The Day-Star Extra, 7 februarie 1846
Copiază link

The Day-Star Extra, 7 februarie 1846

„Amintiţi-vă legea lui Moise, servitorul meu, pe care i-am poruncit-o în Horeb pentru tot Israelul, cu statutele şi judecăţile.”

Porunca din acest verset, de a ne aduce aminte de legea lui Moise, este ultima poruncă din Vechiul Testament, şi este dată în legătură cu o descriere profetică a „zilei celei mari şi înspăimântătoare a Domnului”, arătând că legea conţine ceva ce descrie mai în amănunt lucrurile privitoare la ziua aceea. Probabil am acordat prea puţină atenţie legii, pentru că nu am văzut importanţa ei şi nici lumina pe care trebuie să o reverse asupra „lucrurilor bune ce vor veni”. Mântuitorul nostru şi apostolii au învăţat din scrierile lui Moise la fel ca din scrierile profeţilor despre „cele referitoare la el însuşi”.

Legea Mozaică este cea pe care Pavel în Evrei o numeşte „primul legământ”, pe care Domnul l-a făcut „cu părinţii lor în ziua când i-am luat de mână pentru a-i conduce afară din ţara Egiptului” Evrei 8:8, 9; Ieremia 31:32: 1 Împărați 8:9.

Acesta nu a fost legământul făgăduinţelor făcut cu Avraam, şi nu îl afectează pe acesta în niciun fel. Legământul făgăduinţei făcute lui Avraam şi seminţei lui, adică Hristos,  a fost confirmat cu 430 de ani înainte ca Legea să fi fost dată, şi „nimeni nu îl desfiinţează nici nu mai adaugă la el. Şi spun aceasta că, legământul cel dinainte confirmat de Dumnezeu în Hristos, legea, care a venit patru sute treizeci de ani mai târziu, nu îl poate anula ca să facă promisiunea fără efect.” Galateni 3:17. Moştenirea nu se obţine prin Lege, ci prin făgăduinţă - versetul 18. Din acest motiv neprihănirea nu vine prin lege, ci prin credinţă în făgăduinţe. „Atunci pentru ce este legea? Ea a fost adăugată din cauza încălcărilor de lege, până să vină sămânţa căreia îi fusese făcută promisiunea.” - versetul 19. În ziua în care Avraam „a crezut în Domnul (...), Domnul i-a socotit aceasta pentru dreptate”, Domnul a încheiat un legământ cu el, zicând, „Seminţei tale i-am dat această ţară, de la râul Egiptului până la marele râu, râul Eufrat.” - Geneza 15:18. În acelaşi timp i-a vorbit despre cei 400 de ani de apăsare, la sfârşitul cărora i-a scos din Egipt şi le-a dat Legea, pe care a numit-o legământ, la Horeb, lângă Sinai. Vezi 2 Cronici 5:10, Exodul 24:3-8; 34:27; Deuteronomul 5:1-3. „Domnul Dumnezeul nostru a făcut cu noi un legământ în Horeb. Nu cu părinţii noştri a făcut Domnul acest legământ, ci cu noi (cu mine) adică cu noi, toţi aceştia care suntem în viaţă astăzi.” Acest legământ trebuia să rămână în vigoare numai „până să vină sămânţa (Hristos)” (Galateni 3:19); atunci a fost făcut „un nou legământ” Isaia 42:1, 6; 49:5-9. El a confirmat legământul (marginea spune un legământ), cel nou (Daniel 9:27) Evanghelia - Marcu 1:14, 15; Matei 4:23. „Acestea sunt cele două legăminte”, şi niciunul dintre ele nu este cel Avraamic, ci ambele sunt incluse în acesta, în sensul larg al acestuia. Pavel prezintă în contrast aceste două legăminte, numindu-l pe cel din urmă „un legământ mai bun”, cel „desăvârşit”, în timp ce despre cel dintâi spune că „legea nu a făcut nimic desăvârşit”, ci era doar „modelul”, „prefigurarea”, „umbra lucrurilor bune ce vor veni”, însă „trupul”, substanţa acelor umbre ale legii, sunt ale lui Hristos.

Legea ar trebui studiată, „aducându-ne aminte de ea” ca fiind un model simplificat al marelui sistem de mântuire, conţinând reprezentări simbolice ale lucrării începute de Mântuitorul nostru la prima lui venire, când „a venit să împlinească legea” şi să o facă desăvârşită prin „răscumpărarea posesiunii cumpărate, spre lauda gloriei sale”. Mântuirea este eliberarea cumpărată prin plătirea unui preţ de răscumpărare, ceea ce înseamnă că nu poate fi completă până când omul şi pământul nu vor fi eliberaţi din supunerea faţă de păcat şi de consecinţele păcatului; ultimul act al eliberării va avea loc la sfârşitul celor 1000 de ani. Până acolo se extinde umbra Legii. Că semnificaţia Legii trece dincolo de primul advent, este evident din următoarele considerente:

1. Curăţirea sanctuarului constituia o parte a serviciului legii (Leviticul 16:20, 33), şi antitipul acestuia nu avea să fie curăţit până la sfârşitul celor 2300 de zile; Dan. 8:14 

2. Sabatele de sub Lege prefigurează marele Sabat, mileniul al şaptelea; (Evrei 4:3).

3. Jubileul prefigurează eliberarea şi întoarcerea în moştenirea lor a întregului Israel captiv, iar acesta nu se poate împlini până la învierea celor drepţi.

4. Niciuna dintre sărbătorile simbolice de toamnă nu s-a împlinit la prima venire a Domnului Hristos.

5. Ziua a zecea a ispăşirii din lege nu s-a împlinit, nici nu se putea împlini atunci.

Cu toate că a şters înscrisul rânduielilor împotriva noastră, care ne era contrar şi l-a luat din cale, pironindu-l pe crucea Lui totuşi, după învierea Lui, atât El cât şi apostolii Lui au folosit legea pentru a dovedi mesianitatea Lui. El a fost înmormântat şi a înviat, şi a revărsat Duhul Sfânt ca împlinire directă a acelor tipuri, situaţie care nu ar fi existat dacă semnificaţia legii ar fi luat sfârşit odată cu momentul crucificării. De fapt ungerea şi crucificarea Lui nu au fost decât începutul împlinirii legii, fiind începutul sistemului vast de mântuire ale cărui umbre erau conţinute în lege. Cu toţii vor admite că unele tipuri s-au împlinit, iar altele nu. Întrucât acestea urmează să se împlinească, ne revine nouă sarcina de a ne aminti de lege şi de a o studia pentru a înţelege natura şi importanţa acestora

Tipuri şi Antitipuri în cadrul Legii

Că anumite tipuri din Lege şi-au întâlnit antitipul, este dincolo de orice controversă. Prin înţelegerea modului în care s-au împlinit, şi a principiului referitor la timpul în care s-au împlinit, putem trece într-un mod mult mai pe înţeles la investigarea celorlalte tipuri. Există două categorii de sărbători anuale - cele de primăvară şi cele de toamnă, (Leviticul 23). Cele dintâi şi-au întâlnit antitipurile la prima venire, dar cele din urmă trebuie să se împlinească în legătură cu cea de-a doua venire şi după aceasta.

Tipurile din sărbătorile de primăvară sunt: Paştele (ziua a 14-a din luna întâi), sărbătoarea Pâinii Nedospite (din ziua a 15-a până în a 22-a zi din luna întâi), legănarea Primelor Roade (ziua a 16-a a lunii întâi) şi sărbătoarea Săptămânilor sau Cincizecimea (la 55 de zile după cea de-a treia sărbătoare). 

Mântuitorul nostru a fost extrem de precis în (a începe) împlinirea lor exact la timpul în care erau sărbătorite fiecare la rândul ei sub Lege, aşa cum fraţii au arătat în repetate rânduri. Dar noi am greşit în mod evident prin faptul că am restrâns întinderea împlinirii lor, deoarece ele se împlinesc în timpul dispensaţiunii evangheliei.

Paştele 

1 Corinteni 15:3 – „Fiindcă v-am dat întâi ce am primit şi eu, cum că Hristos a murit pentru păcatele noastre conform scripturilor.” 1 Corinteni 5:7 – „Hristos, paştele nostru, a fost sacrificat pentru noi.” Pavel a considerat de primă importanţă să ne dea cunoştinţa faptului că Domnul Hristos a murit pentru păcatele noastre ca împlinire a înjunghierii mielului pascal. Înţelegerea aceasta a primit-o din lege, deşi legea nu scrie nicăieri în cuvinte că răstignirea lui va fi antitipul înjunghierii mielului pascal; cu toate acestea împlinirea simbolului a fost atât de clară, încât a furnizat dovada incontestabilă a faptului că Domnul Hristos era mesia.

Iudeii nu au putut pune mâna pe El până când nu I-a venit vremea, apoi, fiind „adus ca un miel la măcel” El a murit, „paştele nostru”, exact în luna, ziua şi ceasul în care se înjunghia paştele după lege. Este lămurit faptul că antitipul pascal a început odată cu răstignirea Domnului Hristos; dar când trebuie să se sfârşească? Să lăsăm pe Mântuitorul să răspundă. Luca 22:15-18 – „Şi le-a spus. Cu multă dorinţă am dorit să mănânc acest paşte cu voi înainte de a suferi eu; Fiindcă vă spun: Nu voi mai mânca nicidecum din el până când va fi împlinit în împărăţia lui Dumnezeu. Şi luând paharul, a adus mulţumiri şi a spus: Luaţi acesta şi împărţiţi-l între voi; Fiindcă vă spun: Nu voi bea nicidecum din rodul viţei până când va veni împărăţia lui Dumnezeu.” Sărbătoarea pascală trebuie să fie „împlinită în împărăţia lui Dumnezeu” care, potrivit versetului 18, era atunci, şi totuşi „va veni”. Antitipul pascal încă nu s-a terminat. Domnul a instituit cina Lui pentru noul legământ în locul sărbătorii Paştelui din vechime, şi ori de câte ori facem aceasta vestim moartea Lui până când va veni El. O extremitate a antitipului pascal este moartea Lui, iar cealaltă este a doua Lui venire, aşadar se cuprinde şi se împlineşte în timpul dispensaţiunii evangheliei.

Sărbătoarea Pâinii Nedospite

În antitip, sărbătoarea aceasta se pare că merge în paralel cu antitipul pascal. 1 Corinteni 5:7-8 – „De aceea curăţaţi dospeala veche, ca să fiţi un aluat nou, aşa nedospiţi cum sunteţi. Căci de fapt Hristos, paştele nostru a fost sacrificat pentru noi. De aceea să ţinem sărbătoarea nu cu dospeală veche, nici cu dospeala răutăţii şi stricăciunii, ci cu azimele sincerităţii şi ale adevărului.”

Tipul a fost carnal, pâinea era făcută din boabe de grâu, antitipul este spiritual, pâinea este adevărul, Cuvântul lui Dumnezeu primit în sinceritate. Ierburile amare cu care se mânca par potrivite pentru a prefigura încercările dureroase ale creştinilor aflaţi în această stare. Aşa după cum iudeii începeau  din ziua a 14-a odată cu Paştele să mănânce pâine nedospită şi ierburi amare, tot aşa încercările dureroase ale bisericii au început atunci când „Păstorul a fost lovit şi oile au fost împrăştiate”, dar ele se vor sfârşi, iar Biblia va fi înlocuită, „când Păstorul cel mare se va arăta” şi va aduna „turma de măcel” cu bucurie, în Sionul nostru preaiubit.

Primele Roade

Primele roade constau într-o mână plină din primele fructe sau cereale coapte. 1 Corinteni 15:4, 20, 23; Fapte 26:23 ne arăta că Hristos „a înviat a treia zi, conform scripturilor” El, „primele roade ale celor ce au adormit”, aşezând astfel temelia învierii pentru viaţă. Roadele par să fie în legătură cu

Sărbătoarea Săptămânilor

La sărbătoarea aceasta la care trebuiau să fie aduse prin legănare înaintea Domnului două pâini făcute din făină nouă, coapte cu dospeală. „Când se împlinea ziua cincizecimii”, Duhul Sfânt, principiul de viaţă, a venit asupra ucenicilor. Acesta, care este singurul despre care ni se spune că este antitipul sărbătorii săptămânilor, urmează să rămână cu biserica până când va învia trupurile sfinţilor „la venirea Sa”. Trebuie să se vadă acum în mod evident că antitipurile sărbătorilor de primăvară au început odată cu deschiderea dispensaţiunii evangheliei, şi se vor termina odată cu încheierea acesteia.

Prin analogie trebuie să concluzionăm că antitipurile sărbătorilor de toamnă vor ocupa o perioadă de timp corespunzătoare cu aceea ocupată de tipurile lor, oarecum în aceeaşi proporţie cu antitipurile sărbătorilor de primăvară. Cu alte cuvinte, perioada împlinirii lor trebuie să aibă o durată de mai mulţi ani.

Sanctuarul

Sanctuarul era inima sistemului format din tipuri. Acolo Domnul şi-a aşezat Numele, acolo Îşi manifesta slava şi acolo vorbea cu marele preot despre lucrurile privitoare la binele lui Israel. În timp ce întrebăm Scripturile ce este sanctuarul, să lăsăm ca toate prejudecăţile dobândite prin educaţie, să plece din minte. Biblia defineşte limpede ce este sanctuarul şi răspunde oricărei întrebări raţionale pe care o puteţi pune în legătură cu acesta.

Numele de sanctuar, se aplică în dreptul multor lucruri în Vechiul Testament, de aceea veghetorul Minunat nici nu i-a spus lui Daniel care Sanctuar urma să fie curăţit la sfârşitul celor 2300 de zile, ci l-a numit pur şi simplu „sanctuarul”, ca şi cum Daniel ar fi înţeles bine lucrul acesta. Şi faptul că a înţeles bine este evident, deoarece nu a întrebat despre ce este vorba. Dar întrucât acum, ce este sanctuarul a ajuns un subiect de controversă, unica noastră siguranţă constă în a căuta în Noul Testament comentariul divin legat de subiect. Decizia comentariului divin ar trebui să aşeze problema dincolo de orice controversă în rândul creştinilor.

Pavel discută pe larg subiectul în epistola către Evrei, acolo unde vorbeşte despre legământul ilustrat prin simboluri. „Atunci, într-adevăr, primul legământ avea şi rânduieli ale serviciului divin şi un sanctuar pământesc. Pentru că a fost zidit un tabernacol; primul, în care era sfeşnicul şi masa şi pâinile punerii înainte, care este numit sanctuarul (hagia – lb. greacă). Iar după a doua perdea, tabernacolul care este numit (hagia hagion) locul preasfânt, care avea tămâietoarea de aur şi chivotul legământului îmbrăcat peste tot cu aur, în care era un vas de aur care avea mană şi toiagul lui Aaron care înmugurise şi tablele legământului; iar deasupra acestuia, heruvimii gloriei, umbrind scaunul milei, despre care nu putem vorbi acum în amănunt.”

