Lumină nouă pentru adventiști?
Copiază link

Lumină nouă pentru adventiști?

Aceea pe care Dumnezeu a trimis-o ca mesager special pentru rămăşiţa din timpul sfârşitului a spus de repetate ori că Dumnezeu nu le-a dat tot adevărul celor ce au trăit în generaţia ei. Ea a spus că Dumnezeu a avut mai mult adevăr – o nouă lumină – de împărtăşit cu cei din poporul Său, pe măsură ce situaţiile vor face necesar acest lucru şi pe măsură ce ei îşi vor deschide inima pentru Duhul Sfânt.

În ultimii douăzeci de ani, eu am primit multe compilaţii care conţineau, pagină după pagină, declaraţii despre o venirea unei lumini noi şi despre necesitatea de a studia cu atenţie noile idei.

Unii adventişti au tratat foarte serios aceste declaraţii şi au venit cu idei noi pentru adventism. Aceşti oameni nu sunt cei care au împrumutat vechile idei false din bisericile Babilonului şi care încearcă să ne convingă de faptul că Evanghelia care ne lasă să trăim cu un anumit grad de păcat inevitabil în viaţa noastră, ca fiind ceva acceptabil pentru Dumnezeu, este Evanghelia veşnică a apostolilor şi reformatorilor. Ei nu sunt cei care încearcă să ne convingă de faptul că standardele bisericii noastre sunt doar nişte tradiţii victoriene care trebuie să fie respinse, dacă vrem să fim relevanţi şi să avem biserici care cresc. Ei sunt nişte adventişti foarte credincioşi, care susţin autoritatea absolută a Bibliei şi Spiritului Profetic. Ei cred pe deplin în doctrinele noastre care sunt asemenea unor pietre de hotar. Ei împlinesc toată lumina pe care o au şi, în stilul lor de viaţă, sunt credincioşi standardelor înalte care i-au fost descoperite rămăşiţei din timpul sfârşitului.

Există un singur aspect greşit cu privire la adventism. Am depăşit timpul ce ne-a fost rânduit cu o sută de ani în urmă şi, ca urmare, venim cu o serie de motive pentru faptul că încă nu suntem în cer. Unii spun că am greşit cu privire la anumite subiecte cruciale şi numai când ne vom corecta vom avea vreo speranţă de a merge acasă.

Există o declaraţie inspirată pe care nu am văzut-o niciodată în compilaţiile menţionate anterior. „Din ceea ce Domnul a binevoit să îmi arate, întotdeauna se vor ridica unii, şi din ce în ce mai mulţi, pretinzând că au o lumină nouă, care constituie un subiect secundar, un mijloc de a deschide uşile. Separarea se va extinde, până când va avea loc o ruptură între cei care acceptă aceste concepţii şi cei care cred solia îngerului al treilea. Îndată ce aceste noi idei vor fi acceptate, va avea loc o îndepărtare de aceia pe care Dumnezeu i-a folosit în lucrare, pentru că minţile vor începe să se îndoiască şi se vor îndepărta de conducători, deoarece Dumnezeu i-a lăsat deoparte şi a ales oameni mai umili care vor face lucrarea Sa. Iată singura interpretare pe care o pot da acestei probleme, deoarece conducătorii nu înţeleg această lumină importantă” (Arthur White, The Ellen G. White Biography, vol.3, p.259).

Observaţi că acceptarea acestei „lumini noi” conduce la separarea de majoritatea credincioşilor şi la izolarea în mici enclave a acelora care au fost iluminaţi. Ea conduce la o pierdere a părtăşiei şi a încrederii în aceia care au fost mai înainte prieteni şi sfătuitori.

În acest articol, voi examina patru aspecte ale „luminii celei noi”. Ele par să fie strâns legate între ele, deoarece acceptarea unuia conduce în general la acceptarea celorlalte. Aceasta nu va fi o analiză exhaustivă a tuturor textelor şi motivelor prezentate, dar va fi suficientă pentru a lua decizii în cunoştinţă de cauză cu privire la meritele subiectelor care se referă la credincioşia multor adventişti a căror unică motivaţie este pregătirea pentru a-L întâmpina pe Isus în haine nepătate.

Numele sfânt

Această învăţătură spune că Numele lui Dumnezeu şi al lui Isus au fost modificate intenţionat de influenţe satanice, aşa încât noi ne închinăm fără să ştim unor zei păgâni, folosind nume păgâne.

Singurul nume corect este Yahveh, Yah, Yeshua, Yashua, sau alte variante ale acestor nume. Este adevărat că YHWY este numele personal al Creatorului. Niciun zeu păgân nu este cunoscut cu numele acela.

Aşadar, toate ideile false sunt asociate cu adevărul şi se bazează pe adevăr, deoarece altfel nu ar avea nicio temelie credibilă. Adevărul este că YHWH este numele personal al lui Dumnezeu. El este Cel ce există prin Sine Însuşi. Nicio altă fiinţă nu deţine o existenţă de sine stătătoare. Aceasta este deosebirea esenţială dintre Creator şi fiinţele create. Prin urmare este întru totul potrivit să folosim acest nume în zilele noastre.

Ideea falsă aici este că YHWH este singurul nume pe care putem să-l folosim pentru Dumnezeu. Toate celelalte nume sunt păgâne şi blasfematoare. Numai cei care folosesc numele acesta pot fi sigilaţi.

Vom examina trei probleme legate de concepţia aceasta.

