Avem noi o Evanghelie adventistă?
Copiază link

Avem noi o Evanghelie adventistă?

Dale Ratzlaff, un fost pastor adventist eminent, a scris: „Oare doctrina adventistă de ziua a şaptea despre curăţirea sanctuarului şi judecata de cercetare distorsionează, subminează sau contrazice singura şi unica Evanghelie a harului noului legământ?” (The Cultic Doctrine of Seventh-day Adventists, p.319).

Mai precis, de ce a avut loc aşa de multă împotrivire faţă de învăţătura judecăţii de cercetare? La mai puţin de doi ani după 1980, fostul profesor adventist Smuts van Rooyen a fost întrebat într-un interviu: „Ce anume consideraţi că este greşit în legătură cu doctrina adventistă despre judecata de cercetare?” El a răspuns:

Îngăduiţi-mi să răspund prin citirea unei declaraţii a lui Ellen White. În cartea Tragedia veacurilor, ea a spus: „Cei care trăiesc pe pământ în timpul când lucrarea de mijlocire a lui Hristos va înceta în sanctuarul ceresc vor trebui să stea în faţa unui Dumnezeu sfânt fără a avea un mijlocitor. Hainele lor trebuie să fie fără pată, caracterul lor trebuie să fie eliberat de păcat prin sângele jertfei. Prin harul lui Hristos şi prin efortul lor stăruitor, ei trebuie să fie biruitori în lupta cu răul. Atâta vreme cât judecata de cercetare continuă în cer…, în mijlocul poporului lui Dumnezeu pe pământ, trebuie să aibă loc o lucrare specială de curăţire, de abandonare a păcatului”.

În esenţă, din punct de vedere practic, judecata de cercetare se reduce la următoarele: Când John Doe îşi mărturiseşte păcatul nerăbdării, acel păcat nu este anulat, ci înregistrat. Sângele lui Isus a transferat pur şi simplu păcatul de la John, în sanctuar. La judecată, John va trebui să se confrunte cu păcatul acela din nou. Dacă până la data aceea, el nu a biruit păcatul respectiv, el va rămâne împotriva lui. Ca urmare, faptul acesta face imperativ ca John să biruiască fiecare păcat pe care l-a mărturisit vreodată. În realitate, el trebuie să ajungă la desăvârşire…. Perfecţionismul este un lucru îngrozitor şi conduce la o stare devastatoare de nesiguranţă în experienţa unui creştin, dar perfecţionismul este o parte integrală a doctrinei judecăţii de cercetare susţinute de Ellen White („Interviu cu Smuts van Rooyen”, Evangelica, mai, 1982, p.14).

Aşadar adevărata problemă nu este data de 1844, ci neprihănirea prin credinţă, în mod special învăţătura cu privire la biruinţa asupra tuturor păcatelor înainte de venirea lui Isus. Cu câţiva ani în urmă, Morris Venden scria: „Dialogul cu privire la judecata de cercetare… în interiorul bisericii noastre de astăzi pare a fi în primul rând o încercare de a stabili punctele noastre de credinţă în legătură cu păcatul, neprihănirea şi mântuirea” (Never Without Intercessor, p.7-8).

În cartea sa cea mai recentă, Desmond Ford a scris următoarele: „De asemenea, aş recomanda cu seriozitate cartea lui Woodrow W. Whidden, intitulată Ellen White on Salvation”. Soţia lui Ford, Gillian, s-a exprimat foarte explicit: „Accentul pus de Ford pe neprihănirea prin credinţă a fost acela care l-a condus la înţelegerea necesităţii unei reinterpretări a schiţei profetice adventiste de ziua a şaptea” (For the Sake of the Gospel, p.85,153).

Este foarte clar că toate discuţiile cu privire la judecata de cercetare, ispăşirea finală şi sfânta sfintelor se desfăşoară în realitate cu privire la Evanghelie şi metoda mântuirii. Punctele cheie ale lui Ford şi ale altora care susţin această teologie a mântuirii sunt următoarele:

  1. Păcatul involuntar – credinţa că toţi au ajuns păcătoşi prin simplul fapt că s-au născut.
  2. Natura necăzută a lui Hristos – credinţa că natura umană pe care Hristos a preluat-o a fost natura fără păcat a lui Adam, aşa cum a fost aceasta înainte de cădere [sau că El a avut o natură hibridă, parţial căzută şi parţial necăzută].
  3. Mântuirea numai prin credinţă – ideea că temeiul mântuirii creştinului cuprinde în exclusivitate îndreptăţirea sau neprihănirea atribuită, ca fiind distinctă de neprihănirea transformatoare, care dă puterea înnoirii şi sfinţirii [care sunt numai rezultatele mântuirii].
  4. Îndreptăţirea este în exclusivitate declarativă, şi nu transformatoare – credinţa că îndreptăţirea sau neprihănirea atribuită nu face altceva decât să declare că un credincios este neprihănit, fiind un act distinct de acela de a-l face realmente să fie neprihănit.
  5. Imposibilitatea desăvârşirii caracterului creştin – credinţa că ascultarea desăvârşită a legii divine rămâne imposibilă pentru creştin în viaţa aceasta, chiar dacă îi este împărtăşită puterea divină (Kevin D. Paulson, Righteousness By Faith and the Sanctuary Doctrine, Adventists Affirm, Summer, 2009, p.18-19).

Mai există, de asemenea, şi întrebarea dacă lucrarea ispăşitoare a lui Hristos s-a încheiat la cruce. Aici, conceptul „lucrării încheiate a lui Hristos” trece dincolo de adevărul simplu că Isus a murit pentru întreaga lume şi a pus capăt sistemului jertfelor din Vechiul Testament. Iată câteva exemple de declaraţii: „Isus Hristos a îndepărtat păcatele tale […] cu două mii de ani în urmă” (Desmond Ford, citat în Conflicting Concepts of Righteusness By Faith, p.82). „Dumnezeu ne-a iertat cu 2000 de ani în urmă […]. Iar odată cu moartea Sa, s-a sfârşit” (Steve Marshall, Blessed Assurance, p.21).

