Prefață
Copiază link

Prefață

Din vremea când eram copil, la începutul anilor 1920, părinţii m-au învăţat că Fiul lui Dumnezeu a venit în această lume cu o moştenire fizică asemănătoare cu a oricărui alt copil de pe pămînt. Fără să facă mare caz de păcătoşii genealogiei Sale, mi-au vorbit despre Rahav şi de David şi mi-au accentuat că în ciuda trăsăturilor fizice moştenite, Isus a trăit o viaţă desăvârşită în copilărie, în tinereţe şi la maturitate. Ei mi-au spus că El  înţelegea ispitele mele deoarece şi El a fost ispitit cum eram eu şi că El îmi va da putere să biruiesc aşa cum a biruit El. Aceasta a făcut o impresie profundă asupra mea, care m-a ajutat să privesc la Isus, nu numai ca Mântuitor, ci şi ca exemplu, şi să cred că prin puterea Sa puteam trăi o viaţă de biruinţă.

În anii de mai târziu am înţeles că învăţătura  părinţilor mei privitoare la Isus era susţinută de Biblie şi că Ellen White, solul lui Dumnezeu pentru biserica rămăşiţei, a lămurit acest adevăr în nenumărate declaraţii, cum ar fi următoarea:

Copiii să-şi aducă aminte că copilul Isus a luat asupra Sa natura omenească, care se asemăna cu natura păcătoasă, şi a fost ispitit de Satana asemenea tuturor copiilor care sunt ispitiţi. El a putut să se împotrivească ispitelor lui Satana prin dependenţa de puterea divină a Tatălui Său ceresc, supunându-Se voinţei Sale şi ascultând de toate poruncile Sale (Youth’s Instructor, 23 august, 1894).

Isus se găsea la vârsta în care sunteţi voi acum. El a avut aceleaşi circumstanţe şi aceleaşi gânduri ca ale voastre în această perioadă a vieţii. El nu poate fi indiferent în această perioadă critică prin care treceţi. El vede pericolele prin care treceţi. Este înţelegător cu ispitele voastre (Manuscript Releases, vol. l, p. 235).

Unul din motivele principale pentru care Isus a intrat în familia omenească, trăind o viaţă biruitoare de la naştere la maturitate, a fost acela de a da o pildă acelora pe care a venit să-i salveze. Isus a luat asupra Sa natua omenească trecând prin naştere, copilărie şi tinereţe, ca să poată simţi împreună cu toţi, şi să lase un exemplu pentru toţi copiii şi tinerii. El cunoaşte ispitele şi slăbiciunile copiilor (Youth’s Instructor, 1 sept. 1873).

În anii de liceu şi de facultate am continuat să ascult cum profesorii şi pastorii adventişti spuneau că Isus a luat aceeaşi natură pe care o are fiecare fiinţă omenească - natură afectată şi influenţată de căderea lui Adam şi a Evei. Era evidențiat faptul că Biserica Catolică nu crede așa deoarece doctrina lor cu privire la păcatul originar le cere să despartă pe Isus de natura păcătoasă. Ei au făcut aceasta, creând învăţătura cu privire la imaculata concepţie, învăţătură potrivit căreia Maria, mama lui Isus, deşi L-a conceput în mod natural, în momentul concepţiei a fost liberă de orice urmă a păcatului originar, diferită de strămoșii ei şi a putut asigura Fiului ei o natură ca aceea a lui Adam înainte de cădere. Deşi Protestanţii resping această învăţătură catolică, mulţi susţin că există o deosebire între natura omenească a lui Hristos şi aceea a neamului omenesc pe care a venit să-l salveze. În mod supranatural, spun ei, El a fost despărţit de moştenirea genetică pe care ar fi primit-o de la înaintaşii Lui păcătoşi, fiind astfel scutit de acele tendinţe împotriva cărora se luptă fiecare om.

Provocați de critici 

Deoarece adventiştii, încă de la începuturile lor, au susţinut că Isus a luat natura omenească aşa cum a găsit-o după 4000 de ani de păcat, slujitorii şi teologii altor biserici au distorsionat această credinţă şi au folosit-o ca să îndepărteze pe oameni de la adevărul cu privire la Sabat şi de întreita solie îngerească. Bazându-se pe învăţătura despre păcatul originar, au declarat că dacă Isus a luat un trup asemănător cu firea păcătoasă (Romani 8:3), El ar fi fost un păcătos şi ar fi avut şi El nevoie de Mântuitor.

