Extrase din publicațiile oficiale (1916-1952)
Copiază link

Extrase din publicațiile oficiale (1916-1952)

Anul 1915 nu marchează nici o schimbare de interpretare în doctrina adventistă privitoare la Întrupare. Însă survine decesul lui Ellen White. Odată cu plecarea ei, ultimul supravieţuitor din grupa pionierilor de la 1844 dispare.

Ellen White repetase o avertizare vibrantă aproape de încheierea vieţii ei: Nu avem nimic de care să ne temem în ce priveşte viitorul decât de a uita calea pe care ne-a condus Domnul şi învăţăturile din istoria noastră trecută.[1]

Toate documentele din perioada l916-1925 poartă mărturia uniformă a poziţiei pe care biserica a susţinut-o cu privire la natura lui Hristos, că Isus a luat asupra Sa natura lui Adam după cădere, fără să fi comis vreun păcat.

Extrase din periodicele  bisericii

Un index cu peste 200 de declaraţii din periodicele oficiale ale bisericii arată că nu exista nici o schimbare de la această poziţie tradiţională a bisericii. Pastori, profesori, editori, administratori, membri din executivul Conferinţei Generale, inclusiv câţiva preşedinţi, toţi aveau o opinie unitară.

Pe 6 septembrie 1917, Joseph E. Steed scria în Review and Herald: A fost necesar ca Hristos să aibă o experienţă ca om, ca să-l poată ajuta pe om în ispitele lui şi să acţioneze ca mijlocitor al omului... S-a arătat deja că acest Mântuitor a devenit om supus tuturor relelor trupului, fiind născut în trup păcătos; în acest trup a suferit ca şi ceilalţi oameni, în lupta Sa cu păcatul.[2]

Şi mărturia lui R. S. Owen este interesantă: Lucrarea lui Hristos a fost să condamne păcatul în trup. Păcatul locuieşte în trupul nostru păcătos şi Hristos l-a condamnat locuind chiar în casa păcatului, dar niciodată supunându-Se cerinţelor lui nelegiuite, niciodată răspunzând invitaţiilor lui rele. El a demonstrat că omul poate obţine ajutor de la Dumnezeu care îl va face în stare să trăiască pentru Dumnezeu.[3]

În aceeaşi lună J. A. Rippey scria în periodicul australian Signs of the Times: Deci nimic nu poate fi mai clar decât că Isus a avut acelaşi trup ca al lui David. Cine a fost David? Era fiul lui Isai. Dar cine a fost Isai? El a fost fiul lui Rut, Rut a fost o fată moabită, o descendentă a lui Moab; și Moab a fost fiul uneia din fetele lui Lot (Gen. 19:36-37). Atunci când studiem caracterul înaintaşilor lui Isus descoperim că sunt destul de familiarizați cu păcatul.

Când Isus S-a născut în lume, El a luat asupra Sa trupul păcătos, după ce fusese slăbit de aproape patru mii de ani de păcat. El ar fi putut veni pe o altă linie genealogică, dar a venit prin cei mai slabi, ca să dovedească lumii că omul n-a căzut atât de jos în păcat încât puterea lui Dumnezeu să nu fie îndestulătoare pentru a-l ajuta să trăiască o viaţă biruitoare. El a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi, dar fără păcat (Evrei 4:15). El nu numai că a fost ispitit, dar ispitele au fost atât de puternice încât a suferit atunci când a fost ispitit (2:18). Cu toate că Isus avea în trupul Lui toate dorinţele care erau în trupurile înaintaşilor Lui, totuşi niciodată nu S-a supus păcatului.[4]

Pe 22 martie 1927, L. A. Wilcox a publicat un articol care ridica o întrebare: Există vreo speranţă să biruim înclinaţiile ereditare spre păcat? Wilcox răspunde recurgând mai întâi la genealogia lui Isus: Mă bucur de această genealogie, deoarece ea mă ajută să înţeleg cum poate fi El părtaş la toate slăbiciunile mele. El a venit unde eram eu. A stat în locul meu. În venele Lui era obsesia unei eredităţi contaminate, asemenea unui leu în cuşcă şi care căuta să distrugă şi să sfâşie. Timp de 4000 de ani, neamul omenesc  degenerase în putere fizică, în capacitate mintală şi în valoare morală; iar Hristos a luat asupra Lui slăbiciunile omeneşti la nivelul cel mai jos. Numai aşa putea răscumpăra pe om din cea mai adâncă degradare.[5]