Din punct de vedere logic, această teorie conduce la concepţia că toate păcatele noastre – trecute, prezente şi viitoare – au fost deja iertate şi că, odată ce un om Îl primeşte pe Hristos, păcatele viitoare vor fi iertate, întocmai la fel de sigur cum sunt iertate păcatele trecute. Susţinătorii adventişti ai acestei învăţături au folosit termeni cum ar fi: „iertare atotcuprinzătoare”, „umbrela harului veşnic” şi au ilustrat acest concept printr-un om care poartă un costum negru şi ţine o umbrelă albă deasupra capului. Un autor crede că mântuirea este bazată în exclusivitate pe îndreptăţire, declarând că „neprihănirea pe care Dumnezeu o produce în noi […] nu are nicio valoare mântuitoare” (Jack Sequeira, Beyond Belief, p.170).

Ford insistă că ştergerea finală a păcatelor credincioşilor are loc atunci când aceştia Îl primesc pe Hristos, fără nicio nevoie a unei ştergeri viitoare a păcatelor înregistrate, în cadrul unei judecăţi cereşti. Deoarece aceia care obiectează faţă de doctrina sanctuarului au tendinţa să creadă că păcatele noastre au fost deja înlăturate de Hristos pe cruce şi, ca urmare, nu trebuie să fie înlăturate din sanctuarul ceresc, nici din viaţa pământească a credinciosului, sfinţirea este redusă astfel la o lucrare nespecifică, niciodată încheiată, care funcţionează numai ca dovadă că o persoană a fost deja îndreptăţită.

Definiţiile pe care le dăm păcatului, îndreptăţirii, sfinţirii, bazelor mântuirii şi cerinţelor finale pe care Dumnezeu le adresează celor din poporul Său exercită o putere logică teribilă asupra concluziilor noastre cu privire la doctrine adventiste cheie, cum ar fi doctrina despre sanctuar, Sabat, teologia bisericii rămăşiţei şi multe altele. Dacă cineva acceptă concepţiile evanghelice cu privire la mântuirea „numai prin credinţă” şi ideea imposibilităţii desăvârşirii caracterului creştin, noţiunea unei judecăţi cereşti în care sunt cercetate gândurile şi faptele creştinilor este atât inutilă, cât şi dăunătoare. Mântuirea a fost îndeplinită la cruce, iar tot ce este necesar pentru un creştin este să accepte această realitate a unui fapt încheiat.

Cei care caută să amestece trăsăturile cheie ale concepţiilor evanghelice şi doctrina adventistă clasică a sanctuarului trebuie să compromită obligatoriu trăsăturile ambelor sisteme de gândire, deoarece altfel nu ar putea să ajungă la o astfel de sinteză. [Acest lucru a fost făcut pe parcursul ultimilor douăzeci de ani de către pastorii şi profesorii cei mai respectaţi din biserică, într-o încercare disperată de a combina două sisteme de credinţă incompatibile, aşa încât să putem evita a fi etichetaţi ca sectă.] Totuşi, nici Scriptura, nici scrierile lui Ellen White şi nici chiar simpla logică nu îngăduie o astfel de armonie. Consecinţele unor asemenea eforturi vor continua să fie o sursă de tensiune, afirmaţii inconsecvente şi o pace negociată în mod precar. [Ceea ce noi numim „unitate în diversitate” este în realitate „dezbinare în dezacord”, cu multă suspiciune din ambele tabere.] Iar în final […] astfel de eforturi trebuie să eşueze” (Kevin Paulson, p.27,37,38).

Ce este păcatul?

Deoarece la baza evangheliilor opuse este semnificaţia păcatului, să ne împrospătăm memoria cu privire la ce anume se află în centrul dezbaterilor aici. Ellen White a declarat: „Singura definiţie a păcatului care se află în Cuvântul lui Dumnezeu este: ‘păcatul este călcarea Legii’” (Tragedia veacurilor, p.493). Când a făcut acea declaraţie, a făcut Ellen White o declaraţie teologică, sau pur şi simplu o declaraţie devoţională? Când se ajunge la subiecte teologice cum ar fi păcatul şi mântuirea, unii comentatori au hotărât deja că, deoarece Ellen White nu a fost educată în domeniul teologiei sistematice, declaraţiile din cărţile ei constituie pur şi simplu nişte descrieri devoţionale.

Biblia ne spune că Isus a venit spre a ne mântui din păcatele noastre, ceea ce înseamnă că înţelegerea cu privire la păcat este intercorelată cu alte subiecte cum ar fi îndreptăţirea, sfinţirea şi lucrarea de mare preot a lui Hristos în sfânta şi sfânta sfintelor. Interpretarea păcatului atinge subiecte practice cum ar fi natura ispitei şi posibilitatea dezvoltării unui caracter desăvârşit în această lume plină de păcat.

Intenţionăm să ne ocupăm puţin de câteva „paradigme”. O paradigmă este un tipar de gândire folosit pentru a explica unele informaţii obţinute prin observaţie. Ea se bazează de obicei pe presupuneri nedovedite, dar rezonabile. O paradigmă spune că pământul este centrul universului, în timp ce o altă paradigmă spune că pământul se află la marginea unei galaxii.

Paradigma lui Ptolemeu nu s-a metamorfozat în paradigma lui Copernic doar prin acumularea unor adaptări. Mai degrabă, aceasta a fost înlocuită cu o paradigmă care a fost diametral opusă şi complet incompatibilă cu ea. Leonard Brand a declarat: „A pune soarele în mijlocul universului este o opţiune şi a pune pământul în mijloc este o alta. Nimeni nu poate face un compromis între cele două opţiuni, ci trebuie să o alegem fie pe prima, fie pe a doua”. Ce legătură are această declaraţie cu subiectul interpretării păcatului? Înţelegerea corectă a păcatului… trebuie să fie aşezată în paradigma corectă. Dacă acest lucru nu are loc, atunci nimeni nu poate să ajungă la o înţelegere corectă….

Părinţii bisericeşti timpurii… au depins în mare măsură de filozofia greacă pentru a înţelege doctrina despre Dumnezeu, doctrina despre om şi… doctrina despre păcat…. Augustin spune:… „Dumnezeu predestinează în mod suveran tot ce se întâmplă, inclusiv păcatul şi răul…, mântuirea şi neprihănirea”…. Reformatorii magistrali, cum ar fi Luther şi Calvin, au avut înclinaţia de a accepta concepţia lui Augustin cu privire la subiectul acesta. De asemenea, unii adventişti au înclinaţia de a-şi întemeia concepţia despre păcat, îndreptăţire şi sfinţire pe concepţia reformatorilor.

