceste două concluzii este inevitabilă dacă se acceptă ca ipoteză faptul că dispensaţiunea evangheliei şi ispăşirea oficiată în timpul ei, este antitipul zilei a zecea din lege şi al ispăşirii oficiate în timpul acestei zile. De care dintre aceste cuie vor ei să se agaţe? Dacă de primul, atunci declaraţia „să nu gândiţi că am venit să distrug legea sau profeţii” (Matei 5:17), îi străpunge. Dacă îl aleg pe al doilea, atunci au datoria să dovedească faptul că legea, care are umbra lucrurilor bune ce vor veni, a fost împlinită în ea însăşi, că umbra şi realitatea au ocupat acelaşi loc şi timp. De asemenea trebuie să dovedească faptul că întreaga ispăşire pentru iertarea păcatelor s-a făcut înainte să fi fost înjunghiat Mielul cu sângele căruia trebuia făcută ispăşirea.

Trebuie să fie limpede tuturor că, dacă antitipul slujirii anuale (Evrei 9:7) a început la prima venire a lui Hristos, antitipul slujirii zilnice (Evrei 9:6) trebuie să-şi fi avut împlinirea înainte de aceasta. Şi, dacă ispăşirea în vederea iertării era o parte a slujirii zilnice, aceasta implică concluzia că nu există iertare de păcate sub dispensaţiunea evangheliei. O astfel de teorie este în conflict limpede cu toată valoarea dispensaţiunii evangheliei şi este mustrată nu numai de Moise şi de Pavel, ci şi de învăţătura şi lucrările Mântuitorului nostru, precum şi de însărcinarea pe care a dat-o apostolilor Săi, de învăţăturile acestora şi de istoria bisericii creştine. Dar, din nou, ei spun că ispăşirea a fost făcută şi s-a terminat pe Calvar, când Mielul lui Dumnezeu a plătit cu viaţa. Aşa ne învaţă unii şi aşa cred bisericile, aşa crede lumea. Dar nu este nimic adevărat şi nici sacru în această afirmaţie, dacă nu este susţinută de autoritate divină. Probabil că doar câţiva, sau niciunul dintre cei ce susţin opinia aceasta, au pus vreodată la încercare fundamentul pe care este aşezată.

1. Dacă ispăşirea a fost făcută pe Calvar, de cine a fost făcută? Efectuarea ispăşirii este lucrarea unui preot. Dar cine a oficiat pe Calvar? – Soldaţii romani şi iudeii cei răi?

2. Înjunghierea victimei nu însemna efectuarea ispăşirii: păcătosul era cel ce trebuia să înjunghie victima (Leviticul 4:1-4, 13-15 etc). După aceea preotul lua sângele şi făcea ispăşirea (Leviticul 4:5-12, 16-21).

3. Hristos este marele preot  rânduit să facă ispăşirea, iar El cu siguranţă nu putea să acţioneze în această funcţie decât după învierea Sa. Însă nu avem nicio dovadă că după învierea Sa ar fi făcut pe pământ ceva ce ar putea să se numească ispăşire.

4. Ispăşirea se făcea în sanctuar, dar Calvarul nu a fost un astfel de loc.

5. Conform cu Evrei 8:4, El nu putea face ispăşirea cât timp era pe pământ. „Dacă ar fi pe pământ, nu ar fi preot.” Preoţia pământească era cea levitică, iar preoţia divină este una cerească.

6. De aceea, El nu a început lucrarea de efectuare a ispăşirii, oricare ar fi fost natura acestei lucrări, decât după înălţarea Sa la cer, când, cu însuşi sângele Său, a intrat în sanctuarul ceresc pentru noi.

Haideţi să examinăm câteva texte ce par să spună că ispăşirea s-a făcut în trecut. Romani 5:11 – „prin care am primit acum împăcarea.” Pasajul acesta arată în mod clar o posesie prezentă a ispăşirii pe vremea când a scris apostolul, dar aceasta nu dovedeşte nicidecum că întreaga ispăşire s-a făcut atunci, în trecut.

Când Mântuitorul a fost pe cale să fie luat de la apostolii Săi, „le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte promisiunea Tatălui” care a venit peste ei în ziua Cincizecimii, atunci când cu toţii au fost „botezaţi cu Duhul Sfânt” (Fapte 1:5). Hristos a intrat în casa Tatălui Său, sanctuarul, ca mare preot şi Şi-a început lucrarea de mijlocire pentru poporul Său, „rugând pe Tatăl” ca să le dea „un alt Mângâietor” (Ioan 14:15), iar după ce „a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt” (Fapte 2:33), a turnat-o peste apostolii ce vegheau în aşteptare. Atunci, în conformitate cu lucrarea încredinţată lor, Petru, la ceasul al treilea din zi a început să predice, „Pocăiţi-vă, şi fiecare dintre voi să fie botezat în numele lui Isus Hristos pentru iertarea păcatelor.” (Fapte 2:38). Cuvântul acesta, „iertare”, semnifică absolvire, scutire, sau mai literal, trimitere a păcatelor.

Puneţi acum alături de acest text un altul legat de acest subiect, din cuvântarea pe care a ţinut-o la ceasul al nouălea al aceleiaşi zile, Fapte 3:19 – „De aceea pocăiţi-vă şi întoarceţi-vă, ca păcatele voastre să fie şterse când vor veni timpurile de înviorare din prezenţa Domnului.” Aici, el îndeamnă la pocăinţă şi convertire (întoarcere de la păcate). Pentru care scop? „Ca păcatele voastre să fie şterse (viitor).” Oricine poate vedea că ştergerea păcatelor nu are loc în momentul pocăinţei sau al convertirii, ci urmează şi ca o necesitate, trebuie să fie precedată de acestea. Pocăinţa, convertirea şi botezul au devenit de atunci datorii imperative la timpul prezent. Apoi, odată ce sunt împlinite, celor ce le împlinesc, acestea le „spală” (Fapte 22:16), le absolv sau trimit de la ei păcatele lor (Fapte 2:38). Şi desigur păcatele le sunt iertate, iar ei „primesc împăcarea (ispăşirea)”, însă nu o primesc în întregime în acel moment, deoarece păcatele încă nu le-au fost şterse.

Aşadar, cât de departe au înaintat ei în procesul de reconciliere? La fel de departe ca şi individul aflat sub lege în momentul în care şi-a mărturisit păcatul, a adus victima în faţa uşii tabernacolului, şi-a pus mâinile peste ea şi a înjunghiat-o, iar preotul a intrat cu sângele ei în sfânta şi a stropit cu sângele în faţa perdelei şi pe altar, făcând astfel ispăşire pentru el, individul căpătând astfel iertare. Doar că acela era simbolul, iar aceasta este realitatea. Lucrarea aceasta l-a pregătit pentru curăţirea din marea zi a ispăşirii, în vederea ştergerii păcatelor „când vor veni timpurile de înviorare din prezenţa Domnului, şi când va trimite pe Isus”. De aceea, textul care spune „prin care am primit acum împăcarea” înseamnă „prin care am primit acum iertarea păcatelor”. Din momentul acesta omul este „eliberat de păcat”. Mielul străpuns pe crucea Calvarului este victima înjunghiată pentru noi. „Isus, Mijlocitorul legământului nou” „în ceruri”, este marele nostru preot mijlocitor, care face ispăşire cu însuşi sângele Său, prin care şi cu care a intrat acolo. Esenţa procesului este aceeaşi ca şi în „umbră”. Mai întâi vine convingerea de păcat; apoi pocăinţa şi părturisirea; după aceea prezentarea jertfei divine sângerânde. Odată ce am făcut aceasta în credi1nţă şi sinceritate, nu putem face nimic mai mult; şi nu se cere nimic mai mult.

După aceea, în sanctuarul din ceruri, marele nostru preot face ispăşire cu însuşi sângele Său şi suntem iertaţi. 1 Petru 2:24 – „El însuşi care a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn.” Vezi de asemenea Matei 8:17; Isaia 53:4-12. Trupul Său este „singura jertfă” pentru muritorii care se pocăiesc, este cel căruia îi sunt atribuite păcatele lor şi prin al cărui sânge, în mâinile unui preot care slujeşte, sunt transferate asupra sanctuarului ceresc. Jertfa aceasta a fost adusă „odată pentru totdeauna”, „pe lemn”. Toţi cei ce vor să aibă folos din meritele ei trebuie ca prin credinţă să o primească drept jertfa lor, o jertfă sângerândă în mâinile unor păcătoşi muritori, cum sunt ei. După ce obţinem în felul acesta ispăşirea iertării, trebuie să „păstrăm fapte bune” (Tit 3:8), nu „faptele legii” (Romani 3:20) ci, „fiind morţi faţă de păcat să trăim în neprihănire” (Romani 6:11, 13). Lucrarea aceasta, înţelegem cu toţii că este specifică dispensaţiunii evangheliei.

Era viitoare

Toţi cei ce cred în Biblie aşteaptă ca o eră plină de glorie să urmeze celei prezente şi întreţin anumite idei cu privire la natura acesteia, idei pe care afirmă că le-au extras din Biblie. Bisericile gândesc că Biblia învaţă despre triumful final al principiilor creştine prin convertirea tuturor naţiunilor, în timp ce noi credem că gloriile acelei ere vor fi inaugurate de venirea personală şi vizibilă a Domnului Hristos, de învierea şi preschimbarea sfinţilor Săi împreună cu distrugerea duşmanilor Lui. De aceea cu toţii vor admite dreptul nostru de a pune în discuţie natura acestei ere şi, desigur, avem libertatea de a învăţa ce spun Scripturile despre subiect.

Luca 20:34-35 – „Și Isus, răspunzând, le-a zis: «Fiii şi fiicele acestei lumi (ere) se însoară şi se mărită, dar cei socotiţi demni să obţină acea lume (eră) şi învierea dintre morţi, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita.»” „Acea lume” este pusă în contrast cu „această lume” – în „aceasta” se însoară şi se mărită, în „aceea” nu se vor mai însura şi mărita, ci vor fi nesupuşi morţii, fiind ca îngerii. În felul acesta, El ne învaţă despre o epocă viitoare şi deosebită, de care pentru a ne bucura trebuie să obţinem învierea din morţi. Aceea va fi o epocă a răsplătirii, „tu vei fi răsplătit la învierea drepţilor”. „Binecuvântat este cel ce va mânca pâine în împărăţia lui Dumnezeu.” „Adevărat vă spun că: «Voi care m-aţi urmat, în regenerare, când Fiul omului va şedea pe tronul gloriei sale, voi de asemenea veţi şedea pe douăsprezece tronuri, judecând pe cele douăsprezece triburi ale lui Israel.»” Împărăţia Tatălui nostru pentru care ne rugăm acum va veni atunci când voia Sa va fi făcută pe pământ la fel ca în cer. Atunci va fi  „ziua Domnului”. „Ziua judecăţii şi a pieirii oamenilor neevlavioşi”, în acea zi cerurile vor trece şi vor apărea cerurile noi şi pământul nou.

Aceste cuvinte identifică „lumea care vine” cu „timpurile restituirii”. Apokalastasix – restaurare a unui lucru la forma lui iniţială. De aici apare ideea de introducere a unei ere noi şi mai bune şi a „timpurilor de înviorare” (Fapte 3:19). Anapsuxis – răcorire înviorătoare după căldură, recreere, odihnă. Identitatea „timpurilor restituirii” cu „administrarea plinătăţii timpurilor – Fidela” („dispensaţiunea deplinătăţii timpurilor – KJV”)  (Efeseni 1:10), este de asemenea evidentă. Aşa cum Petru în Fapte 3:19 prezintă cele două puncte cardinale ale ispăşirii: convertirea prezentă şi ştergerea viitoare a păcatelor, la fel Pavel, în Efeseni 1:7, spune: „În care avem răscumpărarea prin sângele lui, iertarea păcatelor.” În acelaşi timp primim Duhul Sfânt al făgăduinţei, arvuna moştenirii noastre, versetul 13, 14, care ne face cunoscută taina voii Sale, „ca în dispensaţiunea deplinătății timpurilor să poată strânge împreună toate lucrurile (en, în sau prin) Hristos” (KJV): „Care este trupul lui, plinătatea celui care umple toate în toţi.” deopotrivă pe cele în cer şi cele pe pământ. Această adunare este obiectul viitor al speranţei, fiind aceeaşi cu răscumpărarea (eliberare pe baza plătirii unui preţ de răscumpărare) posesiunii cumpărate (vers 14). Lucrurile care trebuie să fie adunate sunt în cer şi pe pământ. Anakephalaioo înseamnă a aduce sau a întoarce înapoi sub o singură conducere. Aceasta înseamnă că diferitele părţi ale împărăţiei care au fost separate şi anume, capitala şi împăratul „în cer”, iar supuşii împreună cu teritoriul de „pe pământ”, vor fi răscumpărate sau adunate din nou într-o singură împărăţie, sub o singură conducere, aceea a Fiului lui David. Iar dispensaţiunea plinătăţii timpurilor este perioada în care lucrul acesta se va realiza. Aceasta este perioada moştenirii şi urmează celei a „dreptului la moştenire”, dispensaţiunii harului (Efeseni 3:2, 6). În perioada aceasta vor fi moştenite în sensul lor cel mai deplin, promisiunile legămintelor.

Noi credem că s-a arătat că ispăşirea din timpul dispensaţiunii evangheliei este antitipul celei realizate de preoţi în slujirea lor zilnică, cea care pregătea şi făcea necesară ispăşirea anuală precum şi curăţarea sanctuarului şi a poporului de toate păcatele lor. Apare ca o certitudine faptul că antitipurile cuprinse în slujirea zilnică a preoţilor precum şi tipurile sărbătorilor de primăvară se întind de-a lungul dispensaţiunii evangheliei; întrucât acestea compun doar o parte din ispăşire şi din antitipuri, avem motive serioase să credem că antitipul care a rămas, cel de toamnă, şi ce a mai rămas de împlinit din ispăşire, cea anuală, se vor împlini pe baza aceluiaşi principiu referitor la timp şi ocupă o perioadă sau dispensaţiune de cel puţin 1000 de ani.

„Era aceea” va fi mult superioară „acestei ere” şi constituie trecerea spre gloriile eterne şi nepieritoare, nealterate ale pământului răscumpărat şi transformat din nou într-o grădină a Edenului. Cine poate găsi greşeli, dacă Domnul ne-a dat în lege umbrele acelei ere? Cine nu va căuta mai degrabă Duhul Adevărului, care „vă va aduce aminte toate câte v-am spus”, chiar şi „Legea lui Moise” şi „vă va arăta cele ce vin”, chiar şi „lucrurile bune ce vor veni”? La modul literal va fi o eră de refacere, în care sfinţii nemuritori vor trece sub conducerea împăratului împăraţilor – o eră a restituirii, a ştergerii păcatului cu toate efectele lui îngrozitoare, o eră a răscumpărării posesiunii cumpărate, jubileul cel mare şi final, în care toţi captivii Sionului din afara şi dinăuntrul mormântului, eliberaţi şi adunaţi din mijlocul păgânilor şi din toate ţările, vor fi curăţaţi de toate nelegiuirile lor, vor intra în stăpânirea „ţării lor”, iar locurile pustiite vor fi zidite din nou. Aceştia vor fi „o singură naţiune „și David, servitorul meu, va fi împărat peste ei; şi ei toţi vor avea un singur păstor; vor umbla de asemenea în judecăţile mele şi vor ţine statutele mele şi le vor împlini. Și (Eu) voi pune sanctuarul meu în mijlocul lor pentru totdeauna. Tabernacolul meu de asemenea va fi cu ei; da, eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul meu. Şi păgânii vor cunoaşte că eu, Domnul, sfinţesc pe Israel, când sanctuarul meu va fi în mijlocul lor pentru totdeauna.” Păgânii vor şti aceasta când Satana îi va strânge, pe Gog şi pe Magog, din cele patru părţi ale pământului încercuind „tabăra sfinţilor şi preaiubita cetate” (Apocalipsa 20:8, 9), când vor „intra în ţara care este adusă înapoi de la sabie”. „Țara cu sate neîmprejmuite” în locurile pustiite care sunt acum locuite de „cei care au odihnă” care sunt adunat dintre naţiuni, care a obţinut vite şi bunuri, care locuiesc în mijlocul ţării. Dar sabia fiecărui om va fi împotriva fratelui său și „focul de la Dumnezeu din cer îi va mistui”. Ezechiel capitolele 36, 37, 38. Am văzut că dispensaţiunea ce urmează dispensaţiunii evangheliei este o zi a curăţirii. Chiar şi după ce Domnul a scos pe poporul său din mijlocul păgânilor şi i-a adunat din toate ţările ducându-i în ţara lor, care în mod evident este acelaşi lucru cu ridicarea lor din morminte şi ducerea lor în ţara lui Israel: „Atunci (după înviere, după ce vor fi duşi în ţara lor) voi stropi apă curată peste voi şi veţi fi curăţaţi.” Ezechiel 36:24, 25.

A curăţa poporul, ca să fie curaţi de toate păcatele lor „înaintea Domnului” a fost scopul ispăşirii zilei a zecea din luna a şaptea de sub lege (Leviticul 16:30). Dovada aceasta este suficientă pentru mintea mea pentru a arăta că ziua aceea este tipul dispensaţiunii plinătăţii timpurilor, a erei care va veni. Ce! Vom fi păcătoşi şi necuraţi când vom fi nemuritori? Haideţi să „avem răbdare”. „Cel ce crede nu se va grăbi”. Domnul spune că El îi va stropi cu apă curată şi îi va curăţa prin aceasta după ce îi va strânge în ţara lor. Fie că stropirea cu apă este literală sau la modul figurat, aceasta dovedeşte că El va realiza un proces de curăţire asupra lor. Sânge şi apă au ţâşnit din coasta Mântuitorului nostru. Obiectele sub lege erau curăţite cu sânge şi apă; iar noi am văzut deja că dacă acele obiecte erau necurate din punct de vedere fizic, ca de exemplu datorită leprei sau altui fel de murdărie, toată necurăţia de felul acesta trebuia să fie îndepărtată în vederea pregătirii pentru curăţire. Ispăşirea se făcea cu sânge sau cu sânge şi apă pentru obiectul respectiv, iar ispăşirea îl curăţa. La fel Mântuitorul nostru după ce a curăţat pe lepros de boala lui i-a poruncit să meargă şi să aducă o jertfă pentru curăţirea lui (Marcu 1:41-44). În acelaşi fel, cei din popor erau eliberaţi de păcatele lor prin ispăşirea efectuată pentru fiecare dintre ei individual în Sfânta, ca să-i pregătească în vederea ispăşirii anuale.

De aici se vede în mod evident că întreaga casă a lui Israel va trebui să aibă păcatele lor iertate şi trupurile lor netrebnice schimbate, ca să îi facă pregătiţi pentru curăţirea despre care s-a vorbit (Ezechiel 36:25). Curăţirea sanctuarului nu încheia curăţirea pentru popor; fiindcă, după ce ţapul ispăşitor ducea departe toate nelegiuirile poporului, marele preot trebuia să mai aducă jertfa arderii de tot şi să ardă grăsimea jertfei pentru păcat pe altarul din curte, ceea ce era o parte a ispăşirii efectuate în ziua aceea; şi era necesară întreaga ispăşire din ziua aceea pentru ca poporul să fie curat (Leviticul 16:22-30).

Curăţirea sanctuarului

În împlinirea legii, este primul eveniment în antitipul zilei a zecea din luna a şaptea. Am văzut, atât din Noul Testament cât şi din Vechiul, că acest sanctuar nu este cel pământesc ci acela ceresc, la fel cum sanctuarul primului legământ făcea parte din vechiul Ierusalim.

Aici apare o obiecţie în urma deducţiilor, care în multe minţi cântăreşte mai greu decât orice valoare a argumentelor Bibliei asupra subiectului. Şi anume, ei spun că noul Ierusalim nu poate fi mânjit, de aceea nu are nevoie de curăţire; aşadar, noul Ierusalim nu este sanctuarul.  Acesta este chiar un proces foarte sumar de deducţii implicite, îndeosebi pentru cei ce au spus aşa de mult despre insuficienţa unei mărturii bazate doar pe deducţie. I-am sfătui pe aceştia să-şi revizuiască temelia credinţei lor şi să vadă, cât de multe şi cât de puternice argumente au pentru a susţine că Pământul sau Palestina ar fi sanctuarul, şi cât de multe obiecţii există împotriva faptului ca sanctuarul noului legământ să fie acolo unde este preotul legământului, obiecţii care să nu fie cu totul bazate pe deducţii; după aceea, în locul deducţiilor lor, să primească mărturia deplină a Cuvântului şi să o predice. 

Cum a ajuns, însă, canctuarul să fie mânjit? Sanctuarul Vechiului Testament, fiind pe pământ, putea să fie şi a fost, mânjit în multe feluri: printr-o persoană necurată care intra în el. – „Să nu atingă niciun lucru sfânt, nici să intre în sanctuar, până când zilele purificării ei vor fi împlinite.” Leviticul 12:4; putea să fie profanat de marele preot dacă acesta ieşea din sfântul locaş pentru un mort, cât timp untdelemnul ungerii era asupra lui (Leviticul 21:12); de un om care neglija să se supună curăţirii (Numeri 19:20). Toate căpeteniile preoţilor şi ale poporului l-au mânjit datorită faptului că au încălcat legea foarte mult, luându-se după toate urâciunile păgânilor (2 Cronici 36:14). „Pentru că ai spurcat sanctuarul meu cu toate lucrurile tale detestabile şi cu toate urâciunile tale (idolatria), de aceea te voi micşora şi eu.” (Ezechiel 5:11).

„Mai mult, aceasta mi-au făcut: au spurcat sanctuarul meu în aceeaşi zi, şi au pângărit sabatele mele. Pentru că atunci când au ucis pe copiii lor pentru idolii lor, atunci au intrat în aceeaşi zi în sanctuarul meu pentru a-l spurca.” (Ezechiel 23:38, 39). „Preoţii ei au întinat sanctuarul, ei au încălcat legea.” (Ţefania 3:4).  Antioh l-a profanat prin faptul că a jertfit porci pe altarul lui (1Macabei 1:20-24). Din textele acestea putem vedea clar că, în ochii Domnului, necurăţia morală era cea care mânjea sanctuarul, mai degrabă decât cea fizică. Este adevărat că devenea necurat în mod fizic, însă necurăţia aceasta trebuia să fie îndepărtată înainte de a se face ispăşirea prin care sanctuarul era reconciliat sau curăţit (Vezi 2 Cronici 29). Aceasta era legea curăţirii (Leviticul de la 12 la 15); obiectul trebuia să fie făcut curat în mod vizibil, aşa încât să-l putem numi curat, ca să fie pregătit pentru adevărata lui curăţire cu sânge. Acum, nimeni nu presupune că noul Ierusalim este sau a fost vreodată necurat, în felul în care a fost tipul lui pe vremea când a fost invadat, desacralizat şi pustiit de soldaţii sirieni, haldei sau romani, sau când au intrat în el preoţi nelegiuiţi. Chiar dacă ar fi fost aşa, îndepărtarea unei astfel de murdării nu ar corespunde curăţirii ce trebuia să aibă loc la sfârşitul celor 2300 de zile. 

Sanctuarul nu era curat într-un anume sens, căci altfel nu ar avea nevoie să fie curăţat. Şi trebuie că, într-un anume fel a primit necurăţia aceasta de la om. Pentru că sanctuarul ceresc este departe de atingerea muritorilor şi în el intră doar înaintemergătorul, Isus, cel care a fost făcut mare preot, nu poate fi întinat de muritori decât prin intermediul Lui, şi nu poate fi curăţat pentru ei decât tot prin acelaşi mijloc. Procesul descris în tip în Lege al întinării şi curăţirii sanctuarului prin intermediul preotului, a fost examinat. Păstrând în minte înţelegerea acestui proces, haideţi să mergem în Noul Testament. Pavel spune în Coloseni 1:19-20: „Fiindcă Tatălui i-a plăcut ca în El să locuiască toată plinătatea; și, făcând pace prin sângele crucii lui, prin el să împace toate pentru el; prin el, fie cele de pe pământ, fie în cer.” Când se vorbeşte despre „cele de pe pământ” în legătură sau în contrast cu cele aflate „în cer”, nimeni nu înţelege că toate acestea sunt în acelaşi loc. Cele aflate „în ceruri” au nevoie să fie împăcate la fel ca şi „cele de pe pământ”.

Dacă este nevoie să fie împăcate, înseamnă că au fost în stare de neîmpăcare; dacă nu au fost în împăcare, înseamnă că într-un anume sens au fost necurate în ochii Lui. Sângele lui Hristos este mijlocul şi Hristos Însuşi, agentul, prin care sunt împăcate din nou cu Tatăl atât lucrurile din ceruri cât şi cele de pe pământ. Oamenii se gândesc că în ceruri, acolo unde S-a dus Mântuitorul nostru, totul este şi a fost întotdeauna perfect, dincolo de orice posibilitate de schimbare sau îmbunătăţire. Însă El spune: „În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri mari; dacă nu ar fi aşa, v-aş fi spus. Mă duc să vă pregătesc un loc.” El S-a dus în cer, iar Pavel spune că „avem o clădire din Dumnezeu, o casă nefăcută de mâini, eternă în ceruri” (2 Corinteni 5:1).

Pentru ce S-a dus în casa Tatălui Său? „Ca să vă pregătească un loc.” Înseamnă că nu era pregătit, iar când va fi pregătit, Se va întoarce şi ne va lua cu El. Apoi, „de aceea era necesar ca modelele lucrurilor din ceruri să fie curăţate cu acestea, dar înseşi lucrurile cereşti cu sacrificii mai bune decât acestea. Care au fost „modelele”? „Tabernacolul şi toate vasele servirii” (versetul 21), care constituiau sanctuarul de pe pământ (versetul 1). Care sunt înseşi lucrurile cereşti? Tabernacolul mai mare şi mai desăvârşit (vers.11), împreună cu lucrurile bune şi lucrurile sfinte (versetele 11-12). Toate acestea sunt chiar în cer. „Căci Hristos nu a intrat în locurile sfinte făcute de mâini, care sunt prefigurările celor adevărate, ci chiar în cer.” Versetul 24. Pavel arată aici că este la fel de necesar ca lucrurile cereşti să fie curăţate, după cum a fost necesar ca simbolurile lor, cele de pe pământ, să fie curăţate. De aceea, este necesar. De ce? El a vorbit ceva mai înainte despre slujirea zilnică a preoţilor şi despre antitipul acesteia, mijlocirea lui Hristos, a noului legământ, „pentru răscumpărarea încălcărilor”. Sub primul legământ, sângele viţeilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci sfinţea spre curăţirea cărnii; dar sub al doilea, sângele lui Hristos curăţă conştiinţa noastră. Deci, „fără vărsare de sânge nu este iertare” (versetul 22). Necesitatea curăţirii lucrurilor cereşti, este indusă de faptul că ispăşirea este făcută în acestea prin sângele lui Hristos pentru îndepărtarea sau iertarea păcatelor şi purificarea conştiinţelor noastre. Şi aproape toate lucrurile sunt, după lege, curăţate cu sânge. Modelele erau curăţate „în fiecare an” (versetul 25) cu sângele viţeilor şi al ţapilor; dar în antitipul expierii anuale înseşi lucrurile cereşti trebuie să fie curăţate cu sângele unei jertfe mai bune, aduse o dată pentru totdeauna de Hristos însuşi. Aceasta împacă „lucrurile din cer” (Coloseni 1:20) şi curăţă sanctuarul noului legământ (Daniel 8:14).

Ţapul Ispăşitor

Următorul eveniment din ziua aceea după ce sanctuarul era curăţit, era punerea tuturor păcatelor şi fărădelegilor copiilor lui Israel pe capul ţapului ispăşitor şi alungarea lui într-un ţinut pustiu. Mulţi presupun că ţapul acesta îl simboliza pe Hristos în vreuna din funcţiile Lui şi că simbolul şi-a găsit împlinirea la prima venire a Sa. Noi avem cu totul altă părere, deoarece: 

1. Ţapul acesta nu era izgonit decât după ce marele preot termina lucrarea de curăţire a sanctuarului (Leviticul 16:20, 21); de aici se înţelege că evenimentul acesta nu îşi putea găsi împlinirea în realitate decât după încheierea celor 2300 de zile.

2. Era trimis departe de copiii lui Israel, în pustie, într-un ţinut nelocuit. Dacă binecuvântatul nostru Mântuitor este antitipul acestuia, trebuia ca şi El să fi fost izgonit, nu numai trupul Său, ci trupul şi sufletul, întrucât ţapul era izgonit viu, de la poporul acesta, nu la ei, nici în poporul acesta; nici în cer, căci acesta nu este un loc pustiu, nelocuit. 

3. Ţapul primea şi păstra asupra lui toate nelegiuirile lui Israel; dar când Hristos va veni a doua oară va fi „fără păcat”. 

4. Ţapul primea nelegiuirile din mâinile preotului şi acesta îl izgonea. Întrucât Hristos este preotul, ţapul trebuie să fie altcineva în afară de El, cineva pe care El să-l poată izgoni. 

5. Ţapul acesta era unul dintre cei doi ţapi aleşi pentru ziua aceea. Unul era pentru Domnul şi era adus ca jertfă pentru păcat, iar celălalt nu ni se spune că era pentru Domnul, nici nu era adus ca jertfă. Singurul lui rol era acela de a primi nelegiuirile de la preot, după ce acesta curăţa sanctuarul de ele, şi de a le duce într-un ţinut nelocuit, lăsând sanctuarul, preotul şi poporul în urma sa, eliberaţi de nelegiuirile lor. (Leviticul 16:7-10, 22).

6. Numele evreiesc al ţapului ispăşitor, după cum se vede din versetul 8, marginea, este „Azazel”. În ce priveşte acest verset, William Jenks, în lucrarea lui, Comprehensive Commmentary,  are următoarele remarci: „Ţapul ispăşitor: Vezi diferite opinii în Bochart Spencer; după vechea părere a evreilor şi a creştinilor, se credea că Azazel este numele diavolului; La fel găsim în Rosenmire. Sirienii îl au pe Azazel, îngerul (un înger puternic), care s-a revoltat.” 

7. La venirea lui Hristos, după cum suntem învăţaţi de Apocalipsa 20, Satana urmează să fie legat şi aruncat în adânc, act şi loc care sunt în mod semnificativ simbolizate de actul marelui preot din vechime care trimitea ţapul cel viu într-un ţinut pustiu, nelocuit şi departe de oameni. 

8. Astfel avem Scriptura, definiţia numelui în două limbi vechi, ambele vorbite în aceeaşi perioadă de timp, şi avem vechea înţelegere a creştinilor în ce priveşte ţapul de trimis ca fiind un simbol al lui Satana. În înţelesul uzual al termenului, oamenii întotdeauna îl asociază cu ceva rău, numind pe cei mai mari răufăcători precum şi mijlocul de a scăpa de pedeapsa justiţiei, ţap ispăşitor. Ignoranţa în ce priveşte legea şi înţelesul ei, este singura origine posibilă care poate fi atribuită opiniei că ţapul de trimis era un simbol al lui Hristos.

Deoarece este spus că „țapul să poarte pe el toate nelegiuirile lor într-un pământ nelocuit” (Leviticul 16:22 și pentru că Ioan spune „Iată, Mielul lui Dumnezeu, care înlătură (marginea: poartă) păcatul lumii”, se trage concluzia fără a se sta prea mult pe gânduri, că cel dintâi era un simbol al celui de al doilea. Dar puţină atenţie acordată legii va dovedi că păcatele erau luate de la popor şi purtate de ‑, iar apoi erau luate de la preot de ţap şi purtate de acesta. 

1. Ele erau trecute asupra victimei. 

2. Preotul le lua odată cu sângele jertfei şi le purta în sanctuar. 

3. După curăţirea lor din sanctuar în ziua a zecea a lunii a şaptea, preotul le punea asupra ţapului de trimis şi 

4. În cele din urmă, ţapul le purta asupra lui departe de tabăra lui Israel, în pustie.

Aceasta era procedura legală, iar când îşi va găsi împlinirea în realitate, autorul păcatelor le va primi din nou asupra lui (însă cei răi îşi vor purta propriile lor păcate), iar capul lui va fi zdrobit de sămânţa femeii. „Cel tare” va fi prins şi legat de „unul mai puternic decât el” „şi casa (mormântul) îi va fi jefuită (sfinţii vor fi eliberaţi)” (Matei 12:29; Leviticul 11:21, 22, vezi Leviticul 16:21, 22). Atunci vor începe cei o mie de ani de închisoare ai lui Satana, iar sfinţii vor intra în domnia lor împreună cu Hristos, pe timpul mileniului. Antitipul zilei a zecea după lege, dispensaţiunea plinătăţii timpurilor, trebuie să înceapă cu suficient timp înainte de cei 1000 de ani din Apocalipsa 20, pentru a se da timp pentru curăţirea sanctuarului, şi pentru antitipul mărturisirii şi punerii păcatelor pe capul ţapului ispăşitor; antitip care acoperă timpul ocupat de: „sfârşitul indignării” (Daniel 8:19); strigătul din partea aleşilor lui Dumnezeu pentru a li se face dreptate (Luca 18:1, 8); durerile naşterii Sionulu; Ezechiel în valea oaselor uscate: marea strigare a îngerului al cincelea (Apocalipsa 15:13); biserica laodiceană (Apocalipsa 3:14) şi ultimele şapte plăgi (Apocalipsa 15 şi 16). Din lipsă de spaţiu nu vom putea prezenta detalii aici. Prima înviere este stabilit că va avea loc la venirea Domnului Hristos (1 Tesaloniceni 4:16), iar începutul celor 1000 de ani odată cu prima înviere (Apocalipsa 20:4, 5).

Sanctuarul trebuie să fie curăţit înainte ca Hristos să vină pe nori, deoarece:

1. El „a fost oferit o singură dată pentru a purta păcatele multora; şi celor ce îl aşteaptă li se va arăta a doua oară, fără păcat, pentru salvare”. Întrucât ultimul Lui act în purtarea păcatelor multora, este acela de a le duce afară din Sanctuar după ce îl curăţeşte şi, întrucât nu va veni decât după ce va fi purtat păcatele multora şi atunci va veni fără păcat, este evident că sanctuarul trebuie să fie curăţit înainte de venirea Lui.

2. Oastea este încă sub mânie după ce sanctuarul este curăţat (Daniel 8). Atât sanctuarul cât şi oştirea au fost călcate în picioare. „Până la două mii trei sute de zile; atunci sanctuarul va fi curăţat,” sau justificat, (marginea). Aceasta este prima parte a explicaţiei. După aceasta, Daniel a continuat să caute să înţeleagă semnificaţia viziunii, iar Gabriel a venit să îl facă să cunoască „ce va fi la ultimul sfârşit al indignării (KJV)”. În explicaţia care urmează, nu îi spune nimic despre sanctuar, deoarece acest aspect a fost explicat de veghetorul minunat. Acum îi spune despre oastea asupra căreia rămâne încă ultimul sfârşit al indignării, după ce sanctuarul este curăţit. Indignarea aceasta este toiagul Domnului în mâinile celor răi pentru a pedepsi pe poporul Său. Prima oară acesta a fost pus în mâinile asirianului, fiind moştenit de fiecare dintre succesorii acestuia, care la rândul lor au fost trimişi „împotriva unei naţiuni făţarnice (…) ca să ia prada şi să ia jaful şi să îi calce ca pe noroiul străzilor” (Isaia 10:5, 6). Vremea ultimului sfârşit al indignării, în mod evident se referă la persecuţiile aprige, precum şi la încercarea severă şi minuţioasă a poporului lui Dumnezeu, după ce sanctuarul este curăţit, şi înainte ca indignarea să înceteze odată cu distrugerea cornului cel mic, care este rodul şi succesorul asirianului (Daniel 8:25; Isaia 10:12, 25). 