  1. Cei care cred această teorie spun: „Este adevărat că nu există nicio poruncă directă cu privire la transliterarea numelui sfânt, sunet cu sunet, în alte limbi ale lumii”. Totuşi, noi avem porunci din partea lui Dumnezeu cu privire la păzirea Sabatului, zecime, Cina Domnului, întoarcerea celuilalt obraz, a nu lua Numele lui Dumnezeu în deşert, etc. Prin urmare, de ce nu avem nicio poruncă de la Dumnezeu pentru folosirea numelui YHWH, dacă este o problemă de viaţă şi moarte?
  2. Părinţi a bisericii timpurii, cum ar fi Clement din Alexandria, au ştiut despre numele YHWH şi l-au transcris ca IAOUE, în limba greacă. Scriitorii biblici ai Noului Testament ar fi putut folosi această transliterare (sunet cu sunet), dar nu au folosit-o niciodată. Ei au tradus întotdeauna (pe baza semnificaţiei) YHWH, ca theos (Dumnezeu), sau kurious (Domnul). Este adevărat că scriitorii Noului Testament au încercat să translitereze Yeshua în greacă şi acesta a devenit Iesous, nume pe care l-au folosit cu consecvenţă cu referire la Mântuitorul.
  3. În Matei 27,46, Isus a strigat pe cruce: „Eli, Eli, lama sabactani”. Eli este corespondentul aramaic al cuvântului ebraic El. Este tradus în versetul acesta prin theos (Dumnezeu). Este adevărat că atât El, cât şi theos se pot referi la adevăratul Dumnezeu, sau la zei păgâni. Este foarte semnificativ că Isus a folosit cuvântul El, numele generic care se referea la Dumnezeu în Vechiul Testament, strigând spre YHWH pe cruce, şi că Matei a tradus numele acesta ca theos (Dumnezeu). În Exod 6,2.3, Dumnezeu Se identifică pe Sine pentru Moise, folosind aceste cuvinte: „Eu sunt Domnul şi M-am arătat lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov prin numele de Dumnezeul cel atotputernic, dar nu am fost cunoscut de ei prin numele Meu Iehova”. În aceste versete, Dumnezeu spune realmente: „Eu sunt YHWH şi M-am arătat lui Avraam, Isaac şi Iacov ca El Shaddai, dar nu am fost cunoscut de ei cu numele Meu YHWH”. Este semnificativ că patriarhii L-au cunoscut ca fiind El, nu YHWH. YHWH a devenit numele legământului dintre Israel şi Dumnezeu, prin Moise. Aşadar, YHWH fusese folosit din timpul lui Adam, dar nu a fost numele cel mai important, până la Moise.
  4. Cei care cred în teoria Numelui sfânt spun: „Numele sfânt […] va fi folosit ca semn al deosebirii adevăraţilor credincioşi […] de cei falşi la sfârşitul acestui veac. Controversa din zilele din urmă va fi cu privire la Numele Său şi la numele fiarei”. „Controversa din zilele lui Ilie a fost cu privire la numele corect şi va fi din nou astfel”. „Oare pot eu să primesc pe frunte sigiliul cu Numele Său sfânt YHWH şi, în acelaşi timp, să nu-L numesc niciodată în rugăciuni şi cântări de laudă cu numele acesta care sigilează şi protejează?” Aici este locul unde adevărul se transformă într-o idee falsă. Ideea că ultima controversă va fi cu privire la Numele lui Dumnezeu nu se află niciunde în Inspiraţie. Ea este întotdeauna cu privire la închinarea adusă lui Dumnezeu, aşa cum se vede în Apocalipsa 14,9.11. „Temeţi-vă de Dumnezeu […] şi închinaţi-vă Lui”. „Dacă se închină cineva fiarei”. „Care se închină fiarei şi chipului ei”. Aceeaşi problemă a fost în timpul lui Ilie, în 1 Regi 18,21.37. „Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după El, iar dacă este Baal, mergeţi după Baal!” „Pentru ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, eşti adevăratul Dumnezeu”. În Fapte 4,12, ni se spune că „în nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi”. În conformitate cu versetul 10, numele la care se face referire în acest verset este „Isus Hristos din Nazaret”.
  5. Pentru a susţine teoria Numelui sfânt, trebuie să fie făcute nişte presupuneri imposibil de dovedit. Se afirmă că Noul Testament a fost scris în limba aramaică şi tradus ulterior în greacă de către nişte traducători incorecţi, care au înlocuit numele original cu numele păgâne Dumnezeu, Domnul şi Hristos, aşa încât creştinii să ajungă să se închine unor zei păgâni. Nu există absolut nicio dovadă că Noul Testament a fost scris în limba aramaică. Nu există nicio aluzie cu privire la acest fapt în scrierile părinţilor bisericii timpurii, care au trăit la mai puţin de o sută de ani de la scrierea Noului Testament. Singura carte despre care s-a speculat că ar fi fost scrisă în aramaică este Matei. Apostolul Pavel le scrie bisericilor alcătuite din iudei şi neamuri din lumea păgână, care nu ar fi înţeles niciodată aramaica. Luca a fost un medic dintre neamuri, care probabil nu a vorbit nici măcar un cuvânt în aramaică. În Luca 1,3, el spune că îi scrie cartea aceasta lui Teofil, care este un nume grecesc. Teoria despre traducătorii greci incorecţi pur şi simplu nu are un temei faptic. Dacă ar fi adevărată, atunci cât din Noul Testament au modificat ei şi cum putem şti care părţi sunt lăsate intacte? Aceasta este o teorie ciudată necesară pentru a susţine o teorie greşită cu privire la Numele lui Dumnezeu. Fapte 26,14 şi 22,2 ne arată cât de neobişnuită era folosirea limbii ebraice în Noul Testament. „Eu am auzit un glas, care-mi zicea în limba evreiască”. „Când au auzit ei că le vorbeşte în limba evreiască”. În ciuda acestei menţiuni speciale a limbii ebraice, cuvintele rostite în ebraică sunt totuşi traduse în cuvinte greceşti de către Luca, aşa încât cititorii să le înţeleagă. Se afirmă că Isus, Ilie, Ieremia, Isaia şi Ezechia, în greacă, sunt toate nişte forme ale numelui zeului grecesc Zeus. Nu există absolut nicio dovadă lingvistică a acestei afirmaţii, ci doar o asemănare a sunetelor. Isus nu înseamnă „Zeus este Mântuitorul”. Cei care cred în teoria Numelui sfânt spun: „De fiecare dată când folosim numele păgân tradus Isus noi săvârşim o blasfemie”. Ei traduc 1 Regi 18,21: „Dacă Yah este Dumnezeu, mergeţi după El; iar dacă este Isus Hristos, mergeţi după el!” În felul acesta, ei echivalează numele Isus cu Baal.
  6. Exod 33,19 şi 34,5-7 sunt referinţe clasice la numele YHWH. „Voi chema Numele Domnului înaintea ta; Eu Mă îndur de cine vreau să Mă îndur, şi am milă de cine vreau să am milă!” „Domnul […] şi a rostit Numele Domnului […] plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea […] iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul”. Numele lui Yahveh are legătură cu caracterul Său. Accentul este pus asupra semnificaţiei numelui Yahveh şi cine este El. Se afirmă că există un singur nume, YHWH, în timp ce toate celelalte sunt titluri, şi nu trebuie să înlocuiască Numele Său. Dar noi găsim o afirmaţie diferită în Inspiraţie: „Acela al cărui nume este ‘Cel Atotputernic, Tatăl cel veşnic, Prinţul păcii” (Hristos Lumina lumii, p.363). „Pentru a întări încrederea noastră în Dumnezeu, Hristos ne învaţă să ne adresăm Lui cu un nume nou…. El ne dă privilegiul de a-L numi pe Dumnezeul cel Infinit Tatăl nostru. Acest nume, rostit când ne adresăm Lui şi vorbim despre El… este ca o muzică în urechile Sale” (Parabolele Domnului Hristos, p.41). În Prezent Truth, 1 august, 1849, un înger i-a explicat lui Ellen White ceea ce tocmai văzuse într-o viziune, iar îngerul a folosit numele Dumnezeu şi Isus de câteva ori. „Numele Său, Hristos Isus, trebuie să fie cuvântul vostru de ordine” (In Heavenly Places, p.349). În Apocalipsa 3,12, Hristos se referă la „Numele Dumnezeului Meu” şi „Numele Meu cel nou”. „Numele lui Dumnezeu, Marele Iehova. Îngerii menţionează acel nume sfânt cu cel mai mare respect…. Numele lui Hristos este aşa de sfânt pentru ei, încât ei îl rostesc cu cel mai mare respect” (Mărturii, vol.1, p.410) (Toate sublinierile adăugate).
  7. În secolul al doilea î.Hr., când au tradus Vechiul Testament în limba greacă, teologii evrei nu au avut nicio problemă să traducă YHWH cu theos, întocmai cum au tradus scriitorii inspiraţi ai Noului Testament cu două secole mai târziu. Această traducere greacă a fost Biblia iudeilor din afara Palestinei şi a fost folosită de Pavel în scrierea epistolelor lui.
  8. Ellen White foloseşte cu consecvenţă numele biblice ale lui Dumnezeu. CD-Rom-ul enumeră 1958 de locuri unde ea a folosit numele de Iehova, dar nicio folosire a numelui Yahveh. S-a sugerat că în zilele ei nu era disponibilă nicio versiune a Bibliei care folosea numele Yahveh, aşa că ea nu a avut nicio modalitate de a şti că Iehova era un nume fals. Dacă era cu adevărat o problemă de viaţă şi moarte, îndeosebi dacă Isus dorea să vină în timpul vieţii ei, oare nu ar fi iluminat-o Duhul Sfânt, sau un înger? Cine i-a spus că tutunul era o otravă, că în carne se aflau germeni cancerigeni şi că laptele şi ouăle vor ajunge inutilizabile? Oare nu este Dumnezeu capabil să corecteze o greşeală serioasă care implică mântuirea noastră? În Patriarhi şi profeţi, p.307, ea a spus că porunca a patra era singura care conţinea numele şi titlul Autorului Legii şi că aceasta conţine sigiliul lui Dumnezeu. Oare nu ar fi fost acesta locul perfect pentru a explica adevărul cu privire la numele adevărat al lui Dumnezeu, prin care noi vom fi sigilaţi? Niciunde în Spiritul Profetic nu se află o aluzie că numele lui Dumnezeu este adevărata problemă în timpul sfârşitului. Controversa este întotdeauna cu privire la Lege şi Sabat.
  9. Teoria Numelui sfânt trebuie să reformuleze Biblia, substituind Yahveh şi Yeshua în fiecare loc în care sunt folosite alte nume. Aceasta este o rescriere esenţială a Bibliei şi acelaşi lucru trebuie să fie făcut cu Spiritul Profeţiei, rescriind cuvintele inspirate de Duhul Sfânt pentru a susţine o teorie personală. În ce fel este diferit acest lucru de ceea ce a făcut cu Biblia înalta critică?
  10. Cei care cred teoria Numelui sfânt spun: „Atitudinea noastră faţă de această problemă importantă va decide dacă vom fi mântuiţi sau pierduţi”. „Pastorul creştin […] care continuă cu bună ştiinţă să perpetueze această tradiţie iudaică nebiblică va fi considerat răspunzător la judecată”. „Credeţi că veţi fi în siguranţă, dacă veţi continua să aveţi părtăşie cu cei care folosesc numele de Yahveh?” Probabil că ar fi bine să ne amintim declaraţia inspirată citată în introducerea acestui studiu. „Îndată ce aceste noi idei vor fi acceptate, va avea loc o îndepărtare de aceia pe care Dumnezeu i-a folosit în lucrare, pentru că minţile vor începe să se îndoiască şi se vor îndepărta de conducători, deoarece Dumnezeu i-a lăsat deoparte şi a ales oameni mai umili care vor face lucrarea Sa” (Arthur White, The Ellen G. White Biography, vol.3, p.259).

Trinitatea

Mişcarea contemporană anti-Trinitate ne învaţă că nu există nicio a treia Persoană a Dumnezeirii. Ei cred că Duhul Sfânt este o forţă, sau o energie a influenţei sfinte care vine de la Tatăl şi Fiul. Un reprezentant al acestei mişcări spune: „Biblia ne învaţă că sunt numai două Persoane vrednice de închinare”.

O ramificaţie a acestei învăţături este aceea că Isus este literalmente Fiul Tatălui, având un început în timp, când Tatăl L-a adus la existenţă. Cineva a afirmat: „Atât Tatăl şi Fiul sunt fiinţe divine, dar nu absolut egale”. Ei cred că numai în felul acesta a putut Hristos să moară, deoarece Tatăl este nemuritor şi nu poate să moară. Ca susţinere a învăţăturii, ei indică unii pionieri adventişti care au susţinut cu claritate ideea aceasta din anii 1840, până în 1890.

La fel ca în cazul tuturor ideilor false, la temelia acestei învăţături se află un adevăr. După Conciliul din Niceea, în 325 d.Hr., gruparea papală a preluat titlul de trinitarieni. Ei au spus că Dumnezeirea consta în trei persoane şi o singură esenţă sau substanţă, folosind termeni foarte filozofici şi metafizici.

În cele ce urmează se află un exemplu din învăţătura catolică folosită pentru confirmarea noilor credincioşi. „Fiul vine de la Tatăl printr-un act al intelectului, iar acesta este denumit ‘Generarea eternă’, termen prin care noi spunem nu numai că nu a fost niciodată un timp când Tatăl a existat fără a-L genera pe Fiul, ci şi că actul de generare este un act continuu”. Manualul spune că nu putea fi nicio separare între Tatăl şi Fiul pe pământ, deoarece aceasta ar fi întrerupt actul de generare. Astfel, Fiul nu ar fi existat, ceea ce ar fi însemnat că Tatăl nu ar fi existat. Deoarece ei sunt una în esenţă, nici Tatăl, nici Fiul nu puteau să existe separaţi unul de altul (Alfred Mortimer, Catholic Faith and Practice). Oare este de mirare că pionierii au respins doctrina Trinităţii? J.N. Andrews a spus: „Doctrina aceasta distruge personalitatea lui Dumnezeu şi a Fiului Său Isus Hristos, Domnul nostru” (Review and Herald, 6 martie, 1855).

Partea A – Trei Persoane

Dacă vrem să apărăm adevărul că există trei Persoane în numele de familie al lui Dumnezeu, ar fi mai bine să folosim numele biblic Dumnezeire, aşa cum a făcut-o Ellen White în mod consecvent.

Matei 28,19 ne spune să botezăm „în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt”. „Nume” este singular aici şi cele trei care urmează sunt pe acelaşi nivel cu un singur nume. Articolul hotărât este folosit pentru toate cele trei făpturi. Fiecare din cei Trei este Dumnezeu şi totuşi Ei sunt un singur Dumnezeu.

