XXII. Tensiunea în creştere
 - Ceva trebuie să cedeze
Copiază link

XXII. Tensiunea în creştere
 - Ceva trebuie să cedeze

În anii 1970, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea s-a confruntat cu o provocare teologică, creată de învăţătura insistentă şi agresivă a unor profesori de Biblie și pastori, învățătură conform căreia nu este posibil pentru creştini, de unii singuri sau cu ajutor divin, să înceteze a mai păcătui. Rezultă, după cum au văzut aceștia, că îndreptăţirea, respectiv iertarea, este speranţa mântuirii, deoarece păcatul va continua în viaţa creştină până când va fi îndepărtat miraculos de puterea divină în momentul intrării în Împărăţia cerurilor. Îndreptăţirea a fost văzută ca o acţiune a lui Dumnezeu în folosul omului, la care omul însuşi nu participă cu nimic.

Această învăţătură calvinistă a fost acceptată de unii şi respinsă de alţii. Tensiunea a crescut până când, la celebra conferinţă Glacier View din Colorado din 1979, potrivit unor rapoarte, conducătorii bisericii au respins învăţătura; sau, potrivit altor rapoarte, oarecum au ocolit-o în timp ce apărau doctrina sanctuarului.

În orice caz, astăzi există un număr semnificativ de pastori adventiști de ziua a şaptea care sunt îngrijoraţi şi care se simt stânjeniţi faţă de întreaga situaţie.

Ei suferă din cauza tensiunii produse de solicitarea de a îmbrăţişa două propuneri care se exclud reciproc.

  1. Hristos a venit pe pământ în natura umană a lui Adam înainte de cădere. Prin urmare, El a fost scutit de toate aceste slăbiciuni, tendinţe, neputinţe ereditare, etc., cu care noi trebuie să ne luptăm pentru a trăi fără să păcătuim.
  2. Totuși, El a fost ispitit în toate lucrurile asemenea nouă şi ne-a dat un exemplu pe care ar trebui să-l imităm, trăind fără păcat aşa cum a trăit El.

Contradicţia evidentă în aceste două propuneri incompatibile poate fi văzută cel mai bine examinând o descriere a neputinţelor pe care noi le avem, potrivit acestei concepţii, şi pe care Hristos nu le-a avut.

Descrierea omului:

Această stare de păcat în care se nasc toţi oamenii este […] o dispoziţie moştenită spre păcat […] (Actul păcatului izvorăște din această dispoziţie) […] Păcatul real din partea omului este expresia naturală a acestei înstrăinări […] Noi venim pe lume ca o specie depravată […] În ceea ce-i priveşte pe toţi ceilalţi oameni (cu excepţia lui Hristos), ei se nasc fără Dumnezeu […] Condiţia specifică în care Adam i-a adus pe toţi oamenii, este păcatul originar […] Natura noastră este una decăzută. Această decădere implică toate dorinţele şi slăbiciunile noastre.

Descrierea lui Hristos:

Legătura dintre toţi ceilalţi oameni și Adam a generat în ei o natură umană decăzută, cu tendinţe spre păcat. Hristos este singura excepţie […] Dorinţele, înclinaţiile şi răspunsurile Sale au fost în mod spontan şi instantaneu pozitive faţă de neprihănire şi în mod automat negative faţă de păcat. Nu era nimic în El care să reacţioneze la păcat […][1]

A-l descrie astfel pe om, prin contrast cu Hristos, şi totuşi a susţine că Hristos nu a avut nici un avantaj faţă de noi este vădit ridicol. Cine dintre noi nu ar schimba cu bucurie natura sa cu o natură care este în mod spontan şi instantaneu pozitivă faţă de neprihănire şi în mod automat negativă faţă de păcat? A susţine că o persoană cu o astfel de natură a fost ispitită în toate lucrurile, așa cum suntem noi ispitiţi, este absurd.

Ceva trebuie să cedeze. Fie părerea că Hristos a venit pe pământ în natura umană a lui Adam înainte de cădere trebuie să rămână legată de corolarul său logic, că El a fost atât de diferit de noi încât noi nu ne putem aștepta să biruim așa cum El a biruit; fie părerea că Hristos a venit pe pământ în natura umană a omului căzut trebuie să rămână legată de corolarul său logic că putem birui, folosind aceleaşi metode pe care El le-a folosit (credinţă, încredere, dependenţă de Dumnezeu), așa cum El a biruit.

A îmbina aceste două opinii înseamnă a crea o tensiune logică care, mai devreme sau mai târziu, va deveni insuportabilă.

Conferinţa de la Glacier View nu a rezolvat câtuși de puţin problema. Atâta timp cât seminariile şi colegiile noastre continuă să înveţe că Hristos a venit pe pământ în natura umană a lui Adam înainte de cădere, vom continua să vedem un număr tot mai mare de pastori şi membri adventiști abandonând credinţa istorică a Bisericii Adventiste şi îmbrăţişând doctrina calvinismului modern, conform căruia nu este posibil, prin niciun mijloc, ca omul să biruiască.