3. Sanctuarul trebuie să fie curăţit înainte de înviere, deoarece Domnul a prevăzut un mesaj mângâietor poporului Său, prin care le spune că s-a sfârşit. „Mângâiaţi-vă, mângâiaţi-vă poporul meu, spune Dumnezeul vostru. Vorbiţi cu mângâiere inimii Ierusalimului şi strigaţi-i, că războiul (marginea: vremea rânduită) lui s-a împlinit, că nelegiuirea lui este iertată, fiindcă a primit dublu din mâna Domnului pentru toate păcatele ei.” (Isaia 40:1-2). Aici se vorbeşte despre Ierusalim şi despre poporul Domnului, ca despre sanctuarul şi oştirea din Daniel 8. După ce vremea rânduită pentru Ierusalim se împlineşte, poporul Lui este afectat şi urmează să fie mângâiat, spunându-i-se că nelegiuirea lui este iertată.  Aici trebuie să fie vorba de noul Ierusalim, întrucât nu a existat niciun timp stabilit pentru iertarea nelegiuirii vechiului Ierusalim. Noul Ierusalim trebuie să-şi aibă o nelegiuire de un anume fel şi dintr-o anume sursă, căci altfel nu poate fi iertat de aceasta.  Faptul că Domnul a poruncit ca poporul Lui să fie mângâiat prin a i se spune că nelegiuirea Ierusalimului este iertată, este o dovadă pozitivă a faptului că el are o nelegiuire, şi că aceasta va fi îndepărtată înainte ca poporul lui să fie eliberat şi să intre acolo cu cântece şi cu bucurie veşnică. Mesajul acesta este similar cu acela din Isaia 52:9. După ce se rostesc veştile cele bune şi aducătoare de pace, prin care se spune Sionului, „Dumnezeul tău împărăţeşte”, este declarat că „Domnul a mângâiat pe poporul Său, a răscumpărat Ierusalimul. Ierusalimul era într-o stare din care trebuia să fie răscumpărat, şi răscumpărarea aceasta trebuia să se facă înainte de înviere, deoarece următorul verset spune că toate marginile pământului vor vedea salvarea Dumnezeului nostru.”

Tranziția

Opinia generală susţine că trâmbiţa a şaptea inaugurează epoca viitoare. Primul lucru legat de sunetul acesteia este că se aud „voci tari, spunând: «Împărăţiile acestei lumi au devenit ale Domnului nostru şi ale Hristosului său; şi el va domni pentru totdeauna şi întotdeauna.»” Vocile acestea trebuie că se aud în lumea în care se află aceste împărăţii. De asemenea este evident că în timpul în care se aud aceste voci, împărăţiile au o relaţie faţă de Dumnezeu diferită de relaţia pe care au avut-o înainte de a suna trâmbiţa a şaptea. Declaraţia „el va domni pentru totdeauna şi întotdeauna”, precum şi exprimarea cu umilinţă a mulţumirilor din partea celor douăzeci şi patru de bătrâni (simbol al întregii biserici) „pentru că ai luat marea ta putere la tine şi ai domnit” dovedeşte că în vremea aceea El a început să domnească într-un sens deosebit. Astfel de voci s-au auzit începând cu luna a şaptea din anul 1844 şi au produs efectele descrise aici, de adâncă umilinţă şi recunoştinţă profundă. Schimbarea aceasta de relaţie între împărăţiile lumii acesteia şi Hristos, este aceeaşi cu a face pe duşmanii Lui sprijinul picioarelor Sale (Evrei 10:13), eveniment aşteptat de El pe când şedea la dreapta Tatălui, îndeplinind slujirea zilnică (Versetele 11-12).

Apocalipsa 10 redă în parte caracterul şi circumstanţele tranziţiei de la dispensaţiunea evangheliei la cea următoare. Îngerul care declară că „timp nu va mai fi” (vers 6), nu este Domnul la venirea Lui, fiindcă după aceea îi spune lui Ioan: „Tu trebuie să profeţeşti din nou.” Oricare ar fi natura acestei profeţii, cu siguranţă vine după ce este făcut jurământul din versetele 6 și 7.

Cred că noi nu am înţeles bine versetul 7. Noi am înţeles sau explicat versetul 6 ca fiind cuvintele îngerului, iar versetul 7 o declaraţie a lui Ioan. Dar ambele versete sunt cuvintele îngerului, versetul 7 fiind o calificare sau explicare a versetului 6, arătând maniera în care timpul ar trebui să se sfârşească. Îngerul bisericii din Filadelfia, având în faţă „o uşă deschisă”, a vestit strigătul de la miezul nopţii având cu asigurarea solemnă a acestui jurământ. El a jurat sau a declarat în mod limpede „că timp nu va mai fi, ci în zilele vocii celui de al şaptelea înger, când va începe să trâmbiţeze, va fi terminat misterul lui Dumnezeu, aşa cum a făcut el cunoscut robilor săi, profeţii”. Sunt „zile” (plural) în care cel de al şaptelea înger începe să sune. Fie că aceste zile sunt literale sau simbolice, ceea ce ar fi mai în acord cu caracterul acestei cărţi, ele denotă o perioadă scurtă de timp, în care nu doar îngerul al şaptelea începe să sune, dar taina lui Dumnezeu este de asemenea terminată. Astfel vedem că taina aceasta nu este terminată într-un moment, ci într-o perioadă şi, în timp ce taina se termină, îngerul al şaptelea începe să sune. Care este taina (misterul) care urmează să fie terminată? „Misterul evangheliei” (Efeseni 6:19) – „misterul care a fost ţinut în taină de la începerea lumii, dar acum este arătat.” „Bogăţiile gloriei acestui mister (…) care este Hristos în voi, speranţa gloriei.” Coloseni 1:27. „Misterul lui Hristos, care în alte veacuri nu a fost făcut cunoscut fiilor oamenilor, aşa cum este revelat acum sfinţilor săi apostoli şi profeţi prin Duhul; că neamurile vor fi co-moştenitoare şi ale aceluiaşi trup şi părtaşe ale promisiunii lui în Hristos, prin evanghelie.” Efeseni 3:4-6. Este „administrarea (dispensaţiunea – KJV) harului lui Dumnezeu” (versetul 2). Textele acestea arată că misterul lui Dumnezeu sau Hristos, este dispensaţiunea evangheliei. Este perioada speranţei şi a dreptului la moştenire. În timp ce sperăm, ne rugăm pentru obiectul speranţei noastre, care este gloria – în felul în care este desfăşurată pe muntele cel sfânt, în nemurire, în Împărăţia şi în societatea lui Isus. Până când vom obţine toate acestea, noi manifestăm speranţa; iar cât timp sperăm, taina nu a luat încă sfârşit. Din nou, noi suntem cu drept de moştenire în timpul tainei lui Dumnezeu, iar când aceasta se va termina, vom intra în moştenire. De aceea, trebuie să tragem concluzia că taina lui Dumnezeu se va termina odată cu transformarea tainică de la starea muritoare la nemurire (1 Corinteni 15:51-54). Deci, întrucât dispensaţiunea plinătăţii timpurilor începe odată cu trâmbiţa a şaptea, iar dispensaţiunea evangheliei durează până la înviere, este evident că dispensaţiunea plinătăţii timpurilor începe înainte de a se termina dispensaţiunea evangheliei. Există o scurtă perioadă de suprapunere sau de derulare în paralel a celor două dispensaţiuni, în care particularităţile ambelor se îmbină, aşa cum în vremea crepusculară lumina se îmbină cu întunericul.

Acelaşi fel de schimbare s-a produs şi la trecerea de la dispensaţiunea legii la dispensaţiunea evangheliei. Gabriel a spus lui Daniel: „Șaptezeci de săptămâni sunt hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale sfinte.” Presupunem că suntem de acord cu toţii că cele 70 de săptămâni s-au întins până la sfârşitul dispensaţiunii legii, fără a trece dincolo. Mesia a venit la sfârşitul celor 69 de săptămâni şi a început să predice evanghelia (Matei 1:14-15; 4:23) pe care Pavel o numeşte noul legământ. Şi El a continuat legământul acesta cu mulţi timp de o săptămână, ultima din cele 70. De aici se vede că dispensaţiunea legii s-a terminat cu şapte ani mai târziu după ce a început dispensaţiunea evangheliei; iar ultima săptămână simbolică a uneia, a fost prima a celeilalte. În timp ce una se termina, cealaltă era introdusă sau confirmată, sau fondată. Fie că perioada aceasta este un tip al perioadei de criză dintre dispensaţiunea evangheliei şi dispensaţiunea deplinătăţii timpurilor sau nu, ne furnizează un argument puternic prin analogie, coroborând mărturia clară a Cuvântului, că trebuie să existe o astfel de perioadă. Nu văd nicio dovadă că ultima trebuie să aibă aceeaşi durată cu prima. Pentru a afla durata acesteia trebuie să recurgem la alte mijloace de a dovedi. Cu toate acestea, între acestea există o similitudine izbitoare.

Pe vremea aceea cei din lume şi majoritatea celor din pretinsul popor al lui Dumnezeu erau necredincioşi, fiind în mare măsură indiferenţi faţă de evenimentele care aveau loc prin Providenţa lui Dumnezeu, deşi erau atât de importante. Cei care se lipeau de noua era erau priviţi ca o sectă, împotriva căreia se vorbea pretutindeni. Ei aveau reverenţă prea puţină, sau chiar deloc, faţă de tradiţiile învechite ale iudaismului care anulau poruncile lui Dumnezeu. Erau numiţi drept instigatori la revoltă, cei care pun în pericol locul şi naţiunea; erau consideraţi oameni beţi pentru că erau plini de Duhul Sfânt; şi nebuni, pentru că erau tari în adevăr. Aveau o credinţă deosebită; iar predicarea şi comportarea lor erau de aşa natură încât i-au făcut pe mărturisitorii declaraţi să-i acuze de călcarea legii; iar în cele din urmă au denunţat şi exclus întreaga naţiune iudaică de oameni religioşi în masă, pentru infidelitatea acestora. Învăţăturile şi practicile chiar ale Mântuitorului şi ale apostolilor le-au apărut acestora contradictorii. Uneori se părea că ei recunosc autoritatea legii, pentru ca apoi să o nesocotească totalmente şi să insiste asupra noii ordine de lucruri. El a restrâns cele zece porunci ale lor la două, a dat drumul femeii fără a fi ucisă cu pietre conform legii, a iertat păcate fără jertfe aduse după lege, a vindecat fără să ceară să se aducă jertfe potrivit legii, şi  a făcut-o chiar şi în ziua de Sabat. Şi cu toate aceste a declarat că nu a venit să distrugă legea, ci să o împlinească. Apoi, când a vindecat pe un lepros, i-a poruncit să meargă să se arate preotului şi să aducă pentru curăţirea lui cele poruncite de Moise. De asemenea a mâncat paştele conform legii. Atât El cât şi apostolii Săi, în anumite ocazii au exclus, iar în altele au admis celor dintre neamuri privilegii de care, potrivit legii, se puteau bucura doar iudeii. În felul acesta ei au recunoscut prezenţa şi cerinţele ambelor dispensaţiuni în acelaşi timp; una care îşi făcea intrarea, luând locul celeilalte, nu instantaneu ci în mod gradat, printr-o succesiune de evenimente, fiecare distinct în sine, dar toate legate între ele în mod armonios, dându-se pe faţă în împlinirea profeţiei şi formând circumstanţele primului advent, care a fost un singur eveniment distinct şi nucleul tuturor celorlalte. Cu puţin timp înaintea crucificării Sale, Isus a intrat ca împărat în Ierusalim, metropola şi capitala acelei dispensaţiuni; cetatea s-a aflat pentru o vreme sub absoluta Lui autoritate; El şi-a declarat casa pustie, iar acum intra şi Îşi curăţa templul.

La fel ca atunci, acum, potrivit Scripturilor, o serie de evenimente constituie circumstanţele venirii Domnului şi formează criza celor două dispensaţiuni. În perioada aceea crucificarea şi învierea Sa au fost principalele evenimente faţă de care toate celelalte erau subordonate. Dar există alte evenimente legate de acestea, care, ca o necesitate, trebuie să le preceadă. Unul dintre aceste evenimente, aşa cum am văzut deja, este curăţirea sanctuarului. Un altul este nunta. Că Hristos a fost sau va fi vreodată căsătorit în felul fiinţelor umane, nimeni nu pretinde. Dar că există o tranzacţie divină, ilustrată pentru înţelegerea noastră prin simbolul căsătoriei, nu poate fi negat. Hristos este mirele şi noul Ierusalim este mireasa. Căsătoria semnifică unirea dintre ei într-un sens special şi trebuie să aibă loc acolo unde este mireasa, în ceruri. Cerurile trebuiau să-l primească pe Domnul Hristos până la vremea refacerii tuturor lucrurilor, apoi Tatăl Îl va trimite din cer. El S-a dus la casa Tatălui în coul Ierusalim, iar după ce o va fi pregătit, va reveni de acolo ca să ne primească pe noi. Este adevărat că termenul gamos, redat prin căsătorie sau nuntă, semnifică ceremonia nupţială, incluzând masa de nuntă; dar nu se referă doar la masa de nuntă, aşa cum ar vrea unii să credem. Unde au loc aceste tranzacţii? Acolo unde este mireasa, desigur. Atunci când mirele a intrat la nuntă, nu se putea ca El să vină pe pământ din cer, fiindcă atunci ar fi venit de la nuntă în loc să meargă la nuntă; dar El trebuia să meargă la locul în care are loc nunta, în noul Ierusalim.

Ar putea spune cineva: „Cum se putea ca El să meargă acolo unde era deja?” Ar trebui să ne amintim că mireasa nu este o persoană, ci o cetate, având douăsprezece mii de stadii sau în jur de 1500 kilometri pătraţi. În centrul ei şi izvorul din care iese toată gloria ei, este cel îmbătrânit de zile. Hristos s-a aflat fără îndoială înăuntrul acestei cetăţi încă de la ridicarea Sa la cer, iar când în anul 1844 s-a vestit acel strigăt, El s-a dus la cel îmbătrânit de zile şi atunci au început să se deruleze scenele căsătoriei, care vor ocupa în amplitudinea lor cea mai mare parte din dispensaţiunea plinătăţii timpurilor, dacă nu chiar toată. Şi pentru că atunci când Hristos se va întoarce, va veni din noul Ierusalim după ce acolo au început scenele căsătoriei, oricine poate vedea că el se va întoarce pe pământ de la nuntă, iar noi, aşteptându-L, ne vom întâlni cu El şi ne vom întoarce împreună cu El în cetatea-mireasă pentru a lua parte la bucuria festivă.

Iubiţi fraţi,

Trebuie să închei pe moment şi să las subiectul studiului dumneavoastră. Fie ca Domnul să ne corecteze şi să ne lărgească concepţiile despre Sine şi despre planul Său, şi să ne îndrume inimile în a aştepta cu răbdare pe Domnul Hristos. Fie ca în umilă ascultare să urmăm pe miel în descoperirea tot mai largă a Cuvântului şi providenţei Sale.

O.R.L. Crosier
Canandaigua, NY, 17 ianuarie 1846
The Day-Star Extra, Volumul 9
Cincinnati, sâmbătă, 7 februarie 1846

Dar în Tragedia veacurilor va găsi următoarele: „La încheierea celor 2300 de zile, în 1844, Hristos a intrat în locul prea sfânt în sanctuarul din ceruri, pentru a încheia lucrarea de ispășire”. La pagina 358 se afirmă că în „ispășirea finală, păcatele celui pocăit sunt șterse din rapoartele cerului”. În Scrieri timpurii, la pagina 253 găsim că „Isus a intrat în locul prea sfânt din ceruri la sfârșitul celor 2300 de zile din Daniel 8, pentru a încheia ispășirea”.

Prima grupă de afirmații pare să spună că ispășirea a fost făcută la cruce; cealaltă spune că ispășirea finală va avea loc cu 1800 de ani mai târziu. Am găsit șapte afirmații că ispășirea a fost făcută la cruce; și douăzeci și două de afirmații că ispășirea finală va fi făcută în ceruri. Ambele categorii sunt desigur incomplete; s-ar putea să mai fie și altele care au scăpat atenției mele. Este evident, totuși, că nu pot să ajung la adevăr dacă accept o grupă de afirmații și o resping pe cealaltă. Deci, problema este, care dintre aceste afirmații sunt adevărate? Care sunt false? Sau, ar putea fi adevărate ambele grupe? Dacă este așa, cum pot fi ele armonizate? 

 Am rămas uimit când, în revista Ministry din februarie 1957, am găsit afirmația că „sacrificiul de pe cruce reprezintă ispășirea deplină, perfectă și finală”. Aceasta este în completă contradicție cu declarația sorei White că ispășirea finală a început la 1844. M-am gândit că ar putea fi o greșeală de tipar și am scris la Washington atrăgând atenția asupra problemei, dar am aflat că nu era o greșeală, ci o afirmație aprobată, oficială. Dacă susținem încă autoritatea Spiritului Profeției, vom avea deci două credințe contradictorii: că ispășirea finală a fost făcută la cruce și că ispășirea finală a început în 1844.

Definiția ispășirii

Am asistat la câteva discuții despre înțelesul cuvântului ebraic „kaphar” – cuvânt folosit în original pentru „ispășire”, dar aceasta nu prea m-a ajutat. Cea mai bună definiție pe care am găsit-o este o scurtă frază explicativă din Patriarhi și profeți la pagina 358, care afirmă simplu că ispășirea, „marea lucrare a lui Hristos sau ștergerea păcatelor, era ilustrată de serviciile din ziua ispășirii”. Această definiție este în armonie cu textul din Leviticul 16:30 care spune că „preotul va face ispășire pentru voi, ca să vă curățească și să fiți curățiți de toate păcatele voastre înaintea Domnului”. Ispășirea este definită aici ca fiind „curățirea de păcate”. Și întrucât păcatul este cauza despărțirii dintre Dumnezeu și om, îndepărtarea păcatului creează posibilitatea unirii omului cu Dumnezeu. Și aceasta este ispășirea.

Hristos n-a avut nevoie de ispășire, pentru că El și Tatăl au fost tot timpul una (Ioan 10:30). Hristos S-a rugat pentru ucenicii Săi „ca ei să fie una, cum Tu, Tată, ești în Mine, și Eu în Tine, ca toți să fie una în Noi”. (Ioan 17:21).

Definiția ispășirii, formată în limba engleză din trei cuvinte: at-one-ment (punere laolaltă), este considerată de către unii ca fiind învechită sau demodată, dar exprimă totuși un adevăr vital. Sora White a folosit-o. Ea spune: „doar dacă acceptă ispășirea făcută pentru ei prin sacrificiul reparator al lui Isus, care este ispășirea noastră, punere laolaltă cu Dumnezeu”. (Manuscrisul 122, 1901).

 Planul lui Dumnezeu este ca „la împlinirea vremii să unească iarăși toate lucrurile într-unul, în Hristos”. (Efeseni 1:10). Când se întâmplă aceasta, „familia din ceruri și familia de pe pământ sunt una”. (Hristos lumina lumii, p. 835). Atunci, „un puls de armonie și fericire va străbate întreaga creațiune”. (Tragedia veacurilor, p. 678). În cele din urmă, ispășirea este completă.

Două faze ale ispășirii

O mare parte din confuzia cu privire la ispășire se naște din neglijarea recunoașterii celor două părți ale ispășirii. Rețineți ce s-a spus despre Ioan Botezătorul:

„El nu distingea clar cele două faze ale lucrării lui Hristos – ca jertfă suferindă și ca rege învingător.” (Hristos lumina lumii, pp. 136, 137). În cartea Questions on Doctrine se face aceeași greșeală. Autorul nu distinge clar, de fapt nu face nicio distincție între cele două faze pe care pare să nu le cunoască, și de aici apare confuzia.

Prima fază

Prima fază a ispășirii lui Hristos este cea a sacrificiului. Aceasta începe înainte de a fi lumea, include întruparea, viața lui Hristos pe pământ, ispitirea din pustie, Ghetsemanii, Golgota, și se sfârșește când vocea lui Dumnezeu îl cheamă pe Hristos din „temnița de piatră a morții”. Capitolul 53 din Isaia este o ilustrație emoționantă a acestora. 

Satana l-a învins pe Adam în grădina Edenului, și în scurt timp, aproape întreaga lume a ajuns în stăpânirea sa. În timpul lui Noe doar opt suflete au intrat în corabie. Satan se proclamase prinț al acestei lumi, și nimeni nu contesta acest lucru. Dar Dumnezeu n-a recunoscut pretențiile de stăpânitor ale lui Satana și, când Hristos a venit pe pământ, Tatăl „a dat lumea în mâinile Fiului, ca prin lucrarea Sa de mijlocire să poată dovedi sfințenia și obligativitatea fiecărui precept al legii divine”. (Bible Echo, ianuarie 1887). Aceasta era o provocare adresată pretențiilor Satanei, și astfel a început în mod serios marea luptă dintre Hristos și Satana.

„Hristos a luat locul lui Adam care căzuse. El trebuia să biruiască acolo unde Adam fusese învins.” (Review and Herald, 24 februarie 1874). „Isus s-a oferit voluntar să satisfacă cele mai înalte pretenții ale legii.” (Ibidem., 2 septembrie 1890). „Hristos S-a pus garant pentru orice bărbat sau femeie de pe pământ.” (Ibidem., 27 februarie 1900).

Întrucât Satana pretindea că lumea este proprietatea sa, era nevoie ca Hristos să-l înfrângă înainte de a-Și lua în stăpânire regatul. Satana știa acest lucru și de aceea a încercat să-L omoare pe Hristos îndată după ce S-a născut. Totuși, întrucât o luptă între Satana și un prunc neajutorat, culcat într-o iesle, n-ar fi fost cinstită, Dumnezeu a zădărnicit-o. 

Prima confruntare reală dintre Hristos și Satana a avut loc în pustie. După patruzeci de zile de post, Hristos era slăbit și sleit de puteri, la un pas de moarte. În acest timp, Satana l-a atacat. Dar Hristos i-a rezistat, chiar „până la sânge”, și Satan a fost silit să se retragă înfrânt. Dar n-a renunțat. În tot timpul lucrării lui Hristos, Satana a fost pe urmele Sale, luptând cu înverșunare, în orice moment, împotriva Lui.

Ghetsemani

Apogeul luptei dintre Hristos și Satana a avut loc în grădina Ghetsemani. Până atunci, Hristos avusese întotdeauna asigurarea aprobării Tatălui. Dar acum El „era răpus de o teamă teribilă că Dumnezeu își întorsese fața de la El”. (Spirit of Prophecy, vol. 3, p. 95). Dacă Dumnezeu L-ar fi părăsit, ar fi putut El să reziste Satanei, și mai degrabă să moară, decât să cedeze? „De trei ori omenescul Său a dat înapoi în fața ultimului, supremului sacrificiu. Soarta omenirii atârna în balanță.” (Ibidem., p. 99). „Întrucât prezența Tatălui îi fusese retrasă, ei L-au văzut copleșit de întristare, o întristare care o depășea pe cea a ultimei lupte cu moartea.” (Hristos lumina lumii, p. 759). „El căzuse la pământ, pe moarte, dar, cu ultima fărâmă de putere, murmura: „Dacă acest pahar nu poate fi îndepărtat fără să-l beau, facă-se voia Ta.”  

O pace cerească a coborât peste fața Lui însângerată. El îndurase ceea ce nicio ființă umană n-ar fi putut îndura; El gustase chinurile morții pentru fiecare om.” (Hristos lumina lumii, p. 694). În moartea Sa, El era învingător.

„Când Hristos a strigat «S-a sfârșit!», Dumnezeu a răspuns «S-a sfârșit, rasa umană va avea o nouă șansă». Prețul de răscumpărare a fost plătit și Satana a căzut ca un fulger din cer.” (Manuscriul 111, 1897).

„Privind la cruce, Tatăl era mulțumit. El a spus «este destul, jertfa este deplină». (Signs of the Times, 30 septembrie 1899). Trebuia totuși să se arate lumii o manifestare severă a mâniei lui Dumnezeu, și astfel «în mormânt, Hristos a fost prizonierul justiției divine». (Manuscrisul 25, 24 februarie 1898). Trebuiau să existe destule dovezi că moartea lui Hrisos a fost reală, și, de asemenea, El trebuia să „rămână în mormânt o perioadă de timp hotărâtă”. (Review and Herald, 26 aprilie 1898). Când această perioadă s-a sfârșit „un mesager a fost trimis pentru a-L elibera pe Fiul lui Dumnezeu de datoria pentru care Se pusese garant și pentru care făcuse ispășire deplină”. (Manuscrisul 94, 1897).

„În rugăciunea de mijlocire a lui Isus înaintea Tatălui, El susține că a îndeplinit condițiile care-L obligă pe Tatăl să-Și îndeplinească partea Sa din contractul făcut în ceruri, cu privire la omenirea căzută. El se roagă: «Am sfârșit lucrarea pe care Mi-ai dat-o.»” Sora White explică: „Aceasta înseamnă că El Și-a clădit un caracter drept, aici pe pământ, ca un exemplu de urmat pentru oamenii.” (Spirit of Prophecy, vol. 3, p. 260).

„Contractul” făcut în ceruri, între Tatăl și Fiul, conținea următoarele:

Fiul trebuia să-Și clădească un „caracter drept, aici, pe pământ, ca un exemplu de urmat pentru oameni”;

Hristos nu trebuia doar să-Și dezvolte un astfel de caracter, ci să demonstreze că și omul poate face acest lucru; și astfel omul avea să devină „mai de preț decât aurul”;

Dacă Hristos reușea astfel să-l prezinte pe om ca fiind o făptură nouă în Isus Hristos, atunci Dumnezeu trebuia „să-l primească pe omul pocăit și ascultător și să-l iubească așa cum L-a iubit pe Fiul Său”. (Spirit of Prophecy, vol. 3, p. 260; Tragedia veacurilor, p. 790).

Hristos „a împlinit o fază a lucrării Sale preoțești, murind pe cruce. Acum El îndeplinește o altă fază, mijlocind înaintea Tatălui pentru păcătoșii pocăiți și credincioși, prezentând lui Dumnezeu jertfele poporului Său”. (Manuscrisul 42, 1901). 

„În întruparea Sa, El a mers până la capăt ca jertfă, dar nu ca Răscumpărător.” (Manuscrisul 111, 1897). Pe Golgota, El a fost victima, jertfa. Ca jertfă, El a mers până la capăt. Dar acum începe lucrarea Sa ca Răscumpărător. „Când Hristos a strigat: «S-a sfârșit!», mâna nevăzută a lui Dumnezeu a rupt materialul trainic din care era făcută perdeaua din templu, de sus până jos. Calea spre sfânta sfintelor a fost deschisă.” (Ibidem.).

La cruce, prima fază a lucrării lui Hristos ca „jertfă” a luat sfârșit. El Își „dusese până la capăt” sacrificiul. Își împlinise lucrarea. Și acum, după ce Tatăl a aprobat sacrificiul Său, a fost împuternicit să fie Salvatorul omenirii. La încoronarea care a avut loc patruzeci de zile mai târziu, El a primit toată puterea în cer și pe pământ și a fost instalat oficial ca Mare Preot.

A doua fază

„După înălțarea Sa, Mântuitorul nostru Și-a început lucrarea ca Mare Preot (…) În armonie cu serviciul tipic, El Și-a început slujba în sfânta, iar la sfârșitul zilelor profetice, în 1844, El a intrat în sfânta sfintelor pentru a desfășura ultima parte a lucrării Sale solemne, pentru a curăți sanctuarul.” (Spirit of Prophecy, vol. 4, pp. 265, 266). Tot la pagina 266 sora White repetă, aparent pentru a sublinia că, „la sfârșitul celor 2300 de zile, în 1844, Hristos a intrat în locul prea sfânt din sanctuarul din ceruri, în prezența lui Dumnezeu, pentru a desfășura lucrarea de încheiere a ispășirii, în pregătirea venirii Sale”. Cititorul nu poate să nu observe cât de clar și subliniat se afirmă acest lucru. Ioan Botezătorul „nu distingea clar cele două faze ale lucrării lui Hristos, ca jertfă suferindă și ca rege victorios”. (Hristos lumina lumii, pp. 136, 137). Teologii noștri fac astăzi aceeași greșeală, și nu au nicio scuză. Ei au o lumină pe care Ioan Botezătorul nu a avut-o.

Studiind această parte a lucrării de ispășire, intrăm într-un domeniu specific adventist, care ne deosebește de toate celelalte denominațiuni. Aceasta este contribuția noastră unică în religie și teologie, cea care „face din noi un popor deosebit și conferă caracter și putere lucrării noastre”. (Sfaturi pentru editori, p. 54). Tot aici, sora White ne avertizează să nu „facem fără valoare adevărul despre ispășire și să distrugem încrederea în doctrinele pe care le-am considerat sfinte de când a fost primită solia celor trei îngeri”.

Acesta este un sfat vital, scris pentru aceste timpuri, când unii dintre noi fac eforturi pentru a crea impresia că suntem asemenea bisericilor din jurul nostru, un corp evanghelic și nu o sectă. În vremea sa, Pavel a avut de înfruntat aceeași erezie. El a fost acuzat că este un „ciumat”, „mai marele sectei Nazarinenilor”. (Fapte 24:5). În răspunsul său înaintea lui Felix, Pavel mărturisește că, după „calea pe care ei o numesc sectă, slujesc Dumnezeului părinților mei, crezând tot ce este în acord cu legea și cele scrise în prooroci” (Fapte 24:14 R.V.). În zilele acelea oamenii vorbeau cu dispreț despre biserica adevărată, considerând-o sectă, așa cum fac și astăzi. Pavel nu a fost deranjat de acest lucru. Nu ni se relatează că ar fi încercat să facă ceva pentru ca Biserica Dumnezeului cel Viu să fie recunoscută drept un corp evanghelic de către cei care calcă în picioare legea lui Dumnezeu. Dimpotrivă, oricum ar fi fost numiți el și „secta” lui, declară că el crede „tot ce este scris în lege și în prooroci”. (Versetul 14). 

Publicația religioasă Christianity Today, în numărul din 3 martie 1958, afirmă că „astăzi adventiștii susțin cu tărie că sunt într-adevăr evanghelici. Ei creează impresia că doresc să fie priviți astfel”. Menționând cartea Questions on Doctrine, se spune că acesta este „răspunsul adventiștilor la întrebarea dacă ar trebui să fie priviți ca o sectă sau ca una dintre denominațiunile evanghelice”. Mai departe se afirmă că această carte a fost publicată cu scopul de a convinge lumea religioasă că suntem evanghelici, deci de-ai lor.

 Este o situație foarte interesantă și periculoasă. Așa cum îmi spunea una dintre oficialitățile bisericii noastre, care nu era de acord cu aceste lucruri, „suntem pe punctul de a fi vânduți în josul râului”. Ce priveliște pentru ceruri și pentru pământ! Biserica Viului Dumnezeu, căreia i-a fost încredințată misiunea de a predica Evanghelia oricărei făpturi de sub ceruri și de a chema pe oameni să iasă din Babilon, stă acum la ușa acestor biserici cerând permisiunea de a intra și de a fi una de-a lor. Cât de jos am căzut! Dacă acest plan izbutește, am putea deveni niște membri oarecare ai unei asociații evanghelice, și nu o biserică distinctă, Adventistă de Ziua a Șaptea, vânduți în secret în josul râului. Aceasta este mai mult decât apostazie. Este lepădarea adventismului. Este răpirea unui popor întreg. Este negarea conducerii lui Dumnezeu din trecut. Este împlinirea celor scrise, cu ani în urmă, în Spiritul Profeției:

„Vrăjmașul sufletelor caută să răspândească ideea că o mare reformă urmează să aibă loc în rândul adventiștilor de ziua a șaptea, și că această reformă constă în renunțarea la doctrinele care constituie stâlpii credinței noastre și în angajarea într-un proces de reorganizare. Dacă o asemenea reformă ar avea loc, ce ar rezulta? Principiile adevărului, pe care Dumnezeu, în înțelepciunea Sa, le-a dat bisericii rămășiței, ar fi distruse. Religia noastră ar fi schimbată. Principiile fundamentale care au susținut lucrarea în ultimii cincizeci de ani vor fi socotite erori. Ar fi întemeiată o nouă organizație. Cărți de un nou ordin ar fi scrise. Un sistem de filozofie intelectuală ar fi adoptat. Nimic n-ar putea sta în calea noii mișcări.” (Special Testimonies, Seria B, Nr. 2, pp. 54, 55).

„Nu vă lăsați înșelați; mulți se vor abate de la adevăr, dând ascultare spiritelor înșelătoare și doctrinelor diavolului. Avem înaintea noastră alfa acestui pericol. Omega va fi de o natură mult mai surprinzătoare.” (Ibidem., p. 16).

„Când oameni care ocupă poziții de conducători și învățători, lucrează sub influența ideilor spiritualiste și a sofismelor, să păstrăm oare tăcerea de frică să nu le lezăm influența, în timp ce sufletele sunt înșelate? (…) Cei care se simt atât de liniștiți privind lucrarea oamenilor care distrug credința poporului lui Dumnezeu, sunt conduși de un sentiment iluzoriu.” (Ibidem., pp. 9, 11).

„Avem nevoie să ne împrospătăm forțele. Suntem chemați la acțiune vigilentă. Indiferența și trândăvia vor avea ca rezultat pierderea religiei personale și a cerului (…) Mesajul meu către voi este: Să nu mai privim fără a protesta la pervertirea adevărului. Trebuie să refuzăm hotărât să fim împinși de pe platforma adevărului veșnic, care de la 1844 încoace și-a dovedit din plin valabilitatea.” (Ibidem., pp. 14, 15, 50).

„Am ezitat și am amânat să transmit ceea ce Duhul Domnului m-a îndemnat să scriu. Nu doream să fiu nevoită să prezint influența înșelătoare a acestor sofisme. Dar, în providența lui Dumnezeu, erorile care ar putea să apară trebuie întâmpinate.” (Ibidem., p. 55).

„Ce influență este cea care-i conduce pe oameni, în acest moment al istoriei noastre, să lucreze pe ascuns și cu putere pentru a sfărâma temeliile credinței noastre, temelii care au fost așezate la începuturile lucrării noastre prin studiul cu rugăciune al Cuvântului lui Dumnezeu și prin revelație? Pe aceste temelii am clădit timp de cincizeci de ani. Vă mirați că, văzând începuturile unei lucrări care vrea să schimbe unii dintre stâlpii credinței noastre, am ceva de spus? Trebuie să ascult porunca: «Înfrunt-o!»” (Ibidem., p. 58).

Toate acestea au fost scrise în întâmpinarea perioadei alfa a apostaziei. Acum suntem în perioada omega, despre care sora White spunea că va veni și că va fi „de o natură înfiorătoare”. Aceste cuvinte sunt mai actuale decât oricând. Este cititorul unul dintre „cei care se simt liniștiți privind lucrarea oamenilor care distrug credința poporului lui Dumnezeu?” (Ibidem., p. 11). „Vom păstra tăcerea de teama de a nu le leza influența, în timp ce sufletele sunt înșelate?” (Ibidem., p. 9). Este timpul să ne ridicăm și să le cerem socoteală. Sunt momente când înclin să cred că am rămas singur, asemenea lui Ilie. Dar Dumnezeu i-a spus că mai erau încă alți șapte mii. Astăzi sunt și mai mulți, mulțumesc lui Dumnezeu. Ei trebuie să se descopere singuri, și o vor face. Scrisorile pe care le-am primit sunt deosebit de încurajatoare. Regret foarte mult că nu pot să port o corespondență extinsă. Sunt supraaglomerat cu lucrul.

Moartea lui Hristos pe cruce corespunde momentului din ziua ispășirii în care marele preot înjunghia țapul pentru Domnul în curtea sanctuarului. Moartea țapului era necesară deoarece pentru a se face ispășire era nevoie de sânge. Dar moartea jertfei nu constituia ispășirea, deși era necesară și reprezenta primul pas. Sora White spune că „ispășirea a început pe pământ”. (Spirit of Prophecy, vol. 3, p. 261). Scriptura spune: „Sângele este cel care face ispășire.”(Leviticul 17:11). Și, desigur, nu putem avea sânge până nu a avut loc moartea. Dar fără stropirea sângelui, poporul ar fi în aceeași situație ca și atunci când, plecând din Egipt, ar fi înjunghiat mielul, dar nu ar fi uns cu sânge ușorii ușii. „Când voi vedea sângele”, spune Dumnezeu, „voi trece pe lângă voi”. (Exodul 12:13). Moartea era ineficientă dacă nu era urmată de stropirea sângelui. Sângele este cel care contează.