În Ioan 14,16, Isus făgăduieşte că va trimite „un alt Mângâietor”. Cuvântul „un alt” înseamnă acelaşi fel ca Hristos, cu un rang egal.

În 2 Corinteni 13,14, citim despre „harul Domnului Isus Hristos, şi dragostea lui Dumnezeu, şi împărtăşirea Sfântului Duh”. Acestea sunt trei daruri de la trei persoane individuale.

1 Petru 1,2 vorbeşte despre „preştiinţa lui Dumnezeu Tatăl,… sfinţirea Duhului,… şi stropirea sângelui lui Isus Hristos”. Aici găsim trei funcţii ale celor trei persoane individuale.

Spiritul Profetic are numeroase referiri la cele trei făpturi. „Trei mari puteri ale cerului” (Mărturii, vol.8, p.254). „Sunt trei persoane vii ale trioului ceresc” (Evanghelizarea, p.615). „Cei trei demnitari cereşti – Dumnezeu, Hristos şi Duhul Sfânt” (Evanghelizarea, p.616). „Cele trei înalte puteri din cer – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt” (Evanghelizarea, p.617).

Partea B – Duhul Sfânt

În Scriptură, există indicii care arată că Duhul Sfânt deţine trăsături pe care numai o Persoană le poate avea.

În Efeseni 4,30, El poate fi întristat. În 1 Corinteni 12,11, El „dă fiecăruia în parte, cum voieşte”. În Fapte 16,6.7, El îi interzice lui Pavel să predice în Asia şi Bitinia. În Fapte 15,28, „S-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă” să luăm o decizie vitală. Observaţi că Duhul Sfânt are o personalitate similară cu personalitatea apostolilor. În Fapte 5,3.4, Anania l-a minţit pe „Duhul Sfânt”, iar acest fapt însemna a-L minţi pe „Dumnezeu”.

„Duhul Sfânt, care este tot atât de mult o persoană precum este Dumnezeu, păşeşte în aceste locuri”. „Duhul Sfânt este o persoană”. „Duhul Sfânt are o personalitate” (Evanghelizarea, p.616-617).

Totuşi, aici trebuie să exercităm precauţie. Scopul Duhului Sfânt este acela de a-I descoperi pe Tatăl şi Fiul, nu pe Sine Însuşi, aşa că ştim foarte puţin despre El din Inspiraţie.

Fraţii nu ar trebui să considere că este o virtute a sta deoparte pentru că nu înţeleg toate punctele minore exact în aceeaşi lumină. Dacă sunt în acord cu privire la adevărurile fundamentale, nu ar trebui să facă deosebiri şi să intre în conflict cu privire la lucrurile de mică importanţă reală. A insista asupra întrebărilor dificile care, în cele din urmă, nu sunt de o importanţă vitală, are o tendinţă directă de a abate mintea de la adevărurile care sunt vitale pentru mântuire. Fraţii ar trebui să fie foarte modeşti în a impune aceste subiecte colaterale, pe care adesea nu le înţeleg nici ei înşişi, puncte pe care nu le cunosc ca fiind adevărate şi care nu sunt esenţiale pentru mântuirea lor…. Acolo unde există astfel de deosebiri printre voi, cei care stau afară vor zice: „Va fi suficient timp pentru ca noi să credem la fel ca voi, când veţi putea fi de acord între voi înşivă cu privire la ce anume constituie adevărul”. „Cei răi profită de dezbinările şi controversele între creştini”….

Unii caută fără încetare să fie originali, să scoată în evidenţă ceva nou şi uimitor, iar ei nu înţeleg aşa cum ar trebui importanţa păstrării unităţii credinţei în legăturile dragostei…. Trebuie să ne rugăm pentru iluminarea divină, dar în acelaşi timp trebuie să fim atenţi la felul în care acceptăm tot ce este denumit o lumină nouă. Să fim precauţi, ca nu cumva, sub deghizarea căutării unui adevăr nou, Satana să ne abată mintea de la Hristos şi de la adevărurile speciale pentru timpul acesta. Mi-a fost arătat că acesta este mijlocul vrăjmaşului, pentru a determina minţile să se ocupe cu nişte puncte obscure şi neimportante, ceva care încă nu este pe deplin descoperit, sau nu este esenţial pentru mântuirea noastră. Aceste puncte sunt făcute să fie o temă captivantă, „adevărul prezent”, în timp ce toate cercetările şi presupunerile lor slujesc numai pentru a face subiectele şi mai obscure decât înainte şi să încurce mintea unora care ar fi trebuit să caute unitatea prin sfinţirea adevărului….

[Care este unul dintre aceste subiecte colaterale, neesenţiale pentru mântuire?] Natura Duhului Sfânt este o taină care încă nu a fost descoperită cu claritate, iar voi nu veţi fi capabili să o explicaţi niciodată, deoarece Domnul nu v-a descoperit-o. Puteţi să adunaţi laolaltă pasaje din Scriptură şi să le daţi propria interpretare, dar aplicarea nu este corectă…. Nu este esenţial pentru voi să ştiţi şi să fiţi în stare să definiţi cu exactitate ce este Duhul Sfânt…. Sunt multe taine pe care eu nu caut să le înţeleg sau să le explic; ele sunt prea mari pentru mine şi prea mari pentru voi. Cu privire la unele dintre punctele acestea, tăcerea este de aur….

Mintea ta este neliniştită, şi… vei face greşeala pe care au făcut-o mulţi alţii, crezând că ai o lumină nouă, când în realitate este doar o nouă formă a erorii…. Poţi să adopţi anumite concepţii cu privire la Scriptură şi, cercetând Biblia în lumina ideilor tale, poţi să aduni laolaltă un mare număr de texte, declarând că ele înseamnă aceasta şi aceea şi cerându-le tuturor să dovedească faptul că ideile tale sunt incorecte…. Aici eşti în pericolul de a abate minţile de la adevăratele subiecte pentru timpul actual…. Aşadar, fratele meu, noi vrem şi trebuie să avem adevărul, dar nu introduce idei false ca fiind un adevăr nou (Manuscript Releases, vol.14, p.175-180).

Eu cred că sfatul acesta se referă la toate „noile lumini” pe care le discutăm în acest articol.

Partea C – Preexistenţa lui Isus

Care este dovada că Isus nu a avut un început într-un anumit punct în timp, sau înainte de timp?

În Ioan 1,1-4, găsim că Isus nu a fost numai „cu Dumnezeu”, El „a fost Dumnezeu”. El nu a fost un Dumnezeu, ci a fost Creatorul tuturor lucrurilor. Principiul vieţii era în El, iar El nu a primit viaţa de la nimeni.

În Ioan 8,58, Isus a declarat numele „Eu Sunt” ca fiind al Său. Exod 3,14 ne spune că numele ales al lui Dumnezeu este „Eu Sunt”. „Numele lui Dumnezeu, descoperit lui Moise pentru a exprima ideea prezenţei veşnice, fusese pretins ca fiind al Său […]. El Se anunţase ca fiind Cel existent prin Sine Însuşi…, a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei” (Hristos Lumina lumii, p.469-470).

„Pretutindeni în paginile istoriei sfinte, unde sunt raportate lucrările lui Dumnezeu cu poporul Său ales, se află urmele arzătoare ale Marelui EU SUNT…. Întreaga comuniune dintre cer şi neamul omenesc căzut a avut loc prin Hristos…. Hristos este Alfa şi Omega, Cel Dintâi şi Cel de pe Urmă” (Harul uimitor al lui Dumnezeu, p.43). Orice am citi despre Yahveh în Vechiul Testament, citim despre Hristos. În Isaia 40,28, Yahveh este „Dumnezeul cel veşnic”, „Creatorul care a făcut marginile pământului”.

„În Hristos se află viaţa originară, neîmprumutată, nederivată” (Hristos Lumina lumii, p.530). „Hristos este Fiul preexistent, care există prin Sine Însuşi, al lui Dumnezeu…. El ne asigură că nu a fost niciodată un timp când El nu S-a aflat într-o părtăşie strânsă cu Dumnezeul cel veşnic…. El este Fiul cel veşnic, Cel care există prin Sine Însuşi” (Evanghelizarea, p.615). „Din veşnicie, Hristos a fost unit cu Tatăl” (Bible Commentary, vol.5, p.1115). „Hristos a fost Dumnezeu prin esenţă şi în sensul cel mai înalt. El a fost cu Dumnezeu din veşnicie” (Review and Herald, 5 aprilie, 1906).

Patriarhi şi profeţi ne spune că numai cineva egal cu Dumnezeu putea să facă ispăşire, că numai Creatorul putea să-l răscumpere pe om. Dacă Hristos ar fi primit viaţă de la Tatăl într-un anumit punct din veşnicie; dacă viaţa Sa a fost împrumutată sau derivată de la Tatăl; dacă El a depins de Tatăl pentru existenţa Sa; dacă Tatăl L-a numit în Dumnezeire, atunci Hristos nu a fost existent prin Sine Însuşi; El nu a fost Dumnezeu în sensul cel mai înalt; El nu este veşnic; şi nu poate să facă ispăşire pentru neamul omenesc căzut şi să răscumpere omenirea.

Expresia „singurul născut” este o traducere greşită. Evrei 11,17 ne spune că Isaac a fost „singurul născut al lui Avraam”. În mod clar, aceasta înseamnă născut în mod unic, unic în felul lui. Fapte 13,33 ne spune că Hristos a fost „născut” din morţi.

Este oarecum interesant că Maria de Agreda, o călugăriţă catolică vizionară din anii 1600, a spus că Cuvântul a fost conceput prin generarea eternă a Tatălui. Cu alte cuvinte, Hristos a fost născut înainte de a fi existat timpul (The Venerable Mary of Agreda). Probabil concepţia că Hristos a avut un început şi a primit viaţă de la Tatăl este în realitate o poziţie catolică.

Partea D – Natură şi funcţie

Iată o sugestie pentru a păstra subiectul acesta în echilibru şi pentru a rezolva unele contradicţii aparente. Natura Dumnezeirii nu este o temă centrală în Scriptură. Acolo unde este discutată, sunt descoperite trei fiinţe egale, toate existând din veşnicie, una în scop şi gândire în modalităţi imposibile pentru fiinţele create.