Apoi Wilcox citează pentru susținere un pasaj din Ellen White din cartea Hristos Lumina Lumii: Dacă am avea în vreun sens o luptă mai grea decât a avut Hristos, El n-ar putea veni în ajutorul nostru. Dar Mântuitorul nostru a luat natura omenească, cu toate slăbiciunile ei. El a luat natura omului cu posibilitatea căderii în ispită. Noi nu avem nimic de purtat pe care El să nu-l fi suportat.[6]

Este bine de ştiut, subliniază Wilcox, că El, Fiul lui Dumnezeu, a devenit Fiul omului, pentru ca eu, fiul omului, să pot deveni fiu al lui Dumnezeu. El a devenit aşa cum sunt eu pentru ca eu să pot deveni aşa cum este El. El a luat natura mea omenească pentru ca eu să pot lua natura Sa divină. În orice ispită care mă asaltează este încurajator să ştiu că exact aceeaşi ispită, cu toată puterea ei copleşitoare, L-a atacat şi pe El. L-a atacat acolo unde, prin ereditate, era cel mai slab; L-a atacat în feluri şi în momente neaştepate; şi cu înclinaţii egale spre păcat, în ciuda sângelui stricat şi a unei degradări moştenite de către aceeaşi putere la care şi eu am acces. El a biruit. El a câştigat pentru mine. El îmi oferă biruinţa Sa ca fiind a mea - ca dar. Şi astfel, în toate aceste lucruri, sunt mai mult decât biruitor prin Acela care m-a iubit.[7]

Mai târziu, F. M. Wilcox, editor la Review and Herald (1911-1944) şi cofondator al Asociaţiei Ellen G. White şi membru al primului Comitet de Administraţie, a explicat de ce simţea că era atât de important să identifice trupul lui Hristos cu acela al naturii omeneşti căzute. Temeiul siguranţei noastre atunci când venim la Domnul Isus este faptul că El a luat asupra Sa natura omului şi în această stare omenească a învins pe Satana, trecând astfel peste abisul pe care păcatul îl deschisese între Dumnezeu şi omenire. Trecând prin această experienţă în favoarea neamului omenesc pierdut, El a devenit un Mântuitor desăvârşit... El S-a identificat cu omul în toate încercările şi ispitele Lui... Hristos a fost ispitit aspru şi dureros, ispitit cum nici o altă fiinţă omenească n-a fost ispitită dar a suportat toate acestea fără să păcătuiască. Nici măcar o dată nu s-a supus puterii ispititorului. În fiecare luptă El a fost biruitor. Cu mintea sprijinită pe Dumnezeu, încrezându-Se în dragostea şi în puterea Tatălui Său ceresc, El a rezistat de fiecare dată atacurilor vrăjmaşului. Aceasta, moştenirea biruinţei asupra păcatului, El ne-o atribuie nouă, împreună cu înţelegerea pe care ne-o oferă în timpuri de încercare. Aşa cum El a luat în stăpânire puterea divnă, este privilegiul nostru să facem la fel. Resursele care erau oferite Lui sunt disponibile și pentru noi.[8]

Această învăţătură n-a fost limitată la editorii diferitelor periodice ale denominaţiunii. Ea a fost împărtăşită şi de cele mai înalte autorităţi ale bisericii, preşedinţi de diviziuni,  vice-preşedinţi şi preşedinţi ai Conferinţe Generale. Aceasta a fost, desigur, cea mai autentică expresie a credinţei existentă în comunitatea adventistă în problema hristologiei. Fără să fie nevoie să cităm pe fiecare personal, doresc să fac referire la câteva mărturii a autorilor cei mai reprezentativi.