[Cum a influenţat această paradigmă semnificaţia păcatului?] „Copilul nou născut, precum şi omul aflat la jumătatea vieţii… sunt decăzuţi şi vinovaţi, din cauza legăturii cu Adam”. Augustin a declarat că… după cădere, „oamenii sunt liberi să păcătuiască, dar nu sunt liberi să nu păcătuiască”. Prin urmare, păcatul, neprihănirea, mântuirea şi condamnarea sunt în totalitate rezultatele hotărârii lui Dumnezeu, nu ale hotărârii tale. Dacă ai conlucrat cu Dumnezeu şi eşti mântuit, acest lucru a avut loc datorită faptului că El l-a hotărât, iar dacă eşti pierdut, nu ai avut nicio legătură cu acest fapt. Doctrina păcatului originar îşi are bazele în doctrina predestinaţiei, aşa cum a fost interpretată de filozofia greacă…. În conformitate cu paradigma filozofică greacă exprimată de Augustin, libertatea de a nu păcătui nu există. Mai mult, dacă aceasta este situaţia, atunci a defini păcatul ca o călcare a legii şi a considera un om ca fiind responsabil pentru păcat nu are absolut nicio logică, dacă omul acela pur şi simplu a adus la îndeplinire voinţa irezistibilă a unui Dumnezeu atotputernic” (Karl Tsaltabasidis, „What is Sin?” Adventists Affirm, toamna, 2009, p.43-45).

Acum, să vedem o analiză inspirată, aflată în scrierile lui Ellen White. „Efortul continuu al lui Satana este acela de a reprezenta greşit caracterul lui Dumnezeu, natura păcatului şi adevăratele subiecte care se află în centrul marii lupte. Ideile lui fanteziste micşorează obligativitatea respectării Legii divine şi îi dau omului libertatea de a păcătui” (Tragedia veacurilor, p.568,569). Prin urmare, declaraţia de misiune a vrăjmaşului cuprinde reprezentarea greşită a naturii păcatului, deoarece el ştie că rezultatul final va fi o micşorare a obligativităţii respectării Legii divine.

„Învăţăturile filozofilor păgâni… au exercitat o influenţă în biserică. Muţi care au pretins că sunt convertiţi au continuat să fie ataşaţi de ideile principale ale filozofiei lor păgâne…. În felul acesta, în credinţa creştină au fost introduse greşeli serioase. Un loc proeminent printre aceste idei l-a avut credinţa în nemurirea naturală a omului şi starea lui conştientă în moarte” (Tragedia veacurilor, p.58). Pe baza dihotomiei trup/suflet, experienţa mântuirii are loc în sufletul etern, care nu are nicio legătură cauzală cu trupul. Mai mult, trupul este locul în care domneşte păcatul originar. În cadrul acestei paradigme, condamnarea este rezultatul faptului de a avea un trup păcătos, care conţine impulsuri, înclinaţii şi dorinţe.

Nemurirea sufletului, aşa cum este considerată în cadrul paradigmei filozofiei lui Platon, preia suveranitatea absolută a lui Dumnezeu şi decăderea totală a omului. Atâta vreme cât se află în această stare complet decăzută, condiţia omului este lipsită de speranţă. El este născut în lumea aceasta fiind deja vinovat şi condamnat pentru păcatul lui Adam. Singura libertate pe care o deţine este libertatea de a păcătui. El nu este capabil nici măcar să aleagă a nu păcătui. Învăţătura lui Augustin spunea că Dumnezeu îi alege pe câţiva din omenirea sortită pierzării pentru a primi darul credinţei prin har, iar pe ceilalţi îi lasă să sufere condamnarea meritată.

Implicaţia este clară, şi anume că păcatul nu are nimic de a face cu călcarea Legii. Dacă Dumnezeu a hotărât ca tu să fii neprihănit, atunci nu poţi să te împotriveşti voinţei Sale. Conceptele libertăţii, alegerii şi păcatului trebuie să fie interpretate în contextul gândirii filozofice greceşti, iar când acest lucru are loc, un om este fie mântuit, fie pierdut prin hotărârile veşnice ale lui Dumnezeu. Păcatul este separat pentru totdeauna de alegere, iar dezvoltarea caracterului a fost deja stabilită de Dumnezeu.

„Pentru multe minţi, originea păcatului şi motivul existenţei lui constituie o sursă de mare confuzie […]. Unii, în cercetările lor cu privire la existenţa păcatului, se străduiesc să caute într-un domeniu pe care Dumnezeu nu l-a descoperit niciodată […]. Totuşi, alţii nu reuşesc să găsească o înţelegere satisfăcătoare a marii probleme a răului, din cauza faptului că tradiţia şi interpretările greşite au întunecat învăţătura Bibliei cu privire la caracterul lui Dumnezeu, natura guvernării Sale şi principiile Sale în tratarea păcatului” (Tragedia veacurilor, p.492).

În paradigma predestinaţiei, „mântuirea cerească nu depinde de nimic din ce putem să facem noi în viaţa aceasta; nici de o schimbare prezentă a inimii, nici de un punct de credinţă actual sau de o mărturisire de credinţă prezentă” (Tragedia veacurilor, p.538). Concepţiile despre nemurirea sufletului, păcatul originar şi decăderea completă a omului conduc direct la concluzia că păcatul nu are nimic de a face cu alegerea. Ca urmare, cauza primară a noţiunii că păcatul este separat de alegere se află în doctrinele nemuririi sufletului şi hotărârilor divine, care izvorăsc din paradigma filozofică greacă. Rezultatele asupra cristologiei şi subiectelor legate de stilul de viaţă sunt enorme. Informaţiile pot fi interpretate numai printr-un sistem, sau prin celălalt, dar nu pot fi interpretate prin combinarea celor două.

Paradigma marii lupte este foarte diferită de paradigma predestinaţiei. Ea deschide o perspectivă a unui sistem complet al adevărului, corelat şi armonios. „Sanctuarul din cer este însuşi centrul lucrării lui Hristos pentru om…. El deschide o perspectivă a Planului de Mântuire…. Este de cea mai mare importanţă ca toţi să cerceteze cu atenţie aceste subiecte” (Tragedia veacurilor, p.488,489). Dacă însuşi Planul de Mântuire trebuie să fie interpretat în contextul doctrinei sanctuarului, atunci, în virtutea logicii consecvente, doctrina despre păcat de asemenea trebuie să fie înţeleasă în contextul aceleiaşi paradigme.