Subiectul central în Scriptură este funcţia Dumnezeirii. Aceasta este descrisă întotdeauna în ordine descendentă din punct de vedere al rangului, de la Tatăl, la Fiul, la Duhul Sfânt. Aceasta este modalitatea în care Dumnezeirea vrea ca fiinţele create să o abordeze. Tatăl este autoritatea supremă; Fiul este reprezentantul vizibil pentru fiinţele create; Duhul este prezenţa invizibilă cu toate fiinţele create.

Tatăl chiar a trebuit să le explice îngerilor deosebirea dintre Hristos şi Lucifer, deoarece ambii au avut funcţii similare. Dacă acest fapt putea fi înţeles greşit în cer, este uşor să ne dăm seama de ce avem probleme cu înţelegerea Dumnezeirii.

Hristos îndreaptă întotdeauna atenţia spre Tatăl. El preia un rol secundar. Duhul îndreaptă întotdeauna atenţia spre Tatăl şi Fiul. El este aproape invizibil majoritatea timpului.

Membrii Dumnezeirii sunt egali în natură şi atribute, dar nu sunt egali în funcţie şi rang, atunci când Se raportează la fiinţele create.

Partea E – Istoria adventistă

Dumnezeirea a ales să Se descopere treptat neamului omenesc. Se pare că acest fapt nu a fost unul din punctele cruciale pentru răscumpărarea omenirii.

În Vechiul Testament, Yahveh a fost numele personal al lui Dumnezeu. Numele a fost interschimbabil între Tatăl şi Fiul. Duhul nu a fost cunoscut. Existau indicii de pluralitate în Dumnezeire, dar accentul a fost pe Dumnezeu – Yahveh.

În Noul Testament, Hristos a fost descoperit ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu. Duhul Sfânt a fost descoperit ca fiind Mângâietorul, Apărătorul. Accentul a fost pus asupra a trei Fiinţe într-un singur Dumnezeu, în ordine descendentă, din punct de vedere al rangului şi funcţiei, de la Tatăl, la Fiul, la Duhul Sfânt.

Adventiştii timpurii au fost preocupaţi de sanctuar şi cele 2300 de zile, Biblie mai presus de tradiţie, Sabatul zilei a şaptea, şi nu a avut loc mult studiu sau descoperire cu privire la Trinitate.

Concepţia despre Trinitate de la începutul anilor 1800 a fost un amestec de Biblie, filozofie medievală şi concilii ale bisericii timpurii. The Christian Connection, o organizaţie protestantă, a tras concluzia că Trinitatea a fost o doctrină catolică şi nebiblică. Joseph Bates şi James White au fost asociaţi cu Christian Connection. Din cauză că doctrina Trinităţii părea a face în aşa fel, încât Tatăl şi Fiul să fie identici, aceasta a fost respinsă de pionierii noştri.

Dumnezeu a părut a fi mulţumit să lase lucrurile în felul acesta, până în deceniul 1890, timpul când urma să fie alcătuită ultima generaţie.

Ellen White se afla în Australia, când a fost vizitată de W.W. Prescott. El a dezvoltat un stil nou de evanghelizare, bazat pe neprihănirea prin credinţă şi caracterul lui Dumnezeu (mesajul de la 1888). El a petrecut timp colaborând cu Ellen White şi a început să pună sub semnul întrebării învăţătura pionierilor despre divinitatea lui Hristos şi Dumnezeire. A.G. Daniells a susţinut această nouă direcţie. În acelaşi timp, Ellen White pregătea cartea Hristos Lumina lumii, în care s-a exprimat într-o modalitate clar diferită de aceea a pionierilor cu privire la preexistenţa lui Hristos.

M.L. Andreasen tocmai devenise adventist cu patru ani înainte. El a spus ulterior că unii conducători s-au îndoit că Ellen White scrisese cu adevărat cuvintele: „originară, neîmprumutată, nederivată”. În 1902, el a făcut o călătorie specială în California pentru a cerceta acest fapt pentru sine şi a găsit aceste declaraţii scrise de mâna ei. Datorită influenţei ei şi a noilor studii cu privire la Dumnezeire, teologia adventistă cu privire la Dumnezeire a luat o direcţie diferită de aceea a unora dintre pionieri.

De ce s-a întâmplat acest lucru aşa de târziu în istoria adventistă? În aparenţă, Dumnezeu a avut o ordine a priorităţilor în introducerea adevărului în noua biserică. El a introdus lucrarea de publicaţii în deceniul 1840, organizaţia bisericii în deceniul 1850, reforma sănătăţii în deceniul 1860 şi neprihănirea prin credinţă în deceniul 1880. Dumnezeu a introdus în etape noul adevăr, pentru a păstra unitatea bisericii. A cunoaşte caracterul lui Dumnezeu avea o prioritate mai mare decât a cunoaşte natura lui Dumnezeu.

Acum, unii susţin o întoarcere la poziţia anti-Trinitariană a pionierilor. Aspectul cel mai periculos al acestui fapt este întrebarea ridicată de susţinătorul lui principal. A scris Ellen White cu adevărat tot ce s-a publicat sub numele ei? Ori de câte ori găsim în scrierile ei ceva care contrazice părerile noastre, găsim şi nişte motive acceptabile pentru a lăsa deoparte acel lucru. Acesta este miezul înaltei critici. Înalta critică anulează scrierile ei, deoarece părerile noastre sunt prioritare faţă de Inspiraţie. Aceasta este esenţa bisericilor Babilonului. O persoană a comentat: „Ellen G. White a fost inspirată de Dumnezeu în aproape toate scrierile ei, dar fie ea, fie altcineva a încurcat scrierile ei”. În acest caz, fiecare este liber să aleagă orice se potriveşte cu părerile lui.

Probabil că până şi adventiştii conservatori vor trebui să aleagă între autoritatea lui Dumnezeu şi autoritatea oamenilor.

Dubla aplicaţie a profeţiilor

Suntem cu peste o sută de ani întârziere faţă de timpul când Domnul a vrut în mod clar să Îşi ia poporul acasă, adică în timpul vieţii acelora care au experimentat personal redeşteptările din deceniul 1840. Ei au cunoscut bine temeliile şi pietrele de hotar ale adventismului. Dar acum au murit cu toţii, inclusiv vocea profetică, iar noi căutăm continuu unele motive pentru o astfel de amânare dureroasă şi stânjenitoare.

De la data când temelia acestei mişcări a fost găsită în cărţile Daniel şi Apocalipsa, noi ne-am întors mereu înapoi la aceste cărţi pentru a găsi explicaţii pentru întârziere. Unii cred că am folosit o metodă greşită de interpretare a acestor cărţi; că o metodă mai bună ne va face în stare să pregătim calea revenirii lui Hristos.

Un scriitor sugerează că trebuie să „cunoaştem timpul”, expresie prin care el nu se referă la data venirii lui Hristos, ci la o serie de evenimente care conduc la venirea Sa. El crede că Parabolele Domnului Hristos, p.127 („În fiecare veac va avea loc o nouă dezvoltare a adevărului”) se referă la lumina specială pentru poporul lui Dumnezeu, pe măsură ce se apropie de evenimentele finale ale istoriei pământului.

A ajuns ceva popular să se susţină o aplicaţie dublă a profeţiei din Daniel şi Apocalipsa, deoarece Matei 24 prezintă un exemplu clar de dublă împlinire cu privire la Ierusalim şi la sfârşitul lumii. Se sugerează că principiul zi-an s-a aplicat până la 1844, dar după 1844 se aplică principiul zi-zi. Deoarece abordarea istorică nu a reuşit să producă redeşteptarea ploii târzii, avem nevoie de o nouă metodă de interpretare a profeţiilor.

Încă odată, la baza acestor încercări de reinterpretare a profeţiei se află un adevăr. Istoria se va repeta în timpul sfârşitului. Evenimentele din Evul Mediu, care au avut nevoie de secole, vor fi comprimate într-o perioadă scurtă, în timpul sfârşitului. De asemenea, în Daniel şi Apocalipsa se află câteva capitole care nu au beneficiat de multă iluminare inspirată prin Spiritul Profeţiei. Noi am făcut tot ce am putut mai bine pentru a înţelege peceţile şi trâmbiţele fără mult ajutor inspirat şi, probabil, nu am ajuns la adâncimile împlinirii lor.

Îngrijorarea mea este legată de acele profeţii din Daniel şi Apocalipsa care au avut parte de împliniri clare în istorie, dar acum primesc o a doua aplicaţie, mai importantă, în viitor, prin reinterpretarea profeţiilor în care s-a aplicat principiul an-zi, aplicând principiul zi-zi în viitor.

Daniel 2,36 spune că „acum îi vom spune şi tâlcuirea înaintea împăratului”. În Daniel 7,16, cel care a stat acolo „mi-a vorbit şi mi le-a tâlcuit astfel”, iar în versetul 28 se află comentariul: „Aici s-au sfârşit cuvintele”. În Daniel 8,16 se află porunca: „Gavrile, tâlcuieşte-i vedenia aceasta”. În Daniel 9,23, lui Daniel i se spune să „înţeleagă vedenia”. În aceste capitole, Dumnezeu i-a dat lui Daniel atât viziunea, cât şi interpretarea, aşa încât să nu fie nicio înţelegere greşită. Niciunde în Daniel sau Apocalipsa nu se află vreo aluzie că aceasta a fost doar o împlinire preliminară, iar împlinirea adevărată va avea loc în timpul nostru. Niciunde în numeroasele ei viziuni, Ellen White nu a sugerat că există o împlinire dublă. Ea nu spune nimic despre Irak, Iran, Statele Unite, sau Rusia ca fiind adevăratele împliniri ale fiarelor din Daniel.

Deşi există câteva împliniri duble în profeţiile clasice (Ioel, Isaia, Matei, etc.), nu este niciun astfel de indiciu în profeţiile apocaliptice din Daniel şi Apocalipsa. Pentru siguranţa noastră, un principiu important este acela că o împlinire dublă are nevoie de o confirmare inspirată ulterioară.

