Capitolul 2 - Rețete și teologie
Copiază link

Capitolul 2 - Rețete și teologie

Jeanne și cu mine am fost invitați uneori la cină, în casa unor prieteni, și am avut privilegiul să ne bucurăm de un fel de mâncare deosebit de gustos. Într-o astfel de ocazie, plăcerea mea este netulburată până în acel moment în care Jeanne o abordează pe gazda noastră și îi spune: „Este delicios. Îți împărtășești rețetele?” Din acel moment, din punctul meu de vedere, conversația devine cu totul inutilă și neprofitabilă. Se învârte în jurul unor măsuri de aceasta și jumătăți de măsură de aceea, linguri de aceasta și jumătăți de lingură de acelea, și așa mai departe, până când spiritul meu suspină înlăuntrul meu. Pur și simplu, nu-mi plac rețetele.

Dar îmi place mâncarea bună și trebuie să recunosc că, pentru a avea o mâncare bună, trebuie să ai rețete bune. Din acest motiv încerc să am răbdare atunci când apar aceste discuții. 

De asemenea, încerc să fiu înțelegător când întâlnesc persoane cărora nu le place teologia. Discuțiile teologice îi afectează pe unii oameni la fel cum mă afectează pe mine discuțiile despre rețete. Acești oameni par să spună: „Dă-mi o religie bună, dar nu vorbi de teologie.” Dar nu este oare ca și cum ai spune: „Dă-mi mâncare bună și nu vorbi de rețete?” Cum putem avea mâncare bună dacă nu avem rețete bune? Și cum putem avea o religie bună dacă nu avem o teologie bună? Nu sunt legate inseparabil împreună?

Să aruncăm o privire rapidă, o privire de ansamblu, la teologia adventistă de ziua a șaptea. Toate sistemele teologice au un punct de plecare, o presupoziție de bază, care stabilește cursul întregului sistem de convingeri. Aceste convingeri trebuie să derive din presupoziție și să se alinieze cu aceasta, sau cel puțin să nu fie în dezacord cu ea. Adesea, aceste presupoziții sunt doar o încercare de a expune o declarație despre modul în care se presupune că Dumnezeu se raportează la această lume.

Deismul, de exemplu, care este convingerea pe care William Miller a avut-o înainte de a se apuca de propriile studii biblice, începe cu presupoziția că Dumnezeu a creat lumea, apoi Și-a îndreptat atenția spre alte lucruri și a lăsat lumea în mare măsură să se descurce singură, să-și rezolve problemele cât de bine poate. Am avea impresia despre Dumnezeul ilustrat de acest sistem teologic, că este un Dumnezeu nepăsător. 

Diversele sisteme liberale sau moderniste, care, în diferite grade, îmbrățișează teorii ale evoluției și resping doctrina revelației speciale prin care înțelegem că au ajuns Scripturile la noi, par să ne ilustreze un Dumnezeu care este abia mai puțin nepăsător decât Dumnezeul deismului.

Sistemele suveranității lui Dumnezeu, cu decretele lor prin care Dumnezeu îi predestinează pe unii să fie mântuiți și pe alții să fie pierduți, indiferent de propriile lor sentimente cu privire la această chestiune, ni se par că trec dincolo de imaginea unui Dumnezeu nepăsător și ne prezintă un Dumnezeu care este crud în mod activ. Trebuie amintit faptul că unele dintre aceste sisteme teologice conțin o doctrină a pedepsei veșnice pentru bieții nenorociți care nu au fost predestinați de Dumnezeu să fie mântuiți.

Deasupra și împotriva tuturor acestora, și infinit mai bună, credem noi că este presupoziția de bază a teologiei adventiste de ziua a șaptea, care se găsește într-un scurt verset din Scriptură, 1 Ioan 4:8:

Cine nu iubește nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este dragoste.

Îți sugerăm un exercițiu experimental. Ia o bucată mare de hârtie și scrie pe ea o serie de declarații care prezintă tot ceea ce noi oamenii știm despre dragoste, din experiența și observația noastră. 

Prima ta concluzie va fi, probabil, că lista este mai lungă decât te aștepți. Acest lucru ne spune ceva. Dacă știm atât de multe despre dragoste și dacă Dumnezeu este dragoste, atunci știm foarte multe despre Dumnezeu. Orice este adevărat despre dragoste, este adevărat și despre Dumnezeu. Nu este atunci ilogic și incorect să spunem că nu știm prea mult despre Dumnezeu?

A doua ta concluzie va necesita un pic mai multă gândire, dar este la fel de previzibilă ca prima. Dacă vei examina cu atenție lista de declarații pe care ai făcut-o, care prezintă lucrurile pe care știm că sunt adevărate cu privire la dragoste, va deveni evident pentru tine că ceea ce privești este doar o listă a „doctrinelor” Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. De fapt, este chiar atât de simplu. Fiecare doctrină pe care o avem este un răspuns la întrebarea: Cum se raportează dragostea lui Dumnezeu la această chestiune particulară sau la aceea?