Sângele este cel care trebuie aplicat, nu „un act”, „un act măreț”, „un act jertfitor”, „un act ispășitor”, „actul de la cruce”, „beneficiile actului de la cruce”, „beneficiile ispășirii”. Toate aceste expresii sunt utilizate în Questions on Doctrine, dar orice referire la sânge este evitată cu grijă. Ceea ce trebuie aplicat nu este un act, oricare ar fi acesta. Este sângele. Și totuși, în cele 100 de pagini ale cărții, în care este tratată lucrarea de ispășire, nu se vorbește niciodată despre sânge ca fiind aplicat sau folosit în cadrul slujbei. Este vorba de o neglijență, sau este intenționat? Susținem noi o ispășire fără sânge? Fratele Nichols afirma poziția adventistă corectă când spunea: „Noi credem că lucrarea de ispășire pentru păcate a lui Hristos a fost începută, în loc de a fi terminată pe Calvar.” (Answers to Objections, p. 408). Această carte a fost publicată în 1952. Ar fi interesant de văzut ce va spune noua ediție. Mulți așteaptă să afle ce ar trebui să creadă despre această problemă.

Ispășirea cu sânge

Iată câteva declarații din Spiritul Profeției privind ispășirea cu sânge:

„Isus a fost îmbrăcat în haine preoțești. El privește spre rămășiță cu milă, și cu o voce plină de compătimire strigă «Sângele Meu, Tată, sângele Meu; sângele Meu, sângele Meu!»” (Scrieri timpurii, p. 38).

„El vine în prezența lui Dumnezeu ca Mare Preot al nostru, gata să primească pocăința și să răspundă rugăciunilor poporului Său și să le prezinte înaintea Tatălui prin meritele propriei Lui neprihăniri. El Își înalță mâinile Sale rănite spre Dumnezeu și cere iertarea plătită cu sângele Său. I-am săpat în palmele Mele, spune El. Aceste răni care amintesc umilința și chinurile Mele constituie un izvor nesfârșit de putere pentru biserica Mea.” (Spirit of Prophecy,  vol. 3, pp. 261, 262).

„Chivotul care conține tablele legii este acoperit de tronul harului, înaintea căruia Hristos mijlocește cu sângele Său, în favoarea păcătosului.” (Tragedia veacurilor, p. 415).

„Când, în serviciul tipic, marele preot părăsea locul sfânt în ziua ispășirii, el mergea înaintea lui Dumnezeu pentru a prezenta sângele jertfei pentru păcat, în favoarea tuturor israeliților care se pocăiseră cu adevărat de păcatele lor. Astfel, Hristos a încheiat numai o parte a lucrării Sale ca mijlocitor, pentru a începe o altă parte a acestei lucrări, și El încă mijlocește cu sângele Său înaintea Tatălui, în favoarea păcătoșilor.” (Ibidem., p. 429).

Hristos „slujește acum înaintea chivotului lui Dumnezeu, prezentând sângele Său în favoarea păcătoșilor”. (Ibidem., p. 433).

„Hristos, adevăratul Mare Preot, prezintă sângele Său înaintea Tatălui în favoarea păcătoșilor, purtând în inima Sa numele fiecărui credincios pocăit.” (Patriarhi și profeți, p. 351).

„După înălțarea Sa, Hristos a mers înaintea lui Dumnezeu pentru a prezenta sângele Său în favoarea credincioșilor pocăiți, după cum marele preot, în slujba sa zilnică, stropea sângele jertfei în locul sfânt, în favoarea păcătosului.” (Patriarhi și profeți, p. 357).

„Sângele lui Hristos, deși îl eliberează pe păcătosul pocăit de condamnarea legii, nu șterge păcatul; acesta rămâne în rapoartele din sanctuar până la ispășirea finală.” (Patriarhi și profeți, p. 357).

Și având în fața lui toate aceste declarații, autorul cărții Questions on Doctrine nu a menționat nimic despre slujba cu sânge sau aplicarea lui.

Ispășirea finală

„Tatăl a ratificat legământul pe care-l făcuse cu Hristos, că-l va primi pe omul pocăit și ascultător, și îl va iubi așa cum L-a iubit pe Fiul Său.” Aceasta, după cum se afirma mai sus, cu condiția ca „Hristos să-și sfârșească lucrarea și să-și împlinească angajamentul de a-l face pe om mai curat decât aurul”. (Hristos lumina lumii, p. 790). „Hristos a garantat acest lucru.” (Spirit of Prophecy, vol. 3, p. 250). 

Când Hristos, în rugăciunea Sa de Mare Preot, spune: „Am sfârșit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac”, sora White explică: „El își clădise un caracter desăvârșit în această lume, ca exemplu de urmat pentru oameni.” (Spirit of Prophecy, vol. 3, p. 260). 

Dezvoltând acest caracter desăvârșit, Hristos a demonstrat că acest lucru este posibil. Dar puteau ceilalți să facă același lucru? Și aceasta trebuia demonstrat. Hristos garantase că este posibil. Acum trebuia să-Și împlinească angajamentul.

Caracterul nu este înnăscut. El este făcut, dezvoltat, construit prin multiple teste, ispite și încercări. Dumnezeu dă întâi un test ușor, apoi unul ceva mai greu și altul cu încă puțin mai greu. Astfel, treptat, rezistența la ispite crește și, după o vreme, unele ispite încetează să mai fie ispite. Cineva poate duce o luptă grea cu tutunul; dar în cele din urmă învinge și victoria lui este atât de completă, încât tutunul nu mai constituie o ispită pentru el. 

Așa ar trebui să se întâmple cu orice ispită. Dar sfințirea nu poate fi atinsă într-o singură zi. „Mântuirea este procesul prin care sufletul este pregătit pentru ceruri.” (Hristos lumina lumii, p. 330). Cineva poate obține victorii în fiecare zi, și totuși să n-o atingă. Chiar Pavel a trebuit să admită că nu „am atins-o deja sau că am și ajuns desăvârșit”. Dar exclamă cu îndrăzneală: „Alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât și eu am fost apucat de Isus Hristos.” (Filipeni 3:12).

Hristos S-a angajat să-l facă pe om „curat ca aurul”. În această lucrare omul nu trebuie să fie numai un instrument supus; el trebuie să participe activ la ea. Rețineți următoarele citate:

„Răscumpărarea rasei umane a avut drept scop să ofere omului o nouă șansă.” (Manuscrisul 14, 1898). „Planul de mântuire a fost conceput pentru a ridica rasa umană căzută și a da omului o nouă șansă.” (Signs of the Times, 26 aprilie 1899). Dumnezeu „a privit la Cel care murea pe cruce și a spus: «S-a sfârșit; rasa umană va avea o nouă șansă».” (Youth’s Instructor, 21 iunie 1900). „Pentru a putea oferi păcătosului o nouă șansă, Fiul lui Dumnezeu S-a așezat în locul lui și a purtat pedeapsa fărădelegii.” (Review and Herald, 8 februarie 1898). „El a suferit în locul nostru pentru a ne oferi o nouă șansă.” (Special Instruction to the Review and Herald Office, p. 28). „La fel cum Hristos a fost acceptat ca înlocuitor și garant al nostru, fiecare dintre noi va fi acceptat dacă vom trece testul și încercarea proprie.” (Review and Herald, 10 iunie 1890). „Mântuitorul a biruit pentru a arăta omului cum trebuie să biruiască.” „Omul trebuie să lucreze cu puterea sa omenească unită cu puterea divină a lui Hristos, pentru a rezista și a birui cu orice preț. El trebuie să biruiască așa cum a biruit Hristos (…) Omul trebuie să-și facă partea sa; el trebuie să fie biruitor în dreptul său, prin puterea și harul pe care Hristos i le oferă.” (Mărturii vol. 4, pp. 32, 33).

Hristos S-a angajat să-i facă pe oameni biruitori; El S-a pus garant pentru aceasta. Nu este o sarcină ușoară; dar lucrarea de ispășire nu poate fi încheiată înainte sau fără ca El să împlinească acest lucru. Și astfel, Hristos continuă să-Și ducă la îndeplinire această sarcină. Din ultima generație de oameni, din rândul celor mai slabi dintre cei slabi, Hristos a ales un grup care să demonstreze că omul poate birui așa cum El a biruit. Hristos va fi îndreptățit și glorificat în cei 144000. Ei vor dovedi că este posibil ca omul să ducă o viață plăcută lui Dumnezeu sub toate aspectele și că omul poate, în cele din urmă, să stea „înaintea unui Dumnezeu sfânt, fără mijlocitor”. (Tragedia veacurilor, p. 614). Se spune despre ei că „vor sta fără mijlocitor în mijlocul revărsării finale a judecăților lui Dumnezeu”. (Tragedia veacurilor, p. 649). „Ei sunt aleșii, uniți cu Hristos în marea familie din ceruri. Ei au biruit, după cum și El a biruit.” (Manuscrisul 128, 28 noiembrie 1897). Ne este adresată invitația: „Acum, în timp de Marele nostru Preot face ispășire pentru noi, să căutăm să devenim desăvârșiți în Hristos.” (Tragedia veacurilor, p. 623).

O taină

În Epistola sa către Efeseni, apostolul Pavel prezintă această lucrare ca fiind o taină. El spune: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevastă-sa, și cei doi vor fi un singur trup. Taina aceasta este mare – vorbesc despre Hristos și biserică.” (Efeseni 5:31, 32). Căsătoria simbolizează aici unirea dintre Hristos și biserică, realizată prin ispășire. În conformitate cu această imagine, la sfârșitul timpului de probă se face anunțul: „A venit nunta Mielului, și soția Lui s-a pregătit (…) I s-a dat să se îmbrace cu in subțire, strălucitor și curat; inul curat este neprihănirea sfinților.” (Apocalipsa 19:8). După cum soțul și soția sunt una, tot astfel Hristos și biserica sunt acum una. Ispășirea, adevărata ispășire, ispășirea finală, ispășirea deplină a fost făcută. „Familia din ceruri și familia de pe pământ sunt una.” (Hristos lumina lumii, p. 835). 

Cei 144000

Practic toți adventiștii au citit ultimele capitole din cartea Tragedia veacurilor, care descriu înspăimântătoarea luptă prin care va trece poporul lui Dumnezeu înainte de sfârșit. Așa cum Hristos a fost încercat la culme în ispitirea din pustie și în grădina Ghetsemani, tot astfel vor fi testați și cei 144000. Va părea că sunt lăsați să piară, că rugăciunile lor rămân fără răspuns, asemenea cererii lui Hristos din Ghetsemani. Dar credința lor nu va ceda. Asemenea lui Iov, ei exclamă: „Chiar dacă mă va ucide, totuși voi nădăjdui în El.” (Iov 13:15).

Demonstrația finală a ceea ce Dumnezeu poate face din om va avea loc în ultima generație, când omenirea este împovărată cu toate defectele și slăbiciunile pe care rasa umană le-a acumulat în timpul a șase mii de ani de păcat și fărădelege. După cum spune sora White, ei suportă „rezultatele lucrării marii legi a eredității”. (Hristos lumina lumii, p. 48). Slăbiciunea umană va fi supusă celor mai puternice ispite ale Satanei, pentru ca puterea lui Dumnezeu să se descopere în mod minunat. „Va fi un ceas de teribilă agonie pentru sfinți. Zi și noapte ei strigă la Dumnezeu pentru eliberare. După toate aparențele, nu au nicio cale de scăpare.” (Scrieri timpurii, p. 283).

Conform noii teologii pe care conducătorii noștri au acceptat-o și o susțin, cei 144000 vor fi supuși unor ispite incomparabil mai puternice decât cele întâmpinate de Hristos. Pentru că, în timp ce ultima generație va purta slăbiciunile și patimile strămoșilor, Ei pretind că Hristos a fost scutit de toate acestea. Hristos, spunem noi, n-a moștenit nici una dintre patimile „care îi afectează pe descendenții naturali ai lui Adam” (Questions on Doctrine, p. 383). De aceea El și-a îndeplinit lucrarea la un nivel mai înalt, cu totul diferit de cel al oamenilor care sunt nevoiți să lupte cu patimile moștenite, și deci n-a cunoscut și n-a experimentat adevărata putere a păcatului. Dar nu de un astfel de salvator am eu nevoie. Am nevoie de unul care „a fost ispitit în toate lucrurile ca și noi”. (Evrei 4:15). Acest „surogat” pe care ni-l prezintă conducătorii noștri trebuie respins, și va fi respins. Mulțumim lui Dumnezeu că „nu avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; căci în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat”. (Evrei 4: 15).

Acuzație la adresa lui Dumnezeu

Dar mai este o problemă cu această nouă teologie; ea îl acuză pe Dumnezeu că ar fi plănuit să-i înșele și pe oameni și pe Satana. Iată situația:

Satana susține în mod constant că Dumnezeu ar fi nedrept în pretenția Sa ca omul să împlinească legea, acest lucru fiind imposibil de realizat. Dumnezeu susține că este posibil și, pentru a-Și dovedi afirmația, S-a oferit să-L trimită în lume pe Fiul Său. Fiul a venit, a împlinit legea, și l-a provocat pe om să-L convingă de păcat. El a fost găsit fără păcat, sfânt și fără vină. El a dovedit că legea poate fi ținută și poziția lui Dumnezeu apărată; și că pretenția Sa ca omul să împlinească poruncile Sale este justificată. Dumnezeu a ieșit învingător, iar Satana a fost înfrânt.

Dar apare o problemă; pentru că Satana pretinde că Dumnezeu n-a jucat cinstit. L-a favorizat pe Fiul Său, L-a scutit de „efectele marii legi a eredității” cărora le sunt supuși toți oamenii; L-a „scutit de patimile și întinăciunile care-i afectează pe descendenții naturali ai lui Adam”. (Questions on Doctrine, p. 383). El n-a scutit întreaga omenire, ci doar pe Hristos. Acest fapt invalidează desigur lucrarea lui Hristos pe pământ. El nu mai este, de acum înainte, acela dintre noi care a demonstrat puterea lui Dumnezeu de a-l păzi pe om de păcat. El a fost un înșelător, pe care Dumnezeu L-a tratat preferențial și care n-a fost afectat de patimile moștenite, asemenea celorlalți oameni.

Satana nu prea întâmpină dificultăți în a-i face pe oameni să accepte această părere; Biserica Catolică o acceptă; la timpul cuvenit, evanghelicii și-au dat consimțământul, iar în 1956 conducătorii Bisericii Adventiste au adoptat și ei acest punct de vedere. Problema „scutirii” este cea care l-a determinat pe Petru să-L ia pe Hristos deoparte și să-I spună: „Departe de Tine lucrul acesta, Doamne, să nu Ți se întâmple așa ceva!” fapt care L-a mâniat atât de tare pe Hristos, încât i-a spus lui Petru: „Înapoia Mea, Satano!” (Matei 16:22, 23). Hristos n-a dorit să fie scutit. El i-a spus lui Petru: „Nu cunoști lucrurile care sunt de la Dumnezeu.” Tot astfel și astăzi sunt unii care nu percep lucrurile lui Dumnezeu. Ei gândesc că este doar o problemă de semantică. Dumnezeu să aibă milă de ei și să le deschidă ochii asupra lucrurilor Sale. Prin această capitulare a conducătorilor adventiști în fața monstruoasei doctrine a unui Hristos „scutit”, ultima „redută” din calea Satanei a fost abandonată. Ne rugăm din nou ca Dumnezeu să-și salveze poporul.

Am fost întrebat ce mă aștept să obțin. Nu mă aștept să „câștig” vreo dispută. Sunt un pastor adventist de ziua a șaptea, a cărui lucrare este să predice adevărul și să combată eroarea. Biblia este în mare parte o relatare a protestului martorilor lui Dumnezeu împotriva păcatelor bisericii și a greșelilor ei evidente. Practic toți protestatarii și-au semnat mărturia cu sângele lor, iar biserica a mers mai departe până când Dumnezeu a intervenit. Tot ce spera Pavel era că poate „va salva pe unii”. (1 Corinteni 9:22). Practic toți apostolii au murit ca martiri, iar Hristos a fost atârnat pe lemn. Au trecut patruzeci de ani până să vină nimicirea. Dar când Dumnezeu a intervenit, El și-a făcut pe deplin lucrarea.

Această denominațiune are nevoie să se întoarcă la instrucțiunile date în 1888, care au fost disprețuite. Avem nevoie de o reformă în organizație, care să nu permită câtorva oameni să dirijeze orice mișcare din orice colț al lumii. Avem nevoie de o reformă care să nu mai permită ca numai câțiva oameni să administreze toate fondurile, așa cum se întâmplă acum. Avem nevoie de o reformă care să nu permită oamenilor să cheltuiască milioane pentru instituții neautorizate prin votul adunării elective, în timp ce câmpurile misionare suferă din lipsa minimului necesar. Avem nevoie de o schimbare în accentul care se pune pe promovare, finanțe și statistici. Avem nevoie să reașezăm școala de Sabat pe locul care i se cuvine în lucrarea lui Dumnezeu. Avem nevoie să punem capăt spectacolelor și meselor care au loc sub pretextul strângerii de fonduri în scopuri bune. Avem nevoie să terminăm cu anunțurile săptămânale din biserici, care sunt o reclamă mascată. Și această listă poate fi mult lărgită.

Dar toate acestea, deși importante, sunt totuși lucruri minore. Cel mai mult avem nevoie de reformă în viața personală și de naștere din nou. Dacă liderii noștri nu ne vor conduce la aceasta, „ajutorul și izbăvirea vor veni din altă parte”. (Estera 4:14). Eu sunt optimist, rugându-mă pentru pacea lui Israel.

În timp ce mă gândeam cu îngrijorare la ceea ce acești oameni încercaseră să facă, am fost profund tulburat dându-mi seama că acest fapt era aprobat de administrație, și că urma să fie pe viitor o tactică acceptată. Oamenii vor putea, de aici înainte, să meargă la comitetul de la Fundația White și, cu aprobarea sa, să insereze în secret explicații și note, înainte ca cineva să afle ceea ce se întâmplă. Și vor putea face aceasta cu asigurarea că, dacă cineva află și face cunoscut ce s-a întâmplat, administrația va discuta cu el și-l va amenința până când își va înceta „activitatea”.

În cazul meu, mi s-a spus că procesele verbale erau confidențiale și că nu aveam dreptul să le procur și nici măcar să le citesc. Deși am citat direct și corect din rapoartele oficiale (procesele verbale), mi s-a spus: „Ați făcut toate acestea pe baza unor zvonuri și pe baza proceselor verbale confidențiale pe care nici nu aveați dreptul să le citiți.” (Scrisoare, decembrie 1957). Deși oamenii voiau să insereze „note”, „explicații”, „note-anexă”, „note de subsol”, „note favorabile”, „în viitoarele ediții ale scrierilor lui Ellen White” (rețineți că toate aceste expresii sunt la plural), președintele minimalizează problema, declarând, într-o scrisoare din 20 septembrie 1957 că toate acestea se rezumau la „o trimitere inserată la sfârșitul unei pagini”; asta era, o trimitere, la sfârșitul unei pagini, în una din cărțile sorei White. Dar aceasta este în totală contradicție cu raportul oficial. Cum poate fi explicată această discrepanță?

Primul meu gând și prima mea speranță au fost că voi fi chemat imediat să dau socoteală și că mi se va cere să demonstrez reclamațiile sau să le retrag; că un grup de oameni imparțiali vor fi chemați pentru a conduce o audiere. Dar am fost dezamăgit în așteptările mele.

Prima reacție la „activitatea” mea a sosit într-o scrisoare din data de 16 decembrie 1957. Mi se spunea: „Problema activității dumneavoastră a fost discutată de către funcționarii Conferinței Generale, care dezaprobă total ceea ce ați făcut. De aceea, ei vă cer să încetați această activitate.” Înainte să fi avut ocazia să răspund, în data de 19 decembrie am primit următoarele:

„Doresc să repet ceea ce am scris mai devreme, că oamenii au tot dreptul să meargă la comitete, inclusiv la fundația White, și să facă sugestii fără să se teamă că vor fi puși sub disciplină sau tratați ca eretici. Dacă ne gândim că ați făcut toate acestea pe baza zvonurilor și pe baza proceselor verbale pe care nici nu aveați dreptul să le citiți, se pare că nu ați procedat ca un adevărat adventist. Nu ați fost prezent la acea ședință a consiliului și tot ce știți despre ea sunt zvonuri și scurtele note redactate de secretarul acestei întâlniri. (…) Acum, pentru dumneavoastră a merge mai departe și a răspândi o chestiune ca aceasta, nu vă pune într-o lumină de invidiat. Dacă faceți aceasta, va trebui să răspândim și noi ceva. Aceasta vă va așeza din nou în opoziție cu biserica și va crea în mod sigur probleme în relația dumneavoastră cu biserica. Având în vedere toate acestea, funcționarii despre care v-am scris anterior vă cer în mod serios să încetați activitatea dumneavoastră.” 

După cum observați, nu a fost sugerată vreo audiere, pentru a stabili dacă acuzațiile mele erau întemeiate sau nu. Am fost pur și simplu somat să-mi încetez activitatea sau dacă nu… 

Cum am reacționat? Ca orice om care a fost amenințat. Am răspuns că sunt un om al păcii, că aș putea fi convins, dar nu amenințat. Le-am cerut să-și urmeze planurile. Eram pregătit pentru orice ar fi urmat. 

Ce urma? Nu știam ce voia să însemne, la urma urmei, „relația mea cu biserica”. Putea însemna orice. Aflasem ce impresie îi lăsaseră ei lui Barnhouse, în ce privește cazul în care cineva s-ar împotrivi autorității lor. Iată ce relatează el:

„Poziția adventiștilor, cel puțin pentru unii dintre noi, pare a fi o poziție nouă; pentru ei ar putea fi doar poziția grupului majoritar al conducerii înțelepte care este hotărâtă să «pună frână» membrilor care caută să susțină păreri diferite de cele ale conduceri responsabile a denominațiunii.” (Eternity, 1 septembrie 1956).

Este regretabil că liderii noștri au lăsat evanghelicilor o astfel de impresie. Această declarație a fost publicată acum trei ani. Conducătorilor noștri le-a fost atrasă atenția asupra ei și li s-a cerut să dezmintă o asemenea intenție. Dar ei n-au dat nici o dezmințire, n-au protestat în niciun fel și poporul nostru, cu oarecare neplăcere, a ajuns la concluzia că impresia doctorului Barnhouse cu privire la conducătorii noștri este corectă. Adăugați la aceasta, relatarea domnului Martin că liderii noștri i-au spus că „în rândul adventiștilor există unii «extremiști», așa cum există iresponsabili radicali în orice segment al creștinismului fundamental”. Conducătorii noștri le-au spus evanghelicilor aceste lucruri în timpul discuțiilor asupra importantului subiect al naturii lui Hristos pe când era în trup. Eu consider aceste afirmații ca fiind o insultă. Ele arată disprețul conducătorilor noștri față de cei care nu sunt de părerea lor. Cred că aceste afirmații constituie mari capete de acuzare. Poporul nostru este îndelung răbdător, dar este pentru prima dată când credincioșii adventiști sunt insultați de către conducătorii lor.

O scurtă întâlnire

Singura întâlnire pe care am avut-o cu conducerea a avut loc în februarie 1958, când doi slujbași mi-au cerut să mă întâlnesc cu ei în timpul celor câteva minute de pauză dintre ședințele lor de lucru. Principala lor dorință părea a fi să afle dacă intenționez să continui „activitatea” mea. Le-am spus că asta intenționam. Am fost întrebat de ce nu am cerut o audiere. Nu mi-a trecut niciodată prin minte să cer o audiere. Mă așteptam să fiu convocat. Dar, meditând la aceasta, a doua zi am scris:

„Nu am știut că ați fi dorit să vin la Washington pentru o audiere sau o discuție, întrucât nu ați pomenit niciodată de așa ceva. Dacă aceasta este dorința dumneavoastră, sunt gata să vin. Am o singură rugăminte: ca audierea să fie publică sau să fie prezent un stenograf și să primesc o copie a procesului verbal.” (Scrisoare, 5 februarie 1957).

În răspunsul pe care l-am primit, datat 10 februarie, invitându-mă să vin, se spunea:

„Conform dorinței dumneavoastră, frații nu au ridicat obiecțiuni asupra înregistrării conversației noastre. Sugerăm că o înregistrare pe bandă de magnetofon ar putea fi modul cel mai practic de a face aceasta.”

Această propunere îmi convenea. Rețin totuși că nu se menționa că voi primi o copie a înregistrării. Mă gândeam că, probabil, asta era de la sine înțeles, întrucât pusesem această condiție și ei acceptaseră propunerea mea. Dar eram neliniștit. Dacă aș fi scris pentru a cere o nouă confirmare, aș fi creat impresia că pun la îndoială sinceritatea lor. Dar, neprimind nici o altă comunicare, la data de 21 februarie, am scris:

„Cu sau fără intenție, nu ați răspuns la solicitarea de a-mi da o copie a înregistrării. Aceasta este necesar deoarece, în orice discuție despre ce s-a spus ori nu s-a spus, va fi cuvântul meu contra cuvântului a doisprezece oameni. Nu-mi pot permite să mă așez într-o astfel de poziție. Voi veni doar dacă veți îndeplini această condiție.”

La aceasta am primit un răspuns pe 27 februarie:

„În privința înregistrării, cred că am precizat în scrisoarea din 10 februarie că frații intenționează să înregistreze pe bandă de magnetofon dezbaterile de la această întâlnire. Aceasta va furniza o înregistrare completă a celor ce se vor spune și se vor face. Presupunem că veți fi mulțumit de o înregistrare atât de amănunțită.”

Cerusem o copie a înregistrării, iar această scrisoare mă asigura că va fi făcută o înregistrare pe bandă, care „va asigura o înregistrare completă a celor ce se vor spune și se vor face”. Se presupunea că „o astfel de înregistrare amănunțită” îmi va fi pe plac. Așa avea să fie. În sfârșit, eram asigurat că se va face o înregistrare completă și, conform propriei lor sugestii, urma să fie o înregistrare pe bandă de magnetofon. Nici nu puteam să cer mai mult. Dar, citind cu atenție Questions on Doctrine am observat că unele lucruri puteau fi afirmate pe o pagină, iar la numai câteva pagini distanță să fie ignorate. Am reținut și câteva expresii cu dublu înțeles, și aceasta mi-a creat o senzație de nesiguranță. Nu am putut evita convingerea că unele dintre aceste expresii au fost folosite cu scopul de a crea confuzie și a deruta pe cititor. 

De aceea, am recitit scrisorile pe care le trimisesem și pe cele primite, în special părțile care se refereau la cererea mea de a primi o copie a înregistrării. Am constatat că cererea mea nu era confirmată nicăieri și că discutarea ei fusese evitată. Aceasta m-a surprins. Oare exista intenția de a nu mi se da o copie a înregistrării, în timp ce scrisorile erau gândite pentru a crea impresia că voi primi o copie? Dovezile păreau să-mi întărească suspiciunea. Pentru a mă convinge, am scris în data de 4 martie că doresc asigurarea absolută, formulată clar, că mi se va da „o copie completă a înregistrării”, așa cum se menționase. Am încheiat spunând: „Asupra acestui punct trebuie să fiu absolut sigur.” 

Neprimind nici un răspuns până la data de 12 martie, am scris din nou: „Aștept încă o promisiune clară că nu se va face o singură înregistrare, și că mi se va da o copie. După cum spuneam în prima mea scrisoare, este o condiție esențială.”

La 18 martie a sosit răspunsul:

„V-ați referit la dorința de a se păstra o înregistrare și, de asemenea, o copie a înregistrării. Discutând aceasta cu funcționarii, s-au făcut următoarele propuneri, care ni s-au părut corecte pentru toți cei interesați: grupul va alege un secretar, care va scrie concluziile la care vom ajunge, iar acestea vor fi supuse întregului grup pentru aprobare, după care fiecare va primi o copie. Credem, frate Andreasen, că această sugestie va fi pe placul dumneavoastră.”

Aceasta era o sugestie cu totul nouă și complet diferită. După ce mi se spusese, în scrisoarea din 27 februarie, că se va face o înregistrare pe bandă, o înregistrare „completă (…) a celor ce se vor spune și se vor face” și se exprimase speranța că o astfel de „înregistrare amănunțită va fi pe placul meu”, acum mi se prezenta o nouă și neașteptată propunere, cu totul diferită de cea anterioară. Nu avea să mai fie nici stenograf, nici înregistrare pe bandă, nici relatare completă, ci unul dintre ei avea să scrie concluziile la care vom ajunge. Și se presupunea că aveam să fiu mulțumit cu așa ceva! Dar nu eram deloc mulțumit. Era un abuz de încredere. Era, ca și înlocuirea Rahelei cu Lea, o afacere rușinoasă. Mă simțeam ca și Iacov când a fost păcălit. Cu trei săptămâni înainte mi se promisese „o înregistrare completă” a întâlnirii, care se spera că va fi pe placul meu. Acum mi se oferea o copie a concluziilor, care se spera de asemenea că îmi va fi pe plac.

Scrisoarea din 18 martie descoperă faptul că n-a existat niciodată intenția de a mi se da o copie a înregistrării și că ei se prefăcuseră tot timpul, gândind că voi accepta sugestia lor, venind la o audiere sau discuție fără a mi se garanta primirea vreunei înregistrări a discuției, ci doar a concluziilor.

În Evul Mediu ereticii erau arestați și condamnați în secret. Pe atunci nu exista o acțiune „habeas corpus”. Și acum funcționarii sugerau o ședință neînregistrată, la care să fie prezenți doar câțiva oameni și să nu se facă nici un fel de înregistrare! Consider că aceasta este o sugestie imorală. De ce anume se temeau? Și, pe deasupra, înainte de a veni la audiere, s-a pus condiția: „să fiți de acord, prin supunerea cazului dumneavoastră comitetului Conferinței Generale, să vă supuneți deciziei comitetului.” (Scrisoarea din 13 mai 1958). Aceasta descoperă clar intenția comitetului. Avea să aibă loc o audiere, o audiere secretă, incluzând și o discuție, dar înainte de avea loc audierea sau discuția, trebuia să fiu de acord să accept concluzia și verdictul lor! În aceste condiții, ce ar mai fi putut face pentru a câștiga procesul? 

Se pare că funcționarii aveau de gând să se erijeze în postura de acuzatori, jurați, judecători și executori. Într-un caz care implică puncte de doctrină și care necesită discuții pentru a se ajunge la concluzii sănătoase, un comitet de oameni neutri, neimplicați direct în controversă, trebuie să examineze cazul. Niciun judecător nu examinează vreodată un caz în care este personal interesat. El refuză să prezideze un caz în care este cât de puțin implicat. Dar slujbașii noștri s-au ales singuri pentru a examina cazul și a arbitra o dispută care implică puncte de teologie, cu dreptul de a acționa și de a cere ca partea adversă să accepte dinainte orice decizie ar fi luată. Aceasta înseamnă de fapt a accepta pretenția oamenilor aleși ca administratori, executori, promotori, finanțatori, organizatori și sfătuitori, că ar avea jurisdicție asupra doctrinei, deși nu au fost educați în acest scop. I-am auzit pe fiecare spunând: „Nu sunt teolog.”

Pe 26 martie 1958 am răspuns scrisorii care spunea că nu va avea loc nicio înregistrare, dar că voi primi o copie a concluziilor. Nu aveam nevoie de așa ceva. Știam dinainte care ar putea fi acestea, întrucât fusesem deja judecat și amenințat. Mi se ascunsese intenționat faptul că nu aveam să primesc o copie a înregistrării, pentru a putea fi judecat în secret. Aparent se intenționa să nu se facă cunoscută această problemă și, dacă eram de acord de la început să accept concluziile lor, puteam fi acuzat că mi-am călcat promisiunea dacă aș fi făcut ulterior vreun comentariu. Dacă aș fi putut fi determinat să vin la Washington în aceste condiții, aș fi fost cu siguranță „înfundat”. Cu toată această „poveste” în minte, cu repetatele „ocoliri” ale cererii mele de a primi o copie a înregistrării, mă simțeam înșelat și încheiam scrisoarea mea spunând: „Încălcarea promisiunilor dumneavoastră anulează înțelegerea noastră.” Încrederea mea în oameni fusese serios zdruncinată.

Pe 3 aprilie am primit un răspuns care afirma că scrisoarea mea „a fost primită și conținutul ei a fost prezentat funcționarilor”. Nu se menționa nimic despre declarația mea: „Încălcarea promisiunilor dumneavoastră anulează înțelegerea noastră”, care era partea cea mai importantă. De altfel, se pare că această declarație nu a fost citită funcționarilor, pentru că, o lună mai târziu am primit o scrisoare în care mi se spunea: „Am aflat de la alții că dumneavoastră considerați că ne-am încălcat promisiunea.” Această denaturare a cuvintelor mele a fost răspândită printre frați, care au crezut desigur că scrisesem altora, nu persoanelor interesate. Nu făcusem așa ceva.

În aceeași scrisoare din 3 aprilie, cel care-mi scrie declara:

„Este adevărat, așa cum afirmați, că mai întâi a fost sugerată o înregistrare pe bandă, însă nu vi s-a promis o copie. După ce s-a făcut această propunere, ne-am mai gândit la această problemă și credem că o asemenea înregistrare nu ar fi cea mai înțeleaptă soluție. (…) Să înregistrezi pe bandă orice remarcă, oricât de neînsemnată, n-ar fi corect față de participanți. În astfel de discuții, nu este exclus ca oameni serioși să aibă scăpări pe care mai târziu să le regrete și să le corecteze. Omul muritor este supus unor astfel de greșeli; dar pentru ce le-am păstra? Intenția sinceră a acestei întâlniri este de a ajunge împreună la niște concluzii (…) După cum reiese din scrisorile dumneavoastră, aceasta părea să fie în conformitate cu sugestia dumneavoastră de la început.”

Această scrisoare clarifică mai multe aspecte. Se admite că la început a fost sugerată o înregistrare pe bandă. De asemenea, este clar că nu a existat intenția de a mi se da o copie, deși scrisorile au fost concepute astfel încât să-mi ascundă acest fapt. Se mai afirmă că slujbașii s-au răzgândit și au hotărât că n-ar fi înțelept să înregistreze totul, întrucât „n-ar fi corect față de participanți” – un motiv uluitor, care descoperă o slăbiciune clară. Și apoi, ultima afirmație falsă: „După cum reiese din scrisorile dumneavoastră, aceasta pare să fie în conformitate cu prima dumneavoastră sugestie.” O minciună mai mare nu a fost rostită niciodată. Îl provoc pe cel care mi-a scris aceste rânduri să găsească măcar un loc unde am spus sau am sugerat așa ceva. Și totuși, această impresie a fost răspândită printre frații din Washington. Fără să le treacă prin minte că Washington-ul ar putea spune altceva decât adevărul absolut, frații care au fost sfătuiți să „păstreze linia” aveau să creadă desigur că aceasta a fost „sugestia mea inițială”. Nimic n-ar putea fi mai departe de adevăr. Iar și iar, am accentuat în toate scrisorile mele că doresc o copie a înregistrării, și acum cel care-mi scrie spune că reiese din scrisorile mele că o copie a concluziilor a fost sugestia mea inițială. Care ar putea fi motivul acestei clare dezinformări? Cred că știu. Este oare posibil ca știrile de la Washington să aibă nuanțe tendențioase?

De ce această schimbare bruscă?

Trebuie să existe niște motive serioase pentru care s-a decis brusc să nu se mai facă nicio înregistrare, după ce, mai întâi, se luase hotărârea de a se face o înregistrare completă „a tot ce se va spune și se va face”. Rapoartele despre criza 1888, apostazia alfa, au dispărut în mare parte, și relatările care au mai rămas sunt ascunse la loc sigur și nu sunt disponibile. Nu dorim ca această situație să se repete în criza omega. Să fie lumină!