În această perioadă, W. W. Prescott a fost cu siguranţă cel mai prolific şi mai competent. Apoi ca secretar general şi ca vice-preşedinte al Conferinţei Generale din 1915 şi  până în 1937, el a cotinuat să promoveze învăţătura denominaţiunii în numeroase articole. Interpretarea lui a fost deja prezentată în întregime aşa că nu o vom mai repeta. După aceea W. H. Branson, care avea să fie preşedinte al Conferinţei Generale din 1950 până în 1954, susținea aceleași adevăruri în articolele publicate în diverse periodice.[9]

Acesta a scris în câteva ocazii: Pentru ca Hristos să înţeleagă slăbiciunea naturii păcătoase, a trebuit să o experimenteze... De aceea El a devenit os din oasele noastre şi carne din carnea noastră... Dumnezeu a trebuit să coboare mai întâi la om, ca să-L înalţe pe om la Sine.[10] El nu Şi-a asumat natura îngerilor, ci pe aceea a lui Avraam. El a fost făcut „asemenea fraţilor Săi”.[11] O, ce ruşine că marele Dumnezeu a trebuit să plănuiască să vină şi să locuiască cu oamenii, adăpostindu-Se în trupul lor.[12]

Doi preşedinţi ai Diviziunii Sud-Europene, al cărui sediu era în Berna, Elveţia, au făcut tot ce au putut ca să răspândească în Europa hristologia care se învăţa în Statele Unite. A. V. Olson[13] a fost primul care s-a exprimat cu privire la subiectul naturii umane căzute pe care a luat-o Hristos asupra Sa: Isus a moştenit... natura mamei Sale, scria El. Un om numit Isus, făcut din carne şi sânge, asemenea celorlalţi oameni, a trăit în realitate în mijlocul lor.[14] Astfel, în acest sens, al doilea Adam n-a fost din punct de vedere fizic, identic cu primul Adam. În acest sens al degradării în vitalitate şi în dimesiune, Hristos, după legea eredităţii, este spus că a luat asupra Sa, natura noastră căzută (HLL, 112), natura noastră în starea ei degenerată (Semnele Timpului,9 iunie 1898).[15]

  1. V. Campbell a fost de asemenea preşedintele Diviziunii Sud-Europene (1954-1958), ulterior a devenit vice-preşedinte al Conferinţei Generale. Iată cum se exprima el într-o vreme când unii începuseră să formuleze o nouă interpretare cu privire la natura lui Isus: Venind în lumea noastră, Mântuitorul nostru n-a coborât din cer ca un înger sau ca o fiinţă din altă lume. El Şi-a luat locul ca membru al neamului omenesc prin naştere într-o familie ai cărei strămoşi erau cunoscuţi. S-a născut la fel de neajutorat ca oricare alt copil... Isus n-a venit în lume aşa cum a venit primul Adam, care a ieşit din mâinile Creatorului fără vreo înclinaţie spre păcat, ci a venit „în asemănarea cărnii păcătoase” (Rom. 8:3). Divinitatea Sa nu I-a diminuat natura umană. Ea a umplut-o, a inundat-o, a înconjurat-o dar n-a distrus-o în niciun fel. Mântuitorul a fost influenţat spre păcat prin ereditate, prin mediu şi prin ispitele puternice ale celui rău. Ca să biruiască păcatul, Isus n-a folosit nicio putere spirituală care îi aparţinea, în ciuda faptului că era Fiul lui Dumnezeu. El a folosit numai armele care sunt la îndemâna celor mai umili urmaşi ai Săi.[16]

Extrase din literatura adventistă europeană

Mărturiile acestor doi preşedinţi ai Diviziunii Sud-Europene, ambii americani, sunt reprezentative la vremea aceea pentru învăţătura din bisericile de limbă engleză din toată lumea. Dar care era credinţa generală cu privire la acest subiect în Europa continentală unde solia fusese oficial predicată în anul 1874?[17]