Este important de observat că strigătul cu glas tare ar fi putut să înceapă după 1888, dacă solia neprihănirii lui Hristos ar fi fost acceptată. Ellen White nu spune nimic despre nevoia sau despre acceptarea unei metode noi sau a unei interpretări noi a lui Daniel şi Apocalipsa. Ea a adresat multe recomandări cu privire la cartea lui Uriah Smith, spunând că volumul conţinea lumină şi adevăr. Aceasta nu înseamnă că fiecare detaliu este corect, ci că a fost folosită o metodă temeinică. Faptul că istoria se va repeta nu înseamnă că profeţia se va repeta.

Profeţiile cu privire la timp care sunt aplicate cel mai adesea la viitor sunt cele de 1260, 1290 şi 1335 de zile. Se afirmă că Apocalipsa 13,3.5 dovedeşte că cele 1260 de zile trebuie să înceapă după ce rana de moarte este vindecată, deoarece în versetul 3 rana este vindecată iar fiara are putere timp de 42 de luni după aceea. Interpretarea aceasta se bazează pe presupunerea falsă că Apocalipsa 13 prezintă o ordine cronologică. În versetul 11, fiara a doua apare după ce rana de moarte este vindecată şi după cele 42 de luni. În acest caz, fiara a doua nu poate fi Statele Unite, ceea ce constituie o contradicţie chiar a declaraţiilor foarte clare ale Spiritului Profetic.

Poziţia lui Ellen White este clară: „Poziţia noastră a fost una de aşteptare şi veghere, fără nicio proclamare a unor date care vor interveni între încheierea perioadelor profetice în 1844 şi timpul venirii Domnului nostru” (Manuscript Releases, vol.10, p.269-270). Toate perioadele profetice s-au încheiat în 1844, fără nicio proclamare a unor date între 1844 şi venirea lui Hristos.

Un adventist futurist a comentat: „Abordarea istorică ne-a fost de folos în trecut, dar asemenea carului tras de cai, nu se mai potriveşte nevoilor noastre…. Asemenea, carului tras de cai, aceasta nu mai este relevantă”. Înseamnă că volumul scris de Uriah Smith, despre care Ellen White le-a spus tinerilor să facă tot ce pot spre a-l vinde şi despre care a spus că ar trebui să fie studiat cu atenţie de către studenţii din şcolile noastre nu mai este relevant, când este comparat cu înţelepciunea noastră superioară.

Au loc multe discuţii cu privire la cele 1290 şi cele 1335 de zile din Daniel 12. Ellen White a făcut o declaraţie enigmatică, adresată unei persoane în 1850. „Noi i-am spus unele dintre greşelile lui din trecut, şi anume că cele 1335 de zile s-au încheiat, şi unele dintre numeroasele lui greşeli din prezent” (Manuscript Releases, vol.5, p.203). A vrut ea să spună că una dintre greşelile lui a fost aceea că cele 1335 de zile se încheiaseră, sau a vrut să-i spună că cele 1335 de zile se încheiaseră? Cheia dezlegării acestei probleme gramaticale este declaraţia ei că „noi”, însemnând James şi Ellen, i-am spus. Ce a crezut James despre subiectul acesta? „Dovezile arată în mod convingător că cele 1335 de zile s-au încheiat odată cu cele 2300, cu Strigătul de la Miezul nopţii, în 1844” (Review and Herald, 29 ianuarie, 1857). Nu există nicio şansă ca James să fi spus că era o greşeală a crede că cele 1335 de zile se încheiaseră.

În Daniel 12, cuvintele cheie din capitol sunt „necurmatul (jertfa necurmată), înlăturat, urâciune, pustiire, aşezat”. În Daniel 11,31, apar aceleaşi cuvinte cheie: „înlăturat, necurmat (jertfa necurmată), locaş (acelaşi ca aşezat), urâciune, pustiire”. Daniel 11,32-35 descrie domnia papală din 538-1798. Ca urmare, dovezile lingvistice arată ce cele 1290 de zile din Daniel 12 descriu aceeaşi perioadă ca Daniel 11,31-35. Cele 1260 şi 2300 zile ne spun când va începe să fie răsturnată urâciunea pustiirii.

„Poporul nu va avea un alt mesaj despre o data precisă. După această perioadă, care se întinde între 1842-1844, nu poate fi nicio urmărire precisă a timpului profetic. Calculul cel mai lung ajunge până în toamna anului 1844” (Bible Commentary, vol.7, p.971). Aici, „timpul profetic” nu înseamnă doar timpul calculat pe baza principiului un an pentru o zi, ci „un timp precis”, cu puncte de început şi sfârşit. După 1884 nu mai are loc un calcul al timpului.

În 1896, Ellen White i-a scris lui John Bell două mesaje care sunt foarte instructive pentru noi astăzi.

Nu am fost în stare să dorm până după ora unu şi jumătate. Îi vesteam fratelui John Bell un mesaj pe care Domnul mi l-a dat pentru el. Concepţiile ciudate pe care le susţine el sunt un amestec de adevăr şi falsitate…. În trecut, au venit unii şi alţii care, în studiul Bibliei, au crezut că au descoperit o mare lumină şi teorii noi, dar acestea nu au fost corecte…. Unii vor lua adevărul aplicabil la timpul lor şi îl vor plasa în viitor. Evenimentele din şirul profeţiei, care şi-au avut împlinirea cu mult timp înainte, sunt considerate a fi în viitor….

[John Bell plasa în viitor adevărata împlinire a celor trei solii îngereşti.] Din lumina pe care Domnul a binevoit să mi-o dea, tu eşti în pericolul de a face aceeaşi lucrare, prezentându-le altora adevăruri care şi-au avut locul şi şi-au îndeplinit lucrarea specială pentru timpul acela, în istoria credinţei poporului lui Dumnezeu. Tu recunoşti aceste fapte ale istoriei Bibliei ca fiind adevărate, dar le aplici în viitor. Ele încă sunt valabile în locul cuvenit lor, în lanţul evenimentelor care ne-au făcut să fim poporul de astăzi, şi acesta este felul în care trebuie să le fie prezentate celor care sunt în întunericul ideilor false….

Tu şi alţii dintre fraţii noştri trebuie să acceptaţi adevărul aşa cum Dumnezeu li l-a dat cercetătorilor profeţiilor Sale…. Din cuvântările şi scrierile lor, adevărul a ajuns în toate părţile lumii cu raze strălucitoare şi calde, iar ceea ce a fost pentru ei un adevăr crucial,… este un adevăr crucial pentru toţi cei cărora le este proclamat acest mesaj…. Dar cei care s-au apucat să studieze teorii noi, au combinat adevărul şi ideile false…. În conformitate cu lumina pe care Dumnezeu mi-a dat-o, tu eşti pe aceeaşi cale. Ceea ce ţi se pare a fi un lanţ al adevărului, în anumite privinţe, aşază greşit profeţiile şi combate ceea ce Dumnezeu a descoperit ca fiind adevărul…. „Nu va mai fi nicio zăbavă” (Nu va mai fi timp – versiunea engleză; Apocalipsa 10,6). Acest mesaj anunţă sfârşitul perioadelor profetice…. Domnul nu va conduce acum minţile să lase deoparte adevărul pe care Duhul Sfânt i-a îndemnat pe slujitorii Săi să-l proclame în trecut. (Manuscript Releases, vol.17, p.1-12).

Rezultatul acestei Mărturii a fost descris de A.G. Daniels. „John a adoptat o poziţie splendidă în legătură cu mărturia cu privire la cartea lui. El şi-a lăsat deoparte toate concepţiile greşite, iar acum se află în poziţia cea mai bună în care îl cunosc” (Arthur White, The Australian Years, p.274-275). Cât de încurajator ar fi, dacă futuriştii din zilele noastre ar accepta acelaşi sfat.

Am văzut unele rezultate ale încercărilor moderne de a reinterpreta Daniel şi Apocalipsa. Sunt multe speculaţii. Cu greu pot doi interpreţi să fie de acord cu semnificaţia simbolurilor. În centrul atenţiei sunt evenimente, date şi papi, mai degrabă decât o cercetare a inimii şi primirea ploii târzii. Este o formă subtilă de stabilire de date pentru revenirea lui Hristos. (Dacă ceasurile încep să bată odată cu legile duminicale şi încetează la învierea specială, care are loc cu puţin timp înainte de A Doua Venire, atunci, la legea duminicală vom şti data aproximativă a revenirii lui Hristos.)

Probabil că trebuie să ne întoarcem la metoda istorică de interpretare a profeţiei, care a fost aşa de folositoare pentru pionierii noştri.

Zilele de sărbătoare

În deceniul trecut, am primit un mare număr de articole, scrisori deschise şi broşuri cu privire la o singură temă – necesitatea de a respecta sărbătorile naţionale date evreilor, împreună cu zilele de sabat aflate în legătură cu acele sărbători. În ultimii trei ani, această mişcare a ajuns la un punct culminant printre cei care se pregătesc serios pentru evenimentele finale.

S-a scris şi vorbit mult despre acest subiect şi ar fi imposibil de cuprins totul într-un articol scurt. Există o cantitate destul de mare de material tehnic, bazat pe folosirea limbii şi practicile istorice. În acest articol, mă voi referi la aspectele principale, aşa încât să poată fi luate decizii în cunoştinţă de cauză.

La fel ca în subiectele noastre precedente, la baza afirmaţiilor cu privire la zilele de sărbătoare se află un adevăr. Dumnezeu i-a dat lui Israel o succesiune minunată de rânduieli ce trebuiau respectate pe întregul parcurs al anului pentru a-i învăţa lecţii importante cu privire la Planul de Mântuire, îndeosebi cu privire la felul în care Dumnezeu trata marea luptă. În fiecare an, Israel trebuie să repete aceste lecţii, aşa încât fiecare nouă generaţie să înţeleagă subiectele principale ale marii lupte şi torţa adevărului să fie transmisă mai departe. Aceasta a fost o metodă remarcabilă de educare a poporului lui Dumnezeu. Totuşi, din cauza apostaziei din biserica creştină şi a animozităţii faţă de tot ce era iudaic, aceste rânduieli au fost uitate complet şi au fost înlocuite cu Crăciunul, Paştele şi chiar cu Halloween. Dacă creştinii şi-ar fi adus aminte de sărbătorile evreieşti, le-ar fi fost uşor să înţeleagă aspectele duble ale ispăşirii, motivele pentru o judecată finală şi noua lucrare săvârşită de Hristos începând din 1844. Dacă adventiştii de ziua a şaptea ar fi studiat mai atent sărbătorile, nu am fi acum într-o astfel de confuzie cu privire la neprihănirea prin credinţă, judecată şi scopul ultimei generaţii. Sărbătorile au fost şi sunt un mijloc impresionant de educare a poporului lui Dumnezeu şi pot fi foarte folositoare în zilele noastre.