O descriere amănunţită a acestuia se găseşte în ultimele patru cărţi ale Pentateuhului. Numele de „sanctuar” a fost primul nume pe care i l-a dat Domnul, Exod 25:8. Acest nume cuprinde nu doar cortul cu cele două încăperi, ci şi curtea şi toate vasele pentru slujire. Pe acesta Pavel îl numeşte sanctuarul primului legământ „care era o prefigurare pentru timpul de atunci, în care au fost oferite deopotrivă daruri şi sacrificii.”

„Dar Hristos, venind ca mare preot al lucrurilor bune ce vor veni, printr-un tabernacol mai mare şi desăvârşit, nu făcut de mâini.” (Versetul 11). Preoţii intrau în „simbolurile” sau „imaginile adevăratului loc sfânt” care cu adevărat sunt „înseşi locurile cereşti (KJV)”, în care a intrat Hristos când a intrat „chiar în cer” (Evrei 9:23-24). Când El s-a înălţat la dreapta Tatălui „în ceruri” a devenit „un servitor al sanctuarului (sau Hagion, al celor sfinte) şi al adevăratului tabernacol, pe care l-a ridicat Domnul şi nu omul. (Evrei 8:1, 2). Acesta este sanctuarului unui „legământ mai bun (cel nou). (Versetul 6.)

Sanctuarul care trebuia să fie curăţit la sfârşitul celor 2300 de seri şi dimineţi este de asemenea sanctuarul noului legământ, întrucât partea din viziune legată de călcarea în picioare şi curăţirea, se referă la vremurile de după răstignire. Vedem că sanctuarul noului legământ nu este pe pământ, ci în cer. Adevăratul tabernacol, care este o parte din sanctuarul noului legământ, a fost făcut şi ridicat de Domnul, în contrast cu cel al primului legământ, care a fost făcut şi ridicat de om, în ascultare de porunca lui Dumnezeu; (Exod 25:8).

Dar, ce spune apostolul că a ridicat Domnul? „O cetate cu temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu;” Evrei 11:10. Care este numele ei? Ierusalimul ceresc,” Evrei 12:22; Apocalipsa 21. „O clădire din Dumnezeu, o casă nefăcută de mâini, eternă în ceruri.” 2 Corinteni 5:1. „În casa Tatălui meu sunt multe locaşuri.” Ioan 14:1. Când Mântuitorul a fost în Ierusalim şi a spus că li se lasă casa pustie, ucenicii au venit la El ca să-i arate clădirile Templului. Atunci El a zis că „nu va fi lăsată aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată.” Matei 24:1-2. Templul acela era sanctuarul lor – 1 Cronici 22:17-19; 28:9-13; 2 Cronici 29:5, 21; 36:14, 17. O astfel de pronunţare, că va fi dărâmat, avea tindea să-i umple de tristeţe şi teamă, întrucât le prevestea dereglarea, dacă nu completa prăbuşire a întregului lor sistem religios. Însă, pentru a le oferi mângâiere şi învăţătură, le-a spus, „În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri” Ioan 14:1-3.

Întrucât se afla la trecerea dintre legământul tipic şi cel anti-tipic, şi întrucât tocmai declarase despre casa celui dintâi că nu mai este validă, prevestindu-i distrugerea, cât de natural era să îndrepte atenţia ucenicilor spre sanctuarul celui de al doilea legământ, de care trebuiau să se lipească afecţiunile şi interesele lor, aşa cum se lipiseră de cel dintâi. Sanctuarul noului legământ este în legătură cu noul Ierusalim, aşa cum sanctuarul legământului dintâi era legat de vechiul Ierusalim. Aşa cum acela era locul unde slujeau preoţii primului legământ, la fel este în cer, locul în care slujeşte preotul noului legământ. Acestor locuri, şi numai acestora, Noul Testament aplică numele de „sanctuar”, şi este evident că aceasta trebuie să limpezească pentru totdeauna chestiunea.

Dar, întrucât atâta timp, şi pe scară aşa de largă, am fost învăţaţi să privim spre Pământ ca fiind sanctuarul, ar fi potrivit să întrebăm, pe ce bază din Scriptura am ţinut această învăţătură? Eu nu pot găsi nicio susţinere. Dacă alţii pot, să o arate. Să ţinem minte că definiţia sanctuarului este „un loc sfânt sau sacru”. Este Pământul, este Palestina un astfel de loc? Ceea ce se găseşte în ele, spune că nu. A învăţat Daniel aşa ceva? Uitaţi-vă la viziunea lui. „Și locul sanctuarului său a fost dărâmat” (aruncat la pământ,  KJV) – Daniel 8:11. Aruncarea aceasta la pământ, s-a petrecut în zilele şi prin intermediul puterii romane. De aceea, sanctuarul din acest text nu a fost nici Pământul, nici Palestina, deoarece Pământul a fost aruncat jos la căderea în păcat, cu mai bine de 4000 de ani înainte, iar Palestina odată cu captivitatea, cu mai mult de 700 de ani înainte de evenimentul descris în acest pasaj, şi nu prin intermediul romanilor. 

Sanctuarul aruncat jos este sanctuarul celui împotriva căruia s-a ridicat Roma, şi anume al Prinţului oştirilor, Isus Hristos. Iar Pavel ne spune că sanctuarul Lui este în cer. Apoi, Daniel 11:30-31: „Căci corăbiile Chitimului vor veni împotriva lui; de aceea va fi întristat şi se va întoarce şi va avea indignare (mijloace pentru a pedepsi) împotriva legământului Sfânt (a creştinismului); astfel va face el; chiar se va întoarce şi se va înţelege cu cei (preoţii şi episcopii) care părăsesc legământul Sfânt. Şi braţe (civile şi religioase) vor sta de partea lui, iar ei (Roma şi cei ce au părăsit legământul sfânt) vor spurca sanctuarul tăriei.” Ce anume au profanat Roma şi conducătorii creştinătăţii când s-au unit? Unirea lor s-a făcut „împotriva legământului sfânt”, şi ei au profanat sanctuarul acestui legământ. Lucrul acesta a fost posibil tot aşa cum a fost posibil ca numele lui Dumnezeu să fie profanat: (Ieremia 34:16; Ezechiel 20:9, 14, 22; Maleahi 1:7. A profana sanctuarul Său este acelaşi lucru cu a profana sau a huli Numele Lui. În sensul acesta fiara aceasta „politico-religioasă” a profanat sanctuarul (Apocalipsa 13:6), şi l-a aruncat jos din locul lui din cer (Psalmul 102:19; Ieremia 17:12; Evrei 8:1,2), atunci când au numit Roma „cetatea sfântă”, (Apocalipsa 21:2) şi au instalat acolo pe papă cu titlurile de „Domnul Dumnezeu, Papa”, „Sfântul Părinte”, „Capul Bisericii” etc., şi acolo, în „templul lui Dumnezeu” contrafăcut, el mărturiseşte că face ceea ce în realitate face Isus în sanctuarul Său, (2 Tesaloniceni 2:1-8). Sanctuarul a fost călcat în picioare (Daniel 8:13), la fel cum Fiul lui Dumnezeu a fost călcat în picioare. (Evrei 10:29).

Daniel s-a rugat, „fă să strălucească faţa ta peste sanctuarul tău pustiu” Daniel 9:17. Acesta a fost sanctuarul din tip, construit de Solomon. „Tu mi-ai poruncit să-Ţi zidesc un templu pe Muntele Tău cel Sfânt, şi un altar în cetatea în care locuieşti, o asemănare a Sfântului Tău tabernacol, pe care Tu l-ai pregătit de la început.” Înţelepciunea lui Solomon 9:8; 1 Cronici 28:10-13. Acesta a avut parte de pustiirea Ierusalimului în cei şaptezeci de ani - Daniel 9:2; 2 Cronici 36:14-21. A fost reconstruit după captivitate, Neemia 10:39. Moise a primit modelul sanctuarului construit la Sinai, când a stat cu Domnul pe munte patruzeci de zile, învăluit în nor; iar David a primit „prin Duhul” modelul sanctuarului construit de Solomon, care  a înlocuit pe cel ridicat de Moise, cu camerele, porţile, curţile sale, curţile preoţilor şi ale leviţilor, vasele pentru slujire etc. 1 Cronici 28:10-13.

Este evident că atât Moise cât şi David au avut viziuni profetice despre noul Ierusalim, în care au văzut sanctuarul şi pe Hristos, preotul care slujeşte acolo. Când cel ridicat de Moise a fost înlocuit cu acela al lui Solomon, chivotul a fost dus din primul în celălalt, 2 Cronici 5:2-8. Sanctuarul cuprindea nu doar tabernacolul, ci şi uneltele pentru slujire, înconjurat de curtea în care se afla tabernacolul - Numeri 3:29; 10:17, 21. Astfel, curtea în care se afla templul era pe drept numită sanctuarul – Prideaux. Aflăm acelaşi lucru din 2 Cronici 29:18, 21. „Am curăţat toată casa Domnului şi altarul ofrandei arse, cu toate vasele lui, masa pâinii punerii înainte, cu toate vasele ei.” 

Altarul ofrandei arse cu vasele lui se afla în faţa templului, în curtea dinăuntru, toate acestea fiind numite în versetul 21, sanctuarul. Ar putea întreba unii, nu este numită Palestina sanctuarul? Cred că nu. Exodul 15:17 – „Tu îi vei aduce înăuntru şi îi vei sădi în muntele moştenirii Tale, în locul, Doamne, pe care l-ai făcut pentru tine pentru a locui în el, în Sanctuar, Doamne, pe care mâinile Tale l-au întemeiat.”

Care este locul pe care Şi l-a pregătit Domnul „pentru a locui în el”, pe care „mâinile Lui l-au întemeiat”? Pavel spune că este „o cetate” (Evrei 11:10), „un tabernacol” (Evrei 8:2), „o clădire în cer” (2 Corinteni 5:1). Şi Domnul a ales Muntele Sionului din Palestina ca loc în care aceasta va fi aşezată în cele din urmă: Psalmul 132:13-14 – „Fiindcă Domnul a ales Sionul, l-a dorit ca locuinţă a Lui. Acesta este odihna mea pentru totdeauna, aici voi locui, căci am dorit aceasta.”

„Şi i-a adus la graniţa sanctuarului său, chiar la acest munte.” (Psalmul 78:54) care era hotarul sau locul Lui ales, dar nu a fost sanctuarul însuşi, după cum nici Muntele Moria pe care a fost zidit templul, nu a fost numit templu însuşi. Au privit ei ţara ca fiind sanctuarul? Dacă ei nu au privit-o aşa, nici noi nu ar trebui să o privim aşa. O vedere asupra textelor ce cuprind acest termen vor dovedi acest fapt: „Să îmi facă un sanctuar” (Exodul 25:8). „Şekelul sanctuarului” (Exodul 30:13). Sunt mai mult de douăzeci de texte ca acesta. „Beţaleel, Aholiab şi fiecare bărbat înţelept în inimă, în care Domnul a pus înţelepciune şi înţelegere ca să cunoască cum să lucreze orice fel de lucrare pentru serviciul sanctuarului” (Exodul 26:1-6, vezi Exodul 36:1). „Înaintea perdelei sanctuarului” (Levitic 4:6). „Duceţi pe fraţii voştri de dinaintea sanctuarului” (Levitic 10:4). „Să nu intre în sanctuar” (Levitic 12:4). „Să facă ispăşire pentru sanctuarul sfânt” (Levitic 16:33). „Să respectaţi sanctuarul meu” (Levitic 19:30; 26:2). „Să nu spurce sanctuarul Dumnezeului său” (Levitic 21:12). „Vasele sanctuarului” (Numeri 3:31). „Însărcinarea sanctuarului” (Numeri 3:32, 38). „Ei servesc în sanctuar” (Numeri 4:12). „În sanctuar şi în vasele lui” (vers. 16). „După ce Aaron şi fiii săi vor fi terminat cu acoperământul sanctuarului şi a tuturor vaselor sanctuarului, pe când tabăra este gata să plece înainte, fiii lui Chehat să vină să care acestea” (Numeri 4:15; 7:9; 10:21). „Ca să nu fie nicio plagă printre copiii lui Israel, când copiii lui Israel se apropie de sanctuar” (Numeri 8:19). „Tu şi fiii tăi, şi casa tatălui tău cu tine veţi purta nelegiuirea sanctuarului” (Numeri 18:1). „A spurcat sanctuarul Domnului” (Numeri 19:20). „(Iosua) a luat o piatră mare, şi a pus-o acolo sub stejarul de lângă sanctuarul Domnului.” (Iosua 24:26). „Toate uneltele sanctuarului” (1 Cronici 9:29). „Construiţi sanctuarul” (1 Cronici 22:19). „Guvernatorii sanctuarului” (1 Cronici 24:5). „Domnul te-a ales să construieşti o casă pentru sanctuar” (1Cronici 28:10; 2 Cronici 20:8). „Ieşi din sanctuar” (2 Cronici 26:18; 29:21; 30:8). „Conform curăţirii sanctuarului” (2 Cronici 30:19). 

Am redat aproape fiecare text şi, cred, fiecare expresie diferită în care apare cuvântul „sanctuar”, până la Psalmi, aşa că oricine poate vedea ce înţelegeau ei când se vorbea despre sanctuar. Şi dintre toate textele, niciunul nu se aplică teritoriului Palestinei, nici altui teritoriu. Sanctuarul acesta, deşi era împrejmuit cu perdele, era numit „Casa Domnului” (Judecători 18:31; 1 Samuel 1:7-24), şi a fost aşezat în cetatea Şilo pe vremea când a fost împărţită ţara (Judecători 18:1, 10). De aici încolo a fost numit „tabernacolul din Şilo”, (siguranţă şi fericire) (Psalmul 78:60). Domnul l-a părăsit atunci când filistenii au luat chivotul (1 Samuel 4:3-11) şi când „i-a dat puterea în captivitate, şi gloria sa în mâna duşmanului”. (Psalmul 78:61). 

Chivotul a fost dus înapoi, la Chiriat-Iearim (1 Samuel 7:1-2), de acolo a fost dus în casa lui Obed-Edom (2 Samuel 6:10,11), iar de acolo a fost dus în cetatea lui David, care este Sionul (2 Samuel 6:1-19: 5:9). 

După îndrumarea lui Solomon, chivotul a fost aşezat în Locul Preasfânt din templul (1 Împărați 8:1-6) zidit pe Muntele Moria, lângă Muntele Sionului, (2 Cronici 3:1).

 Domnul a ales Sionul ca să locuiască acolo în odihnă pentru totdeauna (Psalmul 132: 13,14), dar până acum nu a locuit acolo decât pentru puţină vreme, şi atunci doar între perdele făcute de mâini omeneşti. Dar când se va arăta în slavă, „va avea milă de Sion”, îl va zidi din nou, şi Ierusalimul aşezat pe el va fi ca o „locuinţă liniştită, un cort ce nu va fi desfăcut” (Psalmul 102; Isaia 33:20). 

Atunci „poporul va locui în Sion, la Ierusalim” (Isaia 30:19). Cântarea lui Moise (Exodul 15), este evident profetică, şi contemplă scenele fericite ale Edenului din Sion. 