Nu știu care a fost cauza acestei schimbări. Pot numai să presupun. Se știa că „activitatea” mea urma să fie luată în discuție și, de asemenea, și relația mea cu biserica. Frații au sugerat că probabil am și eu câteva probleme de discutat. Într-adevăr, am așa ceva. Am făcut și o listă cu aceste subiecte. Iată-le:

Articolele fratelui Froom, în special cel apărut în Ministry în februarie 1957, în care sora White este desconsiderată;

Vizita la arhive a fraților Anderson și Reed cu intenția de a introduce adăugiri în scrierile sorei White și politica generală pe care o dezvăluie acest fapt;

O listă a subiectelor discutate cu evanghelicii timp de „sute de ore” și principalele concluzii la care s-a ajuns;

O listă detaliată a cărților „remediate și corectate” la recomandarea domnului Martin și o listă a cărților care vor fi corectate în viitor;

Procesul celor 3.000 $;

Prozelitismul. Ce s-a hotărât cu privire la acesta?;

Înțelesul expresiilor „a pune frână”, „extremiști”, „iresponsabili radicali”;

Noua universitate și lâncezeala din câmpurile externe;

Schimbarea de bani;

O revizie completă efectuată de către o firmă serioasă de contabili publici.

Nu am trimis această listă la Washington, pentru că știam bine că parcurgerea unui asemenea program ar putea dura luni de zile. Am sugerat numai câteva subiecte și, desigur, știam care vor fi rezultatele. Dar, foarte curios, exact în acest timp, frații decid că n-ar fi înțelept să facă o înregistrare. În aceste condiții, le înțeleg decizia. Motivul pe care-l invocă – faptul că frații ar putea să facă remarci pe care mai târziu să le regrete – este pur și simplu stupid. Dar să nu înțelegem greșit. O socoteală va trebui totuși dată.

Și peste toate acestea, la data de 3 aprilie mi se scrie: „Nu ați cerut niciodată o audiere.” Rog pe cititor să judece singur această problemă. Am răspuns:

„Să nu greșiți în acest punct. Nu numai că am dorit o audiență, dar consider că o audiere este neapărat necesară dacă vrem ca această problemă supărătoare să fie în cele din urmă rezolvată. Spuneți că vă îndoiți că am fost într-adevăr sincer atunci când am cerut o audiere. Ei bine, da, am vrut o audiere. Am cerut-o. Nu o audiere secretă. Una deschisă sau o audiere la care să se facă o înregistrare completă și amănunțită a tot ce se va spune și se va face. Aceasta a fost dorința mea de la început. Nu să fiu protagonistul unor dezbateri închise.”

Ultima mea comunicare către sediul central a fost datată 28 iunie 1958. Am întrebat dacă încă iau în calcul audiența cu o înregistrare pe bandă pentru mine. Un secretar mi-a răspuns:  

„În ce privește înregistrarea pe bandă a întâlnirii, mi s-a spus să vă transmit că în corespondența noastră nu a existat nicio promisiune a unei astfel de înregistrări pentru dumneavoastră. Dacă doriți, se poate face una, dar va fi păstrată în acest birou ca document permanent, după cum am afirmat anterior.”

Aceasta mă elibera de orice obligație. Epuizasem toate metodele de comunicare cu oamenii cărora trebuia să mă adresez. Acum pot să vorbesc bisericii, după cum și Hristos spunea, întrucât celelalte metode au dat greș. Și așa voi face. Dar sunt gata oricând să merg la o audiere sau la un proces, dacă vor fi conduse și înregistrate cum se cuvine. Ca totul să fie clar.

Patimi moștenite

La pagina 383 a cărții Questions on Doctrine, apare afirmația că Hristos „a fost scutit de patimile moștenite și întinăciunile de care sunt afectați descendenții naturali ai lui Adam”. Acesta nu este un citat din Spiritul Profeției. Este o nouă doctrină care nu a apărut niciodată în vreo declarație de credință a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea și este în contradicție cu declarațiile noastre de doctrină din trecut. Ea nu a fost adoptată la o „sesiune a Conferinței Generale, de către delegații acreditați din toată lumea”, conform procedurii de oficializare descrisă în Questions on Doctrine la pagina 3. Deci nu este o doctrină aprobată sau acceptată.

Două afirmații

Există în Mărturii două afirmații la care se recurge în încercarea de a susține ideea că Hristos a fost scutit de patimile moștenite. Prima spune că Hristos „este modelul nostru în toate lucrurile. El ne este frate în slăbiciunile noastre, dar fără a fi supus patimilor” (Mărturii, vol. 2, p. 202). Cealaltă afirmație este: „El a fost un puternic om al rugăciunii, nesupus patimilor firii noastre omenești, căzute, dar confruntat cu aceleași slăbiciuni, ispitit în toate lucrurile ca și noi.” (Ibidem., p. 509). Ambele afirmații menționează patimile, dar nici una nu pomenește de „întinăciuni” – „înclinații corupte”. Nici cuvântul „scutit” nu apare aici. Afirmația sorei White că Hristos nu a avut patimi sau că nu a fost supus patimilor, înseamnă oare că El a fost scutit de ele? Nu, pentru că a nu avea patimi nu înseamnă neapărat a fi scutit de ele. Sunt două concepte total diferite. A fi scutit înseamnă a fi „absolvit sau cruțat de o obligație dificilă, împovărătoare; eliberat, exceptat de la o regulă pe care alții trebuie s-o respecte, care este obligatorie pentru ceilalți; a fi imun față de ea”. 

A fost Isus exceptat de la o regulă pe care ceilalți trebuie s-o respecte, care este obligatorie pentru alții? Nu. „Dumnezeu a permis ca Fiul Său să vină, ca un prunc neajutorat, supus slăbiciunilor omenești (nu scutit de ele). El I-a îngăduit să întâmpine pericolele vieții asemenea oricărui om, să lupte ca orice copil al omenirii, cu riscul înfrângerii și al pierderii veșnice.” (Hristos lumina lumii, p. 4). „Pe când era un copil, El gândea și vorbea ca un copil, dar fără ca vreo urmă de păcat să întunece chipul lui Dumnezeu din El. Totuși n-a fost scutit de ispite. El a fost supus (nu scutit) tuturor conflictelor pe care le întâmpinăm noi.” (Ibidem., p. 71). „Dumnezeu n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său.” (Romani 8:32). „Nici un fiu al omului n-a fost chemat vreodată să trăiască o viață sfântă în mijlocul unei lupte atât de crunte cu ispita, cum a fost Mântuitorul.” (Hristos lumina lumii, p. 71). „El trebuia să fie tot timpul în gardă pentru a-Și păstra curăția.” (Ibidem.). Un om poate să nu aibă cancer, dar înseamnă aceasta că este imun, scutit de așa ceva? Sigur că nu. Anul viitor ar putea fi afectat de această boală. Sora White nu spune că Hristos a fost scutit de patimi. Ea spune că n-a avut patimi, nu că ar fi fost imun la ele.

De ce n-a avut Hristos patimi? Pentru că „sufletul trebuie să păcătuiască intenționat înainte ca patima să poată domina rațiunea sau ticăloșia să triumfe asupra conștiinței”. (Mărturii, vol. 5, p. 177). Și Hristos nu a intenționat să păcătuiască. Nici măcar o clipă n-a existat în El înclinația spre păcat. El a fost curat, sfânt, nepătat. Dar asta nu însemnă că El a fost scutit de ispită sau păcat. „El ar fi putut păcătui, ar fi putut cădea.” (SDA Bible Commentary, vol. 5 , p. 1128). Sunt totuși nedumerit cum ar putea cineva s-o facă pe sora White să spună că Hristos a fost scutit, când ea susține exact contrariul și nici măcar nu folosește cuvântul „scutit”.

Este ispita păcat?

Ispita în sine nu este păcat; dar poate deveni păcat dacă îi cedăm. „Când gânduri necurate sunt nutrite, nu-i nevoie să fie exprimate în cuvinte sau fapte, pentru a comite păcatul și a pune sufletul sub condamnare.” (Mărturii, vol. 4, p. 623). „Un gând necurat tolerat, o dorință nesfântă nutrită, și sufletul este contaminat (…) Orice gând nesfânt trebuie îndepărtat pe loc.” (Mărturii, vol. 5, p. 177).

Satana ne ispitește pentru a ne duce în păcat. Dumnezeu folosește ispite controlate pentru a ne întări și a ne învăța să rezistăm. Satana l-a ispitit pe Adam în grădină; l-a ispitit pe Avraam și pe toți profeții; l-a ispitit pe Hristos; îi ispitește pe toți oamenii. Dar Dumnezeu „nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre”. (1 Corinteni 10:13).

„Hristos a fost un agent moral liber care ar fi putut păcătui dacă ar fi vrut. El avea libertatea de a ceda ispitelor Satanei și de a zădărnici planurile lui Dumnezeu. Dacă n-ar fi fost astfel, dacă n-ar fi fost posibil ca El să cadă, n-ar fi putut fi ispitit în toate lucrurile așa cum este ispitită familia umană.” – Youth’s Instructor, 26 octombrie 1899.

Marea lege a eredității

În Questions on Doctrine la pagina 383, se afirmă că Hristos a fost „scutit de patimile moștenite și de întinăciunile care-i afectează pe descendenții naturali ai lui Adam”. Fiecare copil care se naște în această lume moștenește diferite trăsături de la înaintașii săi. A moștenit Hristos, în același fel, asemenea trăsături? Sau a fost scutit? Iată răspunsul:

„Asemenea oricărui fiu al lui Adam, El a acceptat efectele marii legi a eredității.” – Hristos lumina lumii, p. 48. „Aceste efecte sunt vizibile în istoria strămoșilor Săi pământești.” – Ibidem. Unii dintre acești strămoși au fost oameni buni; alții n-au fost atât de buni; unii au fost oameni răi; alții chiar foarte răi. Au fost printre ei hoți, ucigași, desfrânați, înșelători. El a avut același fel de strămoși ca și noi. „El a venit cu o astfel de ereditate, să poarte suferințele și ispitele noastre.” – Ibidem. „Isus a luat corp omenesc atunci când rasa umană era slăbită de patru mii de ani de păcat.” – Ibidem. 

În lumina acestor afirmații, și a multor altora, cum mai poate spune cineva că Isus a fost scutit? Departe de a fi fost scutit, sau de a opune rezistență, El le-a acceptat. În citatele date aici se afirmă acest lucru de două ori. „El a acceptat efectele marii legi a eredității” și „cu o astfel de moștenire (ereditate) El a venit să împărtășească suferințele și ispitele noastre”.

Un adventist sincer trebuie deci să aleagă între Questions on Doctrine și Hristos lumina lumii, între minciună și adevăr. „Dumnezeu a îngăduit ca Fiul Său să vină, ca un prunc neajutorat, supus slăbiciunilor omenești. El I-a îngăduit să întâmpine primejdiile vieții asemenea oricărui alt suflet, să lupte așa cum trebuie să lupte orice fiu al omului, cu riscul înfrângerii și al pierderii veșnice.” – Hristos lumina lumii, p. 49. „Hristos știa că vrăjmașul va veni la fiecare ființă umană, pentru a profita de slăbiciunea ei (…) și prin trecerea Lui pe acest pământ, ca om, Domnul a pregătit pentru noi o cale spre biruință.” – Hristos lumina lumii, pp. 122, 123. „Pe El, care și-a părăsit slava și a luat asupra Lui slăbiciunile omenirii, se bazează mântuirea întregii lumi.” (Ibidem., p. 11).

Puțini, chiar și dintre pastorii noștri, cunosc ceea ce sora White numește „marea lege a eredității”. Totuși, aceasta este legea care face efectivă întruparea și-L face pe Hristos om cu adevărat, asemenea fiecăruia dintre noi în toate lucrurile. Pavel consideră ca era o datorie morală din partea lui Dumnezeu să-L facă pe fiul Său, în toate lucrurile, asemenea unuia din noi, și afirmă aceasta cu îndrăzneală. El spune: „Trebuia să fie, în toate lucrurile, asemenea fraților Săi, ca să poată fi, în ce privește legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos și vrednic de încredere, ca să facă ispășire pentru păcatele norodului. Și prin faptul că El însuși a fost ispitit în cele ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiți.” Evrei 2:17, 18. Termenul folosit aici „trebuia” înseamnă „se cuvenea”, „se cădea”, în sensul unei datorii morale care-i revine lui Dumnezeu.

Marea lege a eredității a fost instituită de Dumnezeu pentru a face posibilă mântuirea, și este una din legile elementare care n-a fost nicicând abrogată. Dați la o parte această lege, și nu vom mai avea un Mântuitor care să ne poată fi ajutor sau exemplu. De bunăvoie, Hristos „a acceptat” această lege, și astfel a făcut posibilă mântuirea. A susține că Hristos n-a fost supus acestei legi neagă creștinismul și face din întrupare o păcăleală religioasă. Fie ca Dumnezeu să-i păzească pe adventiștii de ziua a șaptea de asemenea învățători și de astfel de învățături. 

Întinăciunea

Nu am tratat subiectul întinăciunii, deși este menționat alături de patimi în Questions on Doctrine. Hristos a fost supus marii legi a eredității, dar aceasta n-are nimic de-a face cu întinăciunea. Gândurile necurate tolerate, dorințele nesfinte nutrite, pasiunile rele îngăduite, vor avea ca rezultat murdărie, întinăciune și păcat. Dar Hristos n-a fost afectat de nici una dintre acestea. El „nu S-a întinat”. „Isus, venind să locuiască în trup omenesc, nu S-a întinat.”  – Hristos lumina lumii, p. 266.

Patimile și întinăciunea sunt două lucruri diferite, și nu pot fi așezate pe același plan, așa cum sunt alăturate în Questions on Doctrine. Patima poate fi asemănată cu ispita, și deci nu constituie un păcat. Un gând necurat poate veni nepoftit chiar într-o ocazie sfântă, dar aceasta nu întinează; nu este păcat, câtă vreme nu este tolerat și păstrat. O dorință nesfântă poate licări brusc în minte, provocată de Satana; dar nu este păcat atât timp cât nu este nutrită.

Legea eredității se aplică în cazul patimilor, dar nu și în cel al întinăciunii. Dacă întinăciunea ar fi ereditară, atunci Hristos ar fi fost întinat când a venit pe acest pământ și, de aceea, n-ar putea fi „Sfântul”. Luca 1:35. Chiar și copilul unui bărbat necredincios este numit sfânt; o asemenea afirmație va fi o consolare pentru soția acestui om. 1 Corinteni 7:14. Ca adventiști, oricum, noi nu credem în păcatul originar. 

Despre această problemă a întinăciunii ar fi multe de spus. Dar câtă vreme problema care ne stă în față privește doar patimile, nu vom discuta mai departe despre întinăciune. Cu altă ocazie poate voi spune mai multe despre patimi, întrucât consider că afirmația din Questions on Doctrine este o erezie mortală, distructivă pentru doctrina ispășirii. 

Următoarea mea scrisoare va fi ultima din această serie. Dar dacă cititorul va consulta lista celor zece subiecte pe care le-am enumerat în această scrisoare, va vedea că mai sunt multe de discutat. Și această listă nu este exhaustivă. Oricum, îmi voi lua timp pentru a aprofunda ceea ce am spus, pentru că lucrurile mari se mișcă încet, și este nevoie de timp pentru a „dospi tot aluatul”. Dar drojdia își face lucrarea și, la timpul potrivit rezultatul așteptat va apărea. Dar nu mă grăbesc. Timpul este de partea adevărului, adevărul își face singur drum și nu depinde de niciun instrument uman. Am primit multe scrisori de încurajare și sunt recunoscător pentru ele; cu singurul regret că nu am putut să răspund la toate. Cineva care ocupă o poziție destul de importantă la Washington mi-a scris despre confuzia care există acolo, afirmând: „Urmărim evenimentele și, când va sosi timpul, vom fi gata să acționăm. Personal, nu cred că a sosit timpul, dar nici că ar fi departe. Suntem cu dumneavoastră, puteți conta pe noi.”

Sunt bucuros să pot spune că stau bine cu sănătatea și că mă bucur deplin de viață. Este minunat să trăiești în aceste vremuri. „Sunt nemuritor până îmi voi isprăvi lucrarea.” Aceasta s-ar putea întâmpla mâine și, dacă va fi așa, sunt mulțumit și pregătit.

Salut pe toți prietenii mei cu 1 Tesaloniceni 5:25.

În luna mai 1957, am avut în mâini, în mod providențial cred, o copie a proceselor verbale ale consiliului administratorilor de la Fundația White din 1 și 2 mai 1957, în care este relatată întâlnirea în care cei doi frați au discutat cu administratorii despre o declarație cu privire la ispășire pe care au găsit-o în scrierile sorei White. Ei au căutat sfat în această problemă, întrucât ceea ce descoperiseră nu era în armonie cu noul punct de vedere pe care îl susținea conducerea. Ce atitudine ar fi trebuit să ia acești cercetători față de declarațiile sorei White?

Timp de luni și chiar ani de zile, conducătorii noștri au studiat împreună cu unii dintre slujitorii bisericilor evanghelice, în vederea recunoașterii bisericii noastre drept un corp creștin evanghelic. Studiile priveau doctrinele adventiste, în special ispășirea, judecata de cercetare și lucrarea lui Hristos în sanctuarul din ceruri începând 1844. Evanghelicii au numit aceste doctrine „cel mai colosal fenomen psihologic de salvare a reputației din istoria religioasă” și așa le-au prezentat în publicația lor, Eternity, din septembrie 1956, reeditând articolul într-o ediție specială sub titlul „Sunt adventiștii de ziua a șaptea creștini?” 

Se pare că evanghelicii au avut o influență puternică asupra conducătorilor adventiști, astfel încât doctorul Barnhouse, unul dintre pastorii evanghelici prezenți, relatează că liderii noștri „au respins total” unele din doctrinele lor cele mai importante. Poate ar fi mai bine să-l lăsăm pe doctorul Barnhouse să ne relateze întâmplarea, așa cum a publicat-o în articolul său din septembrie 1956. Subiectul special pe care îl discută este ceea ce noi numim „Marea dezamăgire” și se referă la marea dezamăgire a adventiștilor din 1844 când ei așteptau ca Domnul să revină. Iată relatarea:

„În dimineața care a urmat «marii dezamăgiri», doi oameni mergeau printr-un lan de porumb pentru a scăpa de batjocurile nemiloase ale vecinilor de la care își luaseră rămas bun pentru totdeauna în ziua precedentă. Potrivit spuselor lui, Hiram Edson (omul din lanul de porumb care s-a gândit primul la acest lucru) a fost pătruns de convingerea că «în loc să iasă din sfânta sfintelor din sanctuarul ceresc pentru a veni pe pământ, în ziuasa zecea a lunii a șaptea, la sfârșitul celor 2300 de zile, Hristos a intrat de fapt pentru prima oară, în această zi, în a doua despărțitură a sanctuarului, și că El are o lucrare de făcut în locul prea sfânt înainte de a reveni pe pământ». Aceasta este, pentru mine, nimic mai mult decât o idee umană pentru salvarea reputației. Putem să ne dăm seama că unii adventiști neinformați au preluat această idee și au dus-o până la extreme fabuloase. Domnul Martin și cu mine i-am auzit pe conducătorii adventiști spunând hotărât că ei resping toate aceste extreme. Și aceasta în termeni foarte clari. În plus, ei nu cred ideea susținută de unii dintre învățătorii lor din trecut, că lucrarea de ispășire a lui Isus nu s-a sfârșit la Calvar, și că El ar desfășura o altă slujbă preoțească de la 1844 încoace. Această idee este de asemenea total respinsă. Ei cred că, după înălțarea Sa, Hristos administrează beneficiile ispășirii pe care a finalizat-o pe Calvar. Întrucât doctrina sanctuarului se bazează pe tipul evreiesc al marelui preot, intrând în sfânta sfintelor pentru a sfârși lucrarea de ispășire, se poate vedea că ceea ce rămâne este fără temei exegetic, fiind o speculație teologică de domeniul fantasticului. Conform acestei versiuni, de la 1844 încoace Hristos examinează rapoartele vieții tuturor oamenilor și hotărăște ce răsplată va primi fiecare creștin. Credem că nu există nici măcar vreo aluzie, în vreun verset din Scriptură care să susțină o idee atât de ciudată și mai credem că orice efort de a o susține este răsuflat și inutil.” – Eternity, septembrie 1956.

Pentru a înțelege mai bine aceste afirmații, adaug următoarea explicație, care ar putea clarifica unele exprimări.

Dr. Barnhouse relatează mai întâi binecunoscuta întâmplare, cum Hiram Edson, mergând prin lanul de porumb în dimineața care a urmat „dezamăgirii” devine conștient că „în loc de a părăsi sfânta sfintelor (…) Marele Preot intră pentru prima oară în cea de-a doua despărțitură a sanctuarului, și că El mai are o lucrare de făcut în sfânta sfintelor înainte de a reveni pe pământ”. Lucrarea pe care El trebuie s-o facă înainte de revenirea Sa, este finalizarea ispășirii, care implică judecata de cercetare. Această concepție, spune doctorul Barnhouse, „este doar o idee umană pentru salvarea reputației.” Și el continuă: „Unii adventiști neinformați au preluat această idee și au dus-o la extreme fabuloase.” Asta înseamnă că ei cred că Hristos a intrat într-adevăr în sfânta sfintelor ca să sfârșească lucrarea pe care o are de făcut înainte de venirea Sa pe pământ, și care implică judecata de cercetare și finalizarea ispășirii. Doctorul Barnhouse spune: „Domnul Martin și cu mine i-am auzit pe conducătorii adventiști spunând hotărât că ei resping aceste extreme. Și aceasta în termeni foarte clari.” 

Dacă ar fi să credem afirmația doctorului Barnhouse, atunci conducătorii noștri resping o doctrină pe care noi am păstrat-o cu sfințenie de la începuturi. Acest fapt reiese clar din cele relatate de doctorul Barnhouse în continuare: „Unii dintre învățătorii lor din trecut au susținut ideea că lucrarea de ispășire a lui Isus nu a fost încheiată la Calvar, și, de asemenea, că El mai are de făcut o slujbă preoțească după 1844. Această idee este de asemenea total respinsă.” 

Când doctorul Barnhouse spune că „unii” din învățătorii noștri din trecut susțineau că „lucrarea de ispășire a lui Isus nu a fost încheiată la Calvar” trebuie să fi primit această informație de la vreunul din autorii „neinformați” ai noii noastre teologii, întrucât istoria ne relatează că toți învățătorii noștri au învățat aceasta. James White, J.H. Waggoner, Uriah Smith, J.N. Andrews, J.N. Loughborough, C.H. Watson, E.E. Andross, W.H. Branson, Camden Lacey, R.S. Owen, O.A. Johnson, F.D. Nichols (până în 1955) au apărat cu hotărâre doctrina lucrării de ispășire a lui Hristos de la 1844 încoace, și și-au exprimat această convingere în scrierile lor. În timp ce scriu aceste rânduri, am alături toate scrierile lor. James White, care a fost de trei ori președinte al Conferinței Generale, când a fost numit primul redactor șef al revistei Signs of the Times, a scris în prima ediție a acestei publicații un articol „pentru a corecta afirmațiile false care circulă împotriva noastră (…) Sunt mulți care se numesc adventiști, care susțin păreri cu care nu putem simpatiza, și dintre care unele credem că subminează cele mai clare și mai importante principii stabilite în Cuvântul lui Dumnezeu”.

În al doilea dintre cele douăzecișicinci de puncte de credință putem citi următoarele: Hristos „a trăit pentru a ne fi exemplu, a murit în locul nostru, a fost înălțat pentru îndreptățirea noastră, a urcat la cer pentru a fi mijlocitorul nostru în sanctuarul din cer, unde, cu propriul său sânge, face ispășire pentru păcatele noastre; care ispășire, departe de a fi fost încheiată la cruce, unde a fost doar adusă jertfa, reprezintă ultima parte a lucrării Sale ca preot.” Aceste credințe fundamentale au fost publicate într-o broșură și răspândite în mii de exemplare. Ar fi interesant de știut dacă cel care a scris paginile 29, 30, 31 și 32 din Questions on Doctrine ne poate oferi o listă a scriitorilor care au susținut păreri contrarii celor scrise de autorii menționați mai sus. Eu nu am găsit nicio dovadă în favoarea afirmațiilor incorecte susținute în special în aceste pagini.

Să continuam să studiem raportul doctorului Barnhouse din revista Eternity. El tocmai afirmase că liderii adventiști au „respins total” ideea că Hristos „desfășoară a doua slujbă preoțească de la 1844 încoace”, așa cum numește el lucrarea de ispășire. În schimb, spune el, „ei cred că, după înălțarea Sa la cer, Hristos administrează beneficiile ispășirii pe care a încheiat-o pe Calvar”. Oricum, el nu acordă nicio importanță acestei idei. Vechiul Testament ne arată că marele preot înjunghia animalul de jertfă în curtea templului. Dar ispășirea nu consta în uciderea jertfei. „Sângele este cel care face ispășire.” (Leviticul 17:11). Deci marele preot trebuia „să ducă sângele dincolo de perdeaua dinăuntru (…) să-l stropească spre capacul ispășirii și înaintea capacului ispășirii, și să facă astfel ispășire pentru sfântul locaș”. (Leviticul 16:15, 16). „Va intra să facă ispășirea”. (versetul 17). Doctorul Barnhouse argumentează că, deoarece noi ne bazăm în mare parte doctrina ispășirii pe modelul din Leviticul, trebuie să credem că, așa cum marele preot de pe pământ ducea sângele în sanctuar și făcea ispășire, și Hristos trebuie să facă același lucru pentru a încheia ispășirea. Altfel, avem o ispășire fără sânge. Dacă nu facem acest ultim pas, atunci suntem nevoiți să credem că ispășirea s-a făcut în curte și nu în sanctuar, ceea ce distruge practic tipologia. Dacă această ultimă slujbă cu sângele este omisă, atunci teoria noastră asupra ispășirii este întristător de săracă și „nu are nici un temei exegetic, și este o speculație teologică imaginară în cel mai înalt grad”. Dacă Hristos nu a mers cu sânge să încheie ispășirea, atunci ceea ce susținem noi este „perimat, răsuflat și nefolositor”. El are un argument bun.

Este adevărat?

Când am citit pentru prima oară în publicația evanghelicilor că liderii noștri au renegat doctrina lucrării de ispășire a lui Hristos din sanctuar după 1844, și au înlocuit-o cu „aplicarea beneficiilor ispășirii făcute pe cruce”, nu‑mi venea să cred, și n-am crezut. Când mi s-a spus că, dacă citesc chiar și în „scrierile lui Ellen White, că Hristos face acum ispășire”, nu trebuie să cred asta, m-am întrebat: „Cum am ajuns la asta?” Ispășirea a fost făcută cu 1800 de ani înainte, spun conducătorii noștri. Sora White spune că ispășirea are loc acum. În Questions on Doctrine se afirmă că a fost făcută cu 1.800 de ani înainte. Ministry spune că ispășirea de la cruce a fost finală. Pe cine sau ce să mai cred? Pentru mine, a nega acum slujirea lui Hristos în a doua despărțitură a sanctuarului, înseamnă a abandona adventismul. Această învățătură constituie unul dintre stâlpii de temelie ai adventismului. Dacă respingi ispășirea care are loc acum în sanctuar, poți la fel de bine să respingi adventismul în întregime. Poporul lui Dumnezeu nu este pregătit pentru așa ceva. El nu-și va urma conducătorii în apostazie.

În această situație, mi-a trecut prin minte că ar fi posibil ca cei de la Eternity să fi regretat ceea ce au scris și că au retractat, sau că vor retracta cele scrise. Deci am scris la Eternity, întrebând dacă au mai publicat aceea ediție specială. Mi-au răspuns că au făcut-o. Întrucât articolul avea drepturi de autor am cerut permisiunea de a cita din el. Am primit următorul răspuns: „Suntem bucuroși să vă acordăm permisiunea de a cita din articolul «Sunt adventiștii de ziua a șaptea creștini?» și apreciem încrederea pe care o acordați prin aceasta publicației Eternity.” Această scrisoare este datată Philadelphia, Pennsylvania, 2 mai 1958, și este semnată de către editor.

Aceasta se întâmpla după douăzeci de luni de când acest articol apăruse pentru prima dată în Eternity. Dacă în timpul acestor douăzeci de luni, conducătorii noștri ar fi protestat, dacă ar fi dat o dezmințire, editorul m-ar fi avertizat în mod cinstit să nu folosesc materialul și să nu citez aceste declarații. Dar editorul n-a făcut nimic de felul acesta. El s-a arătat încântat și a consimțit să folosesc materialul, doritor să stau lângă ce s-a publicat în supliment. S-au împlinit cinci ani de când au început discuțiile, și trei ani de când acest articol a fost publicat. În tot acest timp mă așteptam ca ai noștri să dezmintă acuzațiile și să-i admonesteze pe evanghelici pentru defăimarea conducerii noastre. Dar nu am auzit niciun protest.

Din contră, am citit în publicațiile noastre unele referințe care-i prezentau pe acești evanghelici ca fiind niște domni, buni creștini, ceea ce cred că este adevărat. Astfel de oameni nu spun minciuni. În absența vreunei dezmințiri sau vreunui protest din partea oamenilor noștri, am tras propriile mele concluzii. Dar dacă ai noștri ar declara sincer că doctorul Barnhouse și domnul Martin nu i-au auzit niciodată făcând declarațiile care le sunt atribuite în Eternity, aș lua imediat legătura cu evanghelicii și le-aș cere să justifice niște acuzații atât de grave. Această problemă este prea serioasă pentru a fi trecută cu vederea. Mii de oameni au citit articolul din Eternity și sunt serios îngrijorați. Unul dintre pilonii principali ai credinței noastre, potrivit celor apărute în Eternity, a fost înlăturat. Vom sta nepăsători și vom permite ca doctrina sanctuarului să fie călcată în picioare chiar de presupușii ei susținători?

Incidentul de la arhive 

Ne vom întoarce la cei doi oameni care au intrat în arhivele White în mai 1957 pentru a se sfătui cu administratorii. Ei și-au terminat cercetarea și au raportat consiliului că au găsit „indicii” ale faptului că sora White susține că „lucrarea de ispășire a lui Hristos se desfășoară acum (1880) în sanctuarul din ceruri”. Această descoperire dădea o lovitură mortală noii lor teologii. Era evident imposibil să crezi că lucrarea de ispășire a fost îndeplinită și finalizată la cruce, și în același timp să susții că se desfășoară totuși în ceruri. Aceste afirmații nu pot fi adevărate în același timp. Cu toate acestea, biserica noastră s-a pronunțat deja asupra acestui punct când, în 1957, s-a scris în Ministry că marele act de la cruce a constituit „ispășirea completă, perfectă și finală pentru păcatele oamenilor” (Ministry, februarie 1957). În acest articol se afirma că aceasta este acum „înțelegerea adventistă asupra ispășirii, confirmată, iluminată și clarificată de Spiritul Profeției”. (Ibidem.). Această afirmație n-a fost niciodată retractată, sau modificată, sau schimbată și niciun scriitor sau editor n-a contrazis-o. Ea rămâne. 

În această situație, ce să facă cercetătorii? Fuseseră puși în fața declarației sorei White că ispășirea este desfășurată acum în ceruri. De asemenea, cunoșteau declarațiile conducerii noastre, cum că ispășirea a fost făcută și terminată la cruce. Ei trebuiau să accepte ori una, ori alta. Au ales să-i urmeze pe conducători. 

Dar cum rămânea cu declarațiile sorei White, care erau multe? Era clar că trebuia ca influența ei să fie în vreun fel slăbită, și afirmațiile ei răstălmăcite. Dar aceasta era o treabă delicată; și ceea ce avea să se facă trebuia făcut în secret. Dacă era descoperit la timp, planul ar fi eșuat. Dacă, totuși, s-ar fi putut lucra în secret și repede, problema ar fi devenit un „fapt împlinit” înainte ca cineva să afle despre ce este vorba. 

Acesta a fost momentul când mi-a fost înmânată o copie după procesele verbale ale Consiliului Administratorilor de la Fundația White, pe care le voi prezenta în continuare, astfel încât să aveți posibilitatea de a constata singuri ce s-a întâmplat:

Procesul verbal din 1 mai 1957, pagina 1483: 

„În acest moment al desfășurării lucrărilor, frații X și Y au fost invitați să se alăture administratorilor pentru a continua discutarea unei probleme care fusese luată în studiu în ianuarie. Fratele X și grupul său, care studiaseră cu câțiva pastori, au devenit brusc conștienți de declarațiile lui Ellen White care arată că lucrarea de ispășire a lui Hristos se desfășoară acum în sanctuarul din ceruri. Într-o afirmație din Fundamentals of Christian Education (Principii fundamentale ale educației creștine) este folosit cuvântul «sacrificiu». Pentru neadventiști, care nu sunt obișnuiți cu modul în care înțelegem noi problema sanctuarului, referirile la o continuare a lucrării de ispășire a lui Hristos sunt dificil de înțeles, și li s-a sugerat administratorilor că, în unele dintre scrierile lui Ellen White ar putea apărea niște note de subsol sau note-anexă care să clarifice, în detaliu, din cuvintele lui Ellen White, înțelegerea noastră asupra diverselor faze ale lucrării de ispășire a lui Hristos. Frații care s-au alăturat administratorilor în timpul discuțiilor, au considerat că aceasta este o problemă care va lua amploare în viitorul apropiat și că ar fi bine să ne grăbim să pregătim și să includem astfel de note în următoarele ediții ale scrierilor ei. Chestiunea a fost discutată cu grijă și seriozitate, dar în momentul în care întâlnirea a luat sfârșit pentru a face loc altor comitete, nu se hotărâse încă nimic.”

Întâlnirea din data de 2 mai, pagina 1488. Declarațiile lui Ellen White asupra lucrării de ispășire a lui Hristos.

„Întâlnirea administratorilor din data de 1 mai s-a încheiat fără a se lua nicio hotărâre în privința chestiunii discutate pe larg, și anume oportunitatea unor note de subsol sau a unor explicații în legătură cu declarațiile lui Ellen White privind lucrarea de ispășire a lui Hristos, declarații care arată că această lucrare continuă în acest timp în ceruri. Deoarece președintele consiliului nostru lipsește din Washington pentru o perioadă de patru luni, s-a votat amânarea pentru mai târziu a dezbaterii chestiunii aduse în atenția noastră de către frații X și Y în legătură cu declarațiile lui Ellen White cu privire la continuarea lucrării de ispășire a lui Hristos.”

După întoarcerea președintelui consiliului din călătoria sa de patru luni, problema a fost discutată în continuare și s-a decis ca sugestia celor doi frați să fie respinsă. Această hotărâre este vrednică de laudă, dar meritele ei sunt oarecum umbrite de faptul că a fost nevoie de opt luni de zile pentru a fi luată, și că nu s-a ajuns la această concluzie decât după ce planul a fost dezvăluit.

Acest raport m-a năucit: Cum poate îndrăzni cineva să propună să se facă adăugiri la scrierile sorei White pentru a susține noile puncte de vedere? Am meditat îndelung și m-am rugat mult. Aveam eu vreo responsabilitate în această problemă? Dacă aveam, era de datoria mea să vorbesc cuiva, unui singur om. Întrucât răul nu fusese comis împotriva mea, ci împotriva bisericii și credinței noastre, aveam datoria să vorbesc unuia dintre conducători. Și așa am făcut.

În scrisoarea pe care am trimis-o în data de 27 februarie 1957 mi-am exprimat teama că editarea cărții Questions on Doctrine fusese pregătită prea în grabă și după un timp de studiu prea scurt. Cărțile de acest fel nu pot fi scrise pe fugă și trebuie pregătite de oameni care au studiat subiectul o viață întreagă și au petrecut ani de zile cercetând mărturiile.

7 martie 1957

Pe 7 martie 1957 am primit acest răspuns: „Am reținut observația dumneavoastră: «Mă tem ca nu cumva conținutul cărții în curs de publicare să afecteze credința noastră.» Cred, frate Andreasen, că nu este cazul să vă îngrijorați pentru ceea ce va apărea în carte. Ea este verificată cu grijă de către un grup de oameni capabili, în care avem cea mai mare încredere. Sunt încredințat că veți fi încântat de rezultate.” 