Totuşi, să nu facem nicio confuzie. Cei care promovează sărbătorile în zilele noastre spun mult mai mult de atât, iar eu mă refer aici la aceste noi afirmaţii. În cele ce urmează se află câteva comentarii cu privire la sărbători. „Cei care vor ajunge până la sfârşit şi vor fi strămutaţi în cer vor prezenta legile şi poruncile”. „Legea este constituită de Cele Zece Porunci şi de legi…. Aceasta de asemenea este o învăţătură fundamentală pe care cei 144000 trebuie să o adopte, dacă vor să vestească solia strigătului cu glas tare”. „Antediluvienii au fost nimiciţi pentru că nu au respectat legile, iar acesta va fi factorul final care va aduce nimicirea finală asupra omenirii”. „Cei 144000 vor prezenta legile în zilele din urmă […]. Mesajul cu privire la legi […] este însăşi inima mesajului vestit în solia strigătului cu glas tare pentru lume”.

Deoarece sărbătorile sunt o parte a legilor, ni se spune că numai păzitorii sărbătorilor vor fi strămutaţi în cer; că păzirea sărbătorilor este necesară pentru a face parte din cei 144000; că zilele de sărbătoare sunt inima mesajului final pentru lume. Aceasta este mult mai mult decât o metodă de educare. A devenit testul final prin care cei 144000 vor primi sigiliul lui Dumnezeu.

Vom examina doisprezece aspecte problematice cu privire la sărbătorile şi legile din perioada Vechiului Testament.

  1. Se afirmă că sărbătorile au fost o parte a sanctuarului ceresc înainte de căderea lui Lucifer şi că au fost o parte a creaţiunii acestui pământ înainte de păcat. Această afirmaţie este bazată pe cuvântul ebraic mo‘ed. Cuvântul acesta poate avea o serie de semnificaţii, cum ar fi „întâlnire planificată, festival, adunare, congregaţie, dată prestabilită”. Este total nepotrivit să presupunem că oriunde este folosit cuvântul mo‘ed, acesta se referă la sărbători. Semnificaţia variază în funcţie de context şi de subiectul discutat. În Plângeri 1,15, cuvântul se referă la o adunare a vrăjmaşilor lui Israel. În Numeri 14,10, cuvântul se referă la o adunare a lui Israel, care a încercat să-i omoare cu pietre pe Caleb şi Iosua.

Se afirmă că, deoarece Planul de Mântuire a fost făcut de la întemeierea lumii, iar sărbătorile sunt o descoperire a Planului de Mântuire, ca urmare, sărbătorile au fost stabilite la Creaţiune. Aceasta este o deducţie logică interesantă, dar există o problemă. Nu există nicio dovadă inspirată care să susţină că sărbătorile au existat înainte de Sinai. Cuvântul mo’ed nu poate fi folosit pentru a dovedi existenţa lor. Paştele a început odată cu plaga a zecea, în Egipt, iar scopul lui a fost acela de a comemora eliberarea lui Israel din robie. Ziua Ispăşirii a început odată cu ciclul anual, în legătură cu tabernacolul şi marele preot. Sărbătoarea corturilor a indicat spre odihna izraeliţilor în Canaan, după ce vrăjmaşii lor au fost nimiciţi. Toate sărbătorile au fost în legătură cu poporul evreu ales după Sinai, şi nu există nicio dovadă pentru existenţa lor înainte de Moise.

  1. Multe declaraţii pentru a dovedi respectarea sărbătorilor sunt citate din scrierile lui Ellen White. „În aceste zile din urmă, are loc o chemare din cer care vă invită să păziţi poruncile şi legile Domnului” (2ST, p.184). „Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să păziţi legile Mele” (5RH, p.83). Cea mai renumită declaraţie se află în Review and Herald, 6 mai, 1875.

„Ca o consecinţă a păcătuirii continue, legea morală a fost repetată cu o grandoare uimitoare de pe Sinai. Domnul Hristos i-a dat lui Moise reguli religioase care trebuiau să conducă viaţa de zi cu zi. Aceste legi au fost date în mod explicit pentru a însoţi Cele Zece Porunci. Ele nu au fost tipuri şi umbre care urmau să treacă odată cu moartea lui Hristos. Ele trebuiau să fie obligatorii pentru oamenii din fiecare veac, atâta vreme cât va fi timpul. Aceste porunci au fost întărite prin puterea legii morale, iar ele au explicat cu claritate şi în mod precis acea lege…. [Vă rugăm să observaţi că legea morală a fost repetată de pe Sinai şi că legile au fost date lui Moise la data aceea].

„Legile şi poruncile, care precizează datoria omului faţă de semenii lui, au fost pline de învăţături importante, definind şi simplificând principiile legii morale, în scopul sporirii cunoştinţei religioase şi al păstrării poporului ales al lui Dumnezeu ca popor deosebit şi separat de naţiunile idolatre. Legile cu privire la căsătorie, moşteniri şi dreptatea strictă în relaţiile dintre semeni au fost specifice şi contrare obiceiurilor şi comportamentului altor naţiuni şi au fost alcătuite de Dumnezeu pentru a-Şi păstra poporul separat de alte naţiuni. Acestea au fost necesare pentru a împiedica pe poporul lui Dumnezeu să ajungă asemenea altor naţiuni care nu Îl iubeau pe Dumnezeu şi nu se temeau de El şi sunt la fel de necesare pentru acest veac imoral, când călcarea Legii lui Dumnezeu predomină şi idolatria există într-o măsură îngrozitoare. Dacă Israelul din vechime a avut nevoie de astfel de măsuri de siguranţă, noi avem nevoie de ele mai mult, pentru a ne feri să fim confundaţi întru totul cu călcătorii Legii lui Dumnezeu. Inima oamenilor este aşa de înclinată să se îndepărteze de Dumnezeu, încât este nevoie de restricţii şi disciplină”.

În articolul complet din care este luat acest pasaj, Ellen White prezintă legea morală în primele două paragrafe. Apoi, ea prezintă legea ceremonială şi scoate în evidenţă faptul că aceasta este deosebită de legea morală. După aceea, ea descrie o a treia categorie de legi – legile şi poruncile. Ea ne spune că acestea nu sunt nici o parte a legii morale, nici o parte a legii ceremoniale. Ele au o explicaţie, o aplicaţie şi o relaţie obligatorie cu legea morală. Ele trebuiau să conducă viaţa de zi cu zi. Ele aveau scopul de a proteja viaţa. Ele precizează datoria omului faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Ele definesc şi simplifică principiile legii morale. Ele se aplicau la căsătorie, moşteniri, corectitudinea în afaceri. Ele trebuiau să-i împiedice pe oameni să urmeze obiceiurile altor naţiuni. Ele urmau a fi obligatorii pentru toţi oamenii din toate veacurile, atâta vreme cât va exista timpul. Ellen White vorbeşte foarte precis despre conţinutul acestor legi şi este important să observăm că ea nu a spus absolut nimic despre cele trei sărbători în cadrul cărora toţi bărbaţii evrei trebuiau să vină la tabernacol. Ellen White nu face niciunde legătura între legi şi sărbători. Aceasta este o deducţie interpretativă făcută de unii din zilele noastre.

În Geneza 26,5, se spune că Avraam a păzit poruncile, legile şi orânduirile. În afară de principiile Celor Zece Porunci, singurele legi şi porunci precizate cu claritate în timpul acela au fost jertfele, zeciuirea şi circumciziunea. Nu există nicio aluzie la respectarea sărbătorilor în timpul lui Avraam.

Să aruncăm o privire rapidă asupra celorlalte legi şi porunci. În Leviticul 7,34, preoţii trebuiau să primească părţi din animalele jertfite, pentru întreţinerea lor. În Exod 30,19-21, preoţii trebuiau să îşi spele mâinile şi picioarele, când intrau în tabernacol. În Leviticul 19,27.37, bărbaţii nu trebuiau să-şi taie colţurile bărbii. În Numeri 15,38.39, oamenii trebuiau să poarte o panglică albastră cusută pe poalele hainelor lor. Exod 21 reglementează instituţia sclaviei. Acestea au fost toate legile Domnului. Aceste legi erau un subset al legii morale. Legea morală este veşnică, în timp ce aceste legi au început la Sinai, iar detaliile lor specifice s-au încheiat odată cu încetarea teocraţiei. Singura concluzie posibilă este că, aici, nu ni se cere să respectăm poruncile specifice, ci să căutăm principiile aflate dincolo de porunci, care sunt obligatorii atât cât va exista timpul. Concluzia aceasta ar trebui să fie aplicată în aceeaşi măsură cu privire la sărbători. Noi ar trebui să căutăm principiile aflate în spatele poruncilor specifice cu privire la sărbători şi să învăţăm lecţiile oferite de sărbători, practicând acele principii.