Jeanne și cu mine am folosit cu succes această abordare în întâlnirile noastre evanghelistice. Anunțăm în seara deschiderii că vom prezenta 21 de prelegeri despre dragostea lui Dumnezeu și că acest lucru nu va epuiza în niciun caz subiectul. Apoi începem fiecare mesaj solicitând publicului să spună împreună cu voce tare

DUMNEZEU ESTE DRAGOSTE

uneori în limba noastră, alteori în limba lor. Apoi continuăm să prezentăm fiecare doctrină biblică ca o aplicare a iubirii lui Dumnezeu. Permite-ne să îți arătăm câteva exemple foarte rezumate.

În capul listei noastre cu privire la lucrurile cunoscute despre dragoste ar fi observația că este nevoie de doi pentru a iubi și că dragostea respinge separarea și singurătatea, și vrea comuniune. Un Dumnezeu al dragostei cu siguranță ar fi singur fără cineva pe care să iubească și fără cineva care să-L iubească. Prin urmare, în măsura în care ar fi adecvat să ne gândim la începuturi atunci când ne gândim la Dumnezeu, ne-am imagina cu reverență un Dumnezeu iubitor și singur, creând ființe libere, pentru a rezolva problema singurătății atât pentru Sine, cât și pentru ele. 

Prima noastră declarație despre dragoste duce imediat la a doua, și anume că dragostea necesită libertate și nu poate exista fără ea. Nu poate exista dragoste automatizată, calculată, mecanizată sau programată. Dumnezeu a făcut ca ființele Sale create să fie libere, pentru ca acestea să poată iubi și să fie iubite, deși cu siguranță o astfel de acțiune a fost periculoasă. Noi numim aceasta doctrina extrem de importantă a liberului arbitru.

Observăm că dragostea comunică prin conversații, scrisori lungi, apeluri telefonice foarte lungi, chiar telegrame și schimbul de cadouri. Aici vedem doctrina Sfintelor Scripturi, a Duhului Sfânt și a îngerilor.

Dragostea avertizează. Chiar și păsările și animalele folosesc strigăte de avertizare pentru a-i alerta pe cei dragi când se apropie un pericol. Dragostea nu-l lasă pe cel drag să dea peste circumstanțe periculoase fără a-l avertiza în prealabil, dacă acest lucru este posibil. Aici vedem doctrina profețiilor biblice, care conțin un element predictiv, care în unele cazuri este clar un avertisment.

Dragostea își ia timp pentru persoana iubită. Nu vedem în Tatăl nostru ceresc nimic care să semene cu acei tați pământești de care se plâng unii copii: „Îmi dă totul în afară de el însuși.” Dumnezeu Își ia timp pentru noi. Noi numim aceasta doctrina sabatului.

Dragostea stă în compania persoanei iubite, plimbându-se împreună, vorbind împreună, făcând lucruri împreună. Aici vedem doctrina închinării și a comuniunii.

Cu greu vei găsi un cuvânt, în orice limbă, mai atrăgător pentru inima omului decât cuvântul pentru acasă, și cu greu vei găsi o dorință mai universală decât dorința de a avea o casă. La persoanele care au o minte spirituală, acest instinct reapare în dorința pentru o casă spirituală, un loc unde cineva poate fi iubit, hrănit, instruit în mod spiritual și are un sentiment de apartenență. Bărbații îndrăgostiți oferă case pentru familiile lor, iar Dumnezeu, care e îndrăgostit, oferă o casă spirituală pentru creștini. Noi numim aceasta doctrina bisericii.

Vedem că dragostea face eforturi mari pentru a oferi cel mai bun viitor posibil pentru persoana iubită, chiar dacă acest lucru poate necesita schimbarea locurilor de muncă, schimbarea locației sau chiar schimbarea țării. Deoarece dragostea lui Dumnezeu se raportează la această chestiune, vedem doctrina cerului, a noului pământ și a vieții veșnice.

Observăm că dragostea iartă, uită și restaurează, iar aici ne uităm la doctrina îndreptățirii.

Dragostea se exercită pentru a oferi cea mai deplină fericire posibilă celor dragi. Aici vedem doctrina sfințirii și legea lui Dumnezeu. Te-ai gândit vreodată că poruncile care se ocupă de relațiile umane sunt pur și simplu prevederile prin care doi sau mai mulți oameni pot trăi fericiți pe aceeași planetă? Cum pot fi amândoi fericiți dacă unul îl minte pe celălalt, fură de la celălalt sau profită de celălalt în vreun fel? Cele zece porunci sunt codul fericirii iubirii.