„Cei care vor trăi pe pământ, când lucrarea de mijlocire a lui Hristos va înceta în sanctuarul ceresc, vor trebui să trăiască fără mijlocitor în faţa unui Dumnezeu sfânt…. Caracterul lor trebuie să fie curăţit de păcat […]. Prin harul lui Dumnezeu şi prin efortul lor stăruitor, ei trebuie să fie biruitori în lupta cu răul. Atâta vreme cât judecata de cercetare continuă în cer […], în mijlocul poporului lui Dumnezeu de pe pământ, trebuie să aibă loc o lucrare specială de curăţire, de abandonare a păcatului” (Tragedia veacurilor, p.425).

Acest pasaj se află într-o contradicţie clară cu câteva domenii deja discutate în contextul paradigmei filozofice greceşti […]. În paradigma anterioară, vinovăţia şi condamnarea apar din simplul fapt de a avea un trup păcătos, care conţine înclinaţii. Acestea au fost primite prin moştenire şi nu sunt eliminate prin convertire […]. Dacă păcatul trebuie să fie abandonat, prin „harul lui Dumnezeu şi efortul lor stăruitor”, atunci oamenii trebuie să aibă atât libertatea de a păcătui, cât şi de a nu păcătui. Ceea ce înseamnă că paradigma biblică nu susţine ideea decăderii totale şi a robiei voinţei […]. Această definiţie a ispitei şi a păcatului poate avea o logică numai în lumina temei marii lupte, în care oamenii au o libertate deplină” (Tsaltabasidis, p.52,53).

Declaraţia următoare are mari implicaţii cu privire la păcat, ispită, biruinţă şi cristologie: „Aşadar, atâta vreme cât Marele nostru Preot face ispăşire pentru noi, trebuie să căutăm să ajungem desăvârşiţi în Hristos. Mântuitorul nostru nu a putut fi făcut să cedeze puterii ispitei, nici măcar cu un gând […]. Aceasta este starea în care trebuie să fie găsiţi aceia care vor rezista în timpul de necaz. Noi trebuie să ne despărţim de păcat în viaţa aceasta” (Tragedia veacurilor, p.623). Pasajul acesta indică faptul că definiţia păcatului, ca fiind călcarea Legii, este singura definiţie corespunzătoare.

În pasajul următor, Ellen White declară că întinarea şi contaminarea au loc numai când un om este liber să nu păcătuiască. „Biruinţele lui Hristos fac cu putinţă ca noi să biruim […]. Niciun om nu poate fi biruit de Satana fără propriul consimţământ. Ispititorul nu are nicio putere de a controla voinţa, sau de a forţa un suflet să păcătuiască. El poate să tulbure, dar nu poate să întineze” (Tragedia veacurilor, p.510). „Călcarea voită a unei cerinţe a lui Dumnezeu […] aduce la tăcere mărturia vocii Duhului Sfânt şi desparte sufletul de Dumnezeu. «Păcatul este călcarea Legii»” (Tragedia veacurilor, p.472).

Odată ce tema sanctuarului/marii lupte este înţeleasă ca fiind paradigma, singura definiţie corespunzătoare a păcatului este aceea că păcatul este călcarea Legii…. Abandonarea păcatului nu se referă la firea pământească, ci la faptele firii. Moştenirea unei naturi păcătoase de la Adam nu contaminează caracterul nostru, nici nu ne face să fim vinovaţi; ci călcarea Legii face acest lucru. De asemenea, moştenirea unei firi păcătoase nu distruge capacitatea unui om de a alege să fie liber de păcat…. Insistenţa lui Ellen White asupra faptului că „singura noastră definiţie a păcatului” este „călcarea Legii” este în realitate o declaraţie teologică…. Ea a respins paradigma filozofiei greceşti care a produs concepţiile nemuririi naturale, a decăderii totale şi doctrina hotărârilor divine care consideră păcatul ca fiind separat total de alegere, iar când Ellen White s-a referit la abandonarea păcatului prin conlucrarea cu harul lui Dumnezeu… declaraţiile ei presupun că oamenii au o adevărată libertate de a alege cui vor să-i slujească…. Judecata are logică numai dacă păcatul este definit ca fiind călcarea Legii…. Nu mai este posibil să combinăm cele două paradigme, mai mult decât este posibil să folosim în acelaşi timp pământul şi soarele ca modele pentru a explica mişcarea planetară. O persoană trebuie să aleagă paradigma, întocmai cum trebuie să aleagă definiţia corectă a păcatului (Tsaldabasidis, p.55,56).

Tema marii lupte trebuie să fie temelia şi călăuza raţionamentelor noastre. Este foarte ciudat, dar foarte adevărat că o divizare ireconciliabilă între cele două poziţii vast diferite şi opuse continuă să rămână în cadrul temei marii lupte, aşa cum este interpretată aceasta de către unii învăţători adventişti. În adevărata paradigmă a marii lupte, păcatul are două componente fundamentale: 1) efectul păcatului lui Adam care ne face să fim mai slabi şi care ne-a fost transmis prin legea eredităţii într-o natură umană căzută, păcătoasă, înclinată spre păcat, pentru care nimeni nu este vinovat şi 2) alegerile şi faptele noastre păcătoase, pentru care suntem responsabili şi vinovaţi. Singurul lucru pe care îl moştenim în urma căderii lui Adam, ca fiind o consecinţă a căderii lui, este natura umană slăbită, firea păcătoasă căzută. Totuşi, noi nu primim în niciun fel vinovăţia sau condamnarea pentru căderea lui Adam şi nici nu merităm vreo pedeapsă pentru aceasta. A crede că această idee ar face necesar să acceptăm poziţia romano-catolică, precum şi pe cea protestantă, care susţin dogma „păcatului originar”. În consecinţă, am fi obligaţi să credem şi să practicăm ideea falsă a botezului nou-născuţilor.

Biserica Romano-Catolică susţine că noi suntem născuţi păcătoşi şi că „păcatul originar… este universal. Ca urmare, fiecare copil este întinat la naştere din cauza neascultării lui Adam…. De aceea, pentru a ajunge în împărăţia cerurilor, botezul, care spală păcatul originar, este esenţial pentru copilul nou născut, la fel cum este pentru omul pe deplin matur, ” (Cardinal James Gibbons, Faith of our Fathers, p.311). Confesiunea prinţilor protestanţi de la Augsburg, spune „De la căderea lui Adam, toţi oamenii… sunt născuţi în păcat, ceea ce îi aşază sub condamnare şi aduce moartea veşnică asupra tuturor celor ce nu sunt născuţi din nou prin botez şi Duhul Sfânt” (J.A. Wylie, The History of Protestantism, partea 1, p.597).