Aceeaşi viziune o are şi Ezechiel. Domnul va ridica toată casa lui Israel din mormintele lor în ţara lui Israel; apoi Îşi va aşeza sanctuarul şi cortul în mijlocul lor pentru totdeauna. Sanctuarul nu este „ţara lui Israel”, nici poporul, pentru că sanctuarul este aşezat în mijlocul lor, este construit şi face parte din cetatea care se numeşte: „Domnul este acolo.”

Preoţia lui Hristos

Preoţia din sanctuarul pământesc al primului legământ, aparţinea fiilor lui Levi, dar preoţia cerească, aceea a unui legământ mai bun, aparţine Fiului lui Dumnezeu. În El se întâlneşte atât preoţia lui Melhisedec, cât şi aceea a lui Aaron. În anumite privinţe, preoţia lui Hristos seamănă cu aceea a lui Melhisedec, iar în altele, cu aceea a lui Aaron, sau a lui Levi. 

1. El „a fost făcut mare preot pentru totdeauna, după rânduiala lui Melhisedec”. După aranjamentul, ordinea stabilită, înseamnă la modul propriu „a urma la rând după cineva, succesiune”. Hristos, ca şi Melhisedec, nu a provenit dintr-un neam de preoţi (Evrei 7:3). El nu a avut, nici nu va avea un succesor în slujbă; şi „fiindcă rămâne pentru totdeauna are o preoţie neschimbătoare”, „care nu poate trece de la unul la altul” (Evrei 7:24). Preoţia lui Levi, pentru a fi continuă, a avut mulţi preoţi, şi o succesiune a lor, „pentru că nu le era permis să continue din cauza morţii” (versetul 23). 

2. Fiind după rânduiala lui Melhisedec, El este superior fiilor lui Levi, deoarece El a binecuvântat pe Avraam şi a primit zeciuială de la acesta (Evrei 7:1, 7, 9, 10.). 

3. El este împărat şi preot; împărat prin naştere, întrucât este din seminţia lui Iuda, şi este preot prin jurământul Tatălui Său (Evrei 7:14,21). 

4. Întrucât este desăvârşit şi preoţia Lui este fără sfârşit, este în stare „să ducă la desăvârşire” şi „să îi salveze până la capăt pe cei ce vin la Dumnezeu prin el, văzând că el trăieşte întotdeauna pentru a mijloci pentru ei” (Evrei 7:25). 

El nu a fost numit după rânduiala lui Aaron, pentru că nu era un succesor al lui, dar aceasta nu dovedeşte deloc că preoţia lui Aaron nu a fost un tip al preoţiei lui Hristos. Pavel arată în mod limpede acest fapt.

După ce ne îndeamnă să luăm aminte „la apostolul şi marele preot al mărturisirii (sau religiei) noastre, Hristos Isus”, el pune temeliile cercetării, făcând o analogie între Moise peste casa lui (oikos, popor) şi Hristos peste a Sa. 

(1) (Evrei 3:1-6) - „Moise, într-adevăr, a fost credincios în toată casa lui ca servitor, pentru mărturie acelor lucruri, ce urmau să fie vorbite după aceea.” Textul acesta dovedeşte că sistemul mozaic era un simbol al celui divin. 

(2) El arată că Isus a fost chemat „precum Aaron”, să fie mare preot (Evrei 5:1-5). 

(3) Ca Aaron şi fiii săi, El a luat asupra Lui carnea şi sângele, sămânţa lui Avraam, „în toate a fost ispitit asemenea nouă, totuşi fără păcat”, a fost făcut desăvârşit „prin suferinţe” şi „în toate i se cuvenea a fi făcut asemenea fraţilor săi, ca să fie mare preot milos şi credincios în cele privitoare la Dumnezeu, pentru a face împăcare pentru păcatele poporului” (Evrei 2:17).

(4) Amândoi au fost rânduiţi pentru oameni, „în cele privitoare la Dumnezeu, ca să ofere deopotrivă daruri şi sacrificii pentru păcate”. (Evrei 5:1; 8:3). 

(5) În mod evident Pavel a considerat preoţia levitică un tip al preoţiei lui Hristos, ceea ce se vede din efortul pe care îl face pentru a explica analogiile şi contrastele dintre cele două; 

(6) „Şi ei, într-adevăr, au devenit preoţi mulţi, pentru că nu le era permis să continue din cauza morţii. Dar acesta, fiindcă rămâne pentru totdeauna, are o preoţie neschimbătoare.” 

(7) El „nu are nevoie zilnic, ca acei mari preoţi, să ofere sacrificii, întâi pentru propriile sale păcate şi apoi pentru ale poporului, fiindcă a făcut aceasta o singură dată, când s-a oferit pe sine însuşi”. 

(8) „Fiindcă legea îi face înalţi preoţi pe oamenii care au slăbiciuni, dar cuvântul jurământului, care a fost după lege, îl face pe Fiul, care este consacrat (făcut desăvârşit, marginea) pentru totdeauna” (Evrei 7:23-28). 

(9) „Dar acum el a obţinut un serviciu nespus mai bun” decât al lor (Evrei 8:6).

(10) „Prin aceea că este de asemenea mijlocitorul unui legământ mai bun” decât al lor (Evrei 8:6). 

(11) „Dar Hristos, venind ca mare preot al lucrurilor bune ce vor veni, printr-un tabernacol mai mare şi mai desăvârşit” decât al lor (Evrei 9:11). 

(12) „nici prin sângele ţapilor şi viţeilor, ci prin propriul lui sânge a intrat o singură dată în locul sfânt” (Evrei 9:12). 

(13) „Căci dacă sângele taurilor şi ţapilor şi cenuşa unei viţele stropind pe cei întinaţi sfinţeşte spre curăţirea cărnii, cu cât mai mult sângele lui Hristos, care prin Duhul cel etern, s-a oferit pe sine însuşi fără pată lui Dumnezeu, va curăţa conştiinţa voastră.” (Evrei 9:13,14). 

(14) „Căci Hristos nu a intrat în locurile sfinte făcute de mâini, care sunt prefigurările celor adevărate, ci chiar în cer.” (Evrei 9:24). 

(15) „nici ca să se ofere pe sine însuşi de mai multe ori, aşa cum intră marele preot în locul sfânt în fiecare an cu sângele altora” ci „acum, la sfârşitul lumii, el s-a arătat o singură dată pentru desfiinţarea păcatului prin însuşi sacrificiul lui” (Evrei 9: 25-26). 

(16) „Şi, după cum oamenilor (preoţilor) le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea judecata, tot aşa, Hristos, a fost oferit o singură dată, pentru a purta păcatele multora; şi celor ce îl aşteaptă li se va arăta a doua oară, fără păcat, pentru salvare” (Evrei 9: 27-28).

(17) „Fiindcă legea, având o umbră a lucrurilor bune ce vor veni şi nu însăşi imaginea lucrurilor, nu poate niciodată să desăvârşească pe cei ce se apropie de ea cu acele sacrificii pe care le-au oferit neîncetat an după an”; dar „printr-o singură ofrandă El a desăvârşit pentru totdeauna pe cei sfinţiţi” (Evrei 10:1, 14). 

(18) „Este imposibil ca sângele taurilor şi al ţapilor să înlăture păcatele”, dar El zice „Tu ai pregătit un trup pentru mine” (Evrei 10:4-5). 

Acestea sunt o parte dintre contrastele şi comparaţiile pe care le trasează apostolul între preoţia levitică şi cea a lui Hristos şi, deşi există asemănare în toate privinţele, preoţia lui Hristos este superioară preoţiei lui Levi. Mai adaug una. Evrei 8:4-5: „Dacă ar fi pe pământ, nu ar fi preot, văzând că sunt preoţi (mulţi) ce oferă daruri conform legii, care servesc exemplului şi umbrei lucrurilor cereşti.” 

Trăsăturile realităţii întotdeauna au asemănarea trăsăturilor prezente în umbră, de aceea, „lucrurile cereşti” despre care vorbeşte textul trebuie să fie slujirea preoţească „din ceruri” (Evrei 8:1-2) îndeplinită de marele nostru preot în sanctuarul Său. Dacă umbra este slujirea, realitatea trebuie să fie tot slujirea.

Întrucât preoţii ce slujesc după Lege, slujesc după modelul şi umbra slujbei cereşti, din slujirea lor putem învăţa despre natura slujirii cereşti. „Moise a fost avertizat de Dumnezeu, când era gata a face tabernacolul; fiindcă: Vezi, spune el, să faci toate conform modelului arătat ţie pe munte.”

Nimeni nu poate nega că, în ascultare de aceste porunci, Moise a făcut sau a instituit preoţia levitică. Aceasta a fost aşadar, „conform modelului” pe care i l-a arătat Dumnezeu, şi modelul acela era al lucrurile cereşti (Evrei 9:23). Dacă nu ar mai exista niciun alt text care să arate că preoţia levitică a fost tipul preoţiei divine, textul acesta ar dovedi-o din plin. Totuşi, unii neagă până şi această semnificaţie evidentă a preoţiei. Dar dacă nu aceasta este semnificaţia ei, atunci nu văd niciun înţeles în ea. Nu este decât o repetare obositoare de ceremonii fără sens şi fără folos, întrucât nu poate să ducă la desăvârşire pe cei pentru care este îndeplinită. Dar dacă o privim ca fiind tipul preoţiei cereşti, este plină de învăţăturile cele mai importante. Întrucât aceasta este aplicaţia pe care o face Noul Testament în ce priveşte preoţia, în felul acesta trebuie să o privim atunci când studiem ispăşirea care se făcea sub preoţia levitică.

„Iar după ce acestea (sanctuarul pământesc cu cele două încăperi, şi lucrurile din ele) au fost astfel rânduite, preoţii intrau totdeauna (zilnic - Evrei 7:27; 10:11) în primul tabernacol, împlinind serviciul divin. Dar în al doilea intra marele preot singur, o dată pe an, nu fără sânge, pe care îl oferea pentru el însuşi şi pentru greşelile poporului.” (Evrei 9:6-7).

Aici, Pavel împarte slujirea preoţiei levitice în două categorii: prima, o slujire zilnică în locul sfânt şi a doua, una anuală în locul preasfânt. Slujirea zilnică, realizată în locul sfânt şi la altarul de aramă aflat în curte înaintea tabernacolului, consta în arderea de tot a doi miei, unul dimineaţa, iar celălalt seara, împreună cu un dar de mâncare ce cuprindea a zecea parte dintr-o efă de făină amestecată cu un sfert de hin de untdelemn de măsline fără drojdie, şi o jertfă de băutură ce consta într-un sfert de hin de vin. Darul de mâncare era ars împreună cu mielul, iar darul de băutură era vărsat în locul sfânt (Exodul 29:38-42; Numeri 28:3-8). Odată cu aceasta, ardeau tămâie mirositoare, cu miros foarte puternic, pe altarul de aur din Locul Sfânt, atunci când curăţau şi aprindeau candelele în fiecare seară şi dimineaţă (Exod 30:34-38; 31:11; 30:7-9). Aceeaşi slujire s-a făcut mai târziu în Templu (1 Cronici 16:37-40; 2 Cronici 2:4; 13:4-12; (vezi 2 Cronici 31:3) Ezra 3:3).

Toate acestea nu făceau ispăşire pentru păcate, fie ele individuale, fie colective. Slujirea zilnică descrisă, era un fel de mijlocire continuă; dar ispăşirea era o lucrare specială, pentru care sunt date îndrumări speciale. Atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament sunt folosite diferite cuvinte pentru a exprima aceeaşi idee, de ispăşire.

Exemple (cuvintele redate în text cu italice, sunt sinonime cu a ispăşi, sau ispăşire): 

Exod 29:36 – „să cureţi altarul, după ce ai făcut o ispăşire pentru acesta.”

Leviticul 12:8 – „Preotul să facă ispăşire pentru ea, iar ea să fie curată.” 

Leviticul 14:2, 21 – „Aceasta să fie legea leprosului în ziua curăţirii lui.” „preotul să facă ispăşire pentru el şi el să fie curat.” - Ispăşirea nu putea fi făcută pentru cel lepros decât după ce era vindecat de lepra lui (Leviticul 13:45-46). Până la vindecare, trebuia să locuiască singur, în afara taberei. 

Apoi Leviticul 14:3-4 – „Preotul să iasă afară din tabără, şi preotul să se uite la rană şi, iată, dacă rana de lepră este vindecată pe cel lepros; atunci preotul va porunci să se ia, pentru cel pregătit pentru a fi curăţit, două păsări vii şi curate.” 

Aceeaşi lege era valabilă şi pentru curăţirea unei case, de lepră (Leviticul 14:33-57). Pietrele afectate de plagă erau îndepărtate, trebuia „să fie răzuită casa pe dinăuntru de jur împrejur” şi apoi reparată cu materiale noi.

Necurăţia fizică fiind îndepărtată, noi am spune că acum este curată. Dar nu este aşa; este doar pregătită pentru a fi curăţită după lege. 

Leviticul 14:48 – „să ia, pentru a curăţa casa, două păsări”

Leviticul 14:49 – „Şi casa să o cureţe cu sângele pasării” 

Leviticul 14:52-53 – „să facă ispăşire pentru casă, şi aceasta să fie curată.” 

Leviticul 16:18-19 – „să iasă la altarul, care este înaintea Domnului, şi să facă ispăşire pentru el. Să stropească din sânge pe acesta cu degetul său, de şapte ori, şi să îl cureţe şi să îl sfinţească de necurăţiile copiilor lui Israel.”

Leviticul 8:15 – „Şi l-a înjunghiat; şi Moise a luat sângele şi l-a pus pe coarnele altarului de jur împrejur, cu degetul său, şi a purificat altarul şi a turnat sângele la baza altarului şi l-a sfinţit, pentru a face împăcare pe el.”

2 Cronici 29:29 (vezi 2 Cronici 29:24) – „Şi preoţii i-au ucis şi au făcut împăcare cu sângele lor pe altar, să facă ispăşire pentru întregul Israel”

Ieremia 33:8 – „Îi voi curăţi de toată nelegiuirea lor (…) le voi ierta toate nelegiuirile.” 

Romani 5:9-11 – „Fiind acum declaraţi drepţi, prin sângele Lui (…) prin care am primit acum împăcarea. 

2 Corinteni 5:17-19 – „ne-a împăcat cu el însuşi prin Isus Hristos.”

Efeseni 2:16 – „să îi împace pe amândoi cu Dumnezeu.”

Evrei 9:13-14 – „sângele taurilor (…) sfinţeşte spre curăţirea cărni; cu cât mai mult sângele lui Hristos (…) va curăţa conştiinţa voastră de faptele moarte. El este Mijlocitorul pentru „răscumpărarea fărădelegilor, şi pentru „a desăvârşi pentru totdeauna pe cei sfinţiţi.” 

Evrei 10:14 – „Fiindcă printr-o singură ofrandă el a desăvârşit pentru totdeauna pe cei sfinţiţi.” 