În răspunsul meu din data de 1 martie, mi-am exprimat din nou temerile cu privire la conținutul cărții. Referindu-mă la un articol care apăruse în numărul din februarie 1957 al revistei Ministry, am spus: „În cazul în care comitetul este de acord cu părerile publicate, trebuie să protestez în modul cel mai serios. Pentru că aceste puncte de vedere nu sunt, în mod sigur, doctrine adventiste, ci reprezintă păreri dobândite în urma studiului superficial al câtorva părți din scrierile sorei White, și nu reflectă învățătura generală.” Am încheiat cu următoarele cuvinte: 

„În acest mod îmi exprim protestul împotriva celor publicate în acest timp cu privire la doctrina ispășirii, și doresc ca protestul meu să fie înregistrat corespunzător. Nu pot decât să cred că unii dintre frații noștri au fost împinși în acest impas de dorința de a fi asemenea popoarelor (bisericilor) din jurul nostru și că am ajuns să facem concesii ca urmare a presiunilor dinafară.”

Neprimind niciun răspuns, am scris din nou pe data de 10 mai 1957:

„Sper că ați înțeles că vorbesc serios. Am mare încredere în dumneavoastră. În cei peste șaizeci de ani de colaborare oficială cu biserica, unul din principalele mele scopuri a fost să inspir încredere în Spiritul Profeției. În ultimii doi ani am vorbit de 204 ori despre acest subiect. Am simțit că poporul nostru avea nevoie de ajutor, și am încercat să-l ajut. Sunt îngrozit de ceea ce pare să ne rezerve viitorul, dacă Dumnezeu nu ne va ajuta. Fie ca Domnul să vă dea înțelepciune și curaj pentru a face ceea ce trebuie.”

După ce am intrat în posesia proceselor verbale confidențiale ale consiliului White, am urmat sfatul lui Hristos de a vorbi „cu el singur”, și am scris patru scrisori președintelui Conferinței Generale. Pe 26 ianuarie 1957 am primit acest răspuns:

„Sunt sigur că putem avea toată încrederea că frații de la fundația White vor acționa cu prudență în această direcție și nu vor adopta poziții care ar putea crea încurcături în viitor. În mod sigur, frate Andreasen, nu există nici o intenție de a ne amesteca în scrierile sorei White. Le prețuim nespus de mult. Referitor la cartea Questions on Doctrine, dați-mi voie să vă asigur că nu este lucrarea fraților ale căror nume le-ați menționat. Este adevărat că ei au contribuit la această lucrare, dar ea a fost luată din mâinile lor și este mai degrabă rezultatul muncii unui grup mai mare, decât opera câtorva oameni.”

Pe 4 iulie 1957 am răspuns printr-o scrisoare din care citez: 

„Mă tem că va veni o zi când această problemă va ajunge la cunoștința poporului. Aceasta va zdruncina credința întregii biserici. Desigur, unii se vor bucura că, în sfârșit, sora White a fost lepădată. Alții vor plânge și vor striga la Dumnezeu pentru mângâiere: «Cruță pe poporul Tău, și nu face de rușine moștenirea Ta!» Și când vom cădea în propria noastră plasă, se vor desfăta bisericile lumii? Vă rog, frate, aveți în vedere ca această carte să nu fie publicată. Va fi fatală. Dacă acum nu are loc o lucrare de ispășire în sanctuarul din cer, atunci biserica ar putea să-și recunoască greșeala deschis și cinstit, și să suporte consecințele. Să o dăm deoparte pe sora White și să nu mai apărăm cu ipocrizie scrierile ei, iar în spatele cortinei să le edităm și, încă să pretiundem că sunt opera ei. (…) Închei exprimându-mi înalta mea considerație pentru dumneavoastră. Vă stă înainte o sarcină aproape copleșitoare, de a face față celei mai mari apostazii pe care biserica a întâmpinat-o vreodată.”

La 18 septembrie 1957 am primit această comunicare:  

„Am considerat închisă problema la care vă referiți. (…) Nu cred că aveați dreptul să folosiți procesele verbale de la Fundația White așa cum ați făcut-o. Procesele verbale sunt confidențiale și nu sunt destinate uzului public. Sper să nu ajungem niciodată să considerăm că oamenii ar trebui condamnați și puși sub disciplină pentru că au venit înaintea celor în drept pentru a discuta chestiuni care țin de lucrarea și învățătura bisericii.”

La 27 septembrie 1957 am răspuns: 

„Mulțumesc pentru scrisoarea dumneavoastră din 18 septembrie, în care afirmați că «problema la care vă referiți este închisă». Am cerut o investigație. Dumneavoastră ați respins-o. Ați scuzat persoanele implicate, ați spus că nu aveam dreptul să folosesc informațiile pe care le-am primit, și ați închis ușa. Dați-mi voie să vă explic că singurul mod în care am folosit informațiile primite a fost să vă informez pe dumneavoastră, și pe nimeni altcineva. Ce altceva aș fi putut face? Ați afirmat că dacă aceste informații ar fi ajuns în mâinile dumneavoastră, nu le-ați fi folosit. Permiteți-mi o precizare. Eu consider că această situație constituie cea mai mare apostazie care a avut loc în biserica noastră, și dumneavoastră vreți s-o tăinuiți! Iar acum ați închis ușa. (…) Nu cred, frate Figuhr, că vă dați seama de gravitatea situației. Poporul nostru nu va accepta nici o falsificare sau încercare de modificare a mărturiilor. Aceasta le va inspira un simțământ de teamă că ceva nu este în regulă cu cei din conducere. Citiți din nou scrisoarea mea din 12 septembrie. Puteți salva situația, dar numai dacă veți vrea să cercetați problema. Sunteți pe punctul de a distruge biserica. Mă voi ruga pentru dumneavoastră.” 

Corespondența mea cu Washington-ul a continuat pe această linie până când, la 16 decembrie 1957, am primit acest ultimatum:  

„Ei (funcționarii din poziția de conducere) vă cer să încetați această activitate.”  

Trei zile mai târziu am primit următoarea completare: „Aceasta vă așază în opoziție cu biserica din care faceți parte, și în mod sigur va crea probleme în relația dumneavoastră cu biserica. Având în vedere toate acestea, funcționarii despre care v-am scris mai devreme, vă cer să încetați activitățile dumneavoastră.” 

În tot acest timp nu mi s-a propus vreo audiență. Mi s-a ordonat pur și simplu să-mi încetez activitatea, și, implicit, am fost amenințat că, dacă nu voi face așa, „negreșit vor apărea probleme în relația dumneavoastră cu biserica”. N-a existat nicio propunere de audiere, mi s-a ordonat pur și simplu să-mi încetez activitatea. Fusesem condamnat fără drept de apel. Amenințarea că numele meu ar putea ajunge să fie luat în discuție spunea destul de mult. Nu s-a pus problema dacă plângerea mea era îndreptățită. Eram deja condamnat; singura problemă era cum voi fi pedepsit. 

Aceasta îmi aduce aminte de cele publicate în suplimentul Eternity, și anume că frații noștri i-au „explicat domnului Martin că în rândul lor (al adventiștilor) se află și unii extremiști, după cum există lunatici iresponsabili în orice segment al creștinismului fundamental”. În contrast cu această extremă, ei au o „conducere înțeleaptă”, referindu-se la ei înșiși. Nu știu cum s-au comportat conducătorii noștri la întâlnirile cu evanghelicii, dar au creat impresia că „grupul majoritar al conducerii înțelepte (care) este hotărât să «pună frână» membrilor care caută să susțină păreri diferite de cele ale conducerii responsabile a denominațiunii”. (Eternity, septembrie 1956, p. 2).

Cititorul să cântărească acest lucru. Avem o conducere înțeleaptă – potrivit propriei ei aprecieri. Avem, de asemenea, „lunatici iresponsabili”. Această conducere înțeleaptă este hotărâtă să pună frână „oricărui membru care caută să susțină păreri contrare celor ale conducerii responsabile a bisericii”.

Nu mi-a venit să cred când am citit acest lucru prima dată. Am fost, timp de cincizeci de ani un membru onorabil al bisericii, ocupând chiar poziții de răspundere. Dar fiindcă am îndrăznit să susțin „păreri diferite de cele ale conducerii înțelepte a bisericii”, am devenit unul dintre „iresponsabilii radicali” care formează „extremiștii” din biserică; și, fără a fi fost măcar audiat, mi s-a ordonat să-mi încetez activitatea sau voi simți „frânele” puse. Dacă nu aș avea în fața mea, chiar în acest moment, dovezile, mi-ar fi greu să cred că o „conducere înțeleaptă” ar încerca să înăbușe criticile și să-i amenințe pe acei membri care caută să susțină păreri diferite de cele ale conducerii responsabile a bisericii. Chiar aici am ajuns? Roma a mers doar puțin mai departe.

Unii vor obiecta că acestea sunt doar spusele evanghelicilor despre conducătorii noștri. Dar rămâne faptul că ai noștri n-au protestat niciodată împotriva acestor acuzații. Propriul meu caz arată clar, că fără vreo cercetare sau vreo audiere, aveam să fiu adus înaintea instanței, nu pentru o audiere, ci pentru a fi condamnat fără a fi fost audiat, de către cei care s-au erijat în postura de judecători. Rețineți că aceasta se întâmpla înainte de Conferința Generală din 1958, înainte ca noua teologie să fi fost oficial acceptată și înainte ca biserica să fi avut ocazia să se pronunțe asupra subiectului. Orice critică publică trebuia să înceteze. Dacă nu înceta, aveau să apară negreșit „probleme în relația dumneavoastră cu biserica”. Acesta era un ultimatum.

Cum am reacționat? Cum ar fi reacționat oricine. Era vorba de o uzurpare a autorității. Am scris că eram un om al păcii, și că aș fi putut fi convins, dar nu amenințat. Simțeam, și simt și acum că biserica se află în fața apostaziei prezise de mult, că liderii noștri au urmat exact linia schițată în Spiritul Profeției și că am o datorie de la care nu mă pot eschiva. Îmi pare foarte rău că liderii noștri, prin acțiunile lor, au oferit dușmanilor noștri ocazia de a aduce reproșuri îndreptățite cauzei lui Dumnezeu. În scrisorile mele anterioare am menționat, iar și iar, că dușmanii noștri vor descoperi, mai devreme sau mai târziu, slăbiciunea noastră și vor profita de ea. I-am rugat pe conducătorii noștri să îndrepte greșelile făcute; dar fără rezultat. Culegem acum ce am semănat.

În următoarea mea scrisoare voi relata eforturile pe care le-am făcut pentru a obține o audiență, nu una secretă, ci publică, și dacă se va considera că nu este bine așa, o audiere particulară, dar care să fie înregistrată și să primesc și eu o copie a înregistrării. Dar nu am reușit. Voi prezenta mai târziu motivele pentru care nu am reușit să obțin o audiere înregistrată.

 Am fost întrebat ce mă aștept să obțin. Am primit sute de scrisori în care mi se promitea sprijin dacă aveam să fac anumite lucruri. Am răspuns la câteva scrisori fiindu-mi imposibil fizic să intru în corespondență cu toți care mi-au scris. Am primit multe indicații și instrucțiuni, dar n-am vrut să implic pe alții. Mi s-au atribuit tot felul de motive; se pare că unii oameni buni nu reușesc să înțeleagă că a atribui motive înseamnă a judeca. De asemenea, unii nu pot să înțeleagă că doctrina în sine este destul de importantă pentru a furniza motive de protest. În aceste momente de criză ar fi o lașitate din partea mea să nu mă ridic, cu ajutorul Domnului, împotriva celor puternici.

Au venit la mine trei delegații care au stăruit să fac ceva „practic”. Ei spuneau de fapt așa: „Suntem alături de dumneavoastră, dar nu ați abordat problema în mod practic. În momentul în care ne vom alătura dumneavoastră este posibil să ne pierdem poziția, și probabil așa se va întâmpla (ei fiind pastori). Dacă aveți ceva să ne oferiți, dacă doriți să porniți o altă mișcare la care să ne putem alătura, vom veni cu dumneavoastră. Dar să părăsești totul fără a avea vreo perspectivă, este nerealist. Nu veți obține nimic până nu veți avea ceva de oferit.”

Le-am răspuns acestor oameni că sunt adventist de ziua a șaptea, că nu intenționez să inițiez o altă mișcare și că nu contez pe susținerea celor care privesc astfel lucrurile. Ei nu sunt făcuți dintr-un material care să poată să rămână în picioare în crizele care ne stau în față.

 Sunt adventist de ziua a șaptea și mă bucur în adevăr. În cele din urmă dreptatea și adevărul vor învinge. Sper că, dacă adevărul despre situația prezentă va fi făcut cunoscut, se vor găsi bărbați și femei care vor protesta și vor avea suficientă influență pentru a efectua unele schimbări în organizația noastră care să asigure încredințarea slujbelor sfinte unor oameni care să fie credincioși adevărului dat sfinților de la început.

Închei această scrisoare salutându-vă din inimă pe toți. Următoarea mea scrisoare, în legătură cu audiența, va fi interesantă. Până atunci, Domnul să fie cu dumneavoastră.

Spre surpriza mea, sala era aproape plină. De vreme ce oamenii arătau interes pentru subiect, am hotărât să mai anunț încă un serviciu pentru acea seară. Imediat, un domn bine îmbrăcat s-a ridicat în public, s-a prezentat ca fiind, temporar, pastorul singurei biserici din oraș și m-a invitat să merg la biserica sa și să vorbesc în acea seară. I-am amintit care este subiectul meu, dar el a afirmat că este acceptabil și pot să merg să vorbesc despre adventism. I-am mulțumit și am urmat invitația sa. 

După întâlnire, în acea seară, mi-a spus că-i pare rău ca m-a invitat. 

– Când v-am auzit după amiază, mi-a spus el, am crezut că sunteți un om inteligent. Acum știu că nu sunteți.

– Ce v-a determinat să vă răzgândiți? Ați spus că dumneavoastră credeți în istoria creației din Geneza, nu-i așa?

– Sigur că nu. Niciun om inteligent nu crede povestea din Geneza despre creațiune.

– Deci nu credeți în Vechiul Testament?

– Niciun om inteligent nu ar crede.

– Dar în Noul Testament credeți?

– Da, sigur, sunt multe lucruri bune în el. Dar când ajung la scrierile lui Pavel, mă opresc. El este cauza tuturor problemelor.

– Ce credeți despre Hristos?

– A fost un om bun, un om foarte bun. Desigur, a avut și el lipsurile lui. Dar a fost un om bun.

– Sunteti pastor?

–  Da, într-un fel. Sunt directorul seminarului. Sunt în vacanță și îl înlocuiesc temporar pe pastorul din acest oraș, un fost student de-al meu.

A urmat o conversatie revelatoare pentru mine, care s-a prelungit până noaptea târziu. Cunoșteam câte ceva despre acel seminar și unul dintre profesorii mei urmase acolo niște cursuri.

– Le predați studenților dumneavoastră ceea ce mi-ați spus în această seară?

– Da, și încă multe altele.

– Și studenții dumneavoastră prezintă aceste lucruri în bisericile lor?

– O, nu! Niciodată. Oamenii nu sunt pregătiți pentru așa ceva. Sunt mult m-ai conservatori decât pastorii. Trebuie să-i luăm cu binișorul.

Acest episod îmi vine în minte când privesc la situația din biserica noastră din ultimii ani. Am fost tulburat când am auzit prima dată că liderii noștri au purtat negocieri cu evanghelicii; dar am sperat că oferta celorlalte biserici de a ne considera ca fiind de-ai lor nu-i va atrage pe oamenii noștri. Auzisem atât de multe predici pe baza textului din Numeri 23:9: „Este un popor care locuiește la o parte și nu face parte dintre neamuri”, încât am fost amăgit. Întrucât negocierile au fost considerate secrete de top, a trecut ceva timp până să se scurgă vreo informație exactă. Când a apărut, a fost răscolitoare. Washingtonul a furnizat prea puține știri și toți ceilalți m-au informat că nu au nimic de spus. În orice caz, se părea că liderii noștri erau influențați și că se făceau pași care cu greu ar mai fi putut fi retrași.

Prima știre autentică n-a venit de la conducătorii noștri sau prin publicațiile noastre, ci dintr-o publicație evanghelică datată septembrie 1956, care, într-o ediție specială, relata cele întâmplate. Această relatare era atât de incredibilă încât am ezitat s-o iau în considerare. Eram sigur că cele relatate n-au avut loc și că liderii noștri vor publica imediat o dezmințire. Am așteptat un an, am așteptat doi. Dar până astăzi nu s-a publicat niciun protest și nicio dezmințire. Trebuie deci să acceptăm, dezgustați, că cele relatate sunt adevărate. Haideți să vedem ce s-a întâmplat.

Principalele noastre publicații

În vreme ce citeam Review and Herald săptămână de săptămână, am constatat că articolele te ajută în general. Atât colaboratorii, cât și redactorii și autorii articolelor citează liber din Spiritul Profeției. Sunt momente când nu sunt de acord cu unele poziții pe care le consider nefondate, dar nu sunt dese. Dar am învățat să nu iau prea în serios anumite probleme minore. Am citit Review cu încredere, m-am bucurat de ea. Pot să spun același lucru despre The Signs of the Times.

Dar nu este cazul revistei Ministry, revista noastră pastorală. Articolele generale sunt de același tip și calitate ca și în Review, dar nu este întotdeauna așa cu chestiunile specifice și editorialele. Pe acestea trebuie să le citesc cu grijă și precaut. Uneori conțin ceea ce eu numesc erezie și o pervertire periculoasă a adevărului. Aceasta poate fi o acuzație serioasă. Și într-adevăr așa e. Pot să ilustrez ce am în minte prezentând un exemplu concret.

Ministry

În ultimii ani s-a produs o schimbare clară a accentelor din Ministry, și nu într-un sens bun. Această schimbare coincide cu perioada în care conducătorii noștri au avut contacte și rapoarte strânse cu evanghelicii. Tendința aceasta era evidentă mai dinainte, dar acum a ajuns să înflorească. Ca să dau un exemplu, vă voi îndrepta atenția asupra unui articol din feburarie 1957, intitulat „Aplicarea preoțească a actului ispășitor”. Se pretinde că aceasta este „înțelegerea adventistă a ispășirii, confirmată, ilustrată și clarificată de Spiritul Profeției”. Dat fiind faptul că nu s-a renunțat la această idee sau nu s-a protestat împotriva ei, nu putem decât să concluzionăm pe bună dreptate că ea este aprobată oficial.

Ispășirea

Autorul oferă un mic tribut „lupei”, adică Spiritului Profeției, apoi face acea afirmație despre ispășire: „Pe de o parte, nu este limitată doar la sacrificiul morții lui Hristos pe cruce. Pe de altă parte, nici nu este restrânsă la slujba Marelui nostru Preot ceresc în sanctuarul de sus, în ziua antitipică a ispășirii sau în ceasul judecății lui Dumnezeu, așa cum unii dintre înaintașii noștri au crezut și au scris în mod greșit.” (Ministry, februarie 1957, p. 9). Autorul insistă asupra faptului că Spiritul Profeției învață în mod clar că ambele aspecte sunt incluse: „Un aspect fiind incomplet fără celălalt și fiecare completându-l pe celălalt.” (Idem.). Cu alte cuvinte, și moartea pe cruce, și slujba lui Hristos în cea de-a doua despărțitură sunt necesare pentru ispășire. Până aici suntem în deplin acord. Moartea a constituit o parte indispensabilă a ispășirii. Una este incompletă fără cealaltă.

Acest lucru trebuie reținut, deoarece după câteva propoziții autorul va spune că moartea pe cruce este suficientă. Să citez: „Jertfa de pe cruce (este) o ispășire completă, perfectă și finală pentru păcatul omului.” (p. 10). După ce la început a spus că moartea ispășitoare a fost incompletă, acum spune că este completă, perfectă și finală. Nu consideră că moartea este doar o ispășire parțială, ci una completă, perfectă și finală. Aici nu putem fi de acord. Cele două afirmații sunt ireconciliabile.

Aceasta este mai mult decât o greșeală de exprimare. În timp ce în următorul paragraf autorul recunoaște, de formă, nevoia unei slujbe în sanctuarul ceresc, el lasă deoparte orice caracteristică esențială a ispășirii și omite datele esențiale ale conceptului adventist despre ispășire, care justifică existența noastră ca popor distinct, care are o solie pentru lume în prezent.

În explicația lui asupra lucrării lui Hristos în sanctuar, el nu face referire și nici nu menționează Daniel 8:14: „Apoi sanctuarul va fi curățit.” Fără acest text, lucrarea lui Hristos în sanctuar devine lipsită de sens. El nu menționează anul 457 î.Hr, cele 70 de săptămâni sau mijlocul săptămânii care precizează vremea jertfei de pe cruce și care este „ca un drug într-un loc tare” (Isaia 22:23) de care fixăm întreaga schemă cronologică a profeției și care, de asemenea, justifică anul 1844.

Îndepărtați sau schimbați aceste date și adventiștii sunt fără ancoră pentru sistemul cronologic care culminează cu anul 1844 și sunt incapabili să-și motiveze existența ca popor ce trebuie să vestească lumii cea mai importantă solie pentru acest timp: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui.” (Apocalipsa 14:7). Fiecare dintre aceste date pe care autorul le lasă deoparte și tot restul, în cuvintele doctorului Barnhouse, este „perimat, răsuflat și nefolositor”. (Eternity, Supliment, septembrie 1956, p. 4).

O colecție cuprinzătoare

În Questions on Doctrine, începând de la pagina 661, există o secțiune care este formată din citate extrase din scrierile sorei White asupra subiectului ispășirii, în total 30 de pagini. Se susține că este o „colecție cuprinzătoare” a învățăturilor sorei White referitoare la ispășire. Când am întâlnit cuvântul „cuprinzătoare”, m-am așteptat să descopăr o colecție completă și vastă. Dar consultând materialul, am fost dezamăgit de caracterul lui incomplet și părtinitor. Am descoperit că este o colecție cu multe lipsuri și fără substanță, în care nu au fost introduse numeroase citate care în mod corect ar fi trebuit introduse chiar și într-o compilație mică, ca să nu mai spunem de una cuprinzătoare. Și, destul de ciudat, citatele care au fost omise erau de așa fel încât, sub nicio formă nu ar fi trebuit lăsate deoparte.

Mai întâi de toate, am vrut să știu ce a spus sora White referitor la anul 1844, care este „anul de criză”. Am vrut să știu dacă acest an avea vreo legătură cu ispășirea sau dacă putea fi lăsat deoparte fără probleme. Am descoperit că autorul l-a omis. Așa că am căutat alte citate, în afara celor care fuseseră introduse în colecție. Am citit afirmația: „La finalul celor 2300 de zile în 1844 (…) Marele nostru Preot (…) intră în sfânta sfintelor și acolo stă în prezența lui Dumnezeu, pentru a (…) îndeplini lucrarea judecății de cercetare și pentru a face ispășire pentru toți cei care beneficiază de ea.” Se afirmă că aceasta este „marea zi a ispășirii finale”. (Tragedia veacurilor, p. 480). Am căutat această afirmație importantă în colecția cuprinzătoare, dar nu am găsit-o. Am mai căutat o afirmație asemănătoare: „(…) la sfârșitul celor 2300 de zile în 1844, Hristos a intrat în sfânta sfintelor din sanctuarul ceresc pentru a împlini lucrarea finală a ispășirii, care pregătește venirea Sa.” (Idem, p. 442). Nu am găsit-o. Am căutat această afirmație: „(…) aceasta este slujba care a început la sfârșitul celor 2300. Atunci, așa cum i se spusese mai dinainte profetului Daniel, Marele nostru Preot a intrat în sfânta sfintelor, pentru a împlini ultima parte a lucrării Sale solemne – curățirea sanctuarului.” Nu am putut-o găsi. Am căutat afirmația: „Sfârșitul celor 2300 de zile în 1844 a marcat o criză importantă.” (Idem, p. 429). Nu am găsit-o.

Am căutat alte afirmații, cum ar fi: „Lucrarea sfântă a lui Hristos (care) se desfășoară în prezent în sanctuarul ceresc”, „(…) lucrarea de ispășire a lui Hristos se desfășoară acum în sanctuarul ceresc”, „Astăzi El realizează ispășirea pentru noi înaintea Tatălui.” (Mărturii, vol. 5, p. 520; Proces verbal de la Fundația White, p. 1483; Manuscrisul 21, 1895, citat în Ministry, februarie 1957, p. 30). Nu am găsit niciuna dintre acestea.

La început am crezut că în această carte, Questions on Doctrine, nu a fost loc pentru aceste paragrafe, și nici în Ministry. Dar a trebuit să renunț la această idee când am observat că numai un anumit tip de afirmații erau omise. Toate citatele omise erau legate de data acelei „crize” importante, 1844, judecata de cercetare, intrarea lui Hristos în sfânta sfintelor pentru ispășirea finală; lucrarea Lui de ispășire din prezent; lucrarea de ispășire pe care o face El „astăzi înaintea Tatălui”. Acestea sunt afirmațiile pe care doctorul Barnhouse le-a luat în râs și despre care a spus că liderii noștri le-au „respins în totalitate”. De asemenea, el a ridiculizat experiența lui Hiram Edson în lanul de porumb și a numit judecata de cercetare nu numai o idee „ciudată”, dar o „idee omenească, scornită pentru salvarea reputației”, de fapt, „fenomenul psihologic cel mai colosal din istoria religioasă, inventat pentru salvarea reputației”. (Eternity, supliment, septembrie 1956, pp. 3, 4). Și acum descoperim că toate aceste afirmații jignitoare nu fac parte din „colecția cuprinzătoare”. Să fie aceasta doar o simplă coincidență?

Ne întrebăm ce efect a avut ridiculizarea evanghelicilor asupra conducătorilor noștri și asupra autorului articolului din Ministry, pe care îl discutăm. Singurul lucru care i-a împiedicat pe frații noștri să treacă, trup și suflet, la evanghelici, a fost, în mod ciudat, scrierile sorei White. Ea a pus un foarte mare accent pe problema sanctuarului, și nu ar fi ușor să convertești poporul nostru la un nou punct de vedere, atâta timp cât ei au mărturiile care îi susțin în vechea poziție. Credința poporului nostru în Spiritul Profeției ar trebui să fie slăbită sau, și mai mult, distrusă, înainte de a se parcurge un drum lung pentru a-l aduce la o nouă viziune. Articolul din Ministry servește exact acestui scop.

Însuși editorul, în cercetările sale „a devenit extrem de conștient de declarațiile sorei White, care indică faptul că lucrarea de ispășire a lui Hristos se desfășoară acum în sanctuarul ceresc”. (Procesul verbal, Fundația White, p. 1483). Aceasta nu se potrivea deloc cu noul punct de vedere în care se susținea că ispășirea a fost făcută pe cruce, așa că el a sugerat că „vor apărea cu siguranță note de subsol sau apendice la cărțile lui Ellen G. White care să clarifice în general în cuvintele ei înțelegerea noastră asupra diferitelor faze ale lucrării de ispășire a lui Hristos.” (Idem.). Și el a sugerat grăbirea în „pregătirea și introducerea unor asemenea note în viitoarele tipăriri ale cărților lui Ellen White”. Când planul a devenit cunoscut, a fost abandonat. Autorul articolului din Ministry , februarie 1957, a preluat controlul și a publicat articolul despre care discutăm acum.

Nici măcar într-un singur caz

Autorul pune următoarea întrebare: „De ce, în primele zile, în lumina acestor lucruri, sora White nu a scos la suprafață acest lucru și nu a corectat conceptul limitat sau uneori greșit al primilor noștri scriitori referitor la ispășire? Și de ce a folosit ea unele dintre frazele lor exclusive fără să le pună în contrast cu înțelegerea ei mai largă, mai plină de adevăr, atunci când le-a folosit?” – Ministry, februarie 1957, p. 11).

Aceasta era dilema. Unii dintre primii noștri scriitori aveau concepte greșite despre ispășire. Sora White nu i-a corectat, ci chiar a folosit unele dintre frazele lor. Cum poate fi explicat acest lucru? Răspunsul pe care îl dă autorul este cel mai surprinzător și uluitor răspuns care a fost dat vreodată la o astfel de întrebare. Fiți atenți:

„Ca răspuns: Este esențial ca înainte de toate să ne amintim un lucru fundamental: Nici un adevăr doctrinal sau interpretare profetică nu a fost transmisă vreodată acestui popor mai întâi prin Spiritul Profeției – nici măcar o singură dată.”

Citiți din nou. Și rețineți că acesta este un articol despre care se pretinde că prezintă adevărata semnificație a ispășirii, interpretarea oficială care are aprobarea conducerii și pe care editorul a acceptat-o. Nu a fost retractată sau modificată. Este păstrată mai departe.

Acestea sunt cuvinte îndrăznețe, aproape incredibile, și în întregime neadevărate. Afirmația că sora White nu a contribuit inițial în nici un singur caz cu niciun adevăr doctrinal sau interpretare profetică, nu va fi crezută de miile și milioanele de cititori ai ei care au beneficiat cu toți de lucrările ei. Cât despre mine, am găsit mult ajutor și instruire în învățătura ei doctrinală și în interpretarea ei profetică. Autorul însuși, care la pagina 11 din Ministry, februarie 1957, spune: „Noi suntem fundamental protestanți, luând Biblia ca singură regulă a credinței și a practicii”, luna următoare, într-o scrisoare semnată, afirmă: „Consider toate învățăturile Spiritului Profeției referitoare la un anumit subiect a fi învățături cu autoritate în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea.” Credința noastră nu poate fi întărită de un scriitor care în public spune „Biblia și numai Biblia”, iar în particular neagă acest lucru. Evident, o afirmație este făcută pentru lume, iar cealaltă este făcută pentru a potoli temerile poporului nostru. Se impun niște explicații.

Cititorul a observat că autorul nu spune că sora White nu a contribuit niciodată cu vreun adevăr doctrinal sau interpretare profetică. El spune că ea nu a contribuit cu nimic inițial, cu alte cuvinte, ea nu a avut nici o contribuție originală. Contribuția ei a fost preluată de la altcineva; ea a „dus-o mai departe”. Adversarii noștri au afirmat acest lucru ani de zile, dar niciodată nu m-am gândit că așa ceva va fi transmis lumii întregi cu acceptul conducătorilor. Dar așa stau lucrurile. Orice ar fi scris sora White, fie sfatul Tatălui și al Fiului, fie gândurile rebele ale lui Satana, „cineva i le-a spus”. Ea nu a contribuit cu nimic, inițial. Nici măcar o singură dată! Dați-mi voie să vă dau un exemplu. Următorul paragraf este preluat din Special Testimonies, Seria B, nr. 2, pp. 56, 57.

„Mulți din poporul nostru nu realizează cât de solidă este fundația pe care a fost construită credința noastră. Soțul meu, fratele Joseph Bates, fratele Pierce, fratele Edson și alții au fost entuziaști, nobili și adevărul a fost în mijlocul celor care după trecerea vremii în 1844, au căutat adevărul ca pe o comoară ascunsă. M-am întâlnit cu ei, am studiat și ne-am rugat cu zel. Deseori rămâneam împreună până târziu în noapte, și uneori întreaga noapte, rugându-ne pentru lumină și studiind Cuvântul. Acești frați s-au adunat împreună, iar și iar, ca să studieze Biblia, pentru ca să o putem înțelege și pentru a fi pregătiți să o predicăm cu putere. Când în studiul lor au ajuns la acel punct în care au spus: «Noi nu putem să facem nimic», Duhul Domnului a venit asupra mea. Am fost luată în viziune și mi-a fost dată o explicație clară a pasajelor pe care noi le studiasem, fiind îndrumată cum să lucrăm și cum să predicăm eficient. Astfel ne-a fost dată lumina care ne-a ajutat să înțelegem Scriptura referitor la Hristos, misiunea Sa și lucrarea Sa de preoție. Mi-a fost arătat un fir neîntrerupt al adevărului întinzându-se din acea vreme până în momentul când vom intra în cetatea lui Dumnezeu, și le-am dat și altora îndrumarea pe care mi-a dat-o Dumnezeu.”

În acest caz nu a existat niciun intermediar omenesc. Sora White a obținut îndrumarea de sus, doar dacă nu considerăm că ea minte. În situația respectivă, îndrumarea era privitoare la „Hristos, misiunea Sa și lucrarea Sa de preoție”, chiar acele subiecte pe care le analizăm acum. Oricare ar fi lucrul de care suntem siguri sau de care ne îndoim, știm acum că îndrumarea care i-a fost dată sorei White referitoare la subiectul lui Hristos, misiunea Sa și lucrarea Sa de preoție, a venit direct de la Dumnezeu. Aceasta înseamnă că autorul învățăturii sanctuarului, așa cum au crezut-o și au predicat-o pionierii noștri, este Dumnezeu. A venit printr-o viziune, ceea ce nu cred că se mai poate spune despre vreunul dintre punctele noastre de doctrină.

O criză

Am intrat într-o perioadă de criză în această denominațiune, când conducătorii noștri încearcă să impună o doctrină falsă și îi amenință pe cei care se opun. Întregul program este incredibil. Oamenii încearcă acum să dea la o parte temeliile multor generații și au impresia că pot reuși. Dacă nu am avea Spiritul Profeției nu am ști de abaterea de la doctrina sănătoasă care ne amenință acum și de apariția mișcării omega, care ne va decima rândurile și va produce răni dureroase. Situația actuală a fost clar conturată. Ne apropiem de punctul culminant.

Cunosc faptul că au fost date viziuni în mod repetat pentru a confirma studiul anterior. Cunosc faptul că o anumită perioadă mintea sorei White a fost „blocată”, după cum s-a exprimat ea, și că în felul acesta i-au fost date viziuni, întocmai ca în situația amintită mai sus. Ea însăși spune că „timp de doi sau trei ani mintea mea a continuat să fie blocată în ceea ce privește înțelegerea Scripturii”. În această perioadă Domnul i-a dat viziuni. Apoi i s-a întâmplat ceva, despre care ea a scris: „(…) din acel moment am devenit capabilă să înțeleg Cuvântul lui Dumnezeu.” (Idem., p. 58). Timp de „doi sau trei ani” mintea sorei White a fost blocată. Evident, în felul acesta Dumnezeu a intenționat să-i întărească credința în darul pe care îl are; pentru că oamenii și-au dat seama că ea însăși nu avea nicio cunoștință. Apoi, când au ajuns la capătul cunoștinței și nu au știut ce să facă, lumina a venit printr-o sursă despre care ei credeau că nu le poate rezolva problemele. În mod clar, Domnul era Cel care le arăta calea, și ei au mărturisit acest lucru și „au acceptat descoperirile oferite ca fiind lumină din cer”.

Încercând să se protejeze, autorul își schimbă complet poziția și spune că ea a întrecut „cu mult pozițiile luate de primii cercetători, iar sfaturile ei au fost mereu așa de clare, așa de complete și așa de adecvate încât s-au dovedit a depăși cu mult conceptele tuturor contemporanilor săi – fiind uneori în avans cu cincizeci de ani față de acceptarea lor de către unii”. Mă întreb pe cine a copiat ea în aceste condiții.

Pregătind cartea Questions on Doctrine, a devenit necesar să se cerceteze puțin prin manuscrisele publicate și nepublicate al sorei White pentru a ști cu siguranță ce a spus ea referitor la anumite lucruri. Această activitate a fost oferită autorului din Ministry, care declară următoarele în Ministry din februarie 1957, p. 11:

Raportul din Ministry

„S-a ridicat următoarea întrebare: «Din ce cauză sfaturile, clarificările și expunerile despre ispășire și manifestările ei preoțești nu au fost prezentate înaintea noastră până acum?» Răspunsul, credem noi, este simplu și extrem de clar: Nimeni nu și-a luat timpul pentru un efort susținut necesar unei astfel de activități laborioase, spre a le găsi, analiza și organiza. Deoarece conducătorii noștri au fost în mare măsură în necunoștință de cauză despre această mărturie latentă de o neprețuită valoare, nu s-a simțit nevoia și nu s-a găsit timpul necesar unui proiect atât de vast. Accesul la colecția completă a vechilor periodice care conțin cele două mii de articole ale lui Ellen White nu este ușor, deoarece nu se găsesc toate dosarele într-un singur loc. În plus, valoroasele declarații din manuscrise nu sunt disponibile în formă publicată. Și apoi, ca biserică, am fost atât de ocupați să ducem lumii solia noastră specială, și ca mișcarea noastră complexă să înainteze în multiplele ei sectoare de activitate, încât nimeni nu pare să aibă timp sau măcar interes pentru o așa sarcină imensă. Se știe că această cercetare ar fi una dintre cele mai laborioase, datorită enormei cantități de material care trebuie parcurs. Totuși, când s-a ivit nevoia, și timpul pentru o astfel de cercetare a venit în mod evident, necesitatea a fost recunoscută și s-a luat timp pentru a aduna nu numai declarațiile din cărțile cunoscute, dar și din vasta arie de periodice, articole și sfaturi din manuscrise.”