La începutul anilor 1930 a apărut un articol în revista Moody Monthly în care se ridicau căteva provocări pentru învățăturile adventiste cu privire la natura lui Hristos. Francis D. Nichol, editor al revistei Review and Herald (astăzi Adventist Review), a răspuns acestor acuzaţii, scriind o scrisoare către editor. Cu privire la învăţătura că Hristos a moştenit o natură păcătoasă, decăzută, el spunea: Credinţa Adventiştilor de Ziua a Șaptea cu privire la acest subiect este foarte clar susţinută în Evrei 2:14-18. În măsura în care acest pasaj biblic învaţă că Isus S-a împărtăşit de natura noastră, noi predicăm această învăţătură.

Mai târziu, într-un editorial în care comenta răspunsul la această declaraţie, el scria: Suntem de acord că atunci când cineva spune că Hristos a moştenit o natură păcătoasă decăzută, în lipsa oricărei alte declaraţii, ar putea fi înţeles greşit, în sensul că Hristos a fost un păcătos ca şi noi. Aceasta ar fi fără îndoială o doctrină rătăcită. Dar noi nu credem o astfel de doctrină. Noi învăţăm fără să putem fi contrazişi că, deşi Hristos S-a născut dintr-o femeie, părtaş la aceeaşi carne şi sânge ca noi, a fost atât de adevărat asemenea fraţilor Săi, încât a putut fi ispitit în toate lucrurile ca şi noi, dar fără păcat, adică n-a cunosut niciun păcat.

Cheia întregii probleme este expresia - dar fără păcat. Noi credem fără rezervă această declaraţie a Cărţii sfinte. Hristos a fost cu adevărat Cel fără păcat. Credem că El, care n-a cunoscut păcatul, a fost făcut păcat pentru noi. Altfel nu putea fi Mântuitorul nostru. Indiferent în ce limbaj poate orice adventist să încerce descrierea naturii pe care a moştenit-o Hristos când a fost pe pământ (cine poate spera să facă lucrul acesta cu o precizie absolută şi scutit de orice înţelegere greşită), noi credem, aşa cum deja am mai declarat, că Hristos a fost fără păcat (Review and Herald, 12 martie, 1931).

Poziţia adoptată de fratele Nichol era credinţa pe care o avea biserica şi la care au aderat și alţi cercetători neadventişti ai Bibliei de-a lungul anilor. Ea a fost cu siguranţă şi vederea susţinută de Ellen White care a scris: Luând asupra Sa natura omenească în starea ei decăzută, Hristos n-a participat în niciun chip la păcatul ei... El a fost mişcat de simţământul infirmităţior noastre şi în toate lucrurile ispitit ca şi noi. Si cu toate acestea, El n-a cunoscut păcat... Nu ar trebui să avem nici o îndoială cu privire la lipsa totală de păcat a naturii omeneşti a lui Hristos (Mărturii Selectate, Vol. l, p. 256).

Dialog şi schimbare

Imaginaţi-vă surpriza mea când, în calitatea mea de editor al Review în anii 1950, am auzit pe unii dintre conducătorii bisericii spunând că aceasta nu este înțelegerea corectă, că aceasta este părerea unei minorităţi de lunatici din biserică! În acel moment se desfășura un dialog cu câţiva pastori evanghelici care aveau în bagajul de doctrine și o concepţie denaturată care arăta că sufletul omului ar fi nemuritor. Mi s-a spus că poziția noastră cu privire la natura umană a lui Hristos a fost clarificată. Ca urmare a acestui dialog, câţiva conducători ai bisericii care fuseseră implicaţi în discuţii, au anunţat că Hristos a luat natura lui Adam înainte şi nu după cădere. Această deplasare era cu 180 de grade față de ce știam - de la postlapsarian la prelapsarian.

Această schimbare dramatică m-a condus la studierea problemei cu o intensitate aproape de obsesie. Cu toată obiectivitatea de care am fost în stare, am cercetat Scripturile, am citit scrierile lui Ellen White, am citit declaraţiile gânditorilor adventişti care-şi afirmaseră concepţiile în ultima sută de ani. Am cercetat studiile şi cărţile scrise de teologii contemporani adventişti şi neadventişti. Am încercat să înţeleg ce efect ar putea avea această deplasare cu privire la a) simbolismul scării lui Iacob care făcea legătura între cer şi pământ, b) scopul pentru care Hristos a luat corp omenesc, c) relaţia dintre natura omenească şi calificarea Sa ca Marele nostru Preot (Evrei 2:10; Hristos Lumina Lumii p. 745; Istoria lui Isus p. 155), d) relativa dificultate de a ne bate cu adversarul în trup fără păcat sau trup păcătos, e) sensul profund atât al Grădinei Ghețemani cât şi a Golgotei, f)  doctrina îndreptăţirii prin credinţă şi g) valoarea vieţii lui Hristos ca model pentru mine.