Efeseni 1:7 – „În care avem răscumpărarea prin sângele lui, iertarea păcatelor.”

Fapte 3:19 – „Pocăiţi-vă şi întoarceţi-, ca păcatele voastre să fie şterse.”

Din textele acestea aflăm că termenii a ispăşi, a curăţa, a reconcilia, a purifica, a scuza, a sfinţi, a face sfânt, a ierta, a îndreptăţi, a răscumpăra, a şterge şi altele, sunt folosite pentru a semnifica aceeaşi lucrare, şi anume, de a aduce în favoarea lui Dumnezeu. În toate cazurile, mijlocul folosit este sângele, iar uneori sângele şi apa. 

Ispăşirea este marea idee pe care o prezintă Legea, la fel ca Evanghelia şi, întrucât rostul ispăşirii prezentate de Lege este acela de a ne învăţa despre ispăşirea prezentată de Evanghelie, este foarte important ca ispăşirea să fie înţeleasă. Ispăşirea pe care o făceau preoţii pentru popor în slujirea lor zilnică era diferită de ispăşirea făcută în ziua a zecea din luna a şaptea. Pentru a o face pe prima, ei nu intrau dincolo de locul sfânt, dar pentru a face pe cea de-a doua, preotul intra în locul preasfânt. Cea dintâi se făcea pentru cazurile individuale, cea de-a doua era pentru întreaga naţiune a lui Israel, în mod colectiv. Cea dintâi se făcea pentru iertarea păcatelor, cea de-a doua pentru ştergerea lor. Cea dintâi putea fi făcută oricând, dar a doua numai în ziua a zecea a lunii a şaptea. De aceea, pe cea dintâi o putem numi ispăşirea zilnică, iar pe cealaltă ispăşirea anuală, sau pe cea dintâi ispăşirea individuală şi pe cealaltă ispăşirea naţională.

Ispăşirea individuală pentru iertarea păcatelor se făcea pentru o singură persoană, sau pentru întreaga adunare în cazul în care se făceau vinovaţi în mod colectiv de un anume păcat. Primul capitol din Leviticul dă îndrumări pentru arderea de tot; cel de-al doilea, pentru darurile de mâncare; al treilea pentru jertfele de pace, iar al patrulea pentru jertfele pentru păcat, care, aşa după cum arată numele, erau jertfe aduse pentru păcate, prin care cel care le aducea ajungea la iertarea păcatelor sale. Jertfele pentru fărădelege ( încălcare, transgression trespass offering - KJV), (Leviticul 5:6:1-7), erau similare cu jertfele pentru păcat. „Dacă un suflet va păcătui din ignoranţă”, (Leviticul 4:2) „când el va şti, să fie vinovat” (Leviticul 5:3), „Şi aşa să fie, când va fi vinovat într-unul din aceste lucruri, el să mărturisească în ce a păcătuit” (Leviticul 5:5).

Din Numeri 5:6-8, reiese că mărturisirea şi restituirea sunt necesare în toate cazurile înainte ca ispăşirea să se poată face pentru individ. „Când un bărbat sau o femeie va face orice păcat pe care oamenii îl fac, lucrând o fărădelege împotriva Domnului, şi acea persoană este vinovată, atunci să îşi mărturisească păcatul pe care l-a făcut şi să plătească pentru fărădelegea sa cu suma întreagă a acesteia, şi să adauge a cincea parte din ea şi să o dea celui împotriva căruia a încălcat.” Apoi, el sau căpeteniile (dacă era cazul întregii adunări), aduceau victima pentru jertfa pentru păcat sau cea pentru încălcare, înaintea uşii tabernacolului, pe partea dinspre nord a altarului arderii de tot din curte (Leviticul 4:24; 1:11; 17:1-7). Acolo el (sau căpeteniile) trebuia să-şi pună mâna pe capul ei şi să o înjunghie (Leviticul 4:2-4, 13-15, 22-24, 27-29). După aceea, victima fiind înfăţişată şi înjunghiată, preotul uns în slujbă lua din sângele ei şi ducea în locul sfânt, iar cu degetul stropea din acest sânge înaintea perdelei sanctuarului şi punea din el pe coarnele altarului pentru tămâiere, iar restul sângelui îl vărsa la baza altarului pentru jertfă. În felul acesta făcea ispăşire pentru individ şi păcatul îi era iertat (Leviticul 4:5-10, 16-20, 25, 26, 30-35). Trupurile jertfelor pentru păcat era duse în afara taberei şi arse „într-un loc curat” (Leviticul 4:11, 12, 21).

Trebuie observat foarte clar că preotul nu îşi începea slujirea până când nu avea sângele victimei, că tot ce făcea el se făcea în interiorul curţii (în incinta sanctuarului) şi că ispăşirea făcută astfel era numai pentru iertarea păcatelor. Aspectele acestea sunt cu precădere învăţate de acest capitol şi de capitolul următor din Leviticul, cel referitor la jertfele pentru încălcare. Aici ne este prezentată o ispăşire pentru realizarea căreia preoţii intrau numai în locul sfânt (sfânta), şi pentru a o realiza, puteau intra în încăperea aceasta „întotdeauna” sau „zilnic”. „Dar în al doilea (locul preasfânt, sfânta sfintelor) intra  marele preot singur, o dată pe an, nu fără sânge, pe care îl oferea pentru el însuşi şi pentru greşelile poporului (laos, naţiune).” 

Aici este definită ispăşirea anuală ca fiind ispăşirea naţională, despre care Domnul „vorbeşte în mod deosebit” în Leviticul 16: „Domnul i-a zis lui Moise: «Spune-i lui Aaron, fratele tău, să nu vină tot timpul în locul sfânt, dinăuntrul perdelei, care este înaintea şezământului milei de deasupra chivotului, ca să nu moară, pentru că eu voi apărea în  norul de peste şezământul milei.»” – versetul 2. În ce scop şi când putea să intre acolo? „Pentru a face ispăşire pentru copiii lui Israel (pentru întreaga naţiune), pentru toate păcatele lor, o singură dată pe an.” „În luna a şaptea, în ziua a zecea a lunii.” – versetele 34, 29. Ziua aceasta era cea mai importantă zi din an. Întreaga naţiune, având păcatele iertate dinainte prin ispăşirea făcută în locul sfânt (sfânta), erau adunaţi acum în jurul sanctuarului în timp ce marele preot: înveşmântat în hainele sfinte pline de glorie şi frumuseţe (Leviticul 16:4, Exodul 28), cu clopoţeii de aur pe poalele hainei lui pentru ca sunetul lor să fie auzit când intra înaintea Domnului,  cu pieptarul judecăţii pe inimă, având numele lor înscris acolo pentru ca el să poată purta judecata lor, având de asemenea pe Urim şi pe Tumim (lumină şi desăvârşire), precum şi tăbliţa de aur curat, coroana cea sfântă (Leviticul 8:9; Exodul 28:36) pe care erau gravate cuvintele „Sfinţenie Domnului”, pe partea frontală a mitrei lui, pentru ca în felul acesta să poarte nelegiuirile de pe lucrurile sfinte, intra în locul preasfânt (sfânta sfintelor) ca să facă ispăşire şi să cureţe, pentru ca poporul să fie curat(curaţi) de toate păcatele lor înaintea Domnului (Leviticul 16:30). 

Victimele pentru ispăşirea din ziua aceasta erau: pentru preotul însuşi, un viţel (taur tânăr) ca jertfă pentru păcat (vers. 3), pentru popor, doi ţapi: unul ca jertfă pentru păcat, iar celălalt ca ţap ispăşitor; şi un berbec pentru ardere de tot (vers. 5-8). El înjunghia sau punea să fie înjunghiat viţelul, ca jertfă pentru păcat adusă pentru el însuşi (vers. 11). Apoi, trebuia „să ia o tămâietoare plină cu cărbuni, arzând din focul de la altarul dinaintea Domnului, şi mâinile sale pline de tămâie dulce, zdrobită mărunt, şi să le aducă înăuntrul perdelei; şi să pună tămâia peste focul dinaintea Domnului, ca norul de tămâie să acopere şezământul milei, care este deasupra mărturiei, ca el să nu moară; Şi să ia din sângele taurului şi să îl stropească cu degetul său peste şezământul milei înspre est; şi să stropească cu degetul său de şapte ori, din sânge, înaintea şezământului milei. (Vers. 12-14). Aceasta era pregătirea care se făcea în vederea ispășirii, a cărei descriere este după cum urmează:

„Să înjunghie ţapul ofrandei pentru păcat, care este pentru popor, şi să aducă sângele lui înăuntrul perdelei  şi să facă cu acel sânge la fel cum a făcut cu sângele taurului, şi să îl stropească peste şezământul milei şi înaintea şezământului milei; Şi să facă ispăşire (curăţire, vezi nota marginală KJV) pentru locul sfânt (dincolo de perdea, vezi vers. 2), din cauza necurăţiilor copiilor lui Israel şi din cauza fărădelegilor lor în toate păcatele lor, şi astfel să facă (adică ispăşire sau curăţire) pentru tabernacolul întâlnirii (sfânta), care rămâne printre ei în mijlocul necurăţiilor lor (Vers. 15, 16). Şi să iasă (din sfânta sfintelor) la altarul, care este înaintea Domnului (în sfânta), şi să facă ispăşire pentru el; şi să ia din sângele taurului (pentru el însuşi) şi din sângele ţapului (pentru popor), şi să îl pună pe coarnele altarului de jur împrejur. Şi să stropească din sânge peste acesta cu degetul său, de şapte ori, şi să îl cureţe şi să îl sfinţească de necurăţiile copiilor lui Israel. (Vers. 18, 19).” Altarul acesta era altarul de aur pentru tămâiere din locul sfânt (sfânta), peste care se stropea sângele jertfelor pentru ispăşirea individuală, în timpul slujirii zilnice. În urma acestei stropiri din slujirea zilnică, altarul primea o necurăţie de care acum trebuia să fie curăţit. (Exod 30:1-10): „Aaron să facă o ispăşire pe coarnele lui o dată într-un an, cu sângele ofrandei pentru păcate, a ispăşirilor.” Vedem din versetul 20 că în acest stadiu al lucrări „a terminat cu împăcarea locului sfânt şi a tabernacolului întâlnirii şi a altarului”.

Cu alte cuvinte a terminat de făcut ispăşire pentru sfânta sfintelor, pentru Sfânta şi pentru altarul din sfânta. Am văzut mai înainte că a ispăşi, a reconcilia, a curăţa etc., semnifică acelaşi lucru, aşa că aici, în stadiul acesta al lucrării, preotul a terminat lucrarea de curăţire a acestor locuri.

Întrucât sângele de ispăşire pentru iertarea păcatelor nu era stropit în curte, ci doar în interiorul tabernacolului, întreaga lucrare de curăţire a sanctuarului se făcea înăuntrul tabernacolului. Acestea erau lucruri sfinte, totuşi trebuiau curăţate anual. Locul sfânt de dincolo de perdea avea în el chivotul legământului, care era acoperit de scaunul milei, aflat între heruvimi. Acolo, între heruvimi, locuia Domnul, învăluit în norul slavei dumnezeieşti. Cine s-ar putea gândi să numească un astfel de loc, necurat? Cu toate acestea, înainte să fi fost construit, Domnul a prevăzut ca acesta să fie curăţat anual. Iar sanctuarul acesta, care era un tip al sanctuarului noului legământ, era curăţat prin sânge, nu prin foc.

În ziua aceea, marele preot „purta nelegiuirile lucrurilor sfinte, pe care copiii lui Israel le sfinţeau în toate darurile lor sfinte”. Exodul 28:38. Lucrurile acelea sfinte, sunt cele ce compun sanctuarul.  Numeri 18:1 – „Domnul i-a spus lui Aaron: «Tu şi fiii tăi şi casa tatălui tău cu tine veţi pura nelegiuirea sanctuarului.»” „Nelegiuirea sanctuarului”, după cum am văzut, nu era nelegiuirea proprie a acestuia, ci erau nelegiuirile copiilor lui Israel, ale poporului lui Dumnezeu, pe care sanctuarul le primea de la ei. Transferul acesta de nelegiuire de la popor asupra sanctuarului, nu era doar un transfer ocazional, vreun incident petrecut cu ocazia unor revolte nelegitime, a vărsărilor de sânge sau idolatriei din mijlocul lor, nu se datora devastării din partea duşmanilor, ci se realiza potrivit cu aranjamentul de la început şi cu ritualurile normale regulate ale acestui sistem simbolic. Trebuie să ţinem minte că toate instrucţiunile au fost date lui Moise şi Aaron înainte să fi fost construit sanctuarul. A fost rânduit tot ce era necesar pentru a se face ispăşire pentru păcatele comise din cauza neştiinţei, dar nu înainte ca acestea să devină cunoscute (Leviticul 4:14; 5:3-6), moment după care, desigur, deveneau păcate cunoscute. După ce deveneau cunoscute, individul îşi purta nelegiuirea sa (Leviticul 5:1-17; 7:1-8), până când îşi aducea jertfa înaintea preotului şi o înjunghia. Apoi preotul făcea ispăşire cu sângele acesteia, (Leviticul 17:11) şi individul era iertat, apoi eliberat desigur de nelegiuirea lui.

În ce moment înceta el să-şi poarte nelegiuirea? Evident, după ce îşi prezenta victima înjunghiată, partea lui era făcută. Prin ce mijloc era transferată nelegiuirea lui asupra sanctuarului? Prin intermediul victimei sale, sau mai bine zis, prin sângele ei pe care preotul îl lua şi îl stropea în faţa perdelei şi pe altar. În felul acesta, nelegiuirea era transmisă asupra sanctuarului lor. Primul lucru făcut pentru popor în ziua a zecea a lunii a şaptea, era de a curăţa sanctuarul, prin aceleaşi mijloace, de sângele adunat. După ce făcea aceasta, marele preot purta „nelegiuirea sanctuarului” pentru popor, „pentru a face ispăşire pentru ei” (Leviticul 10:17). „Şi după ce a terminat cu împăcarea locului sfânt (dincolo de perdea, vers. 2), a tabernacolului întâlnirii şi a altarului (sau după ce a curăţat sanctuarul), să aducă ţapul viu. Şi Aaron să îşi pună amândouă mâinile pe capul ţapului viu, şi să mărturisească peste el toate nelegiuirile copiilor lui Israel, şi toate fărădelegile lor în toate păcatele lor, punându-le pe capul ţapului şi să îl trimită să plece departe în pustie, prin mâna unui bărbat pregătit. Şi ţapul să poarte pe el toate nelegiuirile lor într-un pământ nelocuit (marginea, separat)” Leviticul 16:20-22. Acesta era unicul rol al ţapului ispăşitor şi anume, de a lua în cele din urmă şi a duce departe de Israel toate nelegiuirile lor, într-un ţinut pustiu, nelocuit, şi să le menţină acolo, lăsând pe Israel la sanctuarul lor, şi preotul pentru a completa ispăşirea zilei prin arderea grăsimii jertfei pentru păcat şi prin aducerea a doi berbeci ca ardere de tot pe altarul de aramă din curte (vers. 24, 25). Arderea în afara taberei a rămăşiţelor jertfelor pentru păcat, încheia slujirea din ziua aceasta importantă (vers. 27).