Observați că autorul nu minimalizează sarcina care a stat înainte lui – și a fost o sarcină enormă. Este regretabil că a ajuns să ne spună că liderii noștri nu au simțit nevoia unei astfel de lucrări, nu au avut timp pentru așa ceva și nici nu au avut o povară pentru asta.

În această cercetare el a descoperit că sora White nu a contrazis, nici n-a schimbat ceea ce a spus la începutul lucrării sale. Autorul spune folosind frazeologia sa specifică: „Declarațiile de mai târziu ale sorei White nu contrazic, nici nu schimbă afirmațiile ei anterioare.” El, evident, spera că dânsa își schimbase poziția cu privire la ispășire, poziție pe care el a criticat-o și a încercat s-o explice spunând că ea niciodată, nici măcar într-un singur caz, nu a contribuit inițial cu nimic la doctrină sau interpretarea profetică. Este clar că, dacă dânsa ar fi intenționat să-și schimbe punctul de vedere, ar fi avut nenumărate ocazii să facă acest lucru în cei peste șaizeci de ani pe care i-a trăit după ce clarificase poziția cu privire la ispășire. Dar ea nu a contrazis și nici n-a schimbat ceea ce scrisese odinioară. Aceasta este mărturia unuia care a combătut poziția ei timpurie și care este nevoit să mărturisească acum că ea nu s-a schimbat. Este o dreptate poetică faptul că autorul articolului din Ministry să ajungă să recunoască, după ce a examinat întregul material, că nu există nici o dovadă că Ellen White s-a răzgândit sau a contrazis ceea ce scrisese mai înainte.

Acest fapt a creat o altă dilemă autorului nostru. Trebuia acum să rămână la cele scrise de ea, întrucât nu putea susține că ea ar fi autorizat vreo schimbare, indiferent de ce natură ar fi fost. Ce putea face acum și ce a făcut el? Avea o singură soluție: să afirme cu seninătate că sora White intenționa să spună altceva decât ceea ce afirmase. Observați din nou limbajul său specific prin care evită o declarație directă, preferând o abordare pasivă. El spune: „o clarificare distinctă a termenilor și a înțelesurilor scoate în evidență faptul că este destinat să aibă o influență foarte întinsă.” Declarațiile ei de mai târziu „investesc acești termeni timpurii cu un înțeles mai larg decât cel atribuit de obicei”. Și, conform explicației lui, când ea spune că Hristos face ispășire (el omite cuvântul „acum”), ea „vrea desigur să spună că aplică individului ispășirea deja făcută”.

Aceasta este în deplină armonie cu declarația din Questions on Doctrine unde autorul declară cu îndrăzneală că dacă cineva „aude pe un adventist spunând sau citește în literatura adventistă, chiar și în scrierile lui Ellen White, că Hristos face acum ispășire, trebuie să înțeleagă că ne referim doar la faptul că Hristos aplică beneficiile ispășirii pe care a făcut-o la cruce”.

Asta este într-adevăr o noutate. Am scris câteva cărți, dintre care una despre serviciul din sanctuar, și deci aceasta se încadrează în ceea ce el numește „literatură adventistă”. Și acum, un individ neautorizat spune lumii că, atunci când eu spun că Hristos face acum ispășire, nu spun asta. Eu spun doar că El face aplicare, dar nu ispășirea pe care a făcut-o acum 1800 de ani. Totuși, nu-i chiar atât de grav dacă el îndrăznește să-și asume rolul de interpret al meu și să spună ce voiam de fapt să spun prin ceea ce am spus. Dar când încearcă să spună lumii, că atunci când Ellen White spune că Hristos face ispășire, ea vrea de fapt să spună doar că El o aplică, este grav. Putem aplica aici reproșul pe care i-l face Dumnezeu lui Iov când acesta vorbește prea mult: „Cine este cel ce Îmi întunecă planurile prin cuvântări fără pricepere?” (Iov 38:2) Nu se întâmplă des ca Dumnezeu să fie sarcastic. Dar în acest caz este. Și Iov a meritat-o.

Deci, când citesc „(…) chiar și în scrierile lui Ellen White”, că Hristos face ispășire, nu trebuie să cred asta. El a făcut ispășirea acum 1800 de ani; și chiar dacă ea afirmă că Hristos face ispășire acum, că „astăzi El face ispășire”, că „suntem în ziua cea mare a ispășirii și lucrarea cea sfântă a Domnului Hristos pentru poporul lui Dumnezeu, ce continuă în prezent în sanctuarul ceresc (1882) ar trebui să constituie studiul nostru permanent”, sunt nevoit să apelez la un interpret pentru a afla ce vrea să spună.

Un astfel de joc de cuvintele este un joc cu focul, deoarece face posibilă orice interpretare. Dacă autorul acestui articol are dreptate, înseamnă că îmi pot permite să spun despre orice cuvânt al unui scriitor că înseamnă altceva decât ce spune de fapt. Aceasta ar face imposibilă comunicarea și ar transforma lumea într-un Babel. Cât ar mai valora acordurile sau contractele, sau spusele cuiva, dacă mi-aș putea permite să interpretez cum vreau cele spuse de alții? Biblia spune că Sabatul este ziua a șaptea. Pare suficient de clar. Dar teoria autorului îmi permite să spun că Biblia nu vrea de fapt să spună așa ceva. Absurd, veți spune. Și eu spun Amin. Când Biblia spune șapte, nu vrea să spună unu. În orice caz, conform filozofiei autorului, cuvintele devin fără sens. Iacov spune: „Da al vostru să fie da și nu să fie nu”. A susține că declarația clară că „Hristos face acum ispășire” înseamnă de fapt că El o aplică acum, este inadmisibil din punct de vedere gramatical, filologic, teologic și al bunului simț. Iar a merge mai departe și a construi pe o astfel de interpretare falsă o nouă teologie, iar aceasta să fie impusă prin aprobări, este de necrezut. Asumarea necuvenită a autorității, asociată cu încredere exagerată în virtute sau în onoruri conferite, a adus roade. Și roadele nu sunt bune.

Încercarea actuală de a slăbi și distruge încrederea în Spiritul Profeției, și de a stabili o nouă teologie, poate înșela pe unii, poate chiar pe mulți, dar temeliile pe care am clădit atâția ani încă rezistă și Dumnezeul nostru este viu. Aceste avertismente sunt întemeiate:

„Dacă slăbiți încrederea poporului în Dumnezeu, în mărturiile pe care El i le-a dat, vă răzvrătiți împotriva lui Dumnezeu asemenea lui Core, Datan și Abiram.” (Mărturii, vol. 5, p. 66).

Într-o cercetare neterminată pe care am condus-o cu ani în urmă, am descoperit ceea ce a aflat și autorul nostru, și chiar mai mult decât atât. Printre alte lucruri, am găsit într-o broșură intitulată A Word to the Little Flock (Un cuvânt către mica turmă), publicată de James White la Brunswick, Maine, în data de 30 mai 1847, o declarație a sorei White despre sanctuar care mi-a atras imediat atenția. Este datată 21 aprilie 1847 și a fost scrisă în Topsham, Maine. La pagina 12 am găsit aceste cuvinte, pe care presupun că le-a găsit și autorul articolului din Ministry. Sora White spune:

„Cred că sanctuarul care va fi curățit la sfârșitul celor 2300 de zile este Templul Noului Ierusalim, în care slujește Hristos. Domnul mi-a arătat în viziune, cu mai mult de un an în urmă că fratele Crosier a avut adevărata lumină cu privire la curățirea sanctuarului etc. (…), și a fost voia Lui ca fratele C (Crosier) să scrie părerea sa, pe care ne-a prezentat-o în ediția specială a publicației Day-Star din 7 februarie 1846. Mă simt pe deplin autorizată de Domnul să recomand acest supliment fiecărui sfânt. Mă rog ca aceste rânduri să se dovedească a fi o binecuvântare pentru dumneavoastră și pentru toți scumpii copilași care le vor citi.” 

Am făcut repede o copie după această ediție specială și am citit-o. În timp ce scriu aceste rânduri am în față această fotocopie și, la paginile 40 și 41 citesc articolul fratelui Crosier. După ce discută unele teorii în care nu credea, fratele Crosier observă:

Crosier vorbește:

„Dar ei spun că ispășirea a fost făcută și terminată pe Calvar când Mielul lui Dumnezeu a murit. Așa ne învață oamenii, și așa cred bisericile și lumea, dar nu este nimic adevărat sau sfânt în această învățătură, dacă nu este susținută de autoritatea divină. Poate doar puțini, sau nimeni din cei care susțin această opinie, au verificat vreodată temeiurile pe care se sprijină.

1. Dacă ispășirea a fost făcută la Calvar, cine a făcut-o? Ispășirea este lucrarea preotului; cine a oficiat-o pe Calvar? Soldații romani și evreii batjocoritori?

2. Sacrificarea nu era realizarea ispășirii; păcătosul înjunghia animalul de jertfă (Leviticul 4:1-4, 13-15 etc.), apoi preotul lua sângele și făcea ispășire (Levitic 4:5-12, 16-21).

3. Hristos a fost Marele Preot desemnat pentru a face ispășire, și în mod sigur nu a acționat în această calitate până după învierea Sa, și nu avem nicio mărturie că ar fi desfășurat, pe pământ, după înviere, vreo activitate care ar putea fi numită ispășire.

4. Ispășirea se oficia în sanctuar, iar Calvarul nu era un astfel de loc.

5. Hristos nu putea, conform textului din Evrei 8:4, să facă ispășire câtă vreme era pe pământ. «Dacă ar fi pe pământ n-ar putea fi preot.» Preoția pământească a fost cea levitică; cea divină este cerească.

6. Deci, El nu a început lucrarea de mijlocire, de orice natură ar fi fost ea, decât după înălțarea Sa, când, cu propriul Său sânge, a intrat în sanctuarul din ceruri, pentru noi.”

Iată deci „adevărata lumină” despre care Domnul i-a arătat sorei White în viziune, că are aprobarea Sa, și pe care a fost deplin autorizată s-o recomande tuturor sfinților. Numai dacă o desconsiderăm pe sora White, putem respinge această mărturie a sa. Nu suntem gata să facem așa ceva.

Avem acum în față următoarea situație: A găsit autorul nostru din Ministry, în cercetarea sa amănunțită, afirmația că fratele Crosier avea „adevărata lumină”? Dacă n-a găsit-o nu prea are motive să fie mulțumit de munca sa. În orice caz, dacă aș fi fost profesor și i-aș fi dat să facă această muncă de cercetare, iar el ar prezenta drept raport colecția din Questions on Doctrine, i-aș fi acordat calificativul F, care înseamnă eșec. Avem un caz de cercetare insuficientă sau de omisiune, care mai târziu, în funcție de împrejurări, poate avea consecințe grave.

Cea mai mare parte din munca acestui consiliu constă în examinarea și publicarea acestor scrieri, cât și recomandarea pentru publicare a unor materiale considerate ca având valoare permanentă. Această muncă are o mare importanță pentru biserică, întrucât numai ceea ce este aprobat de către consiliu va vedea lumina zilei. În timpul vieții sale, sora White însăși a făcut o mare parte din munca de selectare și editare, și în toate cazurile ea supraveghea ceea ce se făcea. Știm că orice se publica era supravegheat de dânsa și avea aprobarea ei. Consiliul a preluat acum munca aceasta.

Doi bărbați și comitetul

Conform proceselor verbale ale Fundației White, în prima zi a lunii mai 1957, doi bărbați, membrii ai comitetului desemnat pentru a scrie cartea care avea să apară sub numele de Questions on Doctrine, au fost invitați de consiliu să se întâlnească cu ei pentru a discuta o problemă asupra căreia se făcuseră unele considerații, la o întâlnire din ianuarie a aceluiași an. Această problemă avea în vedere afirmațiile sorei White cu privire la lucrarea de ispășire care se desfășoară acum în sanctuarul din cer. Această concepție nu se armoniza cu concluziile la care ajunseseră conducătorii noștri în discuțiile cu evanghelicii. Pentru a înțelege pe deplin importanța celor întâmplate, este necesar să amintim câteva lucruri din istorie.

Conducătorii adventiști au fost pentru câtva timp în legătură cu doi pastori de altă credință, evanghelici, doctorul Barnhouse și domnul Martin, redactorul șef al publicației religioase Eternity, care apare la Philadelphia, respectiv adjunctul său; și au discutat cu ei diverse lucruri din doctrinele noastre. În aceste conversații, ca și în numeroase scrisori care au circulat între ei, evanghelicii au ridicat obiecții serioase asupra unor aspecte ale credinței noastre. Cea mai importantă problemă a fost dacă adventiștii pot fi considerați creștini în timp ce susțin puncte de vedere cum sunt: doctrina sanctuarului, cele 2300 de zile, anul 1844, judecata de cercetare și lucrarea de ispășire a lui Hristos în sanctuarul ceresc după 1844. Oamenii noștri și-au exprimat dorința ca Biserica Adventistă să fie recunoscută drept una dintre bisericile protestante, o biserică creștină, și nu drept o sectă.

Cele două grupuri au petrecut „sute de ore” studiind și s-au scris multe sute de pagini. Evanghelicii au vizitat sediul nostru central din Takoma Park, iar oamenii noștri au vizitat Philadelphia și au fost oaspeții doctorului Barnhouse acasă la el. Din când în când, alți oameni erau chemați la consultări asupra unor probleme cum ar fi Vocea Profeției și periodicele noastre, toate acestea cu scopul de a descoperi ce obstacole stau în calea recunoașterii bisericii noastre ca denominațiune creștină.

După discuții lungi, plănuite, cele două părți au ajuns, cel puțin, la un acord lucrativ, și deși evanghelicii încă obiectau asupra unora din doctrinele noastre, erau dispuși să ne recunoască drept creștini. Noi trebuie să facem câteva schimbări, în unele din cărțile noastre, privind „semnul fiarei” și, de asemenea, „privind natura lui Hristos pe când era în trup”. – Eternity, septembrie 1956. A fost adus „în atenția funcționarilor Conferinței Generale, ca situația să poată fi remediată și astfel de publicații să poată fi corectate”. Corecturile au fost făcute și „această acțiune a adventiștilor de ziua a șaptea este sugestivă pentru alți pași similari care urmează să fie făcuți ulterior”. – Ibid. Nu suntem informați care alte cărți au fost „remediate și corectate”. Evanghelicii au publicat în revista Eternity un raport al discuțiilor lor cu adventiștii, de unde au fost luate citatele de mai sus. Doctorul Barnhouse afirmă că ei și-au luat precauția de a prezenta manuscrisul adventiștilor, pentru a nu se strecura vreo eroare sau neînțelegere.

Adventiștii nu au publicat niciun raport. Nici chiar la Sesiunea Conferinței Generale de anul trecut (1958), chestiunea nu a fost discutată. Doar câțiva știu că au avut loc conferințe cu evanghelicii. Se șoptește că liderii noștri au avut conferințe cu evanghelicii, dar unii consideră că acestea sunt doar zvonuri. Cei câțiva care știu, se abțin să-și spună părerea. Pare să existe o conspirație pentru păstrarea secretului.

Până astăzi nu știm, și nici nu ar trebui să știm, cine a avut convorbirile cu evanghelicii. Nu știm, și nu ar trebui să știm, cine a scris Questions on Doctrine. Investigări serioase n-au dus la niciun rezultat. Nu știm, și nu ar trebui să știm, ce schimbări s-au făcut, și în ce cărți, cu privire la semnul fiarei și la natura lui Hristos pe când era în trup. Nu știm cine a autorizat scoaterea din studiile Școlii de Sabat pentru trimestrul al II-lea din 1958, a capitolului 13 din Apocalipsa, care se referea la semnul fiarei. Doctorul Barnhouse raportează că „pentru a evita acuzațiile evanghelicilor” adventiștii „au elaborat aranjamente” care privesc Vocea Profeției și The Signs of the Times..

Ce s-a „elaborat” nu știm și nu ni se spune. Nu ar trebui să avem un raport detaliat? Ne miră, de asemenea, cum se poate întâmpla ca pastori ai unei alte denominațiuni să aibă un cuvânt de spus în ceea ce privește modul cum ne conducem noi treburile. Au abdicat conducătorii noștri? Cum se face că ei se consultă cu evanghelicii și țin propriul nostru popor în întuneric?

Ce s-a făcut la conferințe?

Pentru un raport al acestora suntem limitați, aproape în întregime, la cele publicate în Eternity. Subiectul care a cerut cel mai mult timp la aceste conferințe a fost cel al sanctuarului. Doctorul Barnhouse a fost sincer în aprecierea sa asupra acestei doctrine. El a avut obiecții în particular, mai ales asupra judecății de cercetare, pe care o caracteriza ca fiind „cel mai colosal fenomen psihologic pentru salvarea reputației din istoria religioasă”. Mai târziu, el a numit-o „neînsemnata si aproape naiva doctrină a judecății de cercetare” și spunea că „orice efort de a o susține este perimat, prostesc și fără folos”. – Eternity, septembrie 1956.

Discutând despre explicația lui Hiram Edson asupra dezamăgirii de la 1844, doctorul Barnhouse spunea că presupunerea că Hristos „are de făcut o lucrare în sfânta sfintelor înainte de a veni pe pământ (…) este o idee omenească, pentru salvarea reputației (idee pe care) unii adventiști neinformați (…) au dus-o la extreme fantastice. Domnul Martin și cu mine i-am auzit pe conducătorii adventiști spunând, hotărât, că ei resping toate aceste idei extremiste. Au spus-o în termeni foarte clari. În plus, ei nu cred, așa cum gândeau unii dintre înaintașii lor, că lucrarea de ispășire a lui Isus nu s-a încheiat la Calvar, și că El ar oficia o slujbă preoțească începând din 1844. Această idee este de asemenea categoric respinsă”. – Ibid.

Rețineți aceste afirmații: Ideea că Hristos „are o lucrare de făcut în sfânta sfintelor înainte de a veni pe acest pământ (…) este o idee omenească pentru salvarea reputației” și, „Domnul Martin și cu mine i-am auzit pe conducătorii adventiști spunând, hotărât, că ei resping toate aceste idei extremiste. Au spus-o în termeni foarte clari.”

Cred că s-ar cuveni ca biserica noastră să aibă o declarație clară din partea liderilor noștri, care să confirme dacă doctorul Barnhouse și domnul Martin spun adevărul când susțin că i-au auzit pe conducătorii noștri spunând că ei resping ideea că Hristos are de făcut o lucrare în sfânta sfintelor înainte de a veni pe pământ. Această problemă necesită un răspuns foarte clar.

 Încercare de falsificare

 Înainte de a continua relatarea celor petrecute la conferințe, haideți să ne întoarcem la cei doi bărbați care, în prima zi a lunii mai 1957, s-au întâlnit cu Consiliul de Administrație al Fundației White pentru a le cere sfatul și, de asemenea, pentru a face o sugestie. Acești bărbați cunoșteau bine declarațiile făcute de doctorul Barnhouse și domnul Martin, despre faptul că ideea slujirii lui Hristos în sfânta sfintelor fusese total respinsă. Aceste declarații fuseseră publicate de câteva luni, la acea vreme, și nimeni nu protestase. Oricum, cei doi bărbați nu aveau nevoie de declarația publicată, deoarece amândoi luaseră parte la discuțiile cu evanghelicii. Mai ales unul dintre ei avusese o contribuție remarcabilă la aceste conferințe, îl vizitase pe doctorul Barnhouse la locuința sa și vorbise în bisericile păstorite de el, la invitația acestuia. El era unul dintre cei patru oameni care duseseră greul, și a fost cel ales pentru a-l însoți pe domnul Martin în turul său pe coasta de vest pentru a vorbi în bisericile noastre. Era foarte apreciat de către doctorul Barnhouse. De altfel, sentimentul era reciproc.

 În perioada în care cei doi oameni au vizitat pentru prima oară arhivele, în Ministry au apărut o serie de articole despre care se pretindea că ar prezenta „punctul de vedere adventist asupra ispășirii, confirmat, iluminat și clarificat de Spiritul Profeției”. În ediția din februarie 1957 apare afirmația că „sacrificiul de pe cruce constituie ispășirea completă, desăvârșită și finală pentru păcatul omului”. Această declarație este în armonie cu credința conducătorilor noștri, așa cum îi citează doctorul Barnhouse. Este de asemenea în armonie cu o declarație semnată de un înalt slujitor al bisericii într-o scrisoare personală: „Nu puteți, frate Andreasen, să negați prețioasa învățătură că Isus a făcut la cruce o ispășire completă și arhisuficientă (…) Noi o vom susține mereu și vom continua să o proclamăm, întocmai ca și scumpii noștri înaintași în credință.”

Ar fi interesant dacă scriitorul ar aduce o dovadă pentru această afirmație. Adevărul este că înaintașii noștri n-au crezut și n-au proclamat niciodată acest lucru. Ei nu credeau că lucrarea de la cruce a fost completă și suficientă. Ei credeau că prețul de răscumpărare a fost plătit și aceasta este mai mult decât suficient; dar ispășirea finală necesită intrarea lui Hristos în sfânta sfintelor în 1844. Astfel au predicat și au crezut întotdeauna adventiștii, și aceasta este cea mai veche și mai solidă doctrină pe care înaintașii noștri au crezut-o și au proclamat-o. Ei nu puteau să predice că ispășirea de la cruce a fost completă, desăvârșită și finală, și totuși să creadă că o altă ispășire, tot finală, a avut loc în 1844. Ar fi fost absurd și lipsit de sens. Plătirea pedepsei pentru păcatele noastre a fost, desigur, o parte vitală a planului de mântuire, dar nu a fost totul. O putem compara cu plasarea în banca cerului a unei sume suficiente pentru orice situație și care poate fi retrasă de către, și pentru orice individ, care are nevoie de ea. Acest preț este „sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur și fără prihană” (1 Petru 1:19). Prin moartea Sa pe cruce, Isus „a plătit totul”, dar această prețioasă comoară devine eficientă pentru noi doar în măsura în care Hristos ne-o atribuie, și aceasta presupune venirea pe lume a fiecăruia din noi; deci ispășirea trebuie să continue câtă vreme se vor naște oameni. Ascultați cele ce urmează:

„Prin ascultarea Sa a fost acumulat un capital inepuizabil de ascultare desăvârșită. Cum se face că un așa imens tezaur nu este corespunzător? În ceruri, meritele lui Hristos, renunțarea la Sine și sacrificiul Său sunt depozitate ca și tămâia, pentru a fi oferite împreună cu rugăciunile poporului Său.”- General Conference Bulletin, (Buletinul Conferinței Generale), vol. 3, pp. 101, 102, trimestrul al IV-lea, 1899.

 Rețineți expresiile: „capital inepuizabil”, „tezaur imens”, „meritele lui Hristos”. Acest capital a fost depozitat la cruce, dar nu și folosit acolo. El este depozitat și oferit împreună cu rugăciunile poporului lui Dumnezeu. Și în mod special după 1844, acest capital este utilizat din belșug, pe măsură ce poporul lui Dumnezeu crește în sfințenie; dar nu poate fi epuizat; este suficient și disponibil. Ascultați din nou:

„El, care prin ispășirea Sa proprie a pregătit pentru ei un capital infinit de putere morală, nu va ezita să folosească această putere în folosul lor. El le va atribui propria Sa îndreptățire (…) Prin ascultarea Sa a fost acumulat un capital inepuizabil de ascultare desăvârșită (…) Când rugătorii sinceri și umili înaintează la tronul lui Dumnezeu, Hristos împarte cu ei meritele propriei Sale vieți de ascultare desăvârșită. Rugăciunile noastre sunt parfumate cu această tămâie. Hristos S-a pus garant pentru a mijloci în favoarea noastră, și Tatăl L-a ascultat întotdeauna.” – Ibid.

În timp ce ne rugăm, acum în 1959, Hristos mijlocește pentru noi și „amestecă” cu rugăciunile noastre „meritele propriei Sale vieți de ascultare desăvârșită. Această tămâie parfumează rugăciunile noastre (…) și Tatăl îl ascultă întotdeauna pe Fiul Său”.

 Comparați aceasta cu declarația din Questions on Doctrine, pagina 381: „(Isus) se înfățișează înaintea lui Dumnezeu pentru noi (…) Dar aceasta nu în speranța de a obține ceva pentru noi acum sau în viitor. Nu! El a obținut-o deja pentru noi la cruce.” Rețineti imaginea: Hristos se înfățișează înaintea Lui Dumnezeu pentru noi. El mijlocește, dar nu obține nimic. Mijlocește de 1800 de ani și nu primește nimic. Oare nu știe El că are deja? Nu L-a informat nimeni că este inutil să mijlocească? El Însuși „nu are speranță” să obțină ceva acum sau în viitor. Și totuși El mijlocește și continua să pledeze. Ce priveliște pentru îngeri! Și aceasta este prezentată ca fiind o învățătură adventistă! Aceasta este cartea aprobată de conducătorii adventiști și răspândită în toată lumea pentru a arăta ce credem noi. Dumnezeu să ne ierte! Cum putem noi să stăm înaintea lumii și să convingem pe cineva că noi credem într-un Mântuitor în stare să mântuiască, când Îl prezentăm ca mijlocind fără rost înaintea Tatălui?

Dar, slavă Domnului, aceasta nu este o doctrina adventistă. Ascultați ce spune sora White, citată mai sus: „Hristos S-a pus garant pentru a mijloci în favoarea noastră, și Tatăl Îl ascultă întotdeauna pe Fiul Său.” Aceasta înseamnă creștinism, și nu opinia cealaltă. 

 În aceste condiții, putem noi să tăcem? Sora White spune: „În ultimii cincizeci de ani, fiecare fază a ereziei s-a năpustit asupra noastră (…) în special în ce privește slujirea lui Hristos în sanctuarul ceresc (…) Vă mirați că, atunci când văd începuturile unei lucrări care amenință să schimbe unii dintre stâlpii credinței noastre, am ceva de spus? Trebuie să ascult ordinul: «Înfruntă-l!»” – Seria B, nr. 2, p. 58.

 Și din nou: „Vrăjmașul sufletelor a căutat să insufle presupunerea că o mare reformă urmează să aibă loc printre adventiștii de ziua a șaptea și că această reformă constă în renunțarea la unele doctrine care constituie stâlpii credinței noastre și angajarea într-un proces de reorganizare. Dacă această așa-zisă reformă ar avea loc, ce s-ar întâmpla? Principiile adevărului pe care Dumnezeu, în înțelepciunea Sa, le-a dat bisericii rămășiței, ar fi distruse. Adevăruri fundamentale, care au susținut lucrarea în ultimii cincizeci de ani, ar fi considerate erori. Ar fi instituită o nouă organizație. Cărți de un nou ordin ar fi scrise. Un sistem de filozofie intelectuală ar fi introdus (…) Nimic nu ar putea sta în calea noii mișcări.” – Ibid, pp. 54, 55.

„Vom tăcea de frică să nu le rănim sentimentele? (…) Vom păstra tăcerea de frică să nu le stricăm influența, în timp ce suflete sunt înșelate? (…) Mesajul meu este: Nu mai consimțiți să ascultați pervertirea adevărului fără a protesta.” – Ibid, pp. 9, 15.

 Prima întâlnire din mai

Mă îndoiesc de faptul că liderii adventiști erau pe deplin conștienți de multiplele referințe din lucrările sorei White cu privire la lucrarea de ispășire care se desfășoară în sanctuarul ceresc, de la 1844 încoace. Dacă totuși au fost conștienți, cum ar fi putut îndrăzni să adopte poziția pe care au luat-o în ce privește problema sanctuarului? Această idee își are suportul în aparenta surpriză a celor doi bărbați care au vizitat arhivele și au afirmat că, în cercetările lor, au „devenit brusc conștienți de declarațiile sorei White care sugerau că lucrarea de ispășire a lui Hristos se desfășoară acum în sanctuarul ceresc”. – Procesul verbal, 1 mai 1957, p. 1483. De ce au devenit ei brusc conștienți? Descoperirea pare să-i fi surprins. Folosind pluralul – declarații – ei se referă la mai mult de o singură referință. Nu știu cât de multe au găsit ei. Eu am găsit șaptesprezece, și mai sunt cu siguranță și altele. Și de ce folosesc ei cuvântul  „sugerează”? Sora White face mai mult decât să sugereze. Ea face afirmații hotărâte. Iată câteva dintre acestea:

„La sfârșitul celor 2300 de zile, în 1844, Hristos a intrat în locul prea sfânt din sanctuarul ceresc, pentru a încheia lucrarea de ispășire, în pregătirea revenirii Sale.” – Tragedia veacurilor, p. 422.

 „Hristos a sfârșit doar o parte a lucrării Sale ca Mijlocitor pentru a începe o altă parte a acestei lucrări, și încă mijlocește cu sângele Său înaintea Tatălui, în favoarea păcătoșilor.”- Ibid, p. 429.

 La „deschiderea locului prea sfânt din sanctuarul ceresc, în 1844, Hristos a intrat acolo pentru a încheia lucrarea de ispășire. Ei vedeau ca Isus slujea acum înaintea chivotului lui Dumnezeu, mijlocind cu sângele Său în favoarea păcătoșilor”. – Ibid., p. 433. 

 „Hristos este reprezentat ca stând continuu la altar, oferind în fiecare moment sacrificiul Său pentru păcatele lumii (…) Din cauza păcătuirii neîncetate este nevoie de Mijlocitor (…) Isus prezintă prinosul oferit pentru fiecare ofensă și orice greșeală a păcătosului.” – Manuscrisul 50, 1900.

 Aceste afirmații sunt clare. La sfârșitul celor 2300 de zile, în 1844, Hristos intră în sfânta sfintelor „pentru a încheia lucrarea de ispășire”. „El terminase doar o parte a lucrării sale ca Mijlocitor al nostru” în prima despărțitură. Acum El „începe o altă parte a lucrării Sale”. El mijlocește „cu sângele Său înaintea Tatălui”. El „slujește continuu la altar”. Acest lucru este necesar „din cauza păcătuirii neîncetate”. „Isus prezintă prinosul oferit pentru fiecare ofensă și orice greșeală a păcătosului”. Aceasta argumentează faptul că ispășirea este continuă, actuală. El oferă  „în fiecare moment”. „Isus prezintă prinosul oferit pentru fiecare ofensă”. „El trăiește pururea ca să mijlocească pentru ei.” – Evrei 7:25.

 Putem presupune că, atunci când cei doi bărbați afirmau că au „devenit brusc conștienți de declarațiile lui Ellen White, care sugerau că lucrarea de ispășire a lui Hristos se desfășoară acum în sanctuarul ceresc”, ei citiseră fragmentele de mai sus și poate și altele. În lumina acestei cunoștințe, ce au sugerat ei să se facă? Au dorit ei să-și schimbe vechile opinii eronate și să le armonizeze cu afirmațiile limpezi ale Spiritului Profeției? Nu, din contra, ei „au sugerat membrilor consiliului să introducă în anumite cărți ale lui Ellen White unele note de subsol sau anexe care să explice pe larg înțelegerea noastră privind diferitele faze ale lucrării de ispășire a lui Hristos.” – Proces verbal, p. 1483.

 Cântăriți această uluitoare afirmație. Ei admit că sora White afirmă că „lucrarea de ispășire a lui Hristos se desfășoară acum în sanctuarul din ceruri” și apoi propun să se insereze, în unele din cărțile dânsei, note care să prezinte înțelegerea noastră cu privire la ispășire! Ei erau, în orice caz, de acord cu declarația oficială din Questions on Doctrine, că atunci când citim „în scrierile lui Ellen White că Hristos face acum ispășire, trebuie să se înțeleagă că ne referim doar la faptul că Hristos o pune acum în aplicare” etc., – pp. 354, 355.

 Dacă sora White ar trăi acum și ar putea citi aceasta, în mod sigur s-ar ocupa de îndrăzneții scriitori în cuvinte foarte clare. Ea nu ar acorda nimănui, oricine ar fi acesta, dreptul să schimbe cele scrise de ea sau să le interpreteze astfel încât să strice înțelesul lor clar. Pretenția pe care Questions on Doctrine o ridică, cum că dânsa ar fi intenționat să spună altceva decât a spus, distruge efectiv autoritatea a tot ceea ce a scris ea. Dacă ar trebui să consultăm un interpret inspirat din Washington pentru a ști ce a vrut ea să spună, am putea mai bine să desființăm complet mărturiile. Dumnezeu să ne păzească de așa ceva!

 La începutul acestui secol, când soarta bisericii atârna în balanță, sora White a scris: „Satana a plănuit să submineze credința noastră în istoria cauzei și lucrării lui Dumnezeu. Sunt adânc îngrijorată scriind aceasta: Satana lucrează prin oameni aflați în poziții importante, pentru năruirea temeliilor credinței noastre. Fraților, vom permite noi să se întâmple așa ceva?” – Review and Herald, 19 noiembrie 1903. 

 Răspunzând la întrebarea „vom permite noi să se întâmple așa ceva?”, ea spune: „Mesajul meu este: Nu voi asista fără să protestez la această pervertire a adevărului (…) Am fost instruită să-mi avertizez poporul; pentru că mulți sunt în pericol să primească teoriile și sofismele care subminează stâlpii de temelie ai credinței.” – Scrisori către medici și pastori, seria B, nr. 2, p. 15.

 „În ultimii cincizeci de ani fiecare fază a ereziei s-a năpustit asupra noastră, pentru a ne întuneca înțelegerea cu privire la învățăturile Cuvântului lui Dumnezeu, în special la cele privind slujirea lui Hristos în sanctuarul ceresc (…) Dar învățăturile fundamentale, care ne-au făcut să fim ceea ce suntem, trebuie păstrate, așa cum Dumnezeu le susține în întreg Cuvântul Său și în mărturiile Spiritului Său. El ne cheamă să rămânem statornici, păstrând credința în principiile fundamentale a căror autoritate este indiscutabilă.” – Ibid., p. 59. 

 „Vă mirați că văzând începuturile unei lucrări care amenință să schimbe unii dintre stâlpii credinței noastre, am ceva de spus? Trebuie să ascult ordinul: «Înfruntă-l!»” – Ibid., p. 58.

În față în mod evident

 După ce cei doi bărbați au sugerat inserarea de note și explicații, în unele din cărțile lui Ellen White, care să dea cititorului impresia că ea nu s-a opus noii lor interpretări, cei doi au mai făcut o propunere. „Este o problemă”, au spus ei, „care va lua o mare amploare în viitorul apropiat și pe care dorim s-o prevenim prin pregătirea și includerea unor note în viitoarele ediții ale cărților lui Ellen White”. – Proces verbal, p. 1483.

Îl las pe cititor să bănuiască de ce se grăbeau acei oameni să introducă note și explicații în cărțile lui Ellen White. Ar putea aceasta să constituie un „fapt împlinit”, un lucru deja făcut și care ar putea fi dificil sau imposibil de schimbat? Este o problemă importantă, pentru că ne-ar da motive să credem că acest lucru s-a întâmplat și cu alte cărți și că există o mișcare hotărâtă de modificare a doctrinei și în alte aspecte ale ei. Acest lucru ar trebui cercetat în continuare, înainte de a fi prea târziu.

 În procesul verbal din data de 2 mai se raportează: „Întâlnirea consiliului administratorilor din data de 1 mai s-a încheiat fără a se face ceva în problema discutată, despre oportunitatea inserării unor note de subsol sau explicații privind afirmațiile lui Ellen White despre lucrarea de ispășire a lui Hristos, care sugerau o lucrare continuă la timpul prezent în ceruri. Întrucât președintele consiliului nostru este plecat din Washington pentru următoarele patru luni, și implicațiile acestei probleme impun cea mai atentă grijă și sfătuire, s-a votat să amânăm pentru mai târziu consfătuirea asupra problemelor care au fost aduse în atenția noastră de frații X și Y privind afirmațiile lui Ellen White despre continuitatea lucrării de ispășire a lui Hristos.” – Proces verbal, p. 1488.