Aşa cum ştim, revista Semnele Timpului a fost fondată de John N. Andrews, în oraşul Basel în anul 1876. Este interesant de obsevat că până în anul 1938 n-a fost făcută nici o menţiune cu privire la natura umană căzută a lui Hristos. Evident că acest aspect al hristologiei, n-a constituit la vremea aceea o trăsătură importantă a învăţăturii adventiste.[18] S-ar putea ca Adventiştii de pe continent să fi împărtăşit concepţia  majorităţii protestanţilor în această problemă. Această părere este susţinută prin afirmaţia editorului-şef al revistei Semnele Timpului: Pentru a mântui omenirea, era necesar, după dreptatea lui Dumnezeu, ca Hristos să fie aşezat în aceeaşi condiţie ca a lui Adam la creaţie, adică liber de păcat, dar susceptibil să cadă în ispită.[19]

Astfel hristologia adventistă tradiţională, aşa cum era prezentată în America și alte țări care foloseau limba engleză, n-a fost cu totul ascunsă, însă introducerea ei pe continentul european a fost amânată până când s-a obţinut acces la cărţile şi articolele lui Ellen White.

Prima menţiune a hristologiei tradiţionale se găseşte în Revue Adventiste, buletinul de informaţii al Bisericii Adventistă de Ziua Şaptea pentru Europa Latină. Articolul este datat 15 noiembrie 1923 și a fost scris de Tell Nussbaum, fost preşedinte al Conferinţei Franceze.[20] Intitulat Isus, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului, el rezumă învăţătura Bisericii Adventiste cu privire la subiectul Persoanei şi a lucrării lui Hristos. Iată un extras:

Isus a fost declarat cu putere a fi Fiul lui Dumnezeu prin duhul sfinţeniei, prin învierea Sa din morţi (Rom. 1:4). Venind în trupul slăbiciunii noastre, născut sub Lege, cu posibilitatea de a păcătui. El n-a făcut niciun păcat. Acolo s-a văzut că păcatul poate fi învins, că omul în starea sa căzută a fost readus într-o stare în care sfinţenia era făcută posibilă. El putea să trăiască viaţa lui Dumnezeu, care se găseşte numai în Isus Hristos şi care ne este asigurată continu prin credinţă.

Pentru că scopul intenţionat de Isus Hristos a fost realizat, natura Sa desăvârşită va fi transmisă urmaşilor Săi. Dar aceasta nu va fi realizată complet până în ziua când Îl vom vedea aşa cum este El în ceruri (Ioan 17:22). Astăzi, primind prin credinţă ceea ce Hristos a făcut pentru noi, trăim prin Duhul lui Isus Hristos... Duhul vieţii care este în Isus Hristos ne-a eliberat de păcat. Prin moartea Sa, El a triumfat asupra păcatului ca să ne dea nouă această putere.[21]

Avem îndoieli cu privire la faptul că această declaraţie reprezintă, în adevăr, ceea ce credea majoritatea adventiştilor din Europa continentală. Scopul autorului se pare că era să facă cunoscut mai pe larg învăţătura acceptată de către Biserica Adventistă. O altă serie de articole scrise cu acelaşi scop a apărut în Revue Adventiste între 1925 şi ianuarie 1926.[22] Acestea au fost tipărite ulterior sub forma unei broşuri cu acest titlu semnificativ O piatră de încercare: Isus Hristos a venit în trup.[23]

Autorul era Jules Cesar Guenin, pe atunci preşedinte al Conferinţei Franceze. El avea o cunoaştere perfectă a hristologiei aşa cum fusese stabilită de Ellen White şi de pionieri și la aceasta făcea referinţe. Ca să prezinte subiectul el se bazează pe versetele din 1 Ioan 4:1-3, susţinând că orice duh care mărturiseşte că Isus a venit în trup, este de la Dumnezeu, dar orice duh care nu recunoaşte că Isus a venit în trup este de la antihrist.