Natura lui Hristos

Învăţătura „păcatului originar” a izvorât din păgânismul grecesc şi a fost transmisă mai departe de către… Augustin… în Biserica Romano-Catolică şi susţinută de majoritatea protestanţilor…. Aceasta este credinţa falsă în „păcatul originar”… care cere în mod logic ca Hristos să fi preluat natura omului dinainte de cădere, pentru a-L face liber în mod evident de presupusa vină a „păcatului originar”. Următorul pas logic, desigur, este acceptarea ideii false a imaculatei concepţii a Mariei, mama lui Isus, aşa încât El să fi putut primi o natură umană fără păcat…. Oricare ar fi concluzia la care se ajunge cu privire la efectul căderii lui Adam, (şi cu privire la natura păcatului transmis prin acea cădere), ea va determina în mod logic concluziile noastre cu privire la natura umană a lui Isus Hristos…. Norman Gulley a scris că cele două înţelegeri contradictorii ale naturii lui Hristos „izvorăsc din două înţelegeri diferite cu privire la ce anume constituie păcatul”….

Isus a devenit unul dintre noi, prin faptul că la întrupare a luat… acelaşi material de bază uman slăbit şi căzut… pe care noi îl avem ca rezultat al căderii. Natura umană fără păcat, de dinaintea căderii, nu putea să moară, dar natura păcătoasă a omului de după cădere putea să moară…. La întruparea Sa, Hristos a luat natura căzută slăbită a omenirii, „natura păcătoasă”, aceeaşi natură umană pe care o au bărbaţii şi femeile pe care a venit să-i mântuiască. Acesta a fost întregul motiv al umilirii Sale pentru a deveni om…. Isus a luat acelaşi „trup păcătos” al naturii umane căzute căreia noi îi suntem supuşi şi a biruit puterea păcatului în acelaşi trup omenesc căzut, păcătos. Aşa cum Isus S-a bazat pe puterea lui Dumnezeu şi a primit-o pentru a face tot ce a făcut, tot astfel noi putem să experimentăm biruinţa şi eliberarea de păcat, prin predarea completă faţă de Hristos.

Pare surprinzător pentru mulţi că teologii protestanţi cei mai eminenţi din a doua parte a secolului al douăzecilea… au declarat deschis că natura umană a lui Hristos a fost aceea a omului de după cădere…. Timp de o sută de ani, 1852-1952, adventiştii au susţinut natura de după cădere a lui Hristos ca fiind poziţia adventistă indiscutabilă…. În zilele noastre, o majoritate a protestanţilor şi (în cea mai mare parte fără să-şi dea seama) o majoritate din Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea de astăzi a acceptat ideea că Hristos a luat natura umană de dinaintea căderii” (Daniel Ferraz, The Humanity of the Son of God Is Everything to Us, (Adventists Affirm, toamna, 2009, pp.68-74).

Câteva comentarii ale lui Ellen White sunt relevante aici. „Natura umană a Fiului lui Dumnezeu este totul pentru noi. Acesta este lanţul de aur care leagă sufletul nostru de Hristos şi, prin Hristos, de Dumnezeu. Acesta trebuie să fie subiectul studiului nostru…. Iar studiul întrupării lui Hristos este un domeniu roditor, care va răsplăti pe fiecare căutător care sapă adânc pentru a găsi adevărul prezent” (Youth’s Instructor, 13 octombrie, 1898). „Marea lucrare a răscumpărării putea fi îndeplinită numai dacă Răscumpărătorul lua locul lui Adam cel căzut” (Review and Herald, 24 februarie, 1874).

Schimbarea Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea de la poziţia ei susţinută cu consecvenţă din 1852-1952 cu privire la natura umană căzută a lui Hristos a reprezentat o sarcină formidabilă…. Unul dintre promovatorii cei mai puternici şi mai activi ai acestei… noi interpretări anti-adventiste, care susţine natura lui Hristos de dinaintea căderii, a fost LeRoy Edwin Froom…. Când Barnhouse şi Martin au discutat cu cei trei reprezentanţi ai Questions on Doctrine despre „problema întrupării”,… aceştia au fost asiguraţi că „majoritatea denominaţiunii fost deja învăţată cu privire la ideea că natura umană a lui Hristos a fost fără păcat, sfântă şi desăvârşită, în ciuda faptului că unii dintre autorii denominaţiunii au continuat ocazional să tipărească opinii complet contrare şi respingătoare pentru majoritatea bisericii”….

În aparenţă, QOD nu a îmbunătăţit semnificativ percepţia lui Barnhouse cu privire la adventiştii de ziua a şaptea. Se spune că el ar fi declarat: „Tot ce spun este că adventiştii sunt creştini. Continui să cred că doctrinele lor sunt aproape cele mai dubioase dintre toate doctrinele grupărilor creştine din lume”….

[În rezumat], Biblia ne învaţă că noi am moştenit efectul, şi nu vinovăţia păcatului lui Adam. Adam a transmis… o natură umană căzută, slăbită, transmisă de la Adam împreună cu înclinaţia spre păcat…. Noi avem, în mod fundamental, două sisteme teologice de bază pe care putem să construim. Este sistemul Romano-Catolic/Calvin/Evanghelic, al cărui afirmaţii predominante sunt: suveranitatea augustiniană a lui Dumnezeu, noi toţi suntem născuţi păcătoşi, nevoia botezului noilor-născuţi, vom continua să păcătuim până la revenirea Domnului…. Romani 7 descrie un om convertit,… Isus a fost născut cu o natură umană fără păcat, asemenea naturii lui Adam înainte de cădere, natura Sa umană nu a fost asemenea naturii noastre. Prin urmare, descrierea crucială a mântuirii, „naşterea din nou”, … faptul de a fi „o făptură nouă”,… de a-L avea pe Hristos „locuind” în noi, … nu pot fi înţelese în mod corect….