Trebuie să recunoaştem cinstit că, întrucâtva, calvinismul istoric a fost diferit de calvinismul modern în învăţătura sa cu privire la acest subiect. În celebra Confesiune de la Westminster din 1647, o mărturisire de credinţă considerată pe scară largă ca fiind cea mai cuprinzătoare şi mai valoroasă dintre confesiunile calviniste timpurii şi din care au fost preluate, de către alte crezuri, porţiuni considerabile, există o secţiune despre Legea lui Dumnezeu în care citim:

VII. Niciuna din utilizările Legii mai sus menţionate nu este în contradicţie cu harul Evangheliei, ci se supune în mod minunat acestuia; Duhul lui Hristos supunând şi permiţând voinţei omului să facă nesilit şi cu bucurie ceea ce voia lui Dumnezeu, descoperită în Lege, cere să fie făcut.[2] (Sublinierea îmi aparţine)

Cu toate acestea, modificări ale acestei opinii au apărut la începutul anilor de după Reformă şi au constituit motivul multor neînţelegeri între protestanţi. Arminius din Olanda a fost printre primii adversari proeminenţi ai teologiei „numai prin îndreptăţire” a calvinismului modificat, de unde termenul de „teologie arminiană,” care este folosit de către învăţaţi pentru a descrie şcoala de gândire care s-a opus „teologiei calviniste.”

A discuta corespunzător opiniile diferite ale celor două şcoli teologice ar necesita o altă carte, cel puţin la fel de voluminoasă ca aceasta, însă poate că un scurt rezumat ar fi de ajutor.

Școala de gândire calvinistă privește înapoi la Augustin pentru unele dintre principalele sale presupoziţii, şi la Calvin şi Luther din perioada Reformei. (Trebuie reamintit faptul că Luther a fost la fel de strict devotat doctrinei predestinării așa cum a fost Calvin, deşi numele lui Calvin este, de obicei, asociat în timpul nostru cu această doctrină.) Şcoala calvinistă a fost reprezentată, încă din timpul Reformei (în general vorbind), de către anglicani, reformaţi, prezbiterieni, unele Biserici Congregaţionaliste şi Baptiste. În zilele noastre, probabil cei mai mulţi dintre acești creştini care se numesc evanghelici ar prefera să fie consideraţi mai degrabă calviniști în teologia lor, decât arminieni.

Şcoala arminiană privește înapoi la anabaptiști pentru multe dintre presupoziţiile sale şi la Erasmus, Zwingli şi Arminius din perioada Reformei. De atunci încoace, a fost reprezentată de către metodiști, unele Biserici Congregaţionaliste și Baptiste, şi de către Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea.

Rezumatul care urmează este inevitabil mult simplificat, de dragul conciziei, şi nu descrie nuanţele diferenţei din cadrul şcolilor de gândire, cum ar fi diferitele concepte despre predestinare în rândul calviniștilor sau de sfinţire în rândul arminienilor, dar este o clasificare aproximativă şi generală.

Caracteristicile generale ale teologiei calviniste:

  1. Predestinarea absolută
  2. Păcatul originar fiind definit ca vină și slăbiciune moștenite
  3. Omul nu are liber arbitru
  4. Hristos a venit în natura lui Adam înainte de cădere
  5. Accentul pus pe Hristos ca înlocuitor al nostru
  6. Omul nu poate înceta a păcătui prin niciun mijloc
  7. „Numai îndreptăţirea” îl mântuiește pe om. Sfinţirea ca rod al îndreptăţirii este bună, dar nu este necesară pentru mântuire.
  8. Sfinţirea instantanee are loc la venirea lui Hristos.

Caracteristicile generale ale teologiei arminiene:

  1. Predestinarea condiţionată
  2. Păcatul originar fiind definit numai ca slăbiciune moștenită
  3. Omul are liber arbitru
  4. Hristos a venit în natura omului decăzut
  5. Accentul pus pe Hristos ca exemplu și înlocuitor al nostru
  6. Omul poate înceta a păcătui prin puterea lui Hristos
  7. „Numai îndreptăţirea” nu îl mântuiește pe om. Sfinţirea ca rod al îndreptăţirii este necesară pentru mântuire.
  8. Sfinţirea instantanee nu are loc niciodată.

Fiecăruia dintre aceste două sisteme teologice trebuie să i se atribuie consecvenţă logică și intrinsecă, ceea ce înseamnă că propunerile din cadrul fiecărui sistem sunt logic compatibile cu presupoziţiile de bază ale acelui sistem. Dar ar fi extrem de dificil să pătrundem în vreunul din cele două sisteme pentru a scoate o doctrină izolată şi a o integra în celălalt sistem. A face acest lucru, înseamnă a crea tot felul de probleme de incompatibilitate logică şi de contradicţie.

Însă aceasta este ceea ce mai mulţi adventiști de ziua a şaptea încearcă să facă în momentul de faţă.

