VI. Definirea termenilor: Limbajul specific al lui Ellen G. White - „White-isme”
Copiază link

VI. Definirea termenilor: Limbajul specific al lui Ellen G. White - „White-isme”

Unul dintre principiile bine stabilite ale cercetării este acela că folosirea termenilor şi/sau expresiilor (grupurilor de cuvinte) de către un scriitor trebuie să fie înţeleasă în lumina altor întrebuinţări ale aceloraşi termeni sau expresii de către acelaşi scriitor. Dacă scrierile unui autor nu sunt foarte extinse, este greu a se face comparaţii şi a se stabili sensurile unui cuvânt.

Cu siguranţă acesta nu este cazul lui Ellen White. Ea a scris douăzeci şi cinci de milioane de cuvinte şi a folosit termeni şi expresii cu un sens deosebit de uniform. Studentul va observa, totuşi, faptul că utilizările din scrierile sale, deşi clare, uniforme şi consecvente, sunt uneori diferite de ale noastre. În astfel de cazuri trebuie s-o lăsăm pe Ellen White să ne vorbească în felul ei şi să avem grijă să nu impunem o interpretare contrară, sau propria noastră interpretare, în locul cuvintelor ei.

  1. Pentru o înţelegere corectă a declaraţiilor lui Ellen White despre natura umană a lui Isus este extrem de important să recunoaştem aderarea ei strictă la definiţiile din dicţionar în folosirea unor cuvinte cheie, precum păcătos, fără păcat, păcătoşenie şi nepăcătoşenie. Cineva poate avea impresia că ea trebuie să fi scris cu dicţionarul lângă ea. O utilizare neglijentă a oricăruia dintre aceşti termeni cu referire la natura lui Hristos poate cauza neînţelegeri serioase. Ea a căutat să evite astfel de neînţelegeri, folosind definiţiile din dicţionar cu o precizie constantă.

Când abordăm acest subiect, prima noastră observaţie este că Ellen White foloseşte termenii natură şi carne, în contextul discuţiilor hristologice, ca fiind interschimbabili:

El a luat asupra Sa natura noastră păcătoasă. – ST 30/07/02 (p. 132)

El a luat asupra Sa asemănarea cărnii păcătoase. – ST 3/09/02 (p. 133)

Acesta este doar un exemplu din multele alte expresii de acest fel. În continuare, vom observa întrebuinţarea termenilor menţionaţi mai sus.

a.) Păcătos (engl. Sinful)

Dicţionarele oferă ca înţeles pentru sufixul -ful, a avea tendinţa către.[1] Aceasta este insuficient pentru a descrie un fapt real. Conform utilizării sale, termenul păcătos (engl. sinful) nu se referă deloc la actul de a păcătui, cu mult mai puţin la a fi plin de păcat, aşa cum l-ar citi unii. El înseamnă a avea tendinţa către păcat, ceea ce descrie cu exactitate carnea (natura) pe care o avem noi, fiinţele umane căzute. Ellen White foloseşte în mod constant acest termen, păcătos, pentru a descrie carnea (natura) în care Hristos şi-a făcut sanctuarul Său pământesc. Ea a înţeles carnea (natura) Sa ca având aceleaşi tendinţe (tendinţe naturale, nu tendinţe rele) pe care le are carnea (natura) noastră. (A se vedea mai jos despre tendinţe.)

b.) Fără păcat (engl. Sinless)

Dicţionarele definesc sufixul -less ca însemnând fără şi incapabil de a. Prin urmare, o persoană neînfricată (engl. fearless) nu este capabilă să simtă frică, o persoană fără remuşcări nu este capabilă să simtă remuşcare, etc., iar o natură fără păcat nu este capabilă să păcătuiască. Ellen White afirmă, în repetate rânduri, că Hristos nu a păcătuit, dar ea nu descrie niciodată carnea (natura) pe care El a preluat-o ca fiind fără păcat, cu atât mai puţin ar trebui să se înţeleagă faptul că natura (carnea) Sa era incapabilă să păcătuiască. Ea nu a fost de partea celor care cred că a fost imposibil pentru Hristos ca să păcătuiască. Ea a crezut că ispitele Sale au fost reale şi că El ar fi putut păcătui.

c.) Păcătoşenie (engl. Sinfulness)

Dicţionarele definesc sufixul -ness ca însemnând o stare de a fi. Aceasta înseamnă cu mult mai mult decât o tendinţă către. Trebuie să implice înfăp­tu­irea propriu-zisă a păcatului. Ellen White aplică acest termen fiinţelor umane, dar niciodată lui Hristos, cu atât mai puţin ar trebui să se înţeleagă faptul că Hristos a păcătuit. Observaţi:

În El nu era nici vicleşug, nici păcătoşenie, […] totuşi El a luat asupra Sa natura noastră păcătoasă. – ST 30/07/02

[…] luând natura, dar nu şi păcătoşenia omului. – ST 29/05/01

Ea nu a pus semnul egalităţii între păcătos şi păcătoşenie, aşa cum ar face unii astăzi, asfel trebuie să se concluzioneze că ea se ghidează după dicţionar.