Am continuat acest studiu timp de 40 de ani. În final, am ajuns să înţeleg mai bine nu numai importanţa păstrării unei vederi corecte cu privire la natura umană a lui Hristos, ci şi două comentarii ale lui Ellen White care arată cum, uneori, adevăruri simple sunt făcute să pară confuze: Teologii par să găsească plăcere făcând din ceea ce este lămurit, o taină. Ei îmbracă adevărurile simple ale Cuvântului lui Dumnezeu în propriile lor raţiuni întunecate şi în felul acesta încurcă minţile acelora care ascultă de învăţăturile lor (Semnele Timpului, 2 iulie l896); Multe părţi din Scriptură pe care oamenii învăţaţi le declară taină sau trec peste ele ca fiind lipsite de importanţă sunt pline de mângâiere şi de îndrumare pentru acela care a învăţat în şcoala lui Hristos. Unul din motivele pentru care mulţi teologi nu au o înţelegere mai clară a Cuvântului lui Dumnezeu, este că îşi închid ochii față de adevărurile pe care nu doresc să le practice. Înţelegerea adevărului biblic depinde nu atât de mult de puterea intelectului angajat în cercetare, cât de  unitatea scopului şi de dorinţa sinceră după neprihănire (Sfaturi către Lucrătorii Școlii de Sabat, p. 38).

În ultimele zeci de ani mai mulţi scriitori au încercat să facă o pledoarie pentru credința că Hristos a luat natura lui Adam înainte de căderea în păcat. Textele biblice doveditoare par puternice numai atunci când sunt interpretate după presupozițiile avute. Uneori ei au folosit chiar şi metoda ad hominem prin care au încercat să discrediteze profesori adventişti şi pastori respectaţi care au susţinut poziţia după cădere. Aşa cum văd eu, încercările lor sunt asemănătoare cu ceea ce a spus odată un avocat: Dacă aveţi un  proces tare, sprijiniţi-vă pe fapte. Dacă aveţi un proces slab,  încercaţi să  încurcaţi datele. Dacă nu aveţi argumente, sprijiniţi-vă pe juriu.

Convingerea mea profundă este că înainte ca biserica să poată proclama cu putere lumii ultima solie de avertizare a lui Dumnezeu, trebuie să fie unită cu privire la adevărul despre natura umană a lui Hristos. Astfel am sperat multă vreme ca vreo autoritate spirituală şi academică să stabilească într-o formă succintă, lămurită, o hristologie întemeiată pe Biblie şi pe Spiritul Profeţiei şi felul cum biserica s-a depărtat de la adevăr în această chestiune acum 40 de ani.

Această carte împlineşte această speranţă. L-am cunoscut pe autor cu mulţi ani în urmă. Este un Adventist de Ziua a Șaptea, un cercetător care a urmărit adevărul cu o obiectivitate deosebită. Acum aproape trei decenii el a adus o contribuţie de valoare la teologia contemporană scriind cartea Natura şi destinul omului (New York, Philosophical Library, 1969).  Cu înţelegerea sa clară a naturii umane, Jean Zurcher a avut pătrunderea teologică necesară pentru a cerceta doctrina biblică a naturii umane a lui Hristos. În volumul de faţă el stabileşte cu grijă adevărul cu privire la această natură şi arată că slava misiunii reuşite a Mântuitorului pentru această lume este mărită şi nicidecum diminuată de faptul că El a biruit, în ciuda faptului că a preluat slăbiciunile cărnii păcătoase.

Cred că această carte, documentată și scrisă într-un mod deosebit, va fi primită cu entuziasm de toţi aceia care iubesc adevărul şi doresc să înţeleagă mai bine cât de strânsă este legătura dintre Isus şi familia omenească. Într-adevăr, omenescul Fiului lui Dumnezeu este totul pentru noi. Este lanţul de aur care uneşte sufletele noastre cu Christos, şi prin Christos cu Dumnezeu (Mărturii Selectate, vol. 1, p. 244).

 

Kenneth H. Wood, Preşedinte al
Ellen G.White Estate, Comitetul de Conducere
10 august 1996