Apoi, există forma adventistă de arminianism, care susţine că noi toţi am fost născuţi cu o înclinaţie spre păcat, totuşi, dacă trăim complet predaţi şi dependenţi de Dumnezeu, aşa cum a trăit Hristos, noi putem să experimentăm mântuirea „din” păcatele noastre, acum…. „Hristos în voi, nădejdea slavei”…. Isus este înlocuitorul nostru şi exemplul nostru de viaţă biruitoare…. Isus a fost născut cu o natură umană căzută asemenea naturii lui Adam după cădere, natura Sa umană a fost asemenea naturii noastre…. În acest fel, descrierile cruciale ale convertirii pot fi înţelese corect….

Încercarea de a rezolva dezbaterea cu privire la natura umană a lui Hristos nu poate fi făcută prin amestecarea interpretărilor „pre-cădere” şi „post-cădere”. Este necesar a alege între una şi cealaltă. Questions on Doctrine a fost calul troian final care a deschis „oficial” porţile pentru un potop de teologie catolică şi calvină în sistemul doctrinar confirmat în mod divin al adventiştilor de ziua a şaptea. Această carte caută efectiv să întoarcă înapoi o istorie de o sută de ani de… învăţătură adventistă cu privire la natura umană căzută a lui Hristos…. Această parte a istoriei noastre… ne va ajuta să înţelegem dezbinarea internă cu privire la standardele creştine, identitatea noastră ca biserică a rămăşiţei,… motivele pentru întârzierea celei de a doua veniri a lui Hristos (Ferraz, p.77-87).

Miza este extrem de mare, aşa cum a evidenţiat Jean Zurcher în Touched With Our Feelings. „Dacă greşim cu privire la natura umană a lui Isus, riscăm să greşim cu privire la fiecare aspect al Planului de Mântuire. Poate că dăm greş în a înţelege realitatea răscumpărătoare a harului revărsat asupra oamenilor de către Isus, pentru a elibera omenirea de puterea păcatului”.

Ellen White ne avertizează: „În concluziile noastre, noi facem multe greşeli din cauza concepţiilor noastre false cu privire la natura umană a Domnului. Când îi atribuim naturii Sale umane o putere pe care omul nu poate să o aibă în conflictele lui cu Satana, noi distrugem caracterul complet al naturii Sale umane” (SDA Bible Commentary, vol.7, p.929).

Prin urmare, de ce unii adventişti conservatori aşezaţi în poziţii strategice… insistă să susţină concepţia că Isus a avut o natură asemenea celei de dinaintea căderii?...

1) Respectul faţă de autoritate…. Ce este presupus şi susţinut pe căile oficiale ale bisericii – îndeosebi dacă susţinătorii ideilor par plini de har, profund spirituali şi credincioşi în alte privinţe faţă de învăţăturile clasice adventiste, aceste idei sunt uşor de acceptat ca fiind corecte de la sine. Adesea, astfel de oameni se întreabă în ei înşişi, în tăcere, nu cu glas tare, „Cum pot să greşească aşa de mulţi adventişti de ziua a şaptea buni, inteligenţi şi evident consacraţi?”…

2) Asocierile negative atribuite concepţiei că Isus a avut o natură asemenea celei de după cădere…. A fost larg promovată presupunerea… că a crede într-o cristologie de după cădere constituie o marcă a împotrivitorilor răutăcioşi şi critici, anti-denominaţionali, care sunt mai interesaţi să arunce cu pietre în biserică, decât să facă lucrarea lui Dumnezeu….

3) Repulsia evlavioasă faţă de gândul că Isus a experimentat ispitele unui trup căzut…. Ideea că Mântuitorul nostru curat şi fără pată a avut ceva care ar putea fi numit „păcătos” este respingătoare pentru unii…. Gândul la dorinţele nelegiuite pulsând prin nervii şi simţurile Domnului lor fără pată, chiar dacă El li S-a împotrivit printr-o voinţă sfinţită, este profund tulburător. Cunoscându-şi propria înclinaţie de a ceda la astfel de îndemnuri,… ei nu vor ca Hristos cel întrupat să fi fost niciunde pe aproape de astfel de lupte interioare (Kevin D. Paulson, Why Some Conservative Adventists Remain Confused About the Human Nature of Christ).

Îndreptăţirea şi sfinţirea

Ce influenţă au subiectul păcatului şi al naturii lui Hristos asupra experienţei zilnice a mântuirii pe care o cunoaştem ca fiind îndreptăţirea şi sfinţirea? Următoarele două scrisori au fost trimise revistei Ministry, una de către un preot catolic şi una de către un pastor luteran. Ambele scrisori s-au referit la „Declaraţia comună cu privire la doctrina îndreptăţirii”, alcătuită de Federaţia Luterană Mondială şi Biserica Catolică. Preotul a comentat: „Aceasta detaliază o înţelegere comună a înţelegerii îndreptăţirii noastre, prin harul lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus”. Pastorul luteran a zis: „Romano-catolicii şi luteranii sunt de acord acum cu privire la esenţa îndreptăţirii prin har, prin credinţă”. El s-a referit la „Minunatul document al lui Benedict cu privire la îndreptăţire, pe care acesta l-a prezentat anul trecut” (Ministry, mai, 2010, p.4).

Oare concepţiile false susţinute de obicei cu privire la păcat şi natura lui Hristos întunecă liniile de demarcaţie între catolicism şi protestantism în domeniul aspectelor practice ale Evangheliei, cum ar fi îndreptăţirea prin credinţă? Adevărul este că Evanghelia adventistă nu este nici Evanghelia catolică tipică, nici Evanghelia protestantă, motiv pentru care, probabil, Evanghelia adventistă nu este pe placul niciunuia din celelalte două grupe. Ellen White spune: „Binecuvântarea îndreptăţirii este păstrată prin predarea continuă a voinţei şi prin ascultarea continuă” (Solii Alese, vol.1, p.397). Tema aceasta este repetată pretutindeni în Scriptură, iar în Evanghelia aceasta este pus un accent major pe sfinţire. Următoarea scrisoare constituie un exemplu al înţelegerii unice adventiste a Evangheliei. „Acesta este punctul în care mulţi protestanţi şi catolici dau greş în egală măsură, înlocuind standardul Cuvântului lui Dumnezeu cu tradiţiile bisericii…. Încă din prima clipă în care îşi exercită credinţa, creştinii sunt îndreptăţiţi pe baza faptelor lui Hristos şi în niciun fel pe baza faptelor proprii. Totuşi, acest dar fără plată poate fi pierdut, dacă dăm greş în a ne însuşi binecuvântările care vin împreună cu el: convingerea cu privire la voinţa lui Dumnezeu şi puterea de a o aduce la îndeplinire” (Ministry, mai 2010, p.4). Cu alte cuvinte, îndreptăţirea fără sfinţire este o Evanghelie falsă.