  1. Ellen White a declarat: „Ar fi bine să avem o sărbătoare a corturilor” (Review and Herald, 17 noiembrie, 1885). „Oare să nu ne adunăm noi toate forţele laolaltă şi să venim la sărbătoarea corturilor?.. […] Prin urmare, veniţi la adunarea de tabără, chiar dacă veţi fi nevoiţi să faceţi un sacrificiu” (Bible Echo, 8 decembrie, 1893). Ea se referea la o adunare de tabără din decembrie (nu din toamnă) şi o denumea sărbătoarea corturilor. Nu a fost un eveniment comemorativ, ci un efort de evanghelizare. Cu o altă ocazie, ea a spus: „Aşadar, de aici înainte, viaţa voastră să fie o continuă sărbătoare a corturilor, o continuă jertfă de mulţumire” (Manuscript Releases, vol.18, p.270). James White a scris despre o anumită sărbătoare de tabără, „Aceste sărbători anuale ale corturilor sunt adunări de cea mai mare importanţă” (Signs of the Times, 8 iunie, 1876). În mod clar, pentru James şi Ellen White, sărbătoarea corturilor şi-a găsit semnificaţia în adunările de tabără din timpul nostru, organizate la date diferite pe parcursul anului.
  2. Deoarece este foarte clar că Ellen White nu a respectat sărbătorile şi sabatele anuale, este necesară o anumită explicaţie a motivului pentru care profetul lui Dumnezeu din timpul sfârşitului nu a înţeles ceva necesar pentru strămutarea în cer. Cineva a sugerat: „Duhul Sfânt nu i-a îngăduit lui Daniel să înţeleagă pe deplin ce a scris […]. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu Ellen White şi sărbătorile lui Dumnezeu”. Aşadar, Daniel se ocupa de profeţii sigilate, care urmau a fi înţelese peste 2000 de ani, în timp ce Ellen White explica acele profeţii şi scria mult despre legi şi ceremonii. Pentru Ellen White, sărbătorile au fost asemănătoare cu adunările sfinte şi adunările de tabără (Mărturii, vol.6, p.70). Ea nu a spus nimic despre nişte date prestabilite pentru aceste adunări. Altcineva sugerează: „Aşa cum lui Luther nu i-a fost dat Sabatul, tot astfel lui Ellen White nu i-a fost dată toată lumina cu privire la sărbătorile lui Dumnezeu”. Aici avem o recunoaştere clară a faptului că în Spiritul Profetic lipsesc dovezile pentru susţinerea respectării sărbătorilor. Aşadar, Luther a fost într-un mare întuneric şi nu a avut lumina cu privire la multe subiecte. Oare este Ellen White, un profet al lui Dumnezeu pentru generaţia finală, la fel de oarbă ca Luther cel neinspirat, cu privire la condiţiile primirii sigiliului lui Dumnezeu? La fel ca în subiectele noastre precedente (Numele lui Dumnezeu, Trinitatea, profeţia), se face afirmaţia că Ellen White pur şi simplu nu a înţeles; că noi avem mai multă lumină decât ea; că trebuie să mergem mai departe decât purtătorul de cuvânt inspirat al lui Dumnezeu spre a afla voia lui Dumnezeu pentru noi cei de astăzi; că noi ştim mai mult decât profetul.
  3. Se afirmă că Isus a respectat sărbătorile anuale. „Isus a călătorit încolo şi încoace pe tot cuprinsul ţării, adresând invitaţia la sărbătoare” (Review and Herald, 7 iulie, 1896). Aceasta este cu claritate sărbătoarea Evangheliei, invitaţia Evangheliei. De fapt, ni se spune că Isus nu a respectat întotdeauna sărbătorile. „De la vindecarea săvârşită la Betezda, El nu participase la adunările naţionale […]. Aparenta Sa neglijare a marilor adunări religioase […]. El Însuşi a părut a fi indiferent faţă de serviciul care fusese stabilit în mod divin” (Hristos Lumina lumii, p.450). „Timp de multe luni, El fusese absent de la sărbători” (Hristos Lumina lumii, p.451). Acest punct este foarte important. Porunca din Deuteronomulul 16,16 este foarte precisă. Toţi bărbaţii trebuiau să respecte cele trei sărbători din Ierusalim. Dacă sărbătorile erau o parte a legii morale, atunci nu ar fi fost mai opţionale decât Sabatul. Isus nu putea să stea deoparte, doar pentru a evita conflictul. Neglijarea sărbătorilor de către Isus arată cu claritate că El nu le-a privit ca fiind o parte a legii morale.

Ni se spune despre ultima cină de Paşti că: „Sărbătoarea naţională a iudeilor urma să fie înlăturată pentru totdeauna” (Hristos Lumina lumii, p.652). Se sugerează că această declaraţie se referă numai la jertfele din ziua Paştelui, nu la sărbătoarea azimelor de după aceea. Dar noi găsim că „Pavel a rămas să păzească Paştele… în timpul celor opt zile de sărbătoare” (Istoria faptelor apostolilor, p.390,391). Luca 22,1 ne spune că „Praznicul azimelor, numit Paştele, se apropia”. Ezechiel 45,21 numeşte Paştele „sărbătoarea celor şapte zile”. În Fapte 12,3.4, Irod l-a închis pe Petru, cu intenţia de a-l aduce înaintea poporului după Paşti, care este descris ca „praznicul azimelor”. În limbajul obişnuit, Paştele însemna sărbătoarea azimelor şi cuprindea opt zile. Aceasta era sărbătoarea naţională care urma să fie înlăturată. „Serviciul tipic şi ceremoniile aflate în legătură cu acestea au fost abolite la cruce” (Bible Commentary, vol.6, p.1061). Acestea înseamnă cu claritate mai mult decât jertfele care urmau a fi aduse în timpul sărbătorilor.

  1. Se afirmă că numai jertfele s-au încheiat, în timp ce zilele de sărbătoare trebuie să continue. „După răstignire, faptul ca iudeii să continue a aduce jertfe de ardere de tot şi jertfele care erau un tip al morţii Sale era o negare a lui Hristos” (Signs of the Times, 29 iulie, 1886). În mod clar, după moartea lui Hristos, nu mai era acceptabilă nicio jertfă. Când este comentat conciliul din Ierusalim, ni se spune: „Conciliul … hotărâse că iudeii convertiţi puteau să respecte rânduielile legii iudaice, dacă alegeau, în timp ce acele rânduieli nu trebuiau să fie considerate obligatorii pentru convertiţii dintre neamuri” (Sketches From the Life of Paul, p.121). Această declaraţie nu putea să se refere la jertfe, deoarece ele nu erau îngăduite nici creştinilor iudei, nici celor dintre neamuri, ci numai la celelalte rânduieli din legea mozaică (îndeosebi circumciziunea, dar şi alte rânduieli iudaice). Convertiţii iudei puteau să continue respectarea acelor rânduieli, dacă alegeau, dar ele nu erau necesare. Cu siguranţă, dacă sărbătorile continuau a fi obligatorii pentru creştini, la acel conciliu s-ar fi spus ceva despre ele.

Apostolul Pavel „a ştiut că ceremoniile tipice trebuiau să înceteze complet în curând” (Istoria mântuirii, p.306). „El a înlăturat fiecare ceremonie din vechime. El nu a dat nicio libertate pentru restabilirea acestor ritualuri” (Review and Herald, 25 februarie, 1896). Aici nu este nicio aluzie că se făcea referire numai la jertfe. „Fiecare ceremonie” înseamnă chiar astfel – toate ceremoniile iudaice.

  1. Apostolul Pavel a respectat Paştele împreună cu convertiţii din Filipi (Fapte 20,6), iar el menţionează şi Ziua Cincizecimii. De ce a făcut el acest lucru? Din acelaşi motiv pentru care a depus legământul curăţirii la templu, pentru ca „toţi să cunoască… (faptul că) umbli după rânduială şi păzeşti Legea” (Fapte 21,24). El a făcut acest lucru pentru a ajunge la inima iudeilor credincioşi. Să ne aducem aminte că la conciliu se hotărâse ca creştinii iudei să poată respecta legea mozaică, dacă alegeau, aşa că Pavel a respectat Paştele împreună cu iudeii şi convertiţii dintre neamuri, ca un semn al unităţii. Anii 34-70 d.Hr. au fost o perioadă de tranziţie între legile şi obiceiurile iudaice şi rânduielile creştine, iar Pavel a respectat unele legi iudaice care nu erau obligatorii după moartea lui Hristos. „Pavel nu s-a supus obligatoriu şi nici nu le-a cerut convertiţilor săi să respecte ceremoniile şi obiceiurile iudeilor, în formele lor variate, tipuri şi jertfe” (Sketches From the Life of Paul, p.105). În mod clar, aici se face referire la mai mult decât la jertfe. Pavel şi-a explicat motivele foarte bine în 1 Corinteni 9,10.20. „Căci, măcar că sunt slobod faţă de toţi, m-am făcut robul tuturor, ca să câştig pe cei mai mulţi. Cu Iudeii, m-am făcut ca un Iudeu, ca să câştig pe Iudei; cu cei ce sunt sub Lege, m-am făcut ca şi când aş fi fost sub Lege (măcar că nu sunt sub Lege), ca să câştig pe cei ce sunt sub Lege”.

Unii declară că 1 Corinteni 5,7.8 constituie o poruncă de a respecta Paştele. O citire atentă a acestor versete arată că fiecare aspect al sărbătorii iniţiale (aluatul, pâinea nedospită, jertfa) are o semnificaţie spirituală mai profundă. Apostolul Pavel pur şi simplu respecta practica de a găsi adevăratele principii aflate în spatele ceremoniilor sărbătorii şi de a le aplica în viaţa spirituală. A spune că respectarea sărbătorilor presupune un Paşte literal cu ceremoniile lui literale distruge complet punctul învăţăturii lui Pavel.