Dragostea nu este niciodată nedreaptă sau excesiv de exigentă, așteptând ceea ce nu poate fi oferit în mod liber. Aici vedem doctrina harului lui Dumnezeu care împuternicește, potrivit căreia apostolul Pavel a putut spune: „Pot totul prin [Hristos,] Cel ce mă întărește.” (Filipeni 4:13). Toate poruncile Dumnezeului dragostei sunt împuterniciri.

Dragostea reține ceea ce este dăunător. Un părinte iubitor nu-i va permite niciodată unui copil să se joace cu o armă încărcată sau cu un cuțit ascuțit. Aici vedem doctrinele traiului sănătos și stilului de viață creștin ca expresii ale iubirii lui Dumnezeu.

Observăm că dragostea poate fi foarte defensivă față de persoana iubită, chiar și până în punctul respingerii ferme a celor care nu vor înceta să chinuie, să rănească și să amenințe viața persoanei iubite. Aici vedem doctrina eradicării finale a păcatului.

Din păcate, observăm că dragostea poate fi respinsă. Cel care iubește este uneori forțat să spună: „Am făcut tot ceea ce dragostea poate face. Nu pot face mai mult. Va trebui să accept respingerea ta față de dragostea mea.” Aici vedem doctrina păcatului de neiertat, cel mai bine ilustrată în experiența lui Satana însuși.

Răzvrătirea lui Satana și falsele sale acuzațiile împotriva lui Dumnezeu au făcut foarte clar un atribut al iubirii lui Dumnezeu care nu fusese până atunci atât de evident, atributul jertfirii de sine. Ca răspuns la întrebarea lui Satana: „Prin ce Se jertfește Dumnezeu?”, Dumnezeul iubirii a oferit tot răspunsul necesar în ceea ce noi numim doctrina întrupării, care L-a adus pe Isus pe acest pământ în chip de om căzut.

Observăm că dovada supremă a dragostei umane este uneori demonstrată prin sacrificiul de sine, chiar și prin dăruirea propriei vieți pentru persoana iubită. Acest atribut al Dumnezeului iubirii a fost demonstrat din abundență prin cel mai mare act de sacrificiu de sine pe care universul l-a cunoscut vreodată. Pavel scrie în Romani 5:7-8:

Într-adevăr, pentru un om drept cu greu ar muri cineva, însă pentru un om bun poate că s-ar încumeta cineva să moară. Dar Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când noi încă eram păcătoși, Hristos a murit pentru noi.

Astăzi vorbim despre acest lucru ca fiind doctrina sacrificiului înlocuitor al lui Hristos.

Am putea continua. Dar aceasta ar trebui să fie suficient pentru a demonstra că nu a fost o declarație nefondată aceea de a sugera că o listă de lucruri pe care le știm despre dragoste este, pur și simplu, o listă a doctrinelor Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, o serie de răspunsuri la întrebarea: Cum se raportează dragostea lui Dumnezeu la acest lucru? Teologia adventistă de ziua a șaptea începe cu presupoziția de bază că Dumnezeu este dragoste și se încheie cu concluzia că Dumnezeu este dragoste. Observați ultimului paragraf din cartea Tragedia veacurilor:

Marea luptă s-a sfârșit. Păcatul și păcătoșii nu mai există. Universul întreg este curat. O singură vibrație de armonie și de bucurie străbate prin creațiunea imensă. De la Acela care a creat toate se revarsă viața, lumina și bucuria prin domeniile spațiului fără sfârșit. De la atomul minuscul și până la lumile cele mari, toate lucrurile, însuflețite și neînsuflețite, în frumusețea lor neumbrită și într-o bucurie desăvârșită, declară că Dumnezeu este dragoste. 

O teologie care începe cu „Dumnezeu este dragoste” și ține ferm la acest principiu de bază până la capăt, nu poate accepta nicio doctrină care nu este în armonie cu acest principiu. Când este prezentată o opinie teologică, verificăm imediat dacă are în sine dragoste și, dacă nu reușește să treacă acest test, nu mai avem nici un interes față de ea. O doctrină care Îl reprezintă pe Dumnezeu ca fiind nepăsător, neiubitor, excesiv de exigent sau chiar crud în mod activ nu este acceptabilă pentru adventiștii de ziua a șaptea. 

Satana a fost primul care a avansat ideea că Dumnezeu nu este în realitate un Dumnezeu al dragostei, deoarece El a dat o lege, cele zece porunci, care era peste capacitatea ființelor sale create de a asculta. Această acuzație a inițiat marea luptă dintre Hristos și Satana. Hristos s-a angajat să demonstreze universului care urmărea, că acuzația lui Satana împotriva lui Dumnezeu este falsă. El a dovedit că Dumnezeu nu dă niciodată greș în a le oferi ființelor Sale create toată puterea de care au nevoie pentru a asculta de legea Sa.