  1. Nepăcătoşenie (engl. Sin.lessness)

Din nou, dicţionarele definesc sufixul -ness ca însemnând o stare de a fi. Dat fiind că Ellen White a crezut că El nu a păcătuit niciodată şi nu a fost niciodată în starea de a fi un păcătos, ea nu a ezitat să folosească acest termen pentru Hristos. După cum a înţeles ea, nepăcătoşenia într-o natură păcătoasă este o posibilitate reală şi realizabilă, fiind demonstrată de Hristos şi prezentată în faţa tuturor creştinilor ca un obiectiv. Acelor creştini pe deplin biruitori, ea le prezice:

Toţi cei care, prin credinţă, ascultă de poruncile lui Dumnezeu vor atinge starea de nepăcătoşenie în care a trăit Adam înainte de căderea lui în păcat. – ST 23/07/02, p. 3, col. 1; BV 253

Este evident că aceste persoane nu îşi vor pierde natura căzută, păcătoasă. Starea lor va fi de nepăcătoşenie într-o natură păcătoasă. Această asociere de idei este întâlnită din nou într-o declaraţie despre Hristos:

Când a luat natura omului în starea lui căzută, Domnul Hristos nu a luat parte nici în cea mai mică măsură la păcatele aces­tei naturi […] Nu trebuie să avem nicio îndoială cu privire la nepă­că­toşenia desăvârşită a naturii omeneşti a lui Hristos. – ST 9/06/98; SA I:256

Spre deosebire de Ellen White — şi mai puţin atenţi la definiţiile din dicţionar decât a fost ea — unii ar pune semnul egalităţii între fără păcat şi nepăcătoşenie în descrierea pe care o fac naturii umane a lui Hristos, în aparenţă netemându-se că, prin folosirea cuvântului fără păcat, ar genera riscul de a se înţelege că natura Sa umană este descrisă ca fiind incapabilă să păcătuiască. Ellen White nu a făcut asta. Ea foloseşte termenul nepăcătoşenie în dreptul naturii umane a lui Hristos, şi nu termenul fără păcat. Este foarte regretabil că unii dintre cei care interpretează scrierile ei nu au recunoscut acest fapt şi insistă, cu încăpăţânare, că atunci când ea a scris nepăcătoşenie, de fapt, ea a vrut să spună fără păcat. [6] Eu sugerez că ea a vrut să spună ce a scris şi a scris ce a vrut să spună.

Următoarele sunt alte câteva utilizări ale cuvintelor specifice lui Ellen White — „White-isme” tipice. Familiarizarea cu acestea va spori semnificativ înţelegerea scrierilor ei.

  1. Meritele lui Hristos — nu doar îndreptăţire.

Neprihănirea noastră se găseşte în ascultarea de Legea lui Dumnezeu, prin meritele lui Isus Hristos. – RH 4/02/90, p. 65, col. 2; BV 363

[…] prin meritele lui Hristos putem fi înălţaţi ca să păzim poruncile lui Dumnezeu. – RH 18/08/91, p. 513, col. 2; BV 513

[…] Să ne facă biruitori prin meritele Sale. – RH 27/09/92, p. 610, col. 1; BV 600

[…] Trebuie să ne prindem de meritele lui Hristos şi să încetăm a mai păcătui. – RH 17/06/90, p. 369, col. 1; BV 403

  1. Neprihănirea atribuită — nu doar îndreptăţire.

[…] Prin neprihănirea atribuită a lui Hristos, toţi cei care Îl primesc prin credinţă îşi pot arăta credincioşia prin păzirea Legii. – ST 7/04/98, p. 3, col. 1; BV 465

[…] Făcând astfel cu putinţă pentru om să păzească poruncile lui Dumnezeu prin atribuirea neprihănirii Sale. – ST 18/06/94, p. 509, col. 1; BV 125

El mărturiseşte că, prin atribuirea neprihănirii Sale, sufletul credincios va asculta de poruncile lui Dumnezeu. – ST 16/01/96, p. 5, col. 3; BV 264

  1. Înlocuitor şi Garant — nu doar îndreptăţire.