Dar Guenin întreabă, Ce vrea să spună Biblia atunci când vorbeşte „Isus a venit în trup?” După ce trece în revistă principalele pasaje care tratează întruparea (Fil. 2:5-8; Ioan 1:14; Rom. 8:3; Evrei 2:14-18; 4:15) el conchide: Această doctrină este atît de importantă încât poate fi numită doctrina doctrinelor, punctul cel mai înalt al predicării apostolice şi evanghelistice, o piatră de încercare a Creştinismului autentic.[24]

Tratând problema naturii umane a lui Hristos, Guenin se alătură colegilor lui americani: Răscumpărarea omenirii putea fi realizată numai de un Dumnezeu devenit om. Pentruca Hristos să întâmpine lupte morale, să-şi asume aceleaşi riscuri ca ale noastre ca să dovedească că neprihănirea legii poate fi atinsă de către om, El a fost îmbrăcat într-un trup ca al nostru. Fiul lui Dumnezeu a venit în această lume cu un trup asemănător cu trupul nostru păcătos... În felul acesta păcatul a putut fi învins în mod glorios, condamnat în cele din urmă iar sfinţenia a fost realizată în trup omenesc.[25]

Vorbind despre ispitele la care a fost supus Isus, Guenin s-a referit la unele declaraţii ale lui Ellen White cum ar fi următoarea: Dacă într-un anumit sens noi am avea o luptă mai grea decât a avut Isus atunci n-ar putea să ne ajute. Dar Mântuitorul nostru a luat natura omenească cu toate slăbiciunile ei. El a luat natura omului cu posibilitatea de a cădea în ispită. Noi nu  avem nimic de suferit pe care El să nu-l fi suferit.[26]

Mai departe J. C. Guenin a citat şi pe teologul protestant E. de Pressense cu privire la subiectul ispitirilor lui Isus din pustie: Răscumpărătorul a trecut prin această mare încercare a libertăţii fără de care nu putea fi atins nici un destin moral. Aici trebue să acceptăm taina completă a umilirii Sale. Dacă Îi atribuim imposibilitatea de a păcătui, Îl despărţim de starea reală a existenţei Sale pământeşti;  natura Sa umană nu este nimic mai mult decât o iluzie, un văl transparent prin care se vede divinitatea Sa fără griji. Dacă nu este asemenea nouă, nu mai este cu noi. După drama impresionantă a luptei morale urmează o fantasmagorie metafizică de nedescris. Nu mai trebuie să vorbim despre ispite sau încercări la acest subiect.[27]

Din biruinţa lui Hristos asupra păcatului, Guenin scoate următoarea lecţie practică: Hristos a învins păcatul pentru a dovedi că fiecare credincios poate învinge păcatul, mai mult, El l-a învins pentru că dorea acest lucru şi deci a trebuit să lupte, să sufere, folosind numai arma credinţei şi a rugăciunii. Credinciosul poate birui cu aceleaşi arme... Aceasta înseamnă „să mărturiseşti că Isus a venit în trup”.[28]

Această doctrină a Întrupării constituie pentru J. C. Guenin ...punctul vital al religiei regeneratoare şi răscumpărătoare a lui Isus; a nega aceasta înseamnă în acelaşi timp a face Creştinismul să piardă eficienţa şi valoarea practică.[29]

Într-un articol privitor la cei doi Adami publicat în Revue Adventiste din 1942, J. C. Guenin accentuează din nou importanţa participării lui Isus la umanitatea noastră totală:  Dacă Isus ar fi venit cu imposibilitatea de a păcătui, aşa cum cred unii credincioşi şi teologi, cum ar fi putut să devină Tatăl unei omeniri noi, biruitoare, un mare preot care să simtă cu slăbiciunile omenirii şi o dovadă despre posibilitatea trăirii unei vieţi biruitoare? Isus n-a venit în lume numai să îndepărteze păcatul, să ispăşească vina păcătoşilor ci a venit şi ca să dea omenirii un exemplu de ascultare desăvârşită de voinţa divină, să arate că o astfel de ascultare este posibilă pentru cineva care o doreşte cu sinceritate. Ca să facă aceasta, a fost necesar ca Hristos să trăiască o viaţă absolut sfântă şi fără păcat.[30]

Dorind să explice doctrina întrupării cititorilor neadventişti, el a publicat o serie de trei articole în Signes des Temps.[31] Aceasta a fost prima menţiune în această revistă a hristologiei adventiste, după 62 de ani de la apariţie. Conţinutul acestor articole este descris încă din titluri; Isus Hristos a venit în trup; Isus Hristos, Idealul umanităţii; A fost Isus păcătos? În ele găsim repetarea învăţăturii dezvoltată în broşura Piatra de încercare: Isus a venit în trup.