Antitipul

Întrucât sistemul legii pe care l-am studiat era doar o „umbră”, un „simbol”, un „model” fără valoare în sine, doar cu rolul de a ne învăţa despre natura acelui sistem desăvârşit de răscumpărare care este „trupul”, „însăşi lucrurile” care au fost plănuite în sfatul ceresc şi transpuse în realitate de „singurul născut al Tatălui”. Haideţi ca, sub călăuzirea Duhului adevărului, să învăţăm despre realităţile solemne ce, până aici, au fost prezentate în umbră.

Prin aceste modele, deşi suntem mărginiţi, la fel ca Pavel putem să ne extindem cercetările dincolo de limitele vederii naturale, până la a vedea „însăşi lucrurile cereşti.” Acolo găsim întreaga slujire a Legii împlinită în Hristos, Cel care a fost uns cu Duhul Sfânt şi a intrat în sanctuarul Său, cerul însuşi, cu sângele Său, atunci când a urcat la dreapta tronului Maiestăţii din ceruri, ca „servitor al sanctuarului” (hagion) (al celor sfinte - KJV) Evrei 8:6, 2. După ce vorbeşte despre slujirea zilnică în locul sfânt şi de cea anuală în locul preasfânt, Pavel spune: „Duhul Sfânt arătând aceasta, că drumul Celor Sfinte (Hodon Hagion), nu era încă făcut cunoscut, în timp ce era încă în picioare primul tabernacol, care era o prefigurare pentru timpul de atunci, în care au fost oferite deopotrivă daruri şi sacrificii până la timpul reformării. Dar Hristos, venind ca mare preot al lucrurilor bune ce vor veni, printr-un tabernacol mai mare şi mai desăvârşit, nu făcut de mâini (...) prin propriul lui sânge a intrat o singură dată în lucrurile sfinte (eis hagia)” – Evrei 9:8-12 (KJV). 

Expresia „eis hagia” din versetul 12, este aceeaşi cu cea redată prin „locurile sfinte” în versetul 24. Termenul „hagia” în aceste două versete, este la forma accentuată de plural neutru şi este determinat de prepoziţia „eis” care înseamnă „în, pe sau în mijlocul”. „Hagia” fiind un adjectiv neutru, este redat în mod corect prin expresia „lucruri sfinte”, dar „hagia” în versetul 2, este la forma de nominativ singular feminin şi în mod corect se redă prin expresia „loc Sfânt”. Articolul hotărât „-lor” ce însoţeşte cuvântul „lucruri bune” în versetele 9:11 şi 10:1, face ca expresia să însemne lucruri „bune în ele însele, sau bune în abstract”.

Aceasta dovedeşte perfecta armonie dintre Evrei 9:11, 12, 23, 24, şi Evrei 10:1. „Lucrurile” sunt „bune în ele însele”, „sfinte” sau „cereşti” şi se află „în cerul însuşi”, în care Hristos a intrat ca marele nostru preot, ca să „slujească” pentru noi. Iar acele „lucruri sfinte” din ceruri se află în legătură cu acel „tabernacol mai mare şi mai desăvârşit” „pe care l-a ridicat Domnul şi nu omul”, la fel cum lucrurile sfinte ale primului legământ se aflau în legătură cu cortul lor (Evrei 9:1-5). Şi toate lucrurile sfinte, împreună, alcătuiesc sanctuarul. „Cele sfinte” (două) din versetul 8, a căror cale nu a fost cunoscută până când nu a venit timpul reformării, când Hristos şi-a vărsat propriul sânge, aparţin „cortului mai mare şi mai desăvârşit”, despre care vorbeşte versetul următor. Traduc aceste denumiri în mod literal, deoarece în traducerea comună ele nu sunt traduse literal. Traducerea Douay a Bibliei le are redate ca aici. Cuvântul care apare în Evrei 9:8, 12, 19 este „hagion”, adică „în cele sfinte”, în loc de „cea mai sfântă dintre toate (locul preasfânt – n.tr.)”. Aceasta arată că sângele lui Hristos este calea sau mijlocul prin care El, ca mare preot al nostru, avea să intre în ambele încăperi ale tabernacolului ceresc. Dacă în ceruri ar fi doar o singură „încăpere”, după cum spun mulţi, de ce în simbol sunt două? Şi de ce, atunci când face aplicaţia simbolului, Pavel vorbeşte de două? Probabil cei care „dispreţuiesc legea” şi „strică legământul lui Levi” ar putea explica aceasta. Dacă nu pot, îi sfătuim să rămână la explicaţia pe care o oferă Pavel asupra acestor lucruri.

Se presupune că Evrei 6:19, 20 ar dovedi că Hristos a intrat în sfânta sfintelor la înălţarea Lui, deoarece Pavel a spus că El a intrat dincolo de perdea. Dar perdeaua care desparte sfânta de sfânta sfintelor este „perdeaua a doua” (Evrei 9:3). Întrucât sunt două perdele, cea din Evrei 6, prima despre care vorbeşte el, trebuie să fie prima perdea, cea care este în faţa locului sfânt.  Atunci când Isus a intrat dincolo de perdea, a intrat în tabernacolul Său, cu siguranţă în sfânta, întrucât aceasta este prima încăpere. Iar nădejdea noastră, ca o ancoră a sufletului, pătrunde dincolo de perdea, înăuntrul templului în care ispăşirea oficiată în ambele încăperi include atât iertarea cât şi ştergerea păcatelor.

Cei care susţin că Hristos a intrat în sfânta sfintelor imediat după înălţarea Sa şi că slujeşte acolo de atunci încoace, cred de asemenea, şi trebuie să creadă aşa în mod obligatoriu, că ispăşirea oficiată în dispensaţiunea evangheliei este antitipul ispăşirii oficiate în ziua a zecea din luna a şaptea, după lege. Dacă ar fi aşa, evenimentele din ziua a zecea după lege, ar trebui să-şi aibă antitipurile de-a lungul dispensaţiunii evangheliei. Cel dintâi eveniment din lucrarea de ispăşire efectuată în ziua aceea, era curăţirea sanctuarului, aşa după cum am văzut din Leviticul 16. Deci, după teoria lor, sanctuarul noului legământ a fost curăţit în perioada de început a dispensaţiunii evangheliei.

Dovezile arată clar că nici Pământul, nici Palestina – sanctuarele lor – nu au fost curăţate atunci. Eu le numesc sanctuarele lor, fiindcă nu sunt ale Domnului. Iar dacă sanctuarul Domnului, al noului legământ, a fost curăţat atunci, înseamnă că cele 2300 de seri şi dimineţi s-au sfârşit atunci. Însă dacă aceste seri şi dimineţi reprezintă ani, ceea ce toţi credem, anii aceştia trebuie să se extindă cu 1810 ani dincolo de cele 70 de săptămâni. Dar ultima dintre aceste 70 de săptămâni a fost prima săptămână din timpul noului legământ sau din dispensaţiunea evangheliei. Faptul că cele 2300 de zile se întind cu 1810 ani dincolo de cele 70 de săptămâni şi că sanctuarul nu putea să fie curăţat până la sfârşitul acestor zile, demonstrează că antitipul zilei a zecea după lege, nu este dispensaţiunea evangheliei; ci o perioadă ulterioară.

Apoi, dacă ispăşirea din ziua aceea este un tip al ispăşirii efectuate în timpul dispensaţiunii evangheliei, atunci ispăşirea făcută în sfânta, Evrei 9:6, care trebuia să fie anterioară acelei zile, s-a sfârşit înainte să înceapă dispensaţiunea evangheliei. A fost arătat că acea ispăşire s-a făcut pentru iertarea păcatelor, iar eu nu am găsit nicio dovadă că o astfel de ispăşire ar fi fost făcută în ziua a zecea a lunii a şaptea.

Dispensaţiunea evangheliei a început odată cu predicarea lui Hristos şi dacă este antitipul zilei a zecea după lege, unul din două lucruri trebuie să fie adevărat: fie Mântuitorul, în loc să împlinească, a distrus o mare parte din Lege şi anume, slujirea zilnică oficiată în Sfânta, care avea loc în timpul întregului an, cu excepţia unei singure zile, ziua a zecea din luna a şaptea; fie El a împlinit toată Legea, cu excepţia celei corespunzătoare unei zile (ziua a zecea din luna a şaptea – n.tr.) din 360, înainte ca dispensaţiunea evangheliei să înceapă şi înainte ca El să fi fost uns ca Mesia pentru a împlini Legea şi Proorocii. Una dintre aceste două concluzii este inevitabilă dacă se acceptă ca ipoteză faptul că dispensaţiunea evangheliei şi ispăşirea oficiată în timpul ei, este antitipul zilei a zecea din lege şi al ispăşirii oficiate în timpul acestei zile. De care dintre aceste cuie vor ei să se agaţe? Dacă de primul, atunci declaraţia „să nu gândiţi că am venit să distrug legea sau profeţii” (Matei 5:17), îi străpunge. Dacă îl aleg pe al doilea, atunci au datoria să dovedească faptul că legea, care are umbra lucrurilor bune ce vor veni, a fost împlinită în ea însăşi, că umbra şi realitatea au ocupat acelaşi loc şi timp. De asemenea trebuie să dovedească faptul că întreaga ispăşire pentru iertarea păcatelor s-a făcut înainte să fi fost înjunghiat Mielul cu sângele căruia trebuia făcută ispăşirea.

Trebuie să fie limpede tuturor că, dacă antitipul slujirii anuale (Evrei 9:7) a început la prima venire a lui Hristos, antitipul slujirii zilnice (Evrei 9:6) trebuie să-şi fi avut împlinirea înainte de aceasta. Şi, dacă ispăşirea în vederea iertării era o parte a slujirii zilnice, aceasta implică concluzia că nu există iertare de păcate sub dispensaţiunea evangheliei. O astfel de teorie este în conflict limpede cu toată valoarea dispensaţiunii evangheliei şi este mustrată nu numai de Moise şi de Pavel, ci şi de învăţătura şi lucrările Mântuitorului nostru, precum şi de însărcinarea pe care a dat-o apostolilor Săi, de învăţăturile acestora şi de istoria bisericii creştine. Dar, din nou, ei spun că ispăşirea a fost făcută şi s-a terminat pe Calvar, când Mielul lui Dumnezeu a plătit cu viaţa. Aşa ne învaţă unii şi aşa cred bisericile, aşa crede lumea. Dar nu este nimic adevărat şi nici sacru în această afirmaţie, dacă nu este susţinută de autoritate divină. Probabil că doar câţiva, sau niciunul dintre cei ce susţin opinia aceasta, au pus vreodată la încercare fundamentul pe care este aşezată.

1. Dacă ispăşirea a fost făcută pe Calvar, de cine a fost făcută? Efectuarea ispăşirii este lucrarea unui preot. Dar cine a oficiat pe Calvar? – Soldaţii romani şi iudeii cei răi?

2. Înjunghierea victimei nu însemna efectuarea ispăşirii: păcătosul era cel ce trebuia să înjunghie victima (Leviticul 4:1-4, 13-15 etc). După aceea preotul lua sângele şi făcea ispăşirea (Leviticul 4:5-12, 16-21).

3. Hristos este marele preot  rânduit să facă ispăşirea, iar El cu siguranţă nu putea să acţioneze în această funcţie decât după învierea Sa. Însă nu avem nicio dovadă că după învierea Sa ar fi făcut pe pământ ceva ce ar putea să se numească ispăşire.

4. Ispăşirea se făcea în sanctuar, dar Calvarul nu a fost un astfel de loc.

5. Conform cu Evrei 8:4, El nu putea face ispăşirea cât timp era pe pământ. „Dacă ar fi pe pământ, nu ar fi preot.” Preoţia pământească era cea levitică, iar preoţia divină este una cerească.

6. De aceea, El nu a început lucrarea de efectuare a ispăşirii, oricare ar fi fost natura acestei lucrări, decât după înălţarea Sa la cer, când, cu însuşi sângele Său, a intrat în sanctuarul ceresc pentru noi.

Haideţi să examinăm câteva texte ce par să spună că ispăşirea s-a făcut în trecut. Romani 5:11 – „prin care am primit acum împăcarea.” Pasajul acesta arată în mod clar o posesie prezentă a ispăşirii pe vremea când a scris apostolul, dar aceasta nu dovedeşte nicidecum că întreaga ispăşire s-a făcut atunci, în trecut.

Când Mântuitorul a fost pe cale să fie luat de la apostolii Săi, „le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte promisiunea Tatălui” care a venit peste ei în ziua Cincizecimii, atunci când cu toţii au fost „botezaţi cu Duhul Sfânt” (Fapte 1:5). Hristos a intrat în casa Tatălui Său, sanctuarul, ca mare preot şi Şi-a început lucrarea de mijlocire pentru poporul Său, „rugând pe Tatăl” ca să le dea „un alt Mângâietor” (Ioan 14:15), iar după ce „a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt” (Fapte 2:33), a turnat-o peste apostolii ce vegheau în aşteptare. Atunci, în conformitate cu lucrarea încredinţată lor, Petru, la ceasul al treilea din zi a început să predice, „Pocăiţi-vă, şi fiecare dintre voi să fie botezat în numele lui Isus Hristos pentru iertarea păcatelor.” (Fapte 2:38). Cuvântul acesta, „iertare”, semnifică absolvire, scutire, sau mai literal, trimitere a păcatelor.

Puneţi acum alături de acest text un altul legat de acest subiect, din cuvântarea pe care a ţinut-o la ceasul al nouălea al aceleiaşi zile, Fapte 3:19 – „De aceea pocăiţi-vă şi întoarceţi-vă, ca păcatele voastre să fie şterse când vor veni timpurile de înviorare din prezenţa Domnului.” Aici, el îndeamnă la pocăinţă şi convertire (întoarcere de la păcate). Pentru care scop? „Ca păcatele voastre să fie şterse (viitor).” Oricine poate vedea că ştergerea păcatelor nu are loc în momentul pocăinţei sau al convertirii, ci urmează şi ca o necesitate, trebuie să fie precedată de acestea. Pocăinţa, convertirea şi botezul au devenit de atunci datorii imperative la timpul prezent. Apoi, odată ce sunt împlinite, celor ce le împlinesc, acestea le „spală” (Fapte 22:16), le absolv sau trimit de la ei păcatele lor (Fapte 2:38). Şi desigur păcatele le sunt iertate, iar ei „primesc împăcarea (ispăşirea)”, însă nu o primesc în întregime în acel moment, deoarece păcatele încă nu le-au fost şterse.