[…] Ca Înlocuitor şi Garant al nostru, El ar putea să-l biruiască pe prinţul întunericului în favoarea noastră şi să ne facă biruitori prin meritele Sale. – RH 27/09/92, p. 610, col. 1; BV 600

[…] Prin desăvârşirea Înlocuitorului şi Garantului fără păcat, [creştinul] poate să alerge pe calea ascultării smerite de toate poruncile lui Dumnezeu. – ST 22/08/92, p. 647, col. 2; BV 507

  1. A doua şansă — omul o are acum.

Unii au sugerat că motivul pentru care Adam nu a murit de îndată ce a păcătuit este că forma ebraică a verbului din Geneza 2:17 nu cere o moarte imediată. Ellen White oferă o explicaţie diferită. După ea, motivul pentru care Adam nu a murit imediat este că Hristos a intervenit imediat, astfel încât omul să poată avea a doua şansă la mântuire. Aşadar, omul are acum o a doua şansă.

După cădere, Hristos a devenit instructorul lui Adam. El a acţionat în locul lui Dumnezeu faţă de omenire, salvând rasa umană de la moarte imediată. – ST 29/05/01

În clipa în care omul a acceptat ispitele lui Satana […] Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a aşezat între cei vii şi cei morţi, zicând: „Pedeapsa să cadă asupra Mea. Mă voi aşeza în locul omului. El va primi o nouă şansă. – Scrisoarea 22, 13 februarie 1900, ca în SDABC Vol. I, p. 1085

  1. Căderea — nu capacităţi noi, etc.

Căderea nu a creat în om noi capacităţi, energii şi pasiuni, deoarece aceastea erau o reflecţie a Divinităţii. Din cauza neascultării de cerinţele lui Dumnezeu, aceste puteri au fost pervertite. – RH 1/03/87, p. 129, col. 1; BV 115

  1. Natura noastră — nu constituie o scuză pentru păcat.

Să nu spui: „Îmi stă în fire să fac aşa sau aşa, şi nu pot face altfel. Am moştenit slăbiciuni care mă fac neputincios în faţa ispitei.” – ST 17/06/89, p. 354, col. 3; BV 295

Însă mulţi spun că Isus nu a fost ca noi, că El nu a fost aşa cum suntem noi în lume şi că a fost de origine divină, iar noi nu putem birui aşa cum El a biruit. (Apoi ea citează câteva texte din Scriptură pentru a combate această greşeală.) – RH 1/03/92, p. 130, col. 1; BV 548

  1. Ispitele — nu sunt o parte a naturii omului imposibil de înlăturat.

Noi trebuie să ne însuşim aceste făgăduinţe, că putem birui necredinţa şi obţine biruinţa asupra oricărei ispite din partea vrăjmaşului […] – RH 8/05/13, p. 436, col. 1; BV 330

Dumnezeu ne va pune la încercare în mod repetat până când ne vom birui propriile ispite sau până când renunţăm cu totul la răzvrătirea şi încăpăţânarea noastră. – RH 18/06/89, p. 385, col. 2; BV 311

  1. Transmiterea păcatului — prin contaminare şi prin influenţă, nu prin moştenire biologică.

Prin natura sa, păcatul se răspândeşte şi sporeşte. De la primul păcat al lui Adam, păcatul s-a răspândit din generaţie în generaţie ca o boală contagioasă. – ST 1/04/86, p. 193, col. 1; BV 28

Prin intermediul influenţei, profitând de acţiunea minţii asupra minţii, [Satana] l-a convins pe Adam să păcătuiască […] De atunci încolo, păcatul şi-a continuat lucrarea odioasă, ajungând de la minte la minte. – RH 16/04/01, p. 241, col. 1; BV 281

  1. Natura căzută moştenită — nu constituie o scuză pentru păcat.

Sunt mulţi aceia care murmură împotriva lui Dumnezeu în inimile lor. Ei spun: „Noi moştenim natura căzută a lui Adam şi nu suntem responsabili pentru imperfecţiunile noastre naturale.” Ei critică cerinţele lui Dumnezeu şi se plâng că El le cere ceea ce ei nu au putere să ofere. Satana s-a plâns de acelaşi lucru în ceruri, dar astfel de gânduri îl dezonorează pe Dumnezeu. – ST 29/08/92, p. 662, col. 3