Alţi autori au făcut referiri similare la această credinţă obişnuită adventiştilor din vremea aceea. Într-un articol de James Howard tradus din engleză şi publicat în Revue Adventiste, găsim următoarele cu privire la subiectul ispitirii lui Hristos: Înclinaţia ereditară spre păcat este cu siguranţă puternică. Mama lui Isus a moştenit forma şi asemănarea strămoşilor ei. Ea se născuse în trup păcătos şi astfel, fiul ei a moştenit o natură umană.[32]

De asemenea, într-o predică ţinută în Geneva pe 11 iulie 1928, având ca subiect preţul răscumpărării noastre, B. E. Beddoe a vorbit despre natura umană a lui Isus care, fiind asemenea nouă, a cunoscut înclinaţiile trupului, dorinţe care duc la păcat. Iar la întrebarea: Ar fi putut El să păcătuiască?, predicatorul a răspuns fără să ezite: Cu siguranţă.[33]

În cele din urmă este potrivit să repetăm ce Charles Gerber[34] a scris în broşurile evanghelistice, distribuite cu miile, compilate şi rearanjate într-o carte intitulată Calea mântuirii.[35] În secţiunea care trata „taina întrupării”, el confirmă hristologia adventistă: Pentru ca să mântuiască omenirea, Dumneeu a dat pe Fiul Său care Şi-a asumat natura noastră şi S-a identificat cu noi. Fiul lui Dumnezeu a consimţit să devină Fiul omului. „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege” (Gal. 4:4) „Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi” (Ioan 1:14). „Dumnezeu a făcut-o trimiţând pe Fiul Său în asemănarea omului păcătos ca să fie jertfă pentru păcat. Şi în felul acesta a condamnat păcatul în firea păcătoasă” (Rom. 8:3).

Este o minune, este o taină, este Dumnezeu coborându-Se între noi şi devenind om, este cerul care se apleacă asupra pământului, este scara lui Iacov care leagă pământul cu cerul şi cerul cu pământul. Isus S-a făcut om... El a suferit foame, sete şi a obosit ca şi noi. El a fost în toate lucrurile... asemenea fraţilor Săi, El a trebuit să facă faţă unor ispite asemănătoare; I-au curs lacrimi şi în cele din urmă a murit.[36]

Extrase din studiile Școlii de Sabat

Aşa cum s-a spus mai sus, studiile Școlii de Sabat sunt indicatorul cel mai bun cu privire la învăţătura adventistă. Pregătite de specialişti şi verificate de comitete mondiale, ele sunt expresia autentică a credinţei adventiste. Oridecâteori studiile tratau natura umană a lui Isus, notele explicative prezintă invariabil învăţătura tradiţională. Exemplele din perioada 1916-1952 sunt atât de puţine încât le putem cita pe toate. Prima declarație apare în primul trimestru al anului 1921 şi este relevantă cu privire la problema întrupării.

Hristos Şi-a asumat nu natura umană originală, necăzută, ci pe a noastră căzută. În această experienţă, El a stat nu acolo unde Adam stătuse înainte de El, ci aşa cum s-a spus mereu, cu nenumărate rele împotriva Lui - păcatul, cu tot prestigiul biruinţei şi cu întronarea lui chiar în constituţia naturii noastre, înarmat cu o putere teribilă împotriva realizării acestui ideal divin pentru om - sfinţenia desăvârşită. Toate acestea luate în considerare, dezavantajele situaţiei, riscurile imense implicate şi cruzimea opoziţiei întâmpinate, ajungem la sensul real, atât al realităţii cât şi al măreţiei acestei realizări morale vaste; natura umană ispitită, încercată, pierdută în Adam, înălţată în Hristos până la sfera unei perfecţini adevărate.[37]