Lui Johnny îi plăcea să se dea cu sania. Într-o zi cu zăpadă, Johnny s-au urcat pe un deal din spatele casei lui, de pe care nu s-a mai dat cu sania niciodată. Era abrupt, aşa că a ştiut că va zbura cu adevărat. Mama lui era afară, în curte, şi a văzut că sania care îl purta pe fiul ei aluneca din ce în ce mai rapid pe deal. Apoi, a văzut că el se apropia cu viteză de un fir de sârmă ghimpată pe jumătate ascuns în zăpadă, aflat aproximativ la înălţimea gâtului. „Întinde-te pe spate”, a strigat ea. Din cauza reflecţiei orbitoare a zăpezii, Johnny nu a văzut firul de sârmă, prin urmare, nici un motiv să se întindă. Totuşi, el a auzit porunca mamei şi a făcut ceea ce obişnuise să facă întotdeauna: a ascultat. Întinzându-se pe spate pe sanie, a trecut pe sub firul de sârmă ghimpată şi a ajuns în braţele mamei lui….

Johnny ne aduce faţă în faţă cu o întrebare cu privire la relaţia noastră cu Dumnezeu: Oare trebuie noi să Îl ascultăm pe Dumnezeu, chiar şi când nu înţelegem motivul?... Oare o relaţie cu Dumnezeu bazată pe încredere cere ascultarea, chiar şi când nu înţelegem poruncile lui Dumnezeu?... Cu toţii avem în comun o mare nevoie presantă: nevoia de a ne întemeia credincioşia faţă de Dumnezeu pe credincioşia Sa categorică, statornică şi neschimbătoare faţă de noi. Uneori acest fapt înseamnă a asculta fără a înţelege; a fi dispuşi să acţionăm înainte de a vedea motivele (Adventist Review, 27 iunie, 2010, p.23).

Adevărul că ascultarea are loc înainte de o înţelegere deplină, din cauză că avem încrederea că Dumnezeu aşază Evanghelia adventistă separat de toate celelalte versiuni ale Evangheliei. Să ne aducem aminte că se presupune ca neprihănirea să fie primită prin credinţă şi că este întotdeauna în legătură cu răspunsul nostru, care constă într-o ascultare deplină şi necondiţionată. Acesta este motivul pentru care numai Evanghelia adventistă poate să vorbească în mod onest despre adevărata desăvârşire creştină. Adevărata desăvârşire creştină este văzută cu cea mai mare claritate la Hristos. Atitudinea Sa curată a motivat ascultarea Sa absolută, care a avut ca rezultat o unitate deplină cu Tatăl. Ellen White aplică aceste cuvinte la experienţa noastră. „Această jertfă a fost adusă în scopul readucerii omului la desăvârşirea lui originară; da, mai mult… pentru a-i da o schimbare deplină a caracterului” (Manuscrisul 49, 1898).

Neprihănirea împărtăşită a lui Hristos este lucrarea pe care El o săvârşeşte în noi, pentru a ne schimba după chipul Său şi pentru a ne face una cu El. Aceasta este adevărata semnificaţie a faptului de a fi desăvârşiţi în sfera noastră. Înseamnă a fi în mod desăvârşit una cu El. Atitudinea noastră este schimbată, motivându-ne să fim ascultători pentru a-L reflecta pe El în mod deplin…. Tot ce deţinem luăm de la Hristos, respingând ceea ce umbreşte slava Sa. Privind la El ajungem asemenea Lui şi suntem schimbaţi în slava Sa….

Oamenii de ştiinţă au descoperit recent o metodă de a obţine pentru prima dată o suprafaţă 100% fină pe o sticlă perfect şlefuită. Este atât de fină, încât atunci când două astfel de plăcuţe de sticlă sunt lipite una de alta, eliminând orice urmă de aer între ele, legătura dintre molecule ajunge atât de puternică, încât este aproape imposibil să mai fie despărţite. Ele sunt cu adevărat una…. Neprihănirea pe care Domnul vrea să ne-o împărtăşească este unitatea perfectă pe care putem să o avem prin călăuzirea Duhului Său. Ascultarea motivată de o dragoste adevărată I-a îngăduit să ne şlefuiască zi de zi, până când ajungem să fim legaţi de El în mod absolut, devenind una cu El, până acolo încât este aproape imposibil să mai fim despărţiţi (Adventist World, decembrie, 2009, p.31).

Această înţelegere adventistă unică şi preţioasă face să fie deosebit de dificil să-l auzim pe editorul precedent al Adventist Review spunând: „Problemele auzite adesea implică […] natura umană a lui Hristos şi desăvârşirea creştină. Un grup mic dar gălăgios continuă să insiste asupra idealului desăvârşirii depline, în care nu mai există păcat. Apartenenţii grupului nu au susţinere din partea conducătorilor bisericii, totuşi […], dacă trebuie să vorbim despre unicitate cu privire la doctrina adventistă, atunci aceasta constă mai degrabă în configuraţia doctrinelor, decât în punctele de credinţă individuale”.

Cu toate acestea, declaraţia de mai sus nu se potriveşte cu sfatul inspirat. „Deosebirea dintre credinţa noastră şi aceea a bisericilor oficiale este aşa de mare, pe cât este cerul de sus faţă de pământ” (Spiritual Gifts, vol.2, p.300). Raymond Cottrell a scris: „Dacă adventiştii de ziua a şaptea ar renunţa la învăţăturile lor distinctive în scopul de a obţine şi a purta haina respectabilităţii teologice, fără îndoială, ei ar fi acceptaţi de către celelalte grupări creştine, dar procedând astfel, ar fi nişte trădători ai adevărului care  i-au făcut să fie un popor…. Ei ar înceta să mai fie adventişti de ziua a şaptea” (Review and Herald, 15 mai, 1958).

„În acest timp al sigilării, Satana foloseşte fiecare mijloc pentru a abate gândurile celor din poporul lui Dumnezeu de la adevărul prezent şi pentru a-i face să şovăie. Am văzut că Dumnezeu aşază o copertină peste cei din poporul Său pentru a-i ocroti în timpul de necaz; iar fiecare suflet care a fost hotărât cu privire la adevăr şi a avut o inimă curată urma a fi acoperit de copertina celui Atotputernic” (Early Writings, p.43).