Atrași de posibilitatea atrăgătoare de a obţine o mai bună acceptare din partea bisericilor evanghelice sau de conceptul tentant al mântuirii în păcat, ei au încercat să scoată propoziţia numărul patru — că Hristos a venit pe pământ în natura lui Adam înainte de cădere — din sistemul calvinist şi să o integreze în sistemul adventist de ziua a şaptea (arminian). Rezultatele au variat de la confuzie la haos.

În spaţiul limitat pe care îl putem acorda aici acestui subiect, să comparăm ultimul punct.

Calvinist – evanghelic

  1. Sfinţirea instantanee are loc la venirea lui Hristos.

Arminian – adventist

  1. Sfinţirea instantanee nu are loc niciodată.

Este evident că metoda prin care ar putea avea loc sfinţirea instantanee ar trebui să fie manevrare, adică ceva mecanic sau fizic care trece peste slăbiciunea umană şi voinţa omului. Dacă un om a păcătuit până la un anumit moment în timp şi dacă la momentul respectiv Dumnezeu îi face ceva care îl determină pe loc să nu mai păcătuiască niciodată, acest lucru nu poate fi numit nici îndreptăţire, nici sfinţire. Termenul potrivit ar fi manevrare — o procedură, să spunem, în care Dumnezeu ia şurubelniţa cerească din lada Sa cu scule, o introduce în urechea credinciosului şi face o ajustare, zicând:

Gata, dragul meu. Tu nu vei mai păcătui niciodată!

Această „mântuire de tip şurubelniţă” ar putea să nu fie ofensatoare pentru calvinistul care crede că oricum omul nu are liber arbitru. Astfel că toate experienţele sale cu privire la mântuire sunt predeterminate de voinţa lui Dumnezeu, care pur şi simplu nu ţine seama de voinţa omului, şi ar putea fi clasificate drept manevrări. Însă cum ar putea fi îmbinată această „mântuire de tip şurubelniţă” cu principiul liberului arbitru al teologiei armi­nian-adventiste? Potrivit lui Ellen White, o astfel de îmbinare de idei este imposibilă.

Când va veni Hristos, El nu va schimba caracterul nici unei persoane. – 4M 429

Când va veni, El nu va veni să ne cureţe de păcatele noastre, să îndepărteze defectele din caracterele noastre, sau să vindece infirmităţile temperamentului şi firii noastre. Dacă, totuşi, va face această lucrare pentru noi, ea trebuie adusă la îndeplinire înainte de acel timp. Când va veni Domnul, cei care sunt sfinţi vor fi sfinţi şi mai departe. Cei care şi-au păstrat trupul şi duhul lor în sfinţenie şi cinste vor primi atunci atingerea finală a nemuririi. Dar cei care sunt nedrepţi, nesfinţiţi şi murdari vor rămâne aşa pentru totdeauna. Nicio lucrare nu va fi făcută atunci pentru a îndepărta defectele lor şi spre a le da caractere sfinte. Curăţitorul nu va sta atunci să continue procesul Lui de curăţire şi să îndepărteze păcatele şi stricăciunea lor. Toate acestea trebuie făcute în acest timp de probă. Acum este timpul să se aducă la îndeplinire această lucrare pentru noi. – 2M 355 (Sublinierea îi aparţine)

Ellen White identifică în mod consecvent şi clar ideea că Dumnezeu a dat o Lege de care creaturile Sale nu pot asculta, nici chiar prin harul Său, ca fiind prima şi cea mai mare minciună spusă de Satana despre Dumnezeu.[3] Este uimitor şi descurajator să asculţi teologi adventiști de ziua a şaptea, aşa cum mi s-a întâmplat mie, asigurând adunările adventiste de ziua a şaptea că:

  1. Ei cred cu tărie că scrierile lui Ellen White sunt inspirate de Dumnezeu; și că
  2. Ei cred cu tărie că este imposibil ca omul să înceteze a păcătui, chiar şi prin puterea lui Dumnezeu. (Unul dintre ei merge chiar atât de departe încât să sugereze că este voia lui Dumnezeu ca poporul Său să continue a păcătui, ca să poată continua să-l ierte cu îndurare.)[4]

Însă aceasta este starea în care ne aflăm în prezent. Convingerea mea e că aceasta este fructul natural al copacului care a fost plantat prin publicarea declaraţiei hristologice incorecte în Questions on Doctrine, în 1957.

Cred cu putere că Ellen White, care a avut, la urma urmei, un simţ moderat al umorului, ar fi putut să examineze toate aceste eforturi ale interpreţilor ei şi să zică în sinea ei:

Cu prieteni ca aceştia, cine are nevoie de duşmani?

 

[1] Heppenstall, The Man Who Is God, pagina 107 și următoarele.

[2] Schaff, Creeds of Christendom, pagina 643. (Reţineţi, totuși, că acest lucru a fost îndată contrazis de Catehismul scurt.)

[3] După cum este scris în: PP 69, 77, 88; HLL 24, 29, 117, 309, 761; TV 489; ST 16/01/96; ST 17/03/95; ST 7/04/93; ST 27/04/93, etc.

[4] Edward Heppenstall, Perfection, o programă folosită la un curs pentru pastori din Conferinţa Southeastern California, decembrie 1961, pagina 2.