 Putem presupune că, patru luni mai târziu, când fratele Olson s-a întors, s-a votat împotriva propunerilor mai sus amintite. Aceasta se întâmpla la opt luni după prima lor întâlnire din ianuarie, când fusese expusă problema.

Corespondența cu Washington

 Când mi-a fost adusă la cunostință această situație, am început să mă rog. Care era responsabilitatea mea în această problemă, dacă aveam vreuna? Nu am discutat cu nimeni. Am hotărât ca am în primul rând o responsabilitate față de oficialii bisericii, deci am scris conducerii din Washington. Am fost informat atunci că nu aveam dreptul să dețin aceste informații. Erau considerate secrete și nu aveam dreptul să citesc documentele. 

 După ce am trimis patru scrisori, mi s-a spus că ei nu doreau să discute mai departe această problemă. Problema fusese clasată. Când am întrebat dacă asta înseamnă că „ușa s-a închis”, mi s-a replicat: „Consider problema la care vă referiți ca fiind închisă”. Ca și în articolul neadevărat si batjocoritor din Ministry: „am discutat cu frații interesați și dorim să încheiem discuțiile asupra acestei probleme.” Deci ușa se închisese.

 Iată câteva din declarațiile oficiale: „Procesele verbale sunt confidențiale și nu sunt destinate uzului public.” Dacă s-a făcut ceva rău, este interzis să se discute doar pentru că unii vor să păstreze aceasta secret?

 „Ați făcut aceasta pe baza unor zvonuri și pe baza proceselor verbale confidențiale pe care nu aveați dreptul sa le citiți.” Nimeni nu-mi vorbise despre aceasta sau să mă fi informat. Am citit procesul verbal și am acționat în consecință. Procesul verbal nu este zvon sau bârfă. Este un document oficial și este semnat. 

 „(…) nu aveați dreptul să le citiți.” Când am dovezi despre un fapt pe care îl consider distructiv pentru credință, trebuie să închid ochii asupra a ceea ce consider a fi eforturi premeditate de a înșela poporul prin inserarea de note, explicații și note-anexă în cărțile sorei White? Este aprobată oficial această atitudine?

 „Doresc să repet ceea ce am scris anterior, că oamenii au tot dreptul să meargă la comitete, inclusiv cel de la Fundația White, și să facă sugestii fără teama de a fi pedepsiți sau considerați eretici”.

 S-a subliniat din nou: „Reafirm declarația mea anterioară, că eu cred că acești frați au procedat corect mergând la persoanele responsabile pentru a discuta orice sugestie.” Aceasta arată clar că acțiunea celor doi frați este aprobată oficial, că ei n-au făcut niciun lucru pentru care ar putea fi admonestați, ci au făcut ceea ce aveau tot dreptul să facă. Nu cred ca frațietatea noastră va primi cu bucurie acest nou mod de a privi lucrurile. 

 „A sugera că adventiștii de ziua a șaptea, buni și credincioși, s-au apucat să distrugă stâlpii credinței noastre, este complet neadevărat (…) să falsifice mărturiile, când așa ceva nu s-a făcut, nici nu s-a încercat vreodată.”

 Las în seama cititorului să hotărască cu ce scop au mers acei bărbați la comitet: n-au intenționat ei să introducă adăugiri, note, note-anexă, explicații în „unele din cărțile lui Ellen White”? Deși consiliul a decis în cele din urmă să respingă propunerea lor, aceasta nu anulează vinovăția lor. Cât despre a considera acest fapt drept „o falsificare a mărturiilor, când nu s-a făcut și nici nu s-a încercat așa ceva”, procesele verbale vorbesc suficient de clar.

O situație serioasă

 Episodul de la arhive ne aduce în atenție o situație gravă. Problema nu constă numai în faptul că doi bărbați au intenționat să facă adăugiri la unele din cărțile sorei White. Mult mai grav este faptul că această acțiune este aprobată de conducerea noastră, care afirmă că acești oameni aveau tot dreptul să facă ceea ce au făcut. Această declarație deschide și altora calea să-i urmeze și, dacă problema este ținută în secret, pot rezulta cu ușurință mari abuzuri. Fără îndoială, dacă problema ar fi supusă imediat votului bisericii, nu s-ar permite nimănui să modifice sau să încerce să modifice scrierile lui Ellen White. 

Bărbații care au vizitat arhivele în data de 1 mai au declarat clar, conform relatării, că au descoperit că sora White afirmă hotărât că „lucrarea de ispășire a lui Hristos se desfășoară acum în sanctuarul din ceruri”. Pe de altă parte, revista Ministry din februarie 1957 susține exact contrariul. Se afirmă că „sacrificiul de pe cruce constituie ispășirea completă, desăvârșită și finală pentru păcatele oamenilor”. Questions on Doctrine încearcă să împace aceste două păreri opuse afirmând că dacă „auzim pe un adventist spunând sau citim în literatura adventistă, chiar și în scrierile lui Ellen White, că Hristos face acum ispășire, trebuie să se înțeleagă că ne referim doar la faptul că Hristos o pune în aplicare”. – pp. 354, 355. Este clar că, dacă ispășirea a fost finalizată la cruce, nu mai poate avea loc mai târziu o alta ispășire, tot finală. Când predicam, acum o sută de ani, că ziua ispășirii începe în 1844, greșeam deci. Aceasta se încheiase cu 1800 de ani în urmă. Sutele de cărți publicate, mai mult de un milion de exemplare din Bible Readings care au fost vândute, milioanele de broșuri distribuite, în care spuneam că „în ceruri este ziua judecății” erau doctrine false; învățăturile biblice pe care le-am dat copiilor și tinerilor, și pe care le-am prezentat drept adevăruri biblice, sunt basme. Uriah Smith, Loughborough, Andrews, Andross, Watson, Daniells, Branson, Johnson, Lacey, Spicer, Haskell, Gilbert și mulți alții se fac vinovați de propagarea unor doctrine false; și întreaga denominațiune, a cărei contribuție de căpătâi la credința creștină a fost doctrina sanctuarului și lucrarea lui Hristos, trebuie să mărturisească acum că a greșit și că nu avem o solie pentru lume în aceste zile din urmă. Cu alte cuvinte, ne-am înșelat și i-am înșelat și pe ceilalți. Faptul că poate am fost sinceri nu schimbă cu nimic faptul că am răspândit o solie falsă. Dați la o parte problema sanctuarului, judecata de cercetare, solia celor 2300 de zile, lucrarea lui Hristos în sfânta sfintelor, și ne vom pierde dreptul de a exista ca denominațiune, ca mesageri ai lui Dumnezeu pentru o lume pierdută. Dacă Spiritul Profeției ne-a condus greșit atâția ani, să-l dăm la o parte. 

 Dar nu! Opriți-vă! Dumnezeu nu ne-a călăuzit greșit. Nu am predicat născociri viclene. Avem o solie care va rezista încercării și va înfrânge teoriile uzurpatoare care încearcă să se strecoare printre noi. În acest caz nu poporul este cel care a mers pe calea greșită, cu excepția celor care i-au urmat pe conducători. Este timpul pentru o schimbare hotărâtă. 

 Sunt mai mult de patru ani de când apostazia a început să devină evidentă. În acest timp s-au făcut încercări deliberate de a slăbi credința în Spiritul Profeției, fiind clar pentru oricine că atâta timp cât poporul respectă darul care i-a fost dat, nu poate fi călăuzit greșit. Dar nu este timp de vorbit. Este timpul pentru acțiune. Este timpul să facem lumină în ungherele întunecoase. Nu trebuie să mai existe înțelegeri secrete, nici acorduri cu alte denominațiuni care urăsc legea și Sabatul și care batjocoresc credința noastră sfântă. Să nu mai legăm prietenii cu dușmanii adevărului, să nu mai promitem că nu vom face prozelitism. Nu trebuie să-i tolerăm pe conducătorii care acceptă modificarea scrierilor care ne-au fost încredințate și îi stigmatizează ca extremiști pe cei care îndrăznesc să nu fie de acord cu ei. Nu trebuie să mai stăm liniștiți. La corturile tale, Israele!

 Curaj, fraților! Dumnezeu este viu. Avem o lucrare de făcut. Să lucrăm toți împreună. Să nu uităm că tăria noastră stă în apropierea de Dumnezeu, în rugăciune. Fie ca toți să ne consacrăm Lui din nou.

Venirea pe lume a unei noi vieți – nașterea unui copilaș – este în sine o minune. Infinit mai mult trebuie să reprezinte o minune întruparea Fiului lui Dumnezeu însuși. Ea va rămâne pentru totdeauna o taină dincolo de înțelegerea omenească. Ceea ce poate face orice om este să o accepte ca parte a planului de mântuire care a fost descoperit treptat după căderea omului în Eden. Din motive pe care nu le putem pătrunde pe deplin, Dumnezeu a permis păcatul. Totuși, El a oferit un remediu. Acest remediu este ceea ce noi numim planul de mântuire și este strâns legat de întruparea, moartea și învierea Fiului lui Dumnezeu. Nu putem concepe că Dumnezeu nu a știut cât avea să-L coste creațiunea, și sfatul de pace¹” care a hotărât în această problemă; trebuie să fi inclus soluții pentru orice eveniment neprevăzut. Pavel numea acest plan „înțelepciune ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o înainte de lume pentru gloria noastră”. – 1 Corinteni 2:7. 

Expresia „înainte de lume” înseamnă înainte de crearea oricărui lucru. Deci planul de mântuire nu a fost o soluție de ultim moment. El a fost „rânduit mai dinainte”. Chiar când Lucifer a păcătuit, planul nu a fost descoperit în întregime, ci era „păstrat în tăcere din vremea veșniciei”. – Romani 16:25 (ARV). Dumnezeu nu oferă niciun motiv pentru aceasta. Pavel ne informează că „prin descoperire Dumnezeiască am luat cunoștință de această taină (…) taina lui Hristos, care n-a fost făcută cunoscută fiilor oamenilor în celelalte veacuri în felul cum a fost descoperită acum sfinților apostoli și prooroci ai lui Hristos prin Duhul”. – Efeseni 3:3-5

 Se cuvine

 În epistola către Evrei sunt două cuvinte care ne interesează în acest punct, și anume „se cuvine” din versetul 10 al capitolului 2 și „trebuie” din versetul 17 al aceluiași capitol. Cuvântul grecesc pentru „se cuvine” este „prepo” și înseamnă „corespunzător”, „corect”, „exact”, „plăcut”. Pavel, pe care-l considerăm autorul epistolei către Evrei, este curajos când îndrăznește să-i atribuie motive lui Dumnezeu și declară că este potrivit și drept pentru Dumnezeu să-L facă pe Hristos „desăvârșit prin suferință”. – Evrei 2:10. El consideră că „Îi este plăcut” lui Dumnezeu să procedeze astfel; aceasta înseamnă că El aprobă acest lucru. În presupunerile lui cu privire la Dumnezeu, Pavel îl imită pe Avraam, care a fost și mai curajos. Fără să înțeleagă ce avea Dumnezeu de gând să facă, Avraam Îl sfătuiește să renunțe la planul Său. El spune: „Vei nimici oare pe cel bun împreună cu cel rău?(…) Să omori pe cel bun împreună cu cel rău, așa ca cel bun să aibă aceeași soarta ca cel rău, departe de Tine așa ceva! Departe de Tine! Cel ce judecă tot pământul nu va face oare dreptate?” – Geneza 18:23, 25.

Moise încearcă de asemenea să-L mustre și să-L învețe pe Dumnezeu. Când poporul Israel dansează în jurul vițelului de aur, Dumnezeu îi spune lui Moise: „Acum lasă-Mă; mânia Mea are să se aprindă împotriva lor; și-i voi mistui.”- Exodul 32:10. Moise încearcă să-L liniștească pe Dumnezeu și spune: „Doamne, pentru ce să se aprindă mânia Ta împotriva poporului Tău? Întoarce-Te din iuțimea mâniei Tale și lasă-Te de răul acesta, pe care vrei să-l faci poporului Tău.” – Exodul 32:11-12. „Și Domnul S-a lăsat de răul pe care spusese că vrea să-l facă poporului Său.” – Exodul 32:14. 

Putem observa că, în acest episod interesant, Dumnezeu doar îl testează pe Avraam și îi oferă ocazia de a mijloci pentru oameni. Aceasta ne descoperă dispoziția lui Dumnezeu de a discuta problemele cu sfinții Săi, și chiar cu cei care nu sunt sfinți. El adresează omenirii invitația: „Veniți acum să ne judecam”. – Isaia 1:18. Dumnezeu este nerăbdător sa comunice cu poporul Său. Nici Avraam și nici Moise nu au fost mustrați pentru îndrăzneala lor. 

 Trebuie

 Celălalt cuvânt asupra căruia dorim să ne îndreptăm atenția este „trebuie”. Vorbind despre Hristos, Pavel spune: „În toate lucrurile a trebuit să fie asemenea fraților Săi, ca să poată fi, în ce privește legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos și vrednic de încredere, ca să facă ispășire pentru păcatele norodului.” – Evrei 2:17. În timp ce „se cuvine” din versetul 10 este o expresie blândă, „trebuie” din versetul 17 („ophilo” în greacă) este un cuvânt aspru și s-ar traduce ca „obligatoriu”, „trebuie”, „a avea ordin”, „a fi obligat, îndatorat, dator”. Pentru ca Hristos să poată fi un mare preot milos și vrednic de încredere, Pavel spune că trebuie ca El să fie „în toate lucrurile” asemenea fraților Săi. Nu este o chestiune de alegere – El trebuie, El este sub obligație, El o datorează. Dacă nu trebuie să se lupte cu aceleași ispite cu care se luptă oamenii, El nu îi poate înțelege. Cineva care nu a fost niciodată flămând, slăbit sau bolnav, care nu a avut de înfruntat ispita, nu este în stare să-i înțeleagă pe deplin pe cei care sunt chinuiți. 

 Din acest motiv era necesar ca Hristos să devină asemenea fraților Săi în toate lucrurile. Pentru a fi atins de sentimentul slăbiciunilor noastre, trebuia să fi fost El Însuși „cuprins de slăbiciune”. – Evrei 4:15; 5:2 . Astfel, când oamenii suferă, suferă și El în „toate necazurile lor”. – Isaia 63:9 (KJV). Însuși Hristos mărturisește: „Nu M-am împotrivit și nu M-am tras înapoi. Mi-am dat spatele înaintea celor ce Mă loveau, și obrajii înaintea celor ce‑Mi smulgeau barba: nu Mi-am ascuns fața de ocări și de scuipări.” – Isaia 50:5-6. El „a luat asupra Lui neputințele noastre și a purtat bolile noastre”. – Matei 8:17. Hristos nu S-a cruțat pe Sine în niciun lucru. El nu a cerut să fie scutit de nicio încercare sau suferință omenească; și Dumnezeu nu L-a scutit.

Aceste experiențe erau toate necesare pentru ca Hristos să fie un Mare Preot milos. Acum, El poate să-l înțeleagă pe orice fiu al omului, pentru că El știe din proprie experiență foamea, bolile, slăbiciunile, ispitele, supărările, necazurile, durerea și sentimentul despărțirii de Dumnezeu și de om. El a fost „ispitit în toate lucrurile ca și noi, dar fără păcat”. – Evrei 4:15. Pentru că Hristos a fost părtaș la necazurile și slăbiciunile oamenilor îl face să fie un Mântuitor atât de înțelegător. 

 A fost Isus scutit?

 Având în minte aceste lucruri, citim cu uimire și tristețe afirmația falsă din Questions on Doctrine, pagina 383, că Hristos a fost „scutit² de patimile moștenite și întinăciunile care-i afectează pe descendenții naturali ai lui Adam”. Pentru a aprecia importanța acestei afirmații este nevoie să definim termenii „scutit” și „pasiuni”.

 Dicționarul College Standard definește termenul „exempt” („scutit”) astfel: „A elibera sau scuza de o obligație împovărătoare; a elibera, a absolvi de o restricție sau povară.” New World Dictionary, College Edition, dă următoarea definiție: „a scoate, a elibera de sub incidența unei reguli sau legi pe care ceilalți trebuie s-o respecte; a scuza, a elibera (…)  de o regulă care este obligatorie pentru ceilalți; a scuza, a elibera (…) implică eliberarea de niște obligații sau cerințe legale, în special când ceilalți nu sunt scutiți de acestea.”

 Pasiunea („passion”) este definită ca: „la origine suferință sau agonie (…) oricare din emoțiile cum ar fi: ura, supărarea, dragostea, teama, bucuria; agonia și suferințele lui Isus în timpul crucificării, sau în perioada ce a urmat ultimei cine. Patima implică de obicei o emoție puternică, epuizantă.” Patima este un cuvânt cuprinzător. Dacă la origine se referă la supărare, suferință, agonie, nu se rezumă la aceste înțelesuri, nici doar la patimile cărnii, ci include toate emoțiile umane menționate mai sus, cum sunt mânia, supărarea, pofta sau mila. Acest cuvânt include, de fapt, toate ispitele care-l împing pe om la acțiune. A lua aceste emoții din calea omului, a-l scuti de orice ispită, ar avea ca rezultat o creatură sub-umană, un fel de ne-om, un om-umbră, o non-entitate, ceea ce Markham numea „frate cu boul”. Ispita este acea componentă a vieții care determină clădirea unui caracter, bun sau rău, în funcție de modul în care omul reacționează în fața ei.

 Dacă Hristos a fost scutit de patimile omenești, El a fost diferit de ceilalți oameni. Această învățătură este tragică și în totalitate în contradicție cu ceea ce au crezut și au susținut întotdeauna Adventiștii de Ziua a Șaptea. Hristos a venit printre noi ca om, fără să ceară favoruri și fără să fi primit vreo considerație specială. În conformitate cu condițiile legământului, El nu trebuia să primească de la Dumnezeu vreun ajutor care să nu fi fost la îndemâna oricărui alt om. Aceasta a fost o condiție necesară pentru ca demonstrația Sa să aibă valoare și lucrarea Sa să fie acceptată. Cea mai mică deviere de la această regulă ar fi invalidat experimentul, ar fi anulat înțelegerea, ar fi anulat legământul, și efectiv ar fi lăsat omenirea fără nicio speranță. 

 De la început Satana L-a acuzat pe Dumnezeu că este nedrept când pretinde oamenilor să țină legea și de două ori nedrept când îi pedepsește pentru că n-au făcut ceva ce nu poate fi făcut și nimeni n-a făcut vreodată. El susținea că Dumnezeu trebuie să facă mai întâi o demonstrație că legea poate fi ținută, dar sub condițiile în care este supus omul. Noe, Iov, Avraam, David au fost oameni buni, dar n-au reușit să atingă înaltul standard al lui Dumnezeu. „Toți au păcătuit” spune Pavel. – Romani 3:23. 

 Dumnezeu nu a fost influențat de provocarea lui Satana; cu mult timp înainte, chiar din veșnicie, Dumnezeu hotărâse cursul acțiunii Sale. Deci, când a sosit timpul, El a trimis „pe propriul său Fiu în asemănarea cărnii păcătoase și pentru păcat, a condamnat păcatul în carne”. – Romani 8:3 (KJV). Hristos nu a acceptat păcatul în firea pământească; El l-a condamnat, și făcând așa a susținut puterea și autoritatea Legii. Prin moartea Sa pe cruce, El a întărit mai departe legea, suferind pedeapsa cerută de încălcarea ei și confirmând legitimitatea acestei pedepse. El poate acum să ierte, fără a putea fi acuzat că ignoră legea sau că o dă la o parte. 

 Când a devenit evident că Dumnezeu intenționează să-L trimită pe Fiul Său și să demonstreze prin El că omul poate ține legea, Satana și-a dat seama că urmează o criză și că el trebuie să-l învingă pe Hristos sau să piară pentru veșnicie. Un lucru îl preocupa în mod deosebit. Va veni Hristos pe pământ ca un om, cu limitele, slăbiciunile și infirmitățile pe care omul le-a dobândit ca urmare a păcatului ? Dacă da, Satana spera că-L va putea înfrânge. Dacă Dumnezeu L-ar fi scutit pe Isus de pasiunile care afectează pe descendenții lui Adam, el ar fi putut pretinde că Dumnezeu nu joacă cinstit, că testul nu este valid. În următoarele citate descoperim răspunsul lui Dumnezeu:

 „Dumnezeu a îngăduit ca Fiul Său să vină ca un prunc neajutorat, supus slăbiciunilor omenești. El I-a permis să întâmpine pericolele vieții ca oricare suflet omenesc, să lupte ca orice fiu al omului cu riscul înfrângerii și al pierderii veșnice.” – Hristos lumina lumii, p. 49.

 „Mulți susțin că Hristos nu putea fi învins de ispită. Dacă ar fi fost așa, El n-ar fi putut să se așeze în locul lui Adam (…) Mântuitorul nostru a preluat umanitatea cu toate caracteristicile ei. El a îmbrăcat natura umană cu posibilitatea căderii în ispita.” – Hristos lumina lumii, p. 117.

 „Ispita la care a fost supus Hristos era o teribilă realitate. El a fost pus la probă având libertatea de a ceda ispitelor Satanei și de a compromite astfel planul lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi fost așa, dacă nu ar fi existat posibilitatea ca El să cadă, nu ar fi putut fi ispitit în toate lucrurile așa cum este ispitită familia omenească.” – The Youth’s Instructor, 28 octombrie 1899.

 „Când Adam a fost asaltat de ispititor, nu era afectat de niciuna din urmările păcatului. El se afla în deplina putere a bărbăției posedând deplina vigoare a minții și a trupului (…) Nu tot la fel era Isus când a mers în pustie pentru a-l înfrunta pe Satana. Timp de patru mii de ani rasa umană decăzuse în ce privește puterea fizică, mintală și morală; iar Hristos luase asupra Lui infirmitățile omenirii degenerate. Numai astfel putea să-l salveze pe om din adâncimea degradării sale.” – Hristos lumina lumii, p. 117.

 Hristos „L-a înfrânt pe Satana, în aceeași natură asupra căreia Satana obținuse victoria. Vrăjmașul a fost învins de Hristos. Puterea divinității Mântuitorului a fost ascunsă. El a biruit ca om, bazându-se pe Dumnezeu pentru a primi putere. Acest lucru este privilegiul oricui.” – The Youth’s Instructor, 25 aprilie 1901.

 „Am primit scrisori în care se afirma că nu este posibil ca Hristos să fi avut aceeași natură ca și omul, pentru că, dacă ar fi avut-o, ar fi căzut la ispite similare. Dacă Isus n-ar fi avut natura omului, nu ar fi putut să ne fie exemplu. Dacă nu ar fi fost părtaș naturii noastre, nu ar fi putut fi ispitit ca și noi. Dacă nu ar fi fost posibil ca El să cedeze ispitei, nu ar putea fi ajutorul nostru. Este o realitate solemnă faptul că Hristos a venit să lupte ca om, în favoarea omului. Ispitirea și biruința Sa ne spun că omenirea trebuie să-I copieze exemplul; omul trebuie să devină părtaș al naturii divine.” – Review and Herald, 18 februarie 1890. 

 „Hristos a purtat păcatele și infirmitățile rasei umane, așa cum erau la vremea când El a venit pe pământ pentru a salva omenirea (…) El a luat natura umană și a purtat infirmitățile rasei degenerate.” – The Temptations of Christ, pp. 30-31.

 Dacă Hristos ar fi fost scutit de pasiuni, El nu ar fi fost capabil să înțeleagă și să ajute omenirea. Într-adevăr, „în toate i se cuvenea a fi făcut asemenea fraților săi, ca să fie mare preot milos și credincios (…), pentru a face împăcare pentru păcatele poporului. Fiindcă, în aceea că el însuși a suferit, fiind ispitit, este în stare să ajute pe cei ispitiți.” – Evrei 2:17-18, Fidela. Un Mântuitor care n-a fost ispitit niciodată, care nu a avut de luptat cu pasiunile, care niciodată nu a „înălțat rugăciuni și implorări cu strigate mari și cu lacrimi către Cel care putea să-L salveze de la moarte”, care „deși era Fiu”, totuși nu a învățat ascultarea prin lucrurile pe care le-a suferit, ci a fost „scutit” tocmai de lucrurile pe care un adevărat Mântuitor trebuia să le suporte: iată ce fel de Mântuitor ne oferă această nouă teologie. Nu este tipul de Mântuitor de care am nevoie eu, și nici lumea. Cineva care n-a luptat niciodată cu pasiunile nu poate înțelege puterea lor, nici nu poate simți bucuria de a le înfrânge. Dacă Dumnezeu i-a oferit lui Hristos favoruri speciale și „scutiri”, prin chiar acest act L-ar fi descalificat pentru lucrarea pe care trebuia să o facă. Nu există o erezie mai periculoasă decât cea pe care o discutăm acum. Ea îmi fură Mântuitorul pe care-L cunoșteam și Îl înlocuiește cu o personalitate slabă, pe care Dumnezeu nu o crede în stare să reziste și să înfrângă pasiunile pe care El le cere oamenilor să le biruiască. Desigur, este clar pentru toți că nimeni nu poate să pretindă că el crede ceea ce este scris în mărturii și în același timp să creadă această nouă teologie – că Hristos ar fi fost scutit de patimile omenești. Ori una, ori alta. Credincioșii sunt acum chemați să decidă. Ca să poți accepta învățătura din Questions on Doctrine trebuie să renunți la credința în darul pe care Dumnezeu l-a dat acestui popor.

 Istoric

 Poate că cititorul ar fi interesat să știe cum au ajuns aceste doctrine noi să fie acceptate de către conducători și să fie incluse în Questions on Doctrine, și astfel să li se confere statutul de „poziție oficială”.

 Problema naturii lui Hristos pe când era în trup este unul din stâlpii de temelie ai creștinismului. De această doctrină atârnă mântuirea omului. Apostolul Ioan o considera ca fiind hotărâtoare și spune: „Prin aceasta să cunoașteți Duhul lui Dumnezeu. Fiecare duh, care mărturisește că Isus Hristos a venit în carne, este din Dumnezeu, și fiecare duh, care nu mărturisește că Isus Cristos a venit în carne, nu este din Dumnezeu (…).” – 1 Ioan 4:2-3, Fidela.

 În ce fel de trup a venit Isus în lume? Repet un citat pe care l-am redat mai sus: „Hristos a luat asupra Lui infirmitățile unei omeniri degenerate. Numai astfel putea El să-l salveze pe om din adâncimea degradării sale.” – Hristos lumina lumii, p. 117.

 Numai în măsura în care Hristos S-a identificat cu omenirea pe care venise s-o salveze, El poate arăta oamenilor cum să-și învingă slăbiciunile și pasiunile. Dacă oamenii în mijlocul cărora a trăit, ar fi înțeles că El era scutit de patimile pe care ei trebuiau să le înfrunte, influența Sa ar fi fost imediat distrusă și El ar fi fost socotit un înșelător. Declarația Sa, „am biruit lumea” (Ioan 16:33) ar fi fost considerată o laudă necinstită, pentru că, fără pasiuni, El nu avea nimic de învins. Făgăduința Sa: „Celui ce va birui îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” (Apocalipsa 3:21), poate fi întâmpinată de oameni cu pretenția că, dacă Dumnezeu i-ar fi scutit de patimi, ar fi putut și ei realiza ceea ce a făcut Hristos.

 A susține că Dumnezeu L-a scutit pe Hristos de pasiunile care îi strică pe oameni este culmea ereziei. Aceasta nimicește religia adevărată, anulează planul de mântuire și-L face pe Dumnezeu un înșelător, iar pe Hristos complicele Său. O grea responsabilitate apasă asupra celor care propovăduiesc această falsă doctrină care duce la pierderea sufletelor. Adevărul este însă că Dumnezeu, „n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți” (Romani 8:32); mai mult decât atât, deoarece natura Sa era sensibilă la cea mai ușoară ofensă, nepolitețe sau sfidare, încercările Lui au fost mai grele și ispitele Lui mai puternice decât orice ne-ar fi dat nouă să îndurăm. El a rezistat „până la sânge”. Nu, Dumnezeu nu L-a cruțat, nici nu L-a scutit. În agonia Sa, Isus „înălța rugăciuni și cereri cu strigăte mari și cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de moarte”. – Evrei 5:7. „Măcar că era Fiu, a învățat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit.” – versetul 8.

 Având în vedere toate acestea, ne întrebăm din nou, cum și-a făcut loc în biserica noastră această doctrină care-L dezonorează pe Dumnezeu? Este ea rezultatul unui studiu profund, cu rugăciune, timp de ani de zile al oamenilor competenți, iar concluzia finală a fost supusă bisericii într-o întâlnire publică a reprezentanților săi, anunțată dinainte în Review and Herald, oferind detalii asupra schimbărilor plănuite, pe care biserica le-a votat conform procedurii corecte? N-a avut loc nimic din toate acestea. A apărut o carte anonimă³, iar cei care au avut ceva de obiectat au fost judecați și obstrucționați.

 În continuare urmează povestea modului în care aceste noi doctrine și-au făcut loc în biserică, conform relatării doctorului Donald Grey Barnhouse, editorul publicației religioase Eternity, publicată mai întâi în această revistă, în septembrie 1956 și mai târziu într-un articol intitulat „Sunt adventiștii de ziua a șaptea creștini?”. Cu permisiunea sa, am citat din acest articol. Precizăm că doctorul Barnhouse ne-a asigurat că întregul conținut al acestui articol a fost prezentat fraților adventiști pentru aprobare înainte de a fi publicat. Faptul că acest articol a fost publicat de trei ani, și nu a apărut niciun protest sau vreo dezmințire din partea conducătorilor noștri, constituie un argument puternic în favoarea convingerii că ei recunosc adevărul celor relatate.

 Doctorul Barnhouse povestește că, „cu mai puțin de doi ani în urmă s-a luat hotărârea ca domnul Martin să desfășoare o cercetare în legătură cu adventismul de ziua a șaptea”. Domnul Walter R. Martin era la acea dată doctorand în filozofie la Universitatea din New York și colaborator al conducerii publicației Eternity. Dorind să capete informații directe și de încredere, domnul Martin a mers la Washington, la sediul central adventist, și a luat legătura cu unii dintre conducători. „Răspunsul a fost imediat și entuziast.” Domnul Martin a observat curând că „adventiștii respingeau cu înverșunare unele poziții doctrinare care le fuseseră atribuite anterior”. Dintre acestea, cele mai importante erau problema semnului fiarei și cea a naturii lui Hristos pe când era în carne. Domnul Martin „le-a atras atenția că în librăria de lângă clădirea în care aveau loc aceste întâlniri, o carte publicată de ei, și scrisă de unul din pastorii lor, susținea exact contrariul celor afirmate acum de către ei. Conducătorii au trimis după carte, au descoperit ca domnul Martin avea dreptate și au adus imediat acest fapt în atenția funcționarilor Conferinței Generale, pentru ca situația să fie remediată și asemenea publicații să fie corectate”.

 Acestea priveau în special doctrina semnului fiarei, una dintre doctrinele fundamentale ale Bisericii Adventiste, stabilită încă de la începuturi. Când liderii noștri au descoperit că domnul Martin avea dreptate, ei au sugerat funcționarilor Conferinței Generale ca situația sa fie „remediată și publicațiile de acest fel să fie corectate”. Și așa s-a făcut. Nu suntem informați ce publicații au fost „remediate și corectate”, nici dacă autorii au fost anunțați înainte de a se face modificările, nici dacă a fost consultată o comisie de carte aleasă conform procedurii recunoscute; nici dacă editorii sau casa de editură au fost de acord cu schimbările. Știm, în schimb, că în studiile Școlii de Sabat pentru trimestrul al II-le din 1958, care studiau cartea Apocalipsei, capitol cu capitol, capitolul 13 în care se vorbește despre semnul fiarei a fost în întregime omis. Capitolul 12 era acolo, la fel și capitolul 14, dar capitolul 13 lipsea. Studiile Școlii de Sabat fuseseră în mod evident „remediate și corectate”.

 Este desigur anormal ca un slujitor al unei alte denominațiuni să aibă atâta influență asupra conducătorilor noștri, încât să-i determine să „corecteze” teologia noastră și să facă schimbări în învățătura bisericii asupra unei doctrine vitale, și chiar să „invadeze” Școlile de Sabat din întreaga lume și să le răpească prețioasa lecție din Apocalipsa capitolul 13. Pentru conducătorii noștri acest lucru echivalează cu a abdica de la conducere.

 Aceeași procedură

 Dar asta nu e tot. Doctorul Barnhouse relatează că aceeași procedură s-a folosit și cu privire la subiectul pe care îl tratăm aici, și anume natura lui Hristos pe când era în carne. Conducătorii noștri l-au asigurat pe domnul Martin că, despre natura lui Hristos pe când era în trup, „majoritatea denominațiunii a susținut întotdeauna că este fără păcat, sfântă și desăvârșită, în ciuda faptului că unii dintre scriitorii lor au publicat uneori puncte de vedere contrarii, care sunt total respinse de biserică în general”.

Dacă liderii noștri i-au spus așa ceva domnului Martin, i-au spus cel mai mare neadevăr, dintotdeauna. Pentru că denominațiunea noastră nu a susținut un alt punct de vedere decât cel exprimat de Ellen White în citatele folosite în acest articol. Îi provocăm pe conducătorii noștri, sau pe oricine altcineva, să aducă dovezi în sprijinul afirmației lor. Ce neadevăr grosolan este afirmația că „unii scriitori au publicat păreri complet respinse de biserică în general”. Sora White a fost unul dintre acești scriitori care au „publicat”. Dar să ascultăm ce are de spus despre acest subiect una din cărțile noastre standard, carte vândută în milioane de exemplare, Bible Readings for the Home Circle (Lecturi biblice pentru cercul familiei). Am în fața mea două exemplare, unul editat de Pacific Press în 1916, iar celălalt de Southern Publishing House în 1944. În amândouă citim la fel. Iată învățătura acceptată de biserica noastră:

 „În umanitatea Sa, Hristos a fost părtaș la natura noastră căzută, păcătoasă. Dacă nu, atunci El nu a fost «asemenea fraților Săi», nu a fost «ispitit în toate lucrurile ca și noi», nu a biruit așa cum noi trebuie să biruim, de aceea nu ar fi Mântuitorul complet și perfect de care omul are nevoie și trebuie să îl aibă ca să fie salvat. Ideea că Hristos S-a născut dintr-o mama «imaculată» sau fără păcat (protestanții nu susțin acest lucru despre fecioara Maria), nu a moștenit tendințe spre păcat, și din acest motiv n-a păcătuit, Îl scoate pe Hristos de pe terenul lumii căzute, tocmai din locul unde este nevoie de ajutorul Lui. În latura Sa umană, Hristos a moștenit exact ceea ce moștenește fiecare copil al lui Adam, o natură căzută, păcătoasă. În latura Sa divină, chiar de la concepere, El a fost zămislit și născut din Duh. Și aceasta s-a făcut pentru a așeza omenirea într-o poziție avantajoasă și pentru a demonstra că, în același fel, oricine este «născut din Duhul» poate obține biruința asupra păcatului în propria carne păcătoasă. Astfel, fiecare biruiește așa cum a biruit Hristos. – Apocalipsa 3:21. Fără această naștere din Duhul nu există nici victorie asupra ispitei și nici mântuire din păcat. (Ioan 3:3-7).” – Bible Readings for the Home Circle, 1916, p. 174.

 Explicând în ce fel acești scriitori „publică” părerile lor, conducătorii noștri i-au spus domnului Martin că „în rândul lor există și unii membri extremiști, după cum există iresponsabili cu vederi stranii în orice câmp al creștinismului fundamental”. Cred ca s-a mers prea departe. Sora White nu a făcut parte dintre extremiștii care au publicat, și nici autorii cărții Bible Readings for the Home Circle. Conducătorii noștri ar trebui să ceară scuze bisericii, cât se poate de umile, pentru o asemenea jignire adusă membrilor. Este aproape de necrezut că ei au putut face asemenea declarații. Dar acuzația se găsește tipărită de acum aproape trei ani, și nu s-a protestat în niciun fel. Mă simt umilit că s-au putut face asemenea acuzații, și încă și mai umilit că liderii noștri sunt complet indiferenți față de ele.