„Trebuie să fim iluminaţi cu privire la Planul de Mântuire. Nici măcar unul din o suta nu înţelege pentru sine adevărul Bibliei cu privire la acest subiect care este atât de necesar pentru bunăstarea noastră prezentă şi veşnică” (Review and Herald, 3 septembrie, 1889).

Făgăduinţa cu privire la sfânta sfintelor este făgăduinţa desăvârşirii caracterului, o eliberare deplină de toate păcatele, atât cunoscute, cât şi necunoscute. Ignorarea celor două încăperi ale sanctuarului şi prezentarea în exclusivitate a binecuvântărilor primei încăperi înseamnă, în esenţă, a spune că nu există nicio deosebire. Înseamnă a mărşălui înapoi spre Egipt şi înapoi, înainte de anul 1844. Înseamnă a încerca să închidem uşa deschisă şi să deschidem uşa închisă. „Vrăjmaşii adevărului prezent au încercat să deschidă uşa sfintei, pe care Isus a închis-o, şi să închidă uşa sfintei sfintelor, pe care El a deschis-o în 1844” (Early Writings, p.43).

Singurul adevăr special pe care îl au adventiştii şi care nu este prezentat de către nicio altă denominaţiune este mesajul cu privire la ispăşirea finală – curăţirea sanctuarului. „Mintea tuturor celor ce adoptă mesajul acesta este îndreptată spre sfânta sfintelor, unde Isus stă în faţa chivotului, îndeplinind lucrarea finală de mijlocire pentru toţi aceia pentru care harul încă este valabil” (Early Writings, p.254). „Tot ce este nedesăvârşit în noi va fi văzut şi abandonat. Toată invidia, gelozia şi bănuiala rea şi toate planurile egoiste vor fi alungate din viaţă” (Solii Alese, vol.3, p.427).

Din ce motiv a trebuit ca toate acestea să fie amânate până la 1844? Singurul motiv inteligent este acela că Dumnezeu caută să pregătească un popor alcătuit din oameni a căror luptă inegalabilă cu răul din viaţa lor va demola pentru totdeauna acuzaţiile lui Satana împotriva guvernării lui Dumnezeu. Ispăşirea finală a fost amânată până în timpul sfârşitului, deoarece numai atunci Dumnezeu va avea un popor făcut să fie pe deplin desăvârşit. Dumnezeu a putut să folosească un om ca Martin Luther într-o eră anterioară – unul care obişnuia să bea bere şi să-i urască pe evrei – dar El nu poate să accepte astfel de fapte din partea credincioşilor aflaţi la încheierea marii lupte. Timpul a continuat, trecând prin perioada inchiziţiei şi Holocaustului, a sclaviei şi secesiunii, pentru că Dumnezeu continuă să aştepte o generaţie al cărei triumf deplin asupra păcatului va aduce la tăcere pentru totdeauna acuzaţiile vrăjmaşului. Ceea ce unii au numit a fi „teologia ultimei generaţii” este, prin urmare, corolarul logic şi esenţial al doctrinei judecăţii de cercetare începute în 1844.

Încă sub har

Aşadar, toate acestea înseamnă înaltă teologie, de fapt, mai înaltă decât poate să ajungă cel mai înalt gând omenesc. Vreau să închei cu câteva gânduri încurajatoare.

Prima declaraţie făcută de Dumnezeu lumii căzute a fost Geneza 3,15. În ciuda păcatului lor, Domnul i-a dat imediat lui Adam şi Eva făgăduinţa răscumpărării. Este vrednic de observat că numai după ce făgăduinţa aceasta a fost făcută, numai după ce harul şi mântuirea au fost descoperite, Domnul a pronunţat o judecată asupra lui Adam şi Eva. Făgăduinţa mântuirii a fost rostită prima, iar apoi a urmat judecata. Judecata vine numai prin comparaţie cu făgăduinţa Evangheliei.

Însuşi conceptul de Evanghelie conţine conceptul condamnării – o condamnare pe care nu trebuie să o suportăm. Aceasta este „vestea bună”. Deşi am călcat Legea lui Dumnezeu şi deşi Dumnezeu va judeca faptele de călcare a Legii, în Hristos Isus, noi suntem cruţaţi de condamnarea pe care judecata aceasta o va aduce cu siguranţă. În Apocalipsa 14, „Evanghelia veşnică” este prezentată prima, iar apoi urmează anunţul judecăţii, întocmai ca în Geneza 3. Judecata se află acolo, dar nu înainte de Evanghelie. Aşadar, temelia mesajului adevărului prezent trebuie să fie harul, vestea bună că, deşi merităm condamnarea, suntem iertaţi, curăţiţi şi îndreptăţiţi prin Isus.

Odată cu apariţia lui Israel există şi mai multe veşti bune. Pentru vechii egipteni, numele unui om era o parte foarte reală a acelui om. Casele lor, deşi făcute în principal din cărămizi de lut, totuşi stâlpii uşii şi pragul erau construite din piatră. Pe stâlpii uşii erau înscrise numele oamenilor care locuiau în casă. Chiar dacă acea casă era distrusă, exista o şansă foarte mare ca numele înscrise pe piatră să supravieţuiască, datorită durabilităţi pietrei.

Când Dumnezeu le-a cerut izraeliţilor să ungă stâlpii uşii şi pragul cu sângele mielului pascal, El le cerea să-şi acopere numele cu sângele Mielului. Numele lor de pe piatră nu le-a asigurat viaţa viitoare; numai sângele Mielului putea să facă lucrul acesta. Noi trebuie să învăţăm aceeaşi lecţie. Contează locul unde sunt scrise numele noastre. Singura carte importantă este Cartea vieţii Mielului. Pentru a avea numele scrise în cartea aceea, trebuie să acceptăm sângele Mielului, care ia locul nostru.

Desigur, a umbla cu Dumnezeu înseamnă mai mult decât atât, dar totul începe aici. Izraeliţii şi-au început exodul din Egipt prin acoperirea numelor lor cu sângele pascal, iar apoi şi-au început călătoria cu Dumnezeu. La fel este şi în cazul nostru. Calea noastră poate fi lungă şi grea, dar putem să începem călătoria noastră, având numele acoperite cu sângele Mielului.