Într-o altă lecţie din acelaşi an, privitoare la preoţia lui Hristos, găsim următorul comentariu despre primele două capitole ale Epistolei către Evrei: Cel care este prezentat în primul capitol ca Fiu al lui Dumnezeu şi Domn, a cărui dumnezeire şi veşnicie sunt accentuate, ne întâlneşte în capitolul 2 ca Fiu al omului cu toate limitările naturii noastre omeneşti obişnuite. El este cunoscut cu nume pământesc, personal şi ca unul care poate gusta moartea (Evrei 2:9) şi care poate fi făcut desăvârşit prin suferinţă (v.10). El S-a împărtăşit de aceeaşi carne şi sânge pe care le avem noi (v.14), devenind om adevărat (v.17) aşa cum este Dumnezeu adevărat.[38]

În trimestrul trei din anul 1921, se găseşte accentuat acelaşi concept: Când Fiul lui Dumnezeu S-a născut dintr-o femeie (Gal. 4:4) şi a luat trupul nostru păcătos (Rom. 8:3), viaţa veşnică s-a manifestat într-un trup omenesc (1 Ioan 1:2).[39]

În anul 1928, lecţiile primului trimetru s-au bazat pe Epistola către Efeseni. Aici există o notă explicativă în legătură cu Efeseni 2:15: Omul firesc, natural, nu poate anula vrăjmăşia împotriva lui Dumnezeu. Ea este o parte a naturii lui. Este ţesută în toate fibrele fiinţei lui. Dar Isus a luat asupra Sa natura noastră din carne şi sânge (Evrei 2:14), „în toate lucrurile... făcut asemenea fraţilor Lui (Evrei  2:17), din sămânţa lui David după trup (Rom. 1:3); El a anulat în trupul Său vrăjmăşia, mintea firească (Rom. 8:7), firea pământescă, El a învins păcatul în trup pentru noi.[40]

Extrase din cărţi selectate

În perioada dintre 1916 şi 1952, câteva cărţi care au tratat direct sau indirect doctrina întrupării au fost publicate de diferite case de editură ale  bisericii: Review and Herald Publishing Association, Pacific Press Publishing Association şi Southern Publishing Association. Toate aceste cărţi publicate au trebuit să primească  aprobarea prealabilă din partea Comitetului de lectură care verifica dacă conţinutul era în armonie cu credinţa şi doctrinele adventiste.

1.  Doctrina lui Hristos, de W. W. Prescott

Ne amintim că  în cartea sa din anul 1920, Doctrina lui Hristos, argumenta că fără participarea la „trupul şi sângele” acelora pe care venise să-i salveze de sub puterea păcatului şi a morţii, Hristos n-ar fi putut fi Mântuitorul lor. Adevărul acesta, în mintea lui Prescott, era un adevăr central al Evangheliei.

2. Viaţa de biruinţă, de Meade MacGuire

În 1924 a apărut cartea lui Meade MacGuire, Viaţa de biruinţă. Autorul a fost şi întemeietorul Departamentului de Tineret la nivelul Conferinţei Generale. El a fost pe rând secretar al Departamentelor Misiunea Internă şi Pastoraţie.[41] În capitolul care tratează despre „natura îngrozitoare a păcatului”, MacGuire răspunde problemei ridicate de Pavel în Romani 7:23 - Dar văd în mine o altă lege care lucrează în mădularele trupului meu împotriva legii primite de mintea mea şi mă face rob al legii păcatului care lucrează în mădularele mele.

Există doar un mijloc de eliberare de sub această lege a păcatului. Acesta este Hristos. El  a luat asupra Sa natura omenească, a învins păcatul în trup. Acum Îşi propune să trăiască aceeaşi viaţă fără păcat în mădularele mele. Prezenţa Lui contracarează deplin puterea legii păcatului.[42]

Într-un alt capitol, MacGuire scrie: Când Isus a purtat crucea, El a recunoscut sentinţa de moarte asupra naturii păcătoase. El a luat natura noastră, natura lui Adam, viaţa lui