  1. Pionierii noştri adventişti s-au exprimat clar cu privire la subiectul acesta. „Când cetatea aceea […] a fost nimicită […] a avut loc încetarea definitivă a sărbătorilor lor şi, ca o consecinţă, a sabatelor anuale, care erau zilele prestabilite ale acelor sărbători […]. Sărbătorile iudaice au fost desfiinţate în totalitate odată cu nimicirea finală a Ierusalimului” (J.N. Andrews, The History of the Sabbath, p.90). „Când sărbătorile lor au încetat a fi obligatorii pentru ei, aceste sabate de asemenea trebuie să fi încetat a fi obligatorii” (Joseph Bates, The Sevent-day Sabbath, p.14). „Zilele de sărbătoare, de lună nouă, şi sabatele ceremoniale […] trebuiau să înceteze la cruce” (Uriah Smith, The Biblical Institute, p.139). „Lunile noi, zilele de sărbătoare şi sabatele legii iudaice au încetat” (James White, Review and Herald, 7 martie, 1854).
  2. Cele trei sărbători principale trebuiau să fie celebrate obligatoriu la templu, aşa că nu au putut fi respectate în robie. Ele aveau o legătură strânsă cu calendarul agricol israelit, adăugându-se o a treisprezecea lună, când era necesar, fapt care însemna de asemenea că nu puteau fi respectate în robie (Osea 9,3-5). Prin urmare, cum putem noi să le respectăm în Statele Unite? Pe lângă acest fapt, în emisfera sudică, primele roade ale secerişului ar apărea şase luni mai târziu.
  3. În Leviticul 23, există o deosebire între sabate şi Sabat. Versetul 2 se referă la mo‘ed, adunările sfinte, iar versetul 3 include Sabatul ca adunare sfântă. Totuşi, în Sabat, nu trebuie să fie făcută „nicio lucrare”, ceea ce înseamnă odihnă completă, în timp ce în sabatele sărbătorilor nu trebuie să fie făcută „nicio lucrare de slugă”, ceea ce înseamnă o muncă istovitoare în ocupaţiile obişnuite pentru câştigarea existenţei. Deosebirea cuvintelor aici nu este doar semantică, dar este menită să arate deosebirea dintre Sabatul săptămânal şi sabatele anuale. În versetele 37-38, mo‘ed, sau sărbătorile, sunt deosebite de „Sabatele Domnului” (Sabatele săptămânale), expresie care nu este folosită niciodată cu referire la sabatele sărbătorilor.
  4. Se afirmă că sărbătorile pot fi separate de jertfe. Cuvântul ebraic chaq este unul dintre cuvintele folosite pentru a denumi toate sărbătorile şi se referă literal la jertfă (Exod 23,18). Acest aspect implică faptul că sărbătorile erau în legătură directă cu jertfele şi nu puteau să existe fără acestea.
  5. Una dintre cărţile care susţin respectarea sărbătorilor a tras nişte concluzii interesante cu privire la pregătirea noastră pentru încheierea timpului de probă. „În timpul strâmtorării,… natura noastră cea veche este luată şi ni se dă o natură nouă”. „Când păcatele noastre sunt şterse, ne este dată o natură nouă [...], în timpul Ploii Târzii”. Declaraţia se referă la starea de neprihănire în care a trăit Adam (p.26). „Însăşi natura şi fiinţa noastră continuă să fie păcat […]. Chiar când nu păcătuim intenţionat, noi suntem într-o stare de păcat” (p.39). „Natura noastră păcătoasă trebuie să fie schimbată înainte ca […] timpul de probă să se încheie pentru totdeauna”. „Natura noastră păcătoasă trebuie să fie schimbată, deoarece altfel nu vom fi în stare să rezistăm nicio singură clipă fără să păcătuim, după încheierea timpului de probă” (p.42). „Înainte de A Doua Venire, trebuie să ajungem la natura lui Adam de dinaintea căderii” (p.44). „Atâta vreme cât avem o natură păcătoasă, suntem întinaţi; prin urmare, când poporul lui Dumnezeu este sigilat, natura păcătoasă trebuie să fie înlăturată” (p.46). „Ei nu mai sunt ispitiţi de cel rău” (p.48) (Melody şi Richard Drake, God‘s Holidays).

Acestea sunt învăţături clare cu privire la păcatul originar şi trupul sfânt. Deşi ei neagă faptul că susţin ideea trupului sfânt, comparaţi învăţăturile de mai sus cu avertizările lui Ellen White. „Toţi pot să obţină acum inimi sfinte, dar nu este corect să afirmăm că avem un trup sfânt în viaţa aceasta…. Nicio fiinţă omenească de pe pământ nu are un trup sfânt. Acest lucru este imposibil” (Solii Alese, cartea 2, p.32). „Când fiinţele vor primi un trup sfânt, fiinţele omeneşti nu vor rămâne pe pământ, ci vor fi luate în cer” (Solii Alese, cartea 2, p.33). „Dacă această învăţătură va fi dezvoltată încă puţin, ea va conduce la afirmaţia că susţinătorii ei nu pot să păcătuiască” (Solii Alese, p.32).

Expresia „trup sfânt” se referă la înlăturarea naturii păcătoase cu care ne naştem, iar Ellen White spune clar că acest lucru nu se va întâmpla, până când nu vom merge în cer. Rezultatul acestei învăţături este că aceia care au un trup sfânt nu pot păcătui, dar învăţătura despre trupul sfânt în ea însăşi spune că noi nu vom mai fi nevoiţi să trăim cu natura noastră păcătoasă. Se pare că vedem o redeşteptare a învăţăturilor timpurii ale lui Brinsmead, din anii 1960, care l-au condus direct la apostazia Ford, din anii 1970.

În concluzie, deşi studierea sărbătorilor ne va învăţa lecţii valoroase despre Planul de Mântuire şi ar fi bine să petrecem timp studiindu-le în profunzime, a le face să fie o condiţie a ascultării, pe acelaşi nivel ca Sabatul zilei a şaptea, înseamnă a aşeza nişte reguli concepute de oameni mai presus de Legea lui Dumnezeu, în acelaşi fel în care tradiţia duminicii uzurpă autoritatea lui Dumnezeu şi înalţă un raţionament omenesc. Problemele de care depind viaţa şi moartea nu au nevoie de concluzii trase din cuvinte şi semnificaţii posibile. Dumnezeu prezintă întotdeauna aceste subiecte la fel de limpede precum cristalul. Ellen White avertizează: „Asupra lor au fost exercitate presiuni peste măsură, pentru a-i face să primească o solie falsă; aceasta le-a fost prezentată în aşa fel, încât dacă nu o vor primi, vor fi pierduţi” (Solii Alese, cartea 2, p.34-35).

Gânduri finale

Nu este o coincidenţă că aceste câteva subiecte intră laolaltă în sistemul doctrinar al unor adventişti.

  1. Cu privire la Dumnezeu şi Hristos pot fi folosite numai numele ebraice.
  2. Duhul Sfânt nu este o persoană, iar Hristos a fost generat sau născut din Tatăl.
  3. Profeţiile care s-au împlinit în trecut au aplicaţii viitoare.
  4. Păzirea sărbătorilor şi a sabatelor aflate în legătură cu ele.

Adventiştii credincioşi sunt foarte frustraţi de întârzierea îndelungată a evenimentelor finale şi de declinul continuu în biserica vizibilă a rămăşiţei. Trebuie să fie o lumină nouă care va conţine cheia pentru redeşteptare şi reformă şi cu care va începe numărătoarea finală către Cea De a Doua Venire.

Totuşi, întocmai la fel ca în privinţa tuturor lucrurile care se întâmplă în jurul nostru în aceste zile, Dumnezeu a prevăzut şi ne-a avertizat în legătură cu tendinţa aceasta. „Foarte mulţi ne vor aduce nişte condiţii care nu sunt prezentate în Cuvântul lui Dumnezeu. Noi avem condiţiile în Biblie – poruncile lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus Hristos. ‘Aici sunt cei ce păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus’. Aceasta este adevărata condiţie, adevăratul test, dar în mijlocul oamenilor vor apărea multe alte teste. Ele vor apărea în mulţime, răsărind dintr-o învăţătură sau alta. Va avea loc o apariţie continuă a unor lucruri străine al căror scop va fi să abată atenţia de la adevăratul test al lui Dumnezeu” (The Ellen White 1888 Materials, p.1752).

„În lucrare vor fi aduse idei false şi vor fi prezentate oamenilor ca parte a adevărului, dar tot ceea ce Dumnezeu nu a pus în legătură cu adevărul va sluji doar pentru a slăbi solia şi pentru a micşora puterea cerinţelor ei…. Ei aleg să-şi urmeze propria cale, până când solia îngerului al treilea ajunge să fie un lucru de importanţă minoră, iar în cele din urmă îşi pierde valoarea […]. Învăţătura adevărului va fi amestecată cu ideile false, iar rezultatul va fi că aceia cărora le vor fi prezentate vor îndrăgi ideile false la fel de mult ca adevărul […]. Va fi mult mai dificil să ajungem să corectăm greşelile lor, decât de a aduce un grup întreg la adevăr, din întunericul unei necunoaşteri complete a adevărului. Ar fi fost mai bine dacă nu ar fi auzit niciodată acest amestec al adevărului şi ideilor false […]. Un om care are un amestec de adevăr şi idei false poate face mai mult rău, decât pot să repare şi să corecteze mulţi care prezintă întregul adevăr […]. În zilele lui Pavel au fost unii care insistau continuu asupra circumciziunii şi puteau să aducă o mulţime de dovezi din Biblie spre a arăta obligativitatea acesteia pentru iudei […].În loc de a prinde fiecare interpretare nouă şi fantezistă a Bibliei, rămâneţi la solie […].Solia îngerului al treilea este aceea care conţine adevăratul test pentru oameni. Satana îi va determina pe oameni să conceapă condiţii false şi, în felul acesta, să caute să întunece, sau să anuleze valoarea soliei adevărului. Sabatul lui Iehova trebuie să fie adus în atenţia lumii […]. Dar toate testele concepute de oameni vor abate atenţia de la învăţăturile mari şi importante care constituie adevărul prezent” (Review and Herald, 29 mai, 1888).

Lui Satana nu-i pasă de felul în care prinde în capcană pe poporul lui Dumnezeu, fie prin spiritul lumesc, fie prin spiritul laodicean, sau prin lucruri străine care ne abat atenţia de la adevăratul test pentru rămăşiţă. Există un singur test în Biblie – ascultarea de poruncile şi credinţa lui Isus – cu alte cuvinte, neprihănirea prin credinţă. Aceasta ar putea să nu fie la fel de fermecătoare sau încântătoare precum este cercetarea numelor, sau Trinitatea, sau profeţiile, sau rânduielile iudaice. A fi o parte din cei 144000 înseamnă predarea inimii, biruinţa asupra tuturor păcatelor şi umblarea zi de zi cu Dumnezeu, asemenea lui Enoh.

A fi o parte din cei 144000 este ceva legat mai mult de caracterul moral, decât de cunoştinţă. Dumnezeu va continua să ne înveţe cu privire la punctele în care am făcut greşeli. Trebuie să ne păstrăm atenţia îndreptată cu claritate asupra a ceea ce este important şi să nu fim abătuţi de pe cale de o lumină nouă, care nu este nici nouă şi nici nu este lumină.

Note suplimentare

Există un număr semnificativ de motive pentru a face deosebire între Sabat şi sărbători.

În concluzie, trebuie să respingem ideea că Sabatul zilei a şaptea este egal în vreun fel cu zilele de sărbătoare.