XV. 10 iulie 1952 și 17 iulie 1952
 - Un editorial din Review and Herald
Copiază link

XV. 10 iulie 1952 și 17 iulie 1952
 - Un editorial din Review and Herald

Pe măsură ce am studiat convingerile profunde ale administratorilor bisericii noastre, ale editorilor şi ale altor scriitori, precum şi ale solului inspirat al bisericii rămăşiţei, potrivit cărora Hristos a venit pe acest pământ în natura umană a omului căzut, am văzut că ei erau convinși că dacă Hristos nu ar fi venit în natura umană a omului căzut,

  1. El nu ne-ar fi putut înţelege cu adevărat,
  2. El nu ar fi putut fi exemplul nostru,
  3. El nu ar fi putut fi înlocuitorul nostru,
  4. El nu ar fi putut fi preotul nostru,
  5. El nu ar fi putut fi Mântuitorul nostru.

(Aceste puncte vor fi examinate mai amănunţit în capitolul XXI.)

Nu am găsit nici o voce în dezacord cu aceste păreri. Consensul opiniei bisericii pare a fi complet. (Experienţa stranie a mișcării „trup sfânt” din Indiana, ai cărei conducători au susţinut, pe scurt, că Hristos a luat natura lui Adam înainte de cădere, nu a fost în nici un caz vocea bisericii.)

Deşi este necesar ca rezultatele acestui document să fie verificate de către cercetători competenţi, consider că suma rezultatelor cercetării mele asupra acestui subiect este impresionantă şi stimulantă.

Din punct de vedere al cantităţii, am văzut aproximativ 400 de declaraţii ale lui Ellen White şi nu mai puţin de 800 de declaraţii ale altor scriitori cu privire la faptul că Hristos a venit la pământ în natura umană a omului căzut. Printre acestea se numără cel puţin 20 de declaraţii care resping cu fermitate ideea că Hristos a venit în natura umană a lui Adam înainte de cădere. Suma totală ar depăși, fără îndoială, o mie două sute de declaraţii.

Din punct de vedere al calităţii, se pare că problema a fost exprimată atât de clar şi în moduri atât de diferite încât ar fi imposibil să se înţeleagă greșit scopul şi intenţia scriitorilor.

Tocmai din aceste motive prezint cu o uimire fără margini următoarea declaraţie fără fundament istoric, care a adus sfârșitul perioadei clarităţii şi a inaugurat perioada confuziei.

Francis D. Nichol (Editor)
Review and Herald, 10/07/52
15, col. 2

[…] Adventiștii cred că Hristos, „ultimul Adam,” a avut, în ce privește latura Sa umană, o natură ca cea a „primului om Adam […]”

(Primul om Adam este în mod inevitabil Adam cel necăzut.)

Această declaraţie a onoratului editor al revistei The Review and Herald este năucitoare din două motive. În primul rând, pare să nu ia deloc în considerare istoria noastră. În al doilea rând, contextul ei este greu de înţeles. Fratele Nichol a scris un editorial din două părţi care a fost publicat în ediţiile din 10 şi 17 iulie 1952, ca răspuns la criticile care îi acuzau pe adventiști că greșeau susţinând că Hristos a venit în natura păcătoasă a omului şi că a fost posibil ca Hristos să păcătuiască. De cealaltă parte, (aparent) ei susţineau că Hristos a venit cu o natură fără păcat şi că nu a fost posibil ca El să păcătuiască.

Cea mai mare parte a apărării punctelor noastre de vedere de către fratele Nichol se concentrează asupra întrebării dacă Hristos putea păcătui. El argumentează în mod convingător că ispitele Sale, aşa cum sunt descrise în Scriptură, nu ar fi fost reale dacă ar fi fost imposibil ca Hristos să păcătuiască.

Dar când îşi îndreaptă atenţia asupra naturii umane a lui Hristos, întâmpinăm dificultăţi. Prima parte a propoziţiei sale, prezentată pe pagina anterioară, afirmă în termeni inconfundabili că Hristos a luat natura primului Adam (cel necăzut). Dar ultima jumătate a aceleiaşi propoziţii pare să renunţe la această poziţie:

[…] Adventiștii cred că Hristos, „ultimul Adam,” a avut, în ce privește latura Sa umană, o natură ca cea a „primul om Adam,” o natură nemânjită de păcat, dar capabilă să fie sensibilă la păcat, şi că această natură a fost împovărată de efectele istovitoare a patru mii de ani de atacuri ale păcatului asupra corpului uman, a sistemului nervos şi a mediului. (Sublinierea îmi aparţine)

Această declaraţie ambiguă pare să afirme că Hristos a avut atât natura necăzută a primului Adam, cât şi natura slăbită de patru mii de ani de păcat. Acest lucru ridică întrebări în mintea noastră.

Recunoaștem că omenirea poate avea o experienţă atât de îndelungată, începând cu natura necăzută a lui Adam şi degenerând încet de-a lungul celor patru mii de ani de păcat, până în momentul întrupării. Dar poate o persoană să aibă o experienţă atât de slăbită? Nu trebuie ca fiecare persoană, inclusiv Hristos, să intre în rasa umană într-un anumit moment şi, înlăturând o intervenţie miraculoasă de vreun fel, să accepte natura umană așa cum o găseşte în acel moment al istoriei? Cum poate o persoană să aibă natura lui Adam înainte de cădere şi totuşi această natură să fie deteriorată de patru mii de ani de păcat?