Aşadar, cât de departe au înaintat ei în procesul de reconciliere? La fel de departe ca şi individul aflat sub lege în momentul în care şi-a mărturisit păcatul, a adus victima în faţa uşii tabernacolului, şi-a pus mâinile peste ea şi a înjunghiat-o, iar preotul a intrat cu sângele ei în sfânta şi a stropit cu sângele în faţa perdelei şi pe altar, făcând astfel ispăşire pentru el, individul căpătând astfel iertare. Doar că acela era simbolul, iar aceasta este realitatea. Lucrarea aceasta l-a pregătit pentru curăţirea din marea zi a ispăşirii, în vederea ştergerii păcatelor „când vor veni timpurile de înviorare din prezenţa Domnului, şi când va trimite pe Isus”. De aceea, textul care spune „prin care am primit acum împăcarea” înseamnă „prin care am primit acum iertarea păcatelor”. Din momentul acesta omul este „eliberat de păcat”. Mielul străpuns pe crucea Calvarului este victima înjunghiată pentru noi. „Isus, Mijlocitorul legământului nou” „în ceruri”, este marele nostru preot mijlocitor, care face ispăşire cu însuşi sângele Său, prin care şi cu care a intrat acolo. Esenţa procesului este aceeaşi ca şi în „umbră”. Mai întâi vine convingerea de păcat; apoi pocăinţa şi părturisirea; după aceea prezentarea jertfei divine sângerânde. Odată ce am făcut aceasta în credi1nţă şi sinceritate, nu putem face nimic mai mult; şi nu se cere nimic mai mult.

După aceea, în sanctuarul din ceruri, marele nostru preot face ispăşire cu însuşi sângele Său şi suntem iertaţi. 1 Petru 2:24 – „El însuşi care a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn.” Vezi de asemenea Matei 8:17; Isaia 53:4-12. Trupul Său este „singura jertfă” pentru muritorii care se pocăiesc, este cel căruia îi sunt atribuite păcatele lor şi prin al cărui sânge, în mâinile unui preot care slujeşte, sunt transferate asupra sanctuarului ceresc. Jertfa aceasta a fost adusă „odată pentru totdeauna”, „pe lemn”. Toţi cei ce vor să aibă folos din meritele ei trebuie ca prin credinţă să o primească drept jertfa lor, o jertfă sângerândă în mâinile unor păcătoşi muritori, cum sunt ei. După ce obţinem în felul acesta ispăşirea iertării, trebuie să „păstrăm fapte bune” (Tit 3:8), nu „faptele legii” (Romani 3:20) ci, „fiind morţi faţă de păcat să trăim în neprihănire” (Romani 6:11, 13). Lucrarea aceasta, înţelegem cu toţii că este specifică dispensaţiunii evangheliei.

Era viitoare

Toţi cei ce cred în Biblie aşteaptă ca o eră plină de glorie să urmeze celei prezente şi întreţin anumite idei cu privire la natura acesteia, idei pe care afirmă că le-au extras din Biblie. Bisericile gândesc că Biblia învaţă despre triumful final al principiilor creştine prin convertirea tuturor naţiunilor, în timp ce noi credem că gloriile acelei ere vor fi inaugurate de venirea personală şi vizibilă a Domnului Hristos, de învierea şi preschimbarea sfinţilor Săi împreună cu distrugerea duşmanilor Lui. De aceea cu toţii vor admite dreptul nostru de a pune în discuţie natura acestei ere şi, desigur, avem libertatea de a învăţa ce spun Scripturile despre subiect.

Luca 20:34-35 – „Și Isus, răspunzând, le-a zis: «Fiii şi fiicele acestei lumi (ere) se însoară şi se mărită, dar cei socotiţi demni să obţină acea lume (eră) şi învierea dintre morţi, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita.»” „Acea lume” este pusă în contrast cu „această lume” – în „aceasta” se însoară şi se mărită, în „aceea” nu se vor mai însura şi mărita, ci vor fi nesupuşi morţii, fiind ca îngerii. În felul acesta, El ne învaţă despre o epocă viitoare şi deosebită, de care pentru a ne bucura trebuie să obţinem învierea din morţi. Aceea va fi o epocă a răsplătirii, „tu vei fi răsplătit la învierea drepţilor”. „Binecuvântat este cel ce va mânca pâine în împărăţia lui Dumnezeu.” „Adevărat vă spun că: «Voi care m-aţi urmat, în regenerare, când Fiul omului va şedea pe tronul gloriei sale, voi de asemenea veţi şedea pe douăsprezece tronuri, judecând pe cele douăsprezece triburi ale lui Israel.»” Împărăţia Tatălui nostru pentru care ne rugăm acum va veni atunci când voia Sa va fi făcută pe pământ la fel ca în cer. Atunci va fi  „ziua Domnului”. „Ziua judecăţii şi a pieirii oamenilor neevlavioşi”, în acea zi cerurile vor trece şi vor apărea cerurile noi şi pământul nou.

Aceste cuvinte identifică „lumea care vine” cu „timpurile restituirii”. Apokalastasix - restaurare a unui lucru la forma lui iniţială. De aici apare ideea de introducere a unei ere noi şi mai bune şi a „timpurilor de înviorare” (Fapte 3:19). Anapsuxis - răcorire înviorătoare după căldură, recreere, odihnă. Identitatea „timpurilor restituirii” cu „administrarea plinătăţii timpurilor – Fidela” („dispensaţiunea deplinătăţii timpurilor – KJV”)  (Efeseni 1:10), este de asemenea evidentă. Aşa cum Petru în Fapte 3:19 prezintă cele două puncte cardinale ale ispăşirii: convertirea prezentă şi ştergerea viitoare a păcatelor, la fel Pavel, în Efeseni 1:7, spune: „În care avem răscumpărarea prin sângele lui, iertarea păcatelor.” În acelaşi timp primim Duhul Sfânt al făgăduinţei, arvuna moştenirii noastre, versetul 13, 14, care ne face cunoscută taina voii Sale, „ca în dispensaţiunea deplinătății timpurilor să poată strânge împreună toate lucrurile (en, în sau prin) Hristos” (KJV): „Care este trupul lui, plinătatea celui care umple toate în toţi.” deopotrivă pe cele în cer şi cele pe pământ. Această adunare este obiectul viitor al speranţei, fiind aceeaşi cu răscumpărarea (eliberare pe baza plătirii unui preţ de răscumpărare) posesiunii cumpărate (vers 14). Lucrurile care trebuie să fie adunate sunt în cer şi pe pământ. Anakephalaioo înseamnă a aduce sau a întoarce înapoi sub o singură conducere. Aceasta înseamnă că diferitele părţi ale împărăţiei care au fost separate şi anume, capitala şi împăratul „în cer”, iar supuşii împreună cu teritoriul de „pe pământ”, vor fi răscumpărate sau adunate din nou într-o singură împărăţie, sub o singură conducere, aceea a Fiului lui David. Iar dispensaţiunea plinătăţii timpurilor este perioada în care lucrul acesta se va realiza. Aceasta este perioada moştenirii şi urmează celei a „dreptului la moştenire”, dispensaţiunii harului (Efeseni 3:2, 6). În perioada aceasta vor fi moştenite în sensul lor cel mai deplin, promisiunile legămintelor.

Noi credem că s-a arătat că ispăşirea din timpul dispensaţiunii evangheliei este antitipul celei realizate de preoţi în slujirea lor zilnică, cea care pregătea şi făcea necesară ispăşirea anuală precum şi curăţarea sanctuarului şi a poporului de toate păcatele lor. Apare ca o certitudine faptul că antitipurile cuprinse în slujirea zilnică a preoţilor precum şi tipurile sărbătorilor de primăvară se întind de-a lungul dispensaţiunii evangheliei; întrucât acestea compun doar o parte din ispăşire şi din antitipuri, avem motive serioase să credem că antitipul care a rămas, cel de toamnă, şi ce a mai rămas de împlinit din ispăşire, cea anuală, se vor împlini pe baza aceluiaşi principiu referitor la timp şi ocupă o perioadă sau dispensaţiune de cel puţin 1000 de ani.

„Era aceea” va fi mult superioară „acestei ere” şi constituie trecerea spre gloriile eterne şi nepieritoare, nealterate ale pământului răscumpărat şi transformat din nou într-o grădină a Edenului. Cine poate găsi greşeli, dacă Domnul ne-a dat în lege umbrele acelei ere? Cine nu va căuta mai degrabă Duhul Adevărului, care „vă va aduce aminte toate câte v-am spus”, chiar şi „Legea lui Moise” şi „vă va arăta cele ce vin”, chiar şi „lucrurile bune ce vor veni”? La modul literal va fi o eră de refacere, în care sfinţii nemuritori vor trece sub conducerea împăratului împăraţilor – o eră a restituirii, a ştergerii păcatului cu toate efectele lui îngrozitoare, o eră a răscumpărării posesiunii cumpărate, jubileul cel mare şi final, în care toţi captivii Sionului din afara şi dinăuntrul mormântului, eliberaţi şi adunaţi din mijlocul păgânilor şi din toate ţările, vor fi curăţaţi de toate nelegiuirile lor, vor intra în stăpânirea „ţării lor”, iar locurile pustiite vor fi zidite din nou. Aceştia vor fi „o singură naţiune „și David, servitorul meu, va fi împărat peste ei; şi ei toţi vor avea un singur păstor; vor umbla de asemenea în judecăţile mele şi vor ţine statutele mele şi le vor împlini. Și (Eu) voi pune sanctuarul meu în mijlocul lor pentru totdeauna. Tabernacolul meu de asemenea va fi cu ei; da, eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul meu. Şi păgânii vor cunoaşte că eu, Domnul, sfinţesc pe Israel, când sanctuarul meu va fi în mijlocul lor pentru totdeauna.” Păgânii vor şti aceasta când Satana îi va strânge, pe Gog şi pe Magog, din cele patru părţi ale pământului încercuind „tabăra sfinţilor şi preaiubita cetate” (Apocalipsa 20:8, 9), când vor „intra în ţara care este adusă înapoi de la sabie”. „Țara cu sate neîmprejmuite” în locurile pustiite care sunt acum locuite de „cei care au odihnă” care sunt adunat dintre naţiuni, care a obţinut vite şi bunuri, care locuiesc în mijlocul ţării. Dar sabia fiecărui om va fi împotriva fratelui său și „focul de la Dumnezeu din cer îi va mistui”. Ezechiel capitolele 36, 37, 38. Am văzut că dispensaţiunea ce urmează dispensaţiunii evangheliei este o zi a curăţirii. Chiar şi după ce Domnul a scos pe poporul său din mijlocul păgânilor şi i-a adunat din toate ţările ducându-i în ţara lor, care în mod evident este acelaşi lucru cu ridicarea lor din morminte şi ducerea lor în ţara lui Israel: „Atunci (după înviere, după ce vor fi duşi în ţara lor) voi stropi apă curată peste voi şi veţi fi curăţaţi.” Ezechiel 36:24, 25.

A curăţa poporul, ca să fie curaţi de toate păcatele lor „înaintea Domnului” a fost scopul ispăşirii zilei a zecea din luna a şaptea de sub lege (Leviticul 16:30). Dovada aceasta este suficientă pentru mintea mea pentru a arăta că ziua aceea este tipul dispensaţiunii plinătăţii timpurilor, a erei care va veni. Ce! Vom fi păcătoşi şi necuraţi când vom fi nemuritori? Haideţi să „avem răbdare”. „Cel ce crede nu se va grăbi”. Domnul spune că El îi va stropi cu apă curată şi îi va curăţa prin aceasta după ce îi va strânge în ţara lor. Fie că stropirea cu apă este literală sau la modul figurat, aceasta dovedeşte că El va realiza un proces de curăţire asupra lor. Sânge şi apă au ţâşnit din coasta Mântuitorului nostru. Obiectele sub lege erau curăţite cu sânge şi apă; iar noi am văzut deja că dacă acele obiecte erau necurate din punct de vedere fizic, ca de exemplu datorită leprei sau altui fel de murdărie, toată necurăţia de felul acesta trebuia să fie îndepărtată în vederea pregătirii pentru curăţire. Ispăşirea se făcea cu sânge sau cu sânge şi apă pentru obiectul respectiv, iar ispăşirea îl curăţa. La fel Mântuitorul nostru după ce a curăţat pe lepros de boala lui i-a poruncit să meargă şi să aducă o jertfă pentru curăţirea lui (Marcu 1:41-44). În acelaşi fel, cei din popor erau eliberaţi de păcatele lor prin ispăşirea efectuată pentru fiecare dintre ei individual în Sfânta, ca să-i pregătească în vederea ispăşirii anuale.

De aici se vede în mod evident că întreaga casă a lui Israel va trebui să aibă păcatele lor iertate şi trupurile lor netrebnice schimbate, ca să îi facă pregătiţi pentru curăţirea despre care s-a vorbit (Ezechiel 36:25). Curăţirea sanctuarului nu încheia curăţirea pentru popor; fiindcă, după ce ţapul ispăşitor ducea departe toate nelegiuirile poporului, marele preot trebuia să mai aducă jertfa arderii de tot şi să ardă grăsimea jertfei pentru păcat pe altarul din curte, ceea ce era o parte a ispăşirii efectuate în ziua aceea; şi era necesară întreaga ispăşire din ziua aceea pentru ca poporul să fie curat (Leviticul 16:22-30).

Curăţirea sanctuarului

În împlinirea legii, este primul eveniment în antitipul zilei a zecea din luna a şaptea. Am văzut, atât din Noul Testament cât şi din Vechiul, că acest sanctuar nu este cel pământesc ci acela ceresc, la fel cum sanctuarul primului legământ făcea parte din vechiul Ierusalim.

Aici apare o obiecţie în urma deducţiilor, care în multe minţi cântăreşte mai greu decât orice valoare a argumentelor Bibliei asupra subiectului. Şi anume, ei spun că noul Ierusalim nu poate fi mânjit, de aceea nu are nevoie de curăţire; aşadar, noul Ierusalim nu este sanctuarul.  Acesta este chiar un proces foarte sumar de deducţii implicite, îndeosebi pentru cei ce au spus aşa de mult despre insuficienţa unei mărturii bazate doar pe deducţie. I-am sfătui pe aceştia să-şi revizuiască temelia credinţei lor şi să vadă, cât de multe şi cât de puternice argumente au pentru a susţine că Pământul sau Palestina ar fi sanctuarul, şi cât de multe obiecţii există împotriva faptului ca sanctuarul noului legământ să fie acolo unde este preotul legământului, obiecţii care să nu fie cu totul bazate pe deducţii; după aceea, în locul deducţiilor lor, să primească mărturia deplină a Cuvântului şi să o predice. 

Cum a ajuns, însă, canctuarul să fie mânjit? Sanctuarul Vechiului Testament, fiind pe pământ, putea să fie şi a fost, mânjit în multe feluri: printr-o persoană necurată care intra în el. – „Să nu atingă niciun lucru sfânt, nici să intre în sanctuar, până când zilele purificării ei vor fi împlinite.” Leviticul 12:4; putea să fie profanat de marele preot dacă acesta ieşea din sfântul locaş pentru un mort, cât timp untdelemnul ungerii era asupra lui (Leviticul 21:12); de un om care neglija să se supună curăţirii (Numeri 19:20). Toate căpeteniile preoţilor şi ale poporului l-au mânjit datorită faptului că au încălcat legea foarte mult, luându-se după toate urâciunile păgânilor (2 Cronici 36:14). „Pentru că ai spurcat sanctuarul meu cu toate lucrurile tale detestabile şi cu toate urâciunile tale (idolatria), de aceea te voi micşora şi eu.” (Ezechiel 5:11).