  1. Moartea copiilor — nu din cauza vinei moştenite.

Pentru a avea o existenţă veşnică, omul trebuia să continue să se împărtăşească din pomul vieţii […] Nimeni din familia lui Adam n-a avut îngăduinţa să treacă peste această barieră (vezi Geneza 3:22–24) şi să se înfrupte din fructele dătătoare de viaţă: aşa că nu există nici un păcătos nemuritor. – Patriarhi şi profeţi, p. 60

Adam nu putea transmite urmaşilor lui ceea ce nu avea […] Dacă omul, după cădere, ar fi avut intrare liberă la pomul vieţii, ar fi trăit veşnic […] Nimănui din familia lui Adam nu i-a mai fost îngăduit să treacă această barieră şi să se împărtăşească din rodul dătător de viaţă. De aceea nu există păcătos nemuritor. – Tragedia veacurilor, p. 533, 534

  1. „A condamnat păcatul în carne” (Romani 8:3) — O viaţă fără păcat într-o carne păcătoasă.

Satana a declarat că este imposibil ca fiii şi fiicele lui Adam să poată păzi Legea lui Dumnezeu […] Oamenii care se află sub controlul lui Satana repetă aceste acuzaţii împotriva lui Dumnezeu, afirmând că oamenii nu pot păzi Legea lui Dumnezeu. Înveşmântându-şi divinitatea în natură umană, Isus S-a umilit astfel încât să poată sta ca reprezentant şi conducător al familiei umane, iar prin precept şi exemplu a condamnat păcatul în carne şi a negat afirmaţiile lui Satana […] El a împlinit fiecare aspect al Legii şi a condamnat păcatul în carne […] Dumnezeu s-a manifestat în carne pentru a condamna păcatul în carne, manifestând o ascultare desăvârşită faţă de Legea lui Dumnezeu. – ST 16/01/96 (Dacă este posibil, studentul ar trebui să citească tot articolul.)

  1. Şarpele de aramă — carnea păcătoasă pe care a preluat-o Hristos.

Ce ciudat simbol al lui Hristos a fost acela al asemănării cu şerpii care îi muşcau. Simbolul acesta a fost înălţat pe o prăjină, iar ei trebuiau să privească la el şi să fie vindecaţi. În acelaşi fel, Isus a fost făcut în asemănarea cărnii păcătoase. – Scrisoarea 55, 1895 (Vezi şi HLL pp. 174, 175)

  1. „Animalic” — folosit în sensul de biologic.

Orice tendinţe animalice trebuie să fie supuse puterilor mai înalte ale sufletului. – CA 128

  1. „A luat asupra” — Înţelesul este clarificat prin folosirea expresiilor paralele.

S-a asociat cu slăbiciunea neamului omenesc. – RH 1/04/75

A unit rasa căzută cu Sine. – ST 23/09/89

Una cu rasa umană căzută. – ST 25/04/92

A unit omul păcătos cu natura Sa divină. – RH 16/10/94

Îmbrăţişează omenirea căzută. – 6M 147

S-a contopit cu fiinţele umane căzute. – SPEE 259

Copilul unei neam omenesc căzut. – Scrisoarea 9, 1901

S-a identificat cu slăbiciunea şi ticăloşia omului căzut. – RH 4/08/74

  1. „Chipul” — Nu este identic cu natura.

A fost în planul lui Dumnezeu ca Domnul Hristos să ia asupra Sa chipul şi natura omului căzut. – SG IV:115 şi RH 31/12/72

El nu a fost făcut doar carne, ci a fost făcut în asemănarea cărnii păcătoase. – W–6–1896, (Scrisoarea 106, 1896)

  1. Hristos „al doilea Adam” — Nu aceeaşi natură, dar cu aceleaşi ispite pe care le-a avut primul Adam (vezi lunga discuţie din RH 28/07/74 de la pagina 58 şi citatul din ST 17/10/1900 de la paginile 153–154
  2. Pasiuni şi tendinţe.

Aceşti termeni au primit atât de multă atenţie în ultimii ani încât mi s-a părut potrivit să fac un studiu extins asupra lor. În special termenul „tendinţe” a cauzat multe discuţii, aşa cum a fost folosit de Ellen White pe când se afla în Australia, într-o scrisoare personală către pastorul W.L.H. Baker care lucra în Tasmania. Referinţe la această scrisoare vor fi făcute în secţiunea următoare a acestei lucrări şi în Anexa B de la finalul acestei lucrări, pagina 384. Scrisoarea în sine poate fi văzută în Anexa A.

 

[1] Webster’s Unabridged: The New American Handy College Dictionary