Întâlnim aici sugestia că Hristos a avut de fapt trei naturi în loc de cele două atribuite de obicei Lui, cea umană şi cea divină? Trebuie să înţelegem că Hristos a avut pentru întruparea Sa (1) natura lui Dumnezeu, (2) natura lui Adam înainte de cădere şi (3) natura omului căzut?

Nu ne ajută foarte mult să lărgim contextul pentru a include întregul editorial. Fratele Nichol citează cu încuviinţare cuvintele lui Pavel, că Dumnezeu L-a trimis pe „Fiul Său în asemănarea cărnii păcătoase,” (Romani 8:3) şi că Hristos „a luat asupra Lui sămânţa lui Avraam.” (Evrei 2:16)

Am putea concluziona de aici că el este de acord cu poziţia istorică a bisericii în folosirea acestor versete, pentru a dovedi că Hristos a venit în natura omului căzut. Dar apoi, în alte două declaraţii, el pare să afirme că Hristos cel puţin a început cu natura necăzută a primului Adam. (Studentul va mai întâlni acest procedeu dialectic ciudat.)

Indiferent ce notă am fi înclinaţi să acordăm acestui editorial pentru claritate şi putere de convingere, nu putem să nu recunoaștem însemnătatea sa istorică. Din câte am reușit să descopăr până acum, aceasta este prima mărturie diferită de cea a strămoşilor noştri spirituali cu privire la natura lui Hristos. Dar nu a fost ultima. Din acest moment, perioada clarităţii, atunci când biserica vorbea cu o singură voce despre acest subiect, va fi înlocuită de perioada confuziei, când biserica vorbeşte cu două voci.

O sugestie mai obiectivă din editorialul lui Nichol, privită în lumina evenimentelor ulterioare, este următoarea:

În concluzie, un sfat către unii scriitori și vorbitori adventiști poate fi de folos […] Când vorbim despre întinarea păcatului, germenii păcatului, ar trebui să ne amintim că folosim limbajul metaforic. Criticii, în special cei care văd Scripturile prin ochi calviniști, citesc în expresia „carne păcătoasă” ceva ce teologia adventistă nu reclamă. Astfel, dacă vom folosi expresia „carne păcătoasă” în ceea ce priveşte natura umană a lui Hristos, aşa cum au făcut unii dintre scriitorii noştri, ne expunem neînţelegerii.[1] (Sublinierea îmi aparţine.)

Studentul ar trebui să reţină implicaţiile acestui sfat pe măsură ce ia în considerare încercările ulterioare făcute de unii adventiști de a prezenta doctrina adventistă de ziua a şaptea cu privire la Hristos, în aşa fel încât să o facă acceptabilă pentru teologii calviniști.

Ne-am putea dori ca toţi să-și fi amintit că scriitorul adventist, care a folosit cel dintâi expresia „carne păcătoasă” cu privire la natura umană a lui Hristos, a fost Ellen White. Şi ne-am putea dori, de asemenea, ca ei să-și fi amintit acest sfat din partea solului inspirat al Domnului către biserica rămăşiţei:

Nu trebuie să faceţi niciun compromis cu aceia care socotesc nulă Legea lui Dumnezeu. Dacă ne bazăm pe ei ca să ne fie sfătuitori, nu suntem în siguranţă. Mărturia noastră nu trebuie să fie mai puţin hotărâtă acum decât a fost în trecut. Poziţia noastră adevărată nu trebuie să fie ascunsă cu scopul de a le face pe plac oamenilor mari ai lumii […]Nu vă uitaţi la lume cu scopul de a învăţa ce să scrieţi şi ce să publicaţi sau ce să spuneţi. – 2 SA 371, din General Conference Bulletin, 13 aprilie 1891.

Editorialul lui Nichol din iulie 1952 a fost, metaforic vorbind, Alpha. Omega nu a întârziat să apară.

Totuşi, trebuie să menţionăm aici că Kenneth Wood, care era editor asociat la Review and Herald împreună cu Nichol şi care i-a urmat ca editor, relatează că, în conversaţiile şi discuţiile sale, Nichol a susţinut ferm opinia că Hristos a venit pe pământ în natura umană a omului căzut.[2] Acest lucru ar părea să indice faptul că el a pus accentul mai mult pe ultima parte a declaraţiei sale, în timp ce unii dintre cititorii săi au pus accentul mai mult pe prima parte.

Acest lucru ar putea explica și de ce Walter Martin afirmă că, la un moment dat, în discuţiile sale cu grupul adventist din Washington, lui Nichol nu i s-a mai permis să ia parte la dezbateri.[3]

 

[1] Admit că „întinarea păcatului” și „germenii păcatului” pot fi numiţi limbaj metaforic. Însă expresia „carne păcătoasă” este doar o metaforă, sau o realitate?

[2] Corespondenţă privată.

[3] Adventist Currents, iulie 1983, pagina 18.