 Pentru ca cititorul să poată vedea el însuși raportul original al doctorului Barnhouse, am alăturat o copie a articolului „Sunt adventiștii de ziua a șaptea creștini?”. Acesta nu este raportul în întregime, ci doar partea în care se relatează despre problemele discutate aici. Mai târziu voi prezenta alte extrase.

 „Cu mai puțin de doi ani în urmă s-a hotărât ca domnul Martin să întreprindă o cercetare în legătură cu adventismul de ziua a șaptea. Am luat legătura cu adventiștii spunând că doream să-i tratăm corect și că am fi apreciat oportunitatea de a-i intervieva pe unii dintre conducătorii lor. Răspunsul a fost imediat și entuziast. 

 Domnul Martin a mers la Takoma Park, Washington D.C., sediul central al mișcării adventiste de ziua a șaptea. La început, cele două grupuri s-au privit cu mare suspiciune. Domnul Martin citise multă literatură adventistă și s-a prezentat cu o serie de circa patruzeci de întrebări cu privire la poziția lor teologică. La cea de-a doua vizită i-au fost prezentate multe pagini cu răspunsuri teologice detaliate la întrebările sale. Imediat s-a observat că adventiștii negau cu înverșunare unele poziții doctrinare ce le fuseseră atribuite anterior. Pe când domnul Martin citea răspunsurile lor, el a ajuns, de exemplu, la afirmația că ei respingeau ideea că păzirea Sabatului zilei a șaptea ar fi o condiție de mântuire și negau orice învățătură care ar susține că păzirea primei zile a săptămânii este considerată ca fiind primirea semnului anticreștin al fiarei. El le-a atras atenția că în librăria adventistă de lângă clădirea în care aveau loc aceste întâlniri, un volum editat de ei, și scris de un pastor de-al lor, susținea exact contrariul celor afirmate acum de către ei. Conducătorii au trimis după carte, au descoperit că domnul Martin avea dreptate și imediat au adus acest fapt în atenția funcționarilor Conferinței Generale pentru ca situația să fie remediată și asemenea publicații să fie corectate. Aceeași procedură s-a repetat în ceea ce privește problema naturii lui Hristos pe când era în carne, despre care majoritatea denominațiunii a susținut întotdeauna că a fost fără păcat, sfântă și desăvârșită, în ciuda faptului că unii dintre scriitorii lor au publicat ocazional vederi contrarii, total respinse de către biserică în general. Ei au continuat să-i explice domnului Martin că exista în rândul lor un număr de extremiști, după cum există iresponsabili cu vederi stranii în orice câmp al creștinismului fundamental. Această acțiune a adventiștilor de ziua a șaptea este sugestivă pentru alți pași similari care urmau să fie făcuți ulterior. 

 Cartea domnului Martin despre adventiștii de ziua a șaptea va fi publicată peste câteva luni. Ea va conține o prefață scrisă de conducători responsabili ai Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, care vor atesta că nu au fost răstălmăciți în acest volum și că toate punctele de acord și dezacord, prezentate de domnul Martin sunt corecte atât din punctul lor de vedere cât și din punctul nostru evanghelic de vedere. Toate referințele domnului Martin, la un nou volum de doctrine adventist, vor fi de pe paginile dovadă ale cărții lor, care va fi editată în același timp cu lucrarea lui. Pe viitor, orice critică obiectivă la adresa mișcării advente trebuie să se refere la aceste publicații apărute în același timp.

 Poziția adventiștilor poate părea  în unele cazuri, pentru unii dintre noi, o poziție nouă; pentru ei ar putea fi doar poziția grupului majoritar al conducerii înțelepte care este nevoită să «pună frână» unor membri care caută să susțină păreri diferite de cele ale conducătorilor responsabili ai denominațiunii.

Pentru a evita acuzațiile care le-au fost aduse de către evanghelici, adventiștii au făcut deja aranjamente pentru ca programul de radio Vocea Profeției și Semnele timpului, cea mai mare publicație a lor, să fie identificate ca reprezentări ale Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea.”

 În încheiere, doresc să subliniez din nou unele fapte izbitoare:

 În Questions on Doctrine, la pagina 383, se afirmă că Hristos a fost scutit. Spiritul Profeției susține în mod clar că Hristos nu a fost scutit de ispitele și pasiunile care-i asaltează pe oameni. Oricine acceptă această nouă teologie trebuie să renunțe la mărturii. Nu există o altă posibilitate.

Domnul Martin a avut un rol esențial în schimbarea învățăturii noastre despre semnul fiarei și natura lui Hristos pe când era în carne. Schimbări similare au fost făcute în alte cărți, dar nu suntem informați care sunt aceste schimbări.

Conducătorii noștri au promis că nu vor mai face prozelitism. Aceasta va opri efectiv lucrarea noastră pentru lume. Și au promis că-i vom raporta domnului Martin cine va încălca această înțelegere.

Am fost amenințați că se va „pune frână” celor care nu vor crede și nu vor urma pe conducători. Aceștia sunt caracterizați ca extremiști și „iresponsabili cu vederi stranii”.

Suntem îngroziți să aflam că, pe unele căi, conducerea evanghelică are suficientă influență asupra conducătorilor noștri pentru a determina Vocea Profeției și Signs of the Times să-și controleze mișcările pentru a evita acuzațiile care le-au fost aduse de către evanghelici. Este o veste înspăimântătoare. Acestea sunt instrumente ale lui Dumnezeu și este incredibil faptul că liderii noștri permit unei influențe din afară să le afecteze. Prin aceasta s-a comis un mare păcat împotriva bisericii, păcat ce poate fi șters doar printr-o adâncă pocăință a părții vinovate, sau prin demisia discretă din conducere a persoanelor implicate.

Membrii noștri sunt în mare măsură neinformați și se fac eforturi pentru a-i ține în ignoranță. Se ordonă ca totul să fie ținut secret și retineți că la recenta sesiune a Conferinței Generale nu s-a făcut niciun raport asupra tratativelor noastre cu evanghelicii și despre alianțele făcute cu ei. Oficialii noștri se joacă cu focul și conflictul care va rezulta va împlini previziunea că rătăcirea omega „va fi de o natură înspăimântătoare”. 

 De șapte ori am cerut o audiență și mi s-a făgăduit, doar cu condiția să mă întâlnesc în particular cu câțiva oameni și să nu primesc nicio înregistrare de la dezbateri. Am cerut o audiență publică, sau, dacă audierea va fi particulară, să se facă o înregistrare audio și să mi se dea o copie a acesteia. Am fost refuzat.

 Deoarece nu pot avea o audiență am scris aceste mesaje care conțin și vor conține ceea ce am dorit să spun într-o audiență. Puteți descoperi motivul pentru care funcționarii Conferinței Generale nu mi-au acordat audiența pe care am cerut-o? 

 Sunt un adventist de ziua a șaptea și iubesc acest mesaj pe care l-am predicat multă vreme. Sunt adânc întristat să văd că stâlpii de temelie ai credinței noastre sunt distruși, și că adevărurile binecuvântate care au făcut din noi ceea ce suntem acum sunt abandonate. 

 Următoarea scrisoare va fi trimisă numai celor ce o vor cere, deci trimiteți numele și adresa. 

 Mulțumesc lui Dumnezeu că sunt sănătos și doresc ca binecuvântarea Domnului să fie cu fiecare cititor. Ne așteaptă timpuri grele și trebuie să ne ținem strâns de Dumnezeu în aceste vremuri pline de primejdii. 

Domnul cu voi!

„Pentru mulți ani scrisul a fost a doua ocupație pentru M.L.. În Takoma Park, atunci când nu putea dormi noaptea, mergea în subsolul clădirii și dactilografia la biroul său mare. Fetele care locuiau în apartamentul de la subsol auzeau cum bătea la mașină la orice oră.” – Virginia Steinweg, Whitout Fear or Favor, The Life of M.L. Andreasen, p. 151.

În timpul anilor ’40 Andreasen a fost considerat teologul de frunte al bisericii și era văzut ca o autoritate în domeniul soliei sanctuarului. 

A fost un luptător, atunci când luptători sunt puțini. A protestat vehement împotriva modului în care au fost abordate câteva puncte teologice în cartea Seventh-Day Adventists Answer Questions on Doctrine și în unele articole apărute în revista pastorală Ministry. Mai exact, a fost deranjat de abordarea lui Froom în ce privește ispășirea și natura umană a Domnului Hristos. Totul a început în toamna lui 1956. Andreasen a citit un articol scris de unul din cei mai cunoscuți calviniști ai Statelor Unite din acel timp, Donald Grey Barnhouse. Astfel, a aflat pentru prima dată de criza spre care adventismul începuse să se îndrepte, odată cu convingerea că trebuie să avem acceptarea lumii calviniste americane și să nu mai fim considerați o sectă. 

„Într-o dimineață oarecare a toamnei anului 1956, ca de obicei, M.L. și-a consacrat din nou viața Mântuitorului pe care L-a slujit mai mult de 60 de ani. Când a făcut aceasta el nu bănuia că cele patru pagini pe care le va citi în aceea zi, o republicare a articolului lui Donald Barnhouse din revista Eternity, va porni o serie de reacții din partea sa care vor trăi mai mult decât el.” – Virginia Steinweg, Whitout Fear or Favor, The Life of M.L. Andreasen, p. 166.

Îngrijorările lui Andreasen, apărute după ce a citit acest articol și a înțeles ce s-ar întâmpla dacă cele relatate erau adevărate, au fost prezentate prima dată, în scris, conducerii Conferinței Generale, administrația Figuhr. La sfârșitul anului 1957, după ce Questions on Doctrine fusese deja publicată, și la începutul lui 1958 a scris o serie de nouă documente despre ispășire. Această serie a fost urmată de șase scrisori pe care le-a trimis cunoscuților (foști studenți, prieteni, cei care i-au scris de-a lungul timpului) și care mai apoi au fost publicate într-o broșură intitulată Scrisori către biserici.

Veteranului adventist i s-a retras acreditarea pentru că nu a renunțat să stea pentru adevăr în timp ce în anumite sectoare ale bisericii nu se mai făcea deosebirea între evanghelia adventistă și cea calvinistă. Pe 6 aprilie 1961, membrii comitetului Conferinței Generale, adunați la consiliul de primăvară, au votat să-i retragă acreditarea pastorală. Îngrijorările teologice care au început să-l macine din toamna lui 1956, lipsa de reacție a administrației față de ceea ce se petrecea în cazul dialogului cu calviniștii evanghelici, publicarea cărții Questions on Doctrine, interzicerea de a mai predica și retragerea acreditării, au fost prea mult pentru el. A făcut un ulcer duodenal care a început să sângereze și a murit pe 19 februarie 1962. Înainte de a muri a cerut să se întâlnească din nou cu președintele Conferinței Generale. Discuțiile de până atunci nu fuseseră satisfăcătoare. Acesta a venit la M.L., la spitalul din Glendale, pe data de 16 februarie, însoțit de președintele Conferinței Pacific Union, R.R. Bietz. M.L. Andreasen dorea să fie în pace cu frații săi, și cu Dumnezeu. Cu lacrimi în ochii el i-a spus soției sale după ce au plecat cei doi: „Acum pot să mor în pace.” 

Pe data de 1 martie 1962 comitetul Conferinței Generale a votat să-i fie redată postmortem acreditarea veteranului și să-i treacă numele în Yearbook.

George Knight are credibilitate, chiar și atunci când prezintă distorsionat faptele istorice și adevărul biblic. Este deci important să fie crezut, de cei ce cred în cercetările lui, și atunci când le prezintă corect. Iar un lucru pe care l-a spus în mod drept este următorul:

„Privind înapoi, putem doar specula despre cursul diferit pe care l-ar fi luat istoria adventistă dacă Andreasen ar fi fost consultat în legătură cu formularea poziției adventiste cu privire la ispășire, dacă Froom și colegii lui nu ar fi fost controversați în tratarea chestiunilor legate de natura umană a lui Hristos, dacă atât Froom cât și Andreasen ar fi avut personalități mai ușor de înduplecat.” – George Knight, Seventh-Day Adventist Answer Questions on Doctrine, Annotated Edition, Andrews University Press, Berrien Springs, Michigan, 2003, p. xxvi (Logos Bible Software).

Trei puncte sunt evidențiate de Knight în pasajul de mai sus. Le extragem pentru a înțelege mai bine situația:

1. Cel mai bun teolog al bisericii nu a fost luat în calcul într-un moment de timp cheie. Specializat pe doctrina sanctuarului ar fi putut formula un răspuns biblic la cea de-a 29-a întrebare adresată de calviniști – un răspuns adventist. Însă dacă ar fi fost consultat, și poziția lui ar fi fost luată în calcul, ne puteam lua adio de la recunoașterea calviniștilor.

2. Dacă Froom și colegii lui ar fi fost onești cu privire la ceea ce crede majoritatea liderilor și membrilor bisericii despre natura omenească a lui Isus, nu am avea astăzi un conflict așa de mare pe acest subiect. Dar din nou, dacă Froom și colegii lui ar fi fost onești, nu am fi primit recunoașterea, că suntem creștini, din partea evanghelicilor calviniști, cum erau cei ce inițiaseră dialogul cu noi, pentru că ei „găsesc în general respingătoare”¹ doctrina că Isus a avut aceeași natură ca și noi.

3. Personalitățile lor… Aici a punctat foarte bine George Knight. Cei care au scris răspunsurile la întrebările calviniștilor au făcut-o în așa fel încât calviniștii să înțeleagă teologia lor din răspunsul adventiștilor, iar adventiștii pe a lor din aceleași răspunsuri. A fost o artă – arta de a spune două lucruri diferite cu aceleași cuvinte – dar o artă care nu a produs în niciun domeniu valori pentru biserică. Lupta personalităților a apărut pentru că cineva a făcut ceva rău cu intenția de a face bine, și altcineva a dorit  să corecteze ceea ce a fost făcut rău cu intenția de a face bine. Adreasen a avut personalitate stând pentru adevăr, Froom a avut personalitate stând lângă propria sa agendă. Liderii implicați în dialogul cu evanghelicii și publicarea Questions on Doctrine nu au stat în apărarea adevărului, a bisericii, ci a propriilor lor personalități și interese. Este atât de mare diferența între aceste două situații, încât cititorul va trebui să cântărească situația care se repetă și astăzi.

Să parcurgem așadar cele șase scrisori scrise de Andreasen, înțelegând că el a fost unul dintre cei care nu numai că a văzut o criză la orizont în adventism, dar a și făcut ceva pentru oprirea ei. Ceea ce Andreasen prevestea, a devenit în timp realitate. Poate că vom înțelege mai bine ce se întâmplă astăzi în adventism, dacă citim aceste scrisori, scrise în stadiul incipient al drumului spre teologia calvinistă și care a condus la secularizarea adventismului. Această secularizare se observă astăzi în stilul nostru de viață, în educație, în teologia pe care o predicăm și cea împotriva căreia luptăm, precum și în misiunea bisericii.

Andreasen își încheiase cea de-a șasea scrisoare cu cuvintele: „Eu sunt optimist, rugându-mă pentru pacea lui Israel.” Așa trebuie să credem și să facem și noi.

Paul Bucur

Cu siguranţă acesta nu este cazul lui Ellen White. Ea a scris douăzeci şi cinci de milioane de cuvinte şi a folosit termeni şi expresii cu un sens deosebit de uniform. Studentul va observa, totuşi, faptul că utilizările din scrierile sale, deşi clare, uniforme şi consecvente, sunt uneori diferite de ale noastre. În astfel de cazuri trebuie s-o lăsăm pe Ellen White să ne vorbească în felul ei şi să avem grijă să nu impunem o interpretare contrară, sau propria noastră interpretare, în locul cuvintelor ei.

1. Pentru o înţelegere corectă a declaraţiilor lui Ellen White despre natura umană a lui Isus este extrem de important să recunoaştem aderarea ei strictă la definiţiile din dicţionar în folosirea unor cuvinte cheie, precum păcătos, fără păcat, păcătoşenie şi nepăcătoşenie. Cineva poate avea impresia că ea trebuie să fi scris cu dicţionarul lângă ea. O utilizare neglijentă a oricăruia dintre aceşti termeni cu referire la natura lui Hristos poate cauza neînţelegeri serioase. Ea a căutat să evite astfel de neînţelegeri, folosind definiţiile din dicţionar cu o precizie constantă.

Când abordăm acest subiect, prima noastră observaţie este că Ellen White foloseşte termenii natură şi carne, în contextul discuţiilor hristologice, ca fiind interschimbabili:

El a luat asupra Sa natura noastră păcătoasă. – ST 30/07/02 (p. 132)

El a luat asupra Sa asemănarea cărnii păcătoase. – ST 3/09/02 (p. 133)

Acesta este doar un exemplu din multele alte expresii de acest fel. În continuare, vom observa întrebuinţarea termenilor menţionaţi mai sus.

a.) Păcătos (engl. Sinful)

Dicţionarele oferă ca înţeles pentru sufixul –ful, a avea tendinţa către.[1] Aceasta este insuficient pentru a descrie un fapt real. Conform utilizării sale, termenul păcătos (engl. sinful) nu se referă deloc la actul de a păcătui, cu mult mai puţin la a fi plin de păcat, aşa cum l-ar citi unii. El înseamnă a avea tendinţa către păcat, ceea ce descrie cu exactitate carnea (natura) pe care o avem noi, fiinţele umane căzute. Ellen White foloseşte în mod constant acest termen, păcătos, pentru a descrie carnea (natura) în care Hristos şi-a făcut sanctuarul Său pământesc. Ea a înţeles carnea (natura) Sa ca având aceleaşi tendinţe (tendinţe naturale, nu tendinţe rele) pe care le are carnea (natura) noastră. (A se vedea mai jos despre tendinţe.)

b.) Fără păcat (engl. Sinless)

Dicţionarele definesc sufixul –less ca însemnând fără şi incapabil de a. Prin urmare, o persoană neînfricată (engl. fearless) nu este capabilă să simtă frică, o persoană fără remuşcări nu este capabilă să simtă remuşcare, etc., iar o natură fără păcat nu este capabilă să păcătuiască. Ellen White afirmă, în repetate rânduri, că Hristos nu a păcătuit, dar ea nu descrie niciodată carnea (natura) pe care El a preluat-o ca fiind fără păcat, cu atât mai puţin ar trebui să se înţeleagă faptul că natura (carnea) Sa era incapabilă să păcătuiască. Ea nu a fost de partea celor care cred că a fost imposibil pentru Hristos ca să păcătuiască. Ea a crezut că ispitele Sale au fost reale şi că El ar fi putut păcătui.

c.) Păcătoşenie (engl. Sinfulness)

Dicţionarele definesc sufixul –ness ca însemnând o stare de a fi. Aceasta înseamnă cu mult mai mult decât o tendinţă către. Trebuie să implice înfăp­tu­irea propriu-zisă a păcatului. Ellen White aplică acest termen fiinţelor umane, dar niciodată lui Hristos, cu atât mai puţin ar trebui să se înţeleagă faptul că Hristos a păcătuit. Observaţi:

În El nu era nici vicleşug, nici păcătoşenie, […] totuşi El a luat asupra Sa natura noastră păcătoasă. – ST 30/07/02

[…] luând natura, dar nu şi păcătoşenia omului. – ST 29/05/01

Ea nu a pus semnul egalităţii între păcătos şi păcătoşenie, aşa cum ar face unii astăzi, asfel trebuie să se concluzioneze că ea se ghidează după dicţionar.

d) Nepăcătoşenie (engl. Sinlessness)

Din nou, dicţionarele definesc sufixul –ness ca însemnând o stare de a fi. Dat fiind că Ellen White a crezut că El nu a păcătuit niciodată şi nu a fost niciodată în starea de a fi un păcătos, ea nu a ezitat să folosească acest termen pentru Hristos. După cum a înţeles ea, nepăcătoşenia într-o natură păcătoasă este o posibilitate reală şi realizabilă, fiind demonstrată de Hristos şi prezentată în faţa tuturor creştinilor ca un obiectiv. Acelor creştini pe deplin biruitori, ea le prezice:

Toţi cei care, prin credinţă, ascultă de poruncile lui Dumnezeu vor atinge starea de nepăcătoşenie în care a trăit Adam înainte de căderea lui în păcat. – ST 23/07/02, p. 3, col. 1; BV 253

Este evident că aceste persoane nu îşi vor pierde natura căzută, păcătoasă. Starea lor va fi de nepăcătoşenie într-o natură păcătoasă. Această asociere de idei este întâlnită din nou într-o declaraţie despre Hristos:

Când a luat natura omului în starea lui căzută, Domnul Hristos nu a luat parte nici în cea mai mică măsură la păcatele aces­tei naturi […] Nu trebuie să avem nicio îndoială cu privire la nepă­că­toşenia desăvârşită a naturii omeneşti a lui Hristos. – ST 9/06/98; SA I:256

Spre deosebire de Ellen White — şi mai puţin atenţi la definiţiile din dicţionar decât a fost ea — unii ar pune semnul egalităţii între fără păcat şi nepăcătoşenie în descrierea pe care o fac naturii umane a lui Hristos, în aparenţă netemându-se că, prin folosirea cuvântului fără păcat, ar genera riscul de a se înţelege că natura Sa umană este descrisă ca fiind incapabilă să păcătuiască. Ellen White nu a făcut asta. Ea foloseşte termenul nepăcătoşenie în dreptul naturii umane a lui Hristos, şi nu termenul fără păcat. Este foarte regretabil că unii dintre cei care interpretează scrierile ei nu au recunoscut acest fapt şi insistă, cu încăpăţânare, că atunci când ea a scris nepăcătoşenie, de fapt, ea a vrut să spună fără păcat. ^[6] Eu sugerez că ea a vrut să spună ce a scris şi a scris ce a vrut să spună.

Următoarele sunt alte câteva utilizări ale cuvintelor specifice lui Ellen White — „White-isme” tipice. Familiarizarea cu acestea va spori semnificativ înţelegerea scrierilor ei.

2. Meritele lui Hristos — nu doar îndreptăţire.

Neprihănirea noastră se găseşte în ascultarea de Legea lui Dumnezeu, prin meritele lui Isus Hristos. – RH 4/02/90, p. 65, col. 2; BV 363

[…] prin meritele lui Hristos putem fi înălţaţi ca să păzim poruncile lui Dumnezeu. – RH 18/08/91, p. 513, col. 2; BV 513

[…] Să ne facă biruitori prin meritele Sale. – RH 27/09/92, p. 610, col. 1; BV 600

[…] Trebuie să ne prindem de meritele lui Hristos şi să încetăm a mai păcătui. – RH 17/06/90, p. 369, col. 1; BV 403

3. Neprihănirea atribuită — nu doar îndreptăţire.

[…] Prin neprihănirea atribuită a lui Hristos, toţi cei care Îl primesc prin credinţă îşi pot arăta credincioşia prin păzirea Legii. – ST 7/04/98, p. 3, col. 1; BV 465

[…] Făcând astfel cu putinţă pentru om să păzească poruncile lui Dumnezeu prin atribuirea neprihănirii Sale. – ST 18/06/94, p. 509, col. 1; BV 125

El mărturiseşte că, prin atribuirea neprihănirii Sale, sufletul credincios va asculta de poruncile lui Dumnezeu. – ST 16/01/96, p. 5, col. 3; BV 264

4. Înlocuitor şi Garant — nu doar îndreptăţire.

[…] Ca Înlocuitor şi Garant al nostru, El ar putea să-l biruiască pe prinţul întunericului în favoarea noastră şi să ne facă biruitori prin meritele Sale. – RH 27/09/92, p. 610, col. 1; BV 600

[…] Prin desăvârşirea Înlocuitorului şi Garantului fără păcat, [creştinul] poate să alerge pe calea ascultării smerite de toate poruncile lui Dumnezeu. – ST 22/08/92, p. 647, col. 2; BV 507

5. A doua şansă — omul o are acum.

Unii au sugerat că motivul pentru care Adam nu a murit de îndată ce a păcătuit este că forma ebraică a verbului din Geneza 2:17 nu cere o moarte imediată. Ellen White oferă o explicaţie diferită. După ea, motivul pentru care Adam nu a murit imediat este că Hristos a intervenit imediat, astfel încât omul să poată avea a doua şansă la mântuire. Aşadar, omul are acum o a doua şansă.

După cădere, Hristos a devenit instructorul lui Adam. El a acţionat în locul lui Dumnezeu faţă de omenire, salvând rasa umană de la moarte imediată. – ST 29/05/01

În clipa în care omul a acceptat ispitele lui Satana […] Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a aşezat între cei vii şi cei morţi, zicând: „Pedeapsa să cadă asupra Mea. Mă voi aşeza în locul omului. El va primi o nouă şansă. – Scrisoarea 22, 13 februarie 1900, ca în SDABC Vol. I, p. 1085

6. Căderea — nu capacităţi noi, etc.

Căderea nu a creat în om noi capacităţi, energii şi pasiuni, deoarece aceastea erau o reflecţie a Divinităţii. Din cauza neascultării de cerinţele lui Dumnezeu, aceste puteri au fost pervertite. – RH 1/03/87, p. 129, col. 1; BV 115

7. Natura noastră — nu constituie o scuză pentru păcat.

Să nu spui: „Îmi stă în fire să fac aşa sau aşa, şi nu pot face altfel. Am moştenit slăbiciuni care mă fac neputincios în faţa ispitei.” – ST 17/06/89, p. 354, col. 3; BV 295

Însă mulţi spun că Isus nu a fost ca noi, că El nu a fost aşa cum suntem noi în lume şi că a fost de origine divină, iar noi nu putem birui aşa cum El a biruit. (Apoi ea citează câteva texte din Scriptură pentru a combate această greşeală.) – RH 1/03/92, p. 130, col. 1; BV 548

8. Ispitele — nu sunt o parte a naturii omului imposibil de înlăturat.

Noi trebuie să ne însuşim aceste făgăduinţe, că putem birui necredinţa şi obţine biruinţa asupra oricărei ispite din partea vrăjmaşului […] – RH 8/05/13, p. 436, col. 1; BV 330

Dumnezeu ne va pune la încercare în mod repetat până când ne vom birui propriile ispite sau până când renunţăm cu totul la răzvrătirea şi încăpăţânarea noastră. – RH 18/06/89, p. 385, col. 2; BV 311

9. Transmiterea păcatului — prin contaminare şi prin influenţă, nu prin moştenire biologică.

Prin natura sa, păcatul se răspândeşte şi sporeşte. De la primul păcat al lui Adam, păcatul s-a răspândit din generaţie în generaţie ca o boală contagioasă. – ST 1/04/86, p. 193, col. 1; BV 28

Prin intermediul influenţei, profitând de acţiunea minţii asupra minţii, [Satana] l-a convins pe Adam să păcătuiască […] De atunci încolo, păcatul şi-a continuat lucrarea odioasă, ajungând de la minte la minte. – RH 16/04/01, p. 241, col. 1; BV 281

10. Natura căzută moştenită — nu constituie o scuză pentru păcat.

Sunt mulţi aceia care murmură împotriva lui Dumnezeu în inimile lor. Ei spun: „Noi moştenim natura căzută a lui Adam şi nu suntem responsabili pentru imperfecţiunile noastre naturale.” Ei critică cerinţele lui Dumnezeu şi se plâng că El le cere ceea ce ei nu au putere să ofere. Satana s-a plâns de acelaşi lucru în ceruri, dar astfel de gânduri îl dezonorează pe Dumnezeu. – ST 29/08/92, p. 662, col. 3

11. Moartea copiilor — nu din cauza vinei moştenite.

Pentru a avea o existenţă veşnică, omul trebuia să continue să se împărtăşească din pomul vieţii […] Nimeni din familia lui Adam n-a avut îngăduinţa să treacă peste această barieră (vezi Geneza 3:22–24) şi să se înfrupte din fructele dătătoare de viaţă: aşa că nu există nici un păcătos nemuritor. – Patriarhi şi profeţi, p. 60

Adam nu putea transmite urmaşilor lui ceea ce nu avea […] Dacă omul, după cădere, ar fi avut intrare liberă la pomul vieţii, ar fi trăit veşnic […] Nimănui din familia lui Adam nu i-a mai fost îngăduit să treacă această barieră şi să se împărtăşească din rodul dătător de viaţă. De aceea nu există păcătos nemuritor. – Tragedia veacurilor, p. 533, 534

12. „A condamnat păcatul în carne” (Romani 8:3) — O viaţă fără păcat într-o carne păcătoasă.

Satana a declarat că este imposibil ca fiii şi fiicele lui Adam să poată păzi Legea lui Dumnezeu […] Oamenii care se află sub controlul lui Satana repetă aceste acuzaţii împotriva lui Dumnezeu, afirmând că oamenii nu pot păzi Legea lui Dumnezeu. Înveşmântându-şi divinitatea în natură umană, Isus S-a umilit astfel încât să poată sta ca reprezentant şi conducător al familiei umane, iar prin precept şi exemplu a condamnat păcatul în carne şi a negat afirmaţiile lui Satana […] El a împlinit fiecare aspect al Legii şi a condamnat păcatul în carne […] Dumnezeu s-a manifestat în carne pentru a condamna păcatul în carne, manifestând o ascultare desăvârşită faţă de Legea lui Dumnezeu. – ST 16/01/96 (Dacă este posibil, studentul ar trebui să citească tot articolul.)

13. Şarpele de aramă — carnea păcătoasă pe care a preluat-o Hristos.

Ce ciudat simbol al lui Hristos a fost acela al asemănării cu şerpii care îi muşcau. Simbolul acesta a fost înălţat pe o prăjină, iar ei trebuiau să privească la el şi să fie vindecaţi. În acelaşi fel, Isus a fost făcut în asemănarea cărnii păcătoase. – Scrisoarea 55, 1895 (Vezi şi HLL pp. 174, 175)

14. „Animalic” — folosit în sensul de biologic.

Orice tendinţe animalice trebuie să fie supuse puterilor mai înalte ale sufletului. – CA 128

15. „A luat asupra” — Înţelesul este clarificat prin folosirea expresiilor paralele.

S-a asociat cu slăbiciunea neamului omenesc. – RH 1/04/75

A unit rasa căzută cu Sine. – ST 23/09/89

Una cu rasa umană căzută. – ST 25/04/92

A unit omul păcătos cu natura Sa divină. – RH 16/10/94

Îmbrăţişează omenirea căzută. – 6M 147

S-a contopit cu fiinţele umane căzute. – SPEE 259

Copilul unei neam omenesc căzut. – Scrisoarea 9, 1901

S-a identificat cu slăbiciunea şi ticăloşia omului căzut. – RH 4/08/74

16. „Chipul” — Nu este identic cu natura.

A fost în planul lui Dumnezeu ca Domnul Hristos să ia asupra Sa chipul şi natura omului căzut. – SG IV:115 şi RH 31/12/72

El nu a fost făcut doar carne, ci a fost făcut în asemănarea cărnii păcătoase. – W–6–1896, (Scrisoarea 106, 1896)

17. Hristos „al doilea Adam” — Nu aceeaşi natură, dar cu aceleaşi ispite pe care le-a avut primul Adam (vezi lunga discuţie din RH 28/07/74 de la pagina 58 şi citatul din ST 17/10/1900 de la paginile 153–154
18. Pasiuni şi tendinţe.

Aceşti termeni au primit atât de multă atenţie în ultimii ani încât mi s-a părut potrivit să fac un studiu extins asupra lor. În special termenul „tendinţe” a cauzat multe discuţii, aşa cum a fost folosit de Ellen White pe când se afla în Australia, într-o scrisoare personală către pastorul W.L.H. Baker care lucra în Tasmania. Referinţe la această scrisoare vor fi făcute în secţiunea următoare a acestei lucrări şi în Anexa B de la finalul acestei lucrări, pagina 384. Scrisoarea în sine poate fi văzută în Anexa A.

[1] Webster’s Unabridged: The New American Handy College Dictionary

în primul şi în primul rând, Romani 8:3:

Dumnezeu, trimiţând pe propriul său Fiu în asemănarea cărnii păcătoase şi pentru păcat, a condamnat păcatul în carne.

Ei au înţeles cuvintele în asemănarea cărnii păcătoase ca fiind o des­criere literală a cărnii omeneşti a Mântuitorului. Ei au înţeles cuvântul asemănarea din acest pasaj ca având acelaşi sens cu cel folosit în Filipeni 2:7, a fost făcut în asemănarea oamenilor, sens ce nu indică o similitudine aparentă sau parţială, ci o asemănare adevărată şi completă, diferind de a noastră doar prin faptul că carnea (natura) lui Hristos nu a fost implicată niciodată în păcătuire.

Ei au înţeles a condamnat păcatul în carne ca însemnând că Hristos a trăit o viaţă fără păcat într-o carne păcătoasă pentru a demonstra că omul, folosindu-se de aceaşi credinţă, încredere şi dependenţă de Dumnezeu, pe care El le-a folosit, se poate bucura de acelaşi succes ca Hristos. Aşadar, la origine, hristologia lor (natura lui Hristos) a fost indisolubil legată de soteriologia lor (lucrarea mântuitoare a lui Hristos). Acest pasaj din Romani 8:3 a fost cel mai frecvent text hristologic citat de o mare parte din ei.

Alte texte utilizate în mod frecvent au fost: (sublinierea îmi aparţine)

Despre Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru, care a fost născut conform cărnii din sămânţa lui David. – Romani 1:3

Fiindcă deopotrivă cel ce sfinţeşte şi cei sfinţiţi, sunt toţi dintr-unul; din care cauză, nu se ruşinează să îi numească fraţi. – Evrei 2:11

Fiindcă, după cum copiii sunt părtaşi cărnii şi sângelui, în acelaşi fel şi El s-a împărtăşit din aceleaşi […] – Evrei 2:14

Fiindcă, într-adevăr, nu a luat asupra Lui natura îngerilor, ci a luat asupra Lui sămânţa lui Avraam. – Evrei 2:16

De aceea în toate I se cuvenea a fi făcut asemenea fraţilor Săi […] – Evrei 2:17

Aceste versete au fost văzute ca fiind cheile interpretative ale înţelegerii corecte a cuvintelor lui Ioan:

La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvân­tul era Dumnezeu. Acelaşi era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute de El şi fără El nu a fost făcut nimic din ceea ce a fost făcut […] Şi Cuvântul a fost făcut carne şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr (şi noi am privit gloria Lui, glorie ca a singurului-născut din Tatăl). Ioan 1:1–3, 14

Ei au văzut scara lui Petru (2 Petru 1:4–8) şi scara lui Iacov (Gen. 28:12–15) ca fiind simboluri ale naturii căzute pe care a preluat-o Hristos (vezi Ellen White în Bible Echo – Australian Signs of the Times, 14/12/1903, et.al.). Ca şi în acest citat, s-a afirmat adesea că dacă Hristos nu ar fi venit în natura căzută – carnea păcătoasă a omului – partea de jos a scării lui Iacov nu ar fi atins pământul, iar mântuirea nu ar fi fost posibilă pentru om.

Ellen White foloseşte simbolistica şarpelui de aramă ridicat de Moise în pustie ca o reprezentare a cărnii păcătoase pe care a preluat-o Hristos, întrupându-Se (Numeri 21:9, Hristos, Lumina Lumii, pp. 174–175 şi Scrisoarea 55, 1895). Ea scoate în evidenţă faptul că, aşa cum mâna lui Isus nu s-a contaminat atunci când a atins carnea unui lepros, tot aşa Isus nu s-a întinat când a venit să locuiască în trup omenesc, o declaraţie care nu ar avea niciun sens dacă s-ar aplica la natura necăzută a lui Adam. (Vezi Divina vindecare, p. 70)

Aşadar, pionierii adventişti au aderat puternic la mărturia pură a Scripturilor, crezând şi învăţând că Hristos a venit pe pământ în natura umană a omului căzut.

De asemenea, ei au aderat puternic la învăţăturile lui Ellen White, pe care au considerat-o a fi un mesager inspirat trimis de Dumnezeu bisericii rămăşiţei din Apocalipsa 12:17, care ţine poruncile lui Dumnezeu. După cum vom vedea, Ellen White avea covingeri profunde şi ferme despre natura umană a lui Hristos, pe care le-a exprimat liber şi în întregime în multe din cărţile şi articolele ei.