„Mai mult, aceasta mi-au făcut: au spurcat sanctuarul meu în aceeaşi zi, şi au pângărit sabatele mele. Pentru că atunci când au ucis pe copiii lor pentru idolii lor, atunci au intrat în aceeaşi zi în sanctuarul meu pentru a-l spurca.” (Ezechiel 23:38, 39). „Preoţii ei au întinat sanctuarul, ei au încălcat legea.” (Ţefania 3:4).  Antioh l-a profanat prin faptul că a jertfit porci pe altarul lui (1Macabei 1:20-24). Din textele acestea putem vedea clar că, în ochii Domnului, necurăţia morală era cea care mânjea sanctuarul, mai degrabă decât cea fizică. Este adevărat că devenea necurat în mod fizic, însă necurăţia aceasta trebuia să fie îndepărtată înainte de a se face ispăşirea prin care sanctuarul era reconciliat sau curăţit (Vezi 2 Cronici 29). Aceasta era legea curăţirii (Leviticul de la 12 la 15); obiectul trebuia să fie făcut curat în mod vizibil, aşa încât să-l putem numi curat, ca să fie pregătit pentru adevărata lui curăţire cu sânge. Acum, nimeni nu presupune că noul Ierusalim este sau a fost vreodată necurat, în felul în care a fost tipul lui pe vremea când a fost invadat, desacralizat şi pustiit de soldaţii sirieni, haldei sau romani, sau când au intrat în el preoţi nelegiuiţi. Chiar dacă ar fi fost aşa, îndepărtarea unei astfel de murdării nu ar corespunde curăţirii ce trebuia să aibă loc la sfârşitul celor 2300 de zile. 

Sanctuarul nu era curat într-un anume sens, căci altfel nu ar avea nevoie să fie curăţat. Şi trebuie că, într-un anume fel a primit necurăţia aceasta de la om. Pentru că sanctuarul ceresc este departe de atingerea muritorilor şi în el intră doar înaintemergătorul, Isus, cel care a fost făcut mare preot, nu poate fi întinat de muritori decât prin intermediul Lui, şi nu poate fi curăţat pentru ei decât tot prin acelaşi mijloc. Procesul descris în tip în Lege al întinării şi curăţirii sanctuarului prin intermediul preotului, a fost examinat. Păstrând în minte înţelegerea acestui proces, haideţi să mergem în Noul Testament. Pavel spune în Coloseni 1:19-20: „Fiindcă Tatălui i-a plăcut ca în El să locuiască toată plinătatea; și, făcând pace prin sângele crucii lui, prin el să împace toate pentru el; prin el, fie cele de pe pământ, fie în cer.” Când se vorbeşte despre „cele de pe pământ” în legătură sau în contrast cu cele aflate „în cer”, nimeni nu înţelege că toate acestea sunt în acelaşi loc. Cele aflate „în ceruri” au nevoie să fie împăcate la fel ca şi „cele de pe pământ”.

Dacă este nevoie să fie împăcate, înseamnă că au fost în stare de neîmpăcare; dacă nu au fost în împăcare, înseamnă că într-un anume sens au fost necurate în ochii Lui. Sângele lui Hristos este mijlocul şi Hristos Însuşi, agentul, prin care sunt împăcate din nou cu Tatăl atât lucrurile din ceruri cât şi cele de pe pământ. Oamenii se gândesc că în ceruri, acolo unde S-a dus Mântuitorul nostru, totul este şi a fost întotdeauna perfect, dincolo de orice posibilitate de schimbare sau îmbunătăţire. Însă El spune: „În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri mari; dacă nu ar fi aşa, v-aş fi spus. Mă duc să vă pregătesc un loc.” El S-a dus în cer, iar Pavel spune că „avem o clădire din Dumnezeu, o casă nefăcută de mâini, eternă în ceruri” (2 Corinteni 5:1).

Pentru ce S-a dus în casa Tatălui Său? „Ca să vă pregătească un loc.” Înseamnă că nu era pregătit, iar când va fi pregătit, Se va întoarce şi ne va lua cu El. Apoi, „de aceea era necesar ca modelele lucrurilor din ceruri să fie curăţate cu acestea, dar înseşi lucrurile cereşti cu sacrificii mai bune decât acestea. Care au fost „modelele”? „Tabernacolul şi toate vasele servirii” (versetul 21), care constituiau sanctuarul de pe pământ (versetul 1). Care sunt înseşi lucrurile cereşti? Tabernacolul mai mare şi mai desăvârşit (vers.11), împreună cu lucrurile bune şi lucrurile sfinte (versetele 11-12). Toate acestea sunt chiar în cer. „Căci Hristos nu a intrat în locurile sfinte făcute de mâini, care sunt prefigurările celor adevărate, ci chiar în cer.” Versetul 24. Pavel arată aici că este la fel de necesar ca lucrurile cereşti să fie curăţate, după cum a fost necesar ca simbolurile lor, cele de pe pământ, să fie curăţate. De aceea, este necesar. De ce? El a vorbit ceva mai înainte despre slujirea zilnică a preoţilor şi despre antitipul acesteia, mijlocirea lui Hristos, a noului legământ, „pentru răscumpărarea încălcărilor”. Sub primul legământ, sângele viţeilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci sfinţea spre curăţirea cărnii; dar sub al doilea, sângele lui Hristos curăţă conştiinţa noastră. Deci, „fără vărsare de sânge nu este iertare” (versetul 22). Necesitatea curăţirii lucrurilor cereşti, este indusă de faptul că ispăşirea este făcută în acestea prin sângele lui Hristos pentru îndepărtarea sau iertarea păcatelor şi purificarea conştiinţelor noastre. Şi aproape toate lucrurile sunt, după lege, curăţate cu sânge. Modelele erau curăţate „în fiecare an” (versetul 25) cu sângele viţeilor şi al ţapilor; dar în antitipul expierii anuale înseşi lucrurile cereşti trebuie să fie curăţate cu sângele unei jertfe mai bune, aduse o dată pentru totdeauna de Hristos însuşi. Aceasta împacă „lucrurile din cer” (Coloseni 1:20) şi curăţă sanctuarul noului legământ (Daniel 8:14).

Ţapul Ispăşitor

Următorul eveniment din ziua aceea după ce sanctuarul era curăţit, era punerea tuturor păcatelor şi fărădelegilor copiilor lui Israel pe capul ţapului ispăşitor şi alungarea lui într-un ţinut pustiu. Mulţi presupun că ţapul acesta îl simboliza pe Hristos în vreuna din funcţiile Lui şi că simbolul şi-a găsit împlinirea la prima venire a Sa. Noi avem cu totul altă părere, deoarece: 

1. Ţapul acesta nu era izgonit decât după ce marele preot termina lucrarea de curăţire a sanctuarului (Leviticul 16:20, 21); de aici se înţelege că evenimentul acesta nu îşi putea găsi împlinirea în realitate decât după încheierea celor 2300 de zile.

2. Era trimis departe de copiii lui Israel, în pustie, într-un ţinut nelocuit. Dacă binecuvântatul nostru Mântuitor este antitipul acestuia, trebuia ca şi El să fi fost izgonit, nu numai trupul Său, ci trupul şi sufletul, întrucât ţapul era izgonit viu, de la poporul acesta, nu la ei, nici în poporul acesta; nici în cer, căci acesta nu este un loc pustiu, nelocuit. 

3. Ţapul primea şi păstra asupra lui toate nelegiuirile lui Israel; dar când Hristos va veni a doua oară va fi „fără păcat”. 

4. Ţapul primea nelegiuirile din mâinile preotului şi acesta îl izgonea. Întrucât Hristos este preotul, ţapul trebuie să fie altcineva în afară de El, cineva pe care El să-l poată izgoni. 

5. Ţapul acesta era unul dintre cei doi ţapi aleşi pentru ziua aceea. Unul era pentru Domnul şi era adus ca jertfă pentru păcat, iar celălalt nu ni se spune că era pentru Domnul, nici nu era adus ca jertfă. Singurul lui rol era acela de a primi nelegiuirile de la preot, după ce acesta curăţa sanctuarul de ele, şi de a le duce într-un ţinut nelocuit, lăsând sanctuarul, preotul şi poporul în urma sa, eliberaţi de nelegiuirile lor. (Leviticul 16:7-10, 22).

6. Numele evreiesc al ţapului ispăşitor, după cum se vede din versetul 8, marginea, este „Azazel”. În ce priveşte acest verset, William Jenks, în lucrarea lui, Comprehensive Commmentary,  are următoarele remarci: „Ţapul ispăşitor: Vezi diferite opinii în Bochart Spencer; după vechea părere a evreilor şi a creştinilor, se credea că Azazel este numele diavolului; La fel găsim în Rosenmire. Sirienii îl au pe Azazel, îngerul (un înger puternic), care s-a revoltat.” 

7. La venirea lui Hristos, după cum suntem învăţaţi de Apocalipsa 20, Satana urmează să fie legat şi aruncat în adânc, act şi loc care sunt în mod semnificativ simbolizate de actul marelui preot din vechime care trimitea ţapul cel viu într-un ţinut pustiu, nelocuit şi departe de oameni. 

8. Astfel avem Scriptura, definiţia numelui în două limbi vechi, ambele vorbite în aceeaşi perioadă de timp, şi avem vechea înţelegere a creştinilor în ce priveşte ţapul de trimis ca fiind un simbol al lui Satana. În înţelesul uzual al termenului, oamenii întotdeauna îl asociază cu ceva rău, numind pe cei mai mari răufăcători precum şi mijlocul de a scăpa de pedeapsa justiţiei, ţap ispăşitor. Ignoranţa în ce priveşte legea şi înţelesul ei, este singura origine posibilă care poate fi atribuită opiniei că ţapul de trimis era un simbol al lui Hristos.

Deoarece este spus că „țapul să poarte pe el toate nelegiuirile lor într-un pământ nelocuit” (Leviticul 16:22 și pentru că Ioan spune „Iată, Mielul lui Dumnezeu, care înlătură (marginea: poartă) păcatul lumii”, se trage concluzia fără a se sta prea mult pe gânduri, că cel dintâi era un simbol al celui de al doilea. Dar puţină atenţie acordată legii va dovedi că păcatele erau luate de la popor şi purtate de ‑, iar apoi erau luate de la preot de ţap şi purtate de acesta. 

1. Ele erau trecute asupra victimei. 

2. Preotul le lua odată cu sângele jertfei şi le purta în sanctuar. 

3. După curăţirea lor din sanctuar în ziua a zecea a lunii a şaptea, preotul le punea asupra ţapului de trimis şi 

4. În cele din urmă, ţapul le purta asupra lui departe de tabăra lui Israel, în pustie.

Aceasta era procedura legală, iar când îşi va găsi împlinirea în realitate, autorul păcatelor le va primi din nou asupra lui (însă cei răi îşi vor purta propriile lor păcate), iar capul lui va fi zdrobit de sămânţa femeii. „Cel tare” va fi prins şi legat de „unul mai puternic decât el” „şi casa (mormântul) îi va fi jefuită (sfinţii vor fi eliberaţi)” (Matei 12:29; Leviticul 11:21, 22, vezi Leviticul 16:21, 22). Atunci vor începe cei o mie de ani de închisoare ai lui Satana, iar sfinţii vor intra în domnia lor împreună cu Hristos, pe timpul mileniului. Antitipul zilei a zecea după lege, dispensaţiunea plinătăţii timpurilor, trebuie să înceapă cu suficient timp înainte de cei 1000 de ani din Apocalipsa 20, pentru a se da timp pentru curăţirea sanctuarului, şi pentru antitipul mărturisirii şi punerii păcatelor pe capul ţapului ispăşitor; antitip care acoperă timpul ocupat de: „sfârşitul indignării” (Daniel 8:19); strigătul din partea aleşilor lui Dumnezeu pentru a li se face dreptate (Luca 18:1, 8); durerile naşterii Sionulu; Ezechiel în valea oaselor uscate: marea strigare a îngerului al cincelea (Apocalipsa 15:13); biserica laodiceană (Apocalipsa 3:14) şi ultimele şapte plăgi (Apocalipsa 15 şi 16). Din lipsă de spaţiu nu vom putea prezenta detalii aici. Prima înviere este stabilit că va avea loc la venirea Domnului Hristos (1 Tesaloniceni 4:16), iar începutul celor 1000 de ani odată cu prima înviere (Apocalipsa 20:4, 5).

Sanctuarul trebuie să fie curăţit înainte ca Hristos să vină pe nori, deoarece:

1. El „a fost oferit o singură dată pentru a purta păcatele multora; şi celor ce îl aşteaptă li se va arăta a doua oară, fără păcat, pentru salvare”. Întrucât ultimul Lui act în purtarea păcatelor multora, este acela de a le duce afară din Sanctuar după ce îl curăţeşte şi, întrucât nu va veni decât după ce va fi purtat păcatele multora şi atunci va veni fără păcat, este evident că sanctuarul trebuie să fie curăţit înainte de venirea Lui.

2. Oastea este încă sub mânie după ce sanctuarul este curăţat (Daniel 8). Atât sanctuarul cât şi oştirea au fost călcate în picioare. „Până la două mii trei sute de zile; atunci sanctuarul va fi curăţat,” sau justificat, (marginea). Aceasta este prima parte a explicaţiei. După aceasta, Daniel a continuat să caute să înţeleagă semnificaţia viziunii, iar Gabriel a venit să îl facă să cunoască „ce va fi la ultimul sfârşit al indignării (KJV)”. În explicaţia care urmează, nu îi spune nimic despre sanctuar, deoarece acest aspect a fost explicat de veghetorul minunat. Acum îi spune despre oastea asupra căreia rămâne încă ultimul sfârşit al indignării, după ce sanctuarul este curăţit. Indignarea aceasta este toiagul Domnului în mâinile celor răi pentru a pedepsi pe poporul Său. Prima oară acesta a fost pus în mâinile asirianului, fiind moştenit de fiecare dintre succesorii acestuia, care la rândul lor au fost trimişi „împotriva unei naţiuni făţarnice (…) ca să ia prada şi să ia jaful şi să îi calce ca pe noroiul străzilor” (Isaia 10:5, 6). Vremea ultimului sfârşit al indignării, în mod evident se referă la persecuţiile aprige, precum şi la încercarea severă şi minuţioasă a poporului lui Dumnezeu, după ce sanctuarul este curăţit, şi înainte ca indignarea să înceteze odată cu distrugerea cornului cel mic, care este rodul şi succesorul asirianului (Daniel 8:25; Isaia 10:12, 25). 

3. Sanctuarul trebuie să fie curăţit înainte de înviere, deoarece Domnul a prevăzut un mesaj mângâietor poporului Său, prin care le spune că s-a sfârşit. „Mângâiaţi-vă, mângâiaţi-vă poporul meu, spune Dumnezeul vostru. Vorbiţi cu mângâiere inimii Ierusalimului şi strigaţi-i, că războiul (marginea: vremea rânduită) lui s-a împlinit, că nelegiuirea lui este iertată, fiindcă a primit dublu din mâna Domnului pentru toate păcatele ei.” (Isaia 40:1-2). Aici se vorbeşte despre Ierusalim şi despre poporul Domnului, ca despre sanctuarul şi oştirea din Daniel 8. După ce vremea rânduită pentru Ierusalim se împlineşte, poporul Lui este afectat şi urmează să fie mângâiat, spunându-i-se că nelegiuirea lui este iertată.  Aici trebuie să fie vorba de noul Ierusalim, întrucât nu a existat niciun timp stabilit pentru iertarea nelegiuirii vechiului Ierusalim. Noul Ierusalim trebuie să-şi aibă o nelegiuire de un anume fel şi dintr-o anume sursă, căci altfel nu poate fi iertat de aceasta.  Faptul că Domnul a poruncit ca poporul Lui să fie mângâiat prin a i se spune că nelegiuirea Ierusalimului este iertată, este o dovadă pozitivă a faptului că el are o nelegiuire, şi că aceasta va fi îndepărtată înainte ca poporul lui să fie eliberat şi să intre acolo cu cântece şi cu bucurie veşnică. Mesajul acesta este similar cu acela din Isaia 52:9. După ce se rostesc veştile cele bune şi aducătoare de pace, prin care se spune Sionului, „Dumnezeul tău împărăţeşte”, este declarat că „Domnul a mângâiat pe poporul Său, a răscumpărat Ierusalimul. Ierusalimul era într-o stare din care trebuia să fie răscumpărat, şi răscumpărarea aceasta trebuia să se facă înainte de înviere, deoarece următorul verset spune că toate marginile pământului vor vedea salvarea Dumnezeului nostru.”

Tranziția

Opinia generală susţine că trâmbiţa a şaptea inaugurează epoca viitoare. Primul lucru legat de sunetul acesteia este că se aud „voci tari, spunând: «Împărăţiile acestei lumi au devenit ale Domnului nostru şi ale Hristosului său; şi el va domni pentru totdeauna şi întotdeauna.»” Vocile acestea trebuie că se aud în lumea în care se află aceste împărăţii. De asemenea este evident că în timpul în care se aud aceste voci, împărăţiile au o relaţie faţă de Dumnezeu diferită de relaţia pe care au avut-o înainte de a suna trâmbiţa a şaptea. Declaraţia „el va domni pentru totdeauna şi întotdeauna”, precum şi exprimarea cu umilinţă a mulţumirilor din partea celor douăzeci şi patru de bătrâni (simbol al întregii biserici) „pentru că ai luat marea ta putere la tine şi ai domnit” dovedeşte că în vremea aceea El a început să domnească într-un sens deosebit. Astfel de voci s-au auzit începând cu luna a şaptea din anul 1844 şi au produs efectele descrise aici, de adâncă umilinţă şi recunoştinţă profundă. Schimbarea aceasta de relaţie între împărăţiile lumii acesteia şi Hristos, este aceeaşi cu a face pe duşmanii Lui sprijinul picioarelor Sale (Evrei 10:13), eveniment aşteptat de El pe când şedea la dreapta Tatălui, îndeplinind slujirea zilnică (Versetele 11-12).

Apocalipsa 10 redă în parte caracterul şi circumstanţele tranziţiei de la dispensaţiunea evangheliei la cea următoare. Îngerul care declară că „timp nu va mai fi” (vers 6), nu este Domnul la venirea Lui, fiindcă după aceea îi spune lui Ioan: „Tu trebuie să profeţeşti din nou.” Oricare ar fi natura acestei profeţii, cu siguranţă vine după ce este făcut jurământul din versetele 6 și 7.

Cred că noi nu am înţeles bine versetul 7. Noi am înţeles sau explicat versetul 6 ca fiind cuvintele îngerului, iar versetul 7 o declaraţie a lui Ioan. Dar ambele versete sunt cuvintele îngerului, versetul 7 fiind o calificare sau explicare a versetului 6, arătând maniera în care timpul ar trebui să se sfârşească. Îngerul bisericii din Filadelfia, având în faţă „o uşă deschisă”, a vestit strigătul de la miezul nopţii având cu asigurarea solemnă a acestui jurământ. El a jurat sau a declarat în mod limpede „că timp nu va mai fi, ci în zilele vocii celui de al şaptelea înger, când va începe să trâmbiţeze, va fi terminat misterul lui Dumnezeu, aşa cum a făcut el cunoscut robilor săi, profeţii”. Sunt „zile” (plural) în care cel de al şaptelea înger începe să sune. Fie că aceste zile sunt literale sau simbolice, ceea ce ar fi mai în acord cu caracterul acestei cărţi, ele denotă o perioadă scurtă de timp, în care nu doar îngerul al şaptelea începe să sune, dar taina lui Dumnezeu este de asemenea terminată. Astfel vedem că taina aceasta nu este terminată într-un moment, ci într-o perioadă şi, în timp ce taina se termină, îngerul al şaptelea începe să sune. Care este taina (misterul) care urmează să fie terminată? „Misterul evangheliei” (Efeseni 6:19) – „misterul care a fost ţinut în taină de la începerea lumii, dar acum este arătat.” „Bogăţiile gloriei acestui mister (…) care este Hristos în voi, speranţa gloriei.” Coloseni 1:27. „Misterul lui Hristos, care în alte veacuri nu a fost făcut cunoscut fiilor oamenilor, aşa cum este revelat acum sfinţilor săi apostoli şi profeţi prin Duhul; că neamurile vor fi co-moştenitoare şi ale aceluiaşi trup şi părtaşe ale promisiunii lui în Hristos, prin evanghelie.” Efeseni 3:4-6. Este „administrarea (dispensaţiunea – KJV) harului lui Dumnezeu” (versetul 2). Textele acestea arată că misterul lui Dumnezeu sau Hristos, este dispensaţiunea evangheliei. Este perioada speranţei şi a dreptului la moştenire. În timp ce sperăm, ne rugăm pentru obiectul speranţei noastre, care este gloria – în felul în care este desfăşurată pe muntele cel sfânt, în nemurire, în Împărăţia şi în societatea lui Isus. Până când vom obţine toate acestea, noi manifestăm speranţa; iar cât timp sperăm, taina nu a luat încă sfârşit. Din nou, noi suntem cu drept de moştenire în timpul tainei lui Dumnezeu, iar când aceasta se va termina, vom intra în moştenire. De aceea, trebuie să tragem concluzia că taina lui Dumnezeu se va termina odată cu transformarea tainică de la starea muritoare la nemurire (1 Corinteni 15:51-54). Deci, întrucât dispensaţiunea plinătăţii timpurilor începe odată cu trâmbiţa a şaptea, iar dispensaţiunea evangheliei durează până la înviere, este evident că dispensaţiunea plinătăţii timpurilor începe înainte de a se termina dispensaţiunea evangheliei. Există o scurtă perioadă de suprapunere sau de derulare în paralel a celor două dispensaţiuni, în care particularităţile ambelor se îmbină, aşa cum în vremea crepusculară lumina se îmbină cu întunericul.

Acelaşi fel de schimbare s-a produs şi la trecerea de la dispensaţiunea legii la dispensaţiunea evangheliei. Gabriel a spus lui Daniel: „Șaptezeci de săptămâni sunt hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale sfinte.” Presupunem că suntem de acord cu toţii că cele 70 de săptămâni s-au întins până la sfârşitul dispensaţiunii legii, fără a trece dincolo. Mesia a venit la sfârşitul celor 69 de săptămâni şi a început să predice evanghelia (Matei 1:14-15; 4:23) pe care Pavel o numeşte noul legământ. Şi El a continuat legământul acesta cu mulţi timp de o săptămână, ultima din cele 70. De aici se vede că dispensaţiunea legii s-a terminat cu şapte ani mai târziu după ce a început dispensaţiunea evangheliei; iar ultima săptămână simbolică a uneia, a fost prima a celeilalte. În timp ce una se termina, cealaltă era introdusă sau confirmată, sau fondată. Fie că perioada aceasta este un tip al perioadei de criză dintre dispensaţiunea evangheliei şi dispensaţiunea deplinătăţii timpurilor sau nu, ne furnizează un argument puternic prin analogie, coroborând mărturia clară a Cuvântului, că trebuie să existe o astfel de perioadă. Nu văd nicio dovadă că ultima trebuie să aibă aceeaşi durată cu prima. Pentru a afla durata acesteia trebuie să recurgem la alte mijloace de a dovedi. Cu toate acestea, între acestea există o similitudine izbitoare.

Pe vremea aceea cei din lume şi majoritatea celor din pretinsul popor al lui Dumnezeu erau necredincioşi, fiind în mare măsură indiferenţi faţă de evenimentele care aveau loc prin Providenţa lui Dumnezeu, deşi erau atât de importante. Cei care se lipeau de noua era erau priviţi ca o sectă, împotriva căreia se vorbea pretutindeni. Ei aveau reverenţă prea puţină, sau chiar deloc, faţă de tradiţiile învechite ale iudaismului care anulau poruncile lui Dumnezeu. Erau numiţi drept instigatori la revoltă, cei care pun în pericol locul şi naţiunea; erau consideraţi oameni beţi pentru că erau plini de Duhul Sfânt; şi nebuni, pentru că erau tari în adevăr. Aveau o credinţă deosebită; iar predicarea şi comportarea lor erau de aşa natură încât i-au făcut pe mărturisitorii declaraţi să-i acuze de călcarea legii; iar în cele din urmă au denunţat şi exclus întreaga naţiune iudaică de oameni religioşi în masă, pentru infidelitatea acestora. Învăţăturile şi practicile chiar ale Mântuitorului şi ale apostolilor le-au apărut acestora contradictorii. Uneori se părea că ei recunosc autoritatea legii, pentru ca apoi să o nesocotească totalmente şi să insiste asupra noii ordine de lucruri. El a restrâns cele zece porunci ale lor la două, a dat drumul femeii fără a fi ucisă cu pietre conform legii, a iertat păcate fără jertfe aduse după lege, a vindecat fără să ceară să se aducă jertfe potrivit legii, şi  a făcut-o chiar şi în ziua de Sabat. Şi cu toate aceste a declarat că nu a venit să distrugă legea, ci să o împlinească. Apoi, când a vindecat pe un lepros, i-a poruncit să meargă să se arate preotului şi să aducă pentru curăţirea lui cele poruncite de Moise. De asemenea a mâncat paştele conform legii. Atât El cât şi apostolii Săi, în anumite ocazii au exclus, iar în altele au admis celor dintre neamuri privilegii de care, potrivit legii, se puteau bucura doar iudeii. În felul acesta ei au recunoscut prezenţa şi cerinţele ambelor dispensaţiuni în acelaşi timp; una care îşi făcea intrarea, luând locul celeilalte, nu instantaneu ci în mod gradat, printr-o succesiune de evenimente, fiecare distinct în sine, dar toate legate între ele în mod armonios, dându-se pe faţă în împlinirea profeţiei şi formând circumstanţele primului advent, care a fost un singur eveniment distinct şi nucleul tuturor celorlalte. Cu puţin timp înaintea crucificării Sale, Isus a intrat ca împărat în Ierusalim, metropola şi capitala acelei dispensaţiuni; cetatea s-a aflat pentru o vreme sub absoluta Lui autoritate; El şi-a declarat casa pustie, iar acum intra şi Îşi curăţa templul.

La fel ca atunci, acum, potrivit Scripturilor, o serie de evenimente constituie circumstanţele venirii Domnului şi formează criza celor două dispensaţiuni. În perioada aceea crucificarea şi învierea Sa au fost principalele evenimente faţă de care toate celelalte erau subordonate. Dar există alte evenimente legate de acestea, care, ca o necesitate, trebuie să le preceadă. Unul dintre aceste evenimente, aşa cum am văzut deja, este curăţirea sanctuarului. Un altul este nunta. Că Hristos a fost sau va fi vreodată căsătorit în felul fiinţelor umane, nimeni nu pretinde. Dar că există o tranzacţie divină, ilustrată pentru înţelegerea noastră prin simbolul căsătoriei, nu poate fi negat. Hristos este mirele şi noul Ierusalim este mireasa. Căsătoria semnifică unirea dintre ei într-un sens special şi trebuie să aibă loc acolo unde este mireasa, în ceruri. Cerurile trebuiau să-l primească pe Domnul Hristos până la vremea refacerii tuturor lucrurilor, apoi Tatăl Îl va trimite din cer. El S-a dus la casa Tatălui în coul Ierusalim, iar după ce o va fi pregătit, va reveni de acolo ca să ne primească pe noi. Este adevărat că termenul gamos, redat prin căsătorie sau nuntă, semnifică ceremonia nupţială, incluzând masa de nuntă; dar nu se referă doar la masa de nuntă, aşa cum ar vrea unii să credem. Unde au loc aceste tranzacţii? Acolo unde este mireasa, desigur. Atunci când mirele a intrat la nuntă, nu se putea ca El să vină pe pământ din cer, fiindcă atunci ar fi venit de la nuntă în loc să meargă la nuntă; dar El trebuia să meargă la locul în care are loc nunta, în noul Ierusalim.

Ar putea spune cineva: „Cum se putea ca El să meargă acolo unde era deja?” Ar trebui să ne amintim că mireasa nu este o persoană, ci o cetate, având douăsprezece mii de stadii sau în jur de 1500 kilometri pătraţi. În centrul ei şi izvorul din care iese toată gloria ei, este cel îmbătrânit de zile. Hristos s-a aflat fără îndoială înăuntrul acestei cetăţi încă de la ridicarea Sa la cer, iar când în anul 1844 s-a vestit acel strigăt, El s-a dus la cel îmbătrânit de zile şi atunci au început să se deruleze scenele căsătoriei, care vor ocupa în amplitudinea lor cea mai mare parte din dispensaţiunea plinătăţii timpurilor, dacă nu chiar toată. Şi pentru că atunci când Hristos se va întoarce, va veni din noul Ierusalim după ce acolo au început scenele căsătoriei, oricine poate vedea că el se va întoarce pe pământ de la nuntă, iar noi, aşteptându-L, ne vom întâlni cu El şi ne vom întoarce împreună cu El în cetatea-mireasă pentru a lua parte la bucuria festivă.

Iubiţi fraţi,

Trebuie să închei pe moment şi să las subiectul studiului dumneavoastră. Fie ca Domnul să ne corecteze şi să ne lărgească concepţiile despre Sine şi despre planul Său, şi să ne îndrume inimile în a aştepta cu răbdare pe Domnul Hristos. Fie ca în umilă ascultare să urmăm pe miel în descoperirea tot mai largă a Cuvântului şi providenţei Sale.

O.R.L. Crosier
Canandaigua, NY, 17 ianuarie 1846
The Day-Star Extra, Volumul 9
Cincinnati, sâmbătă, 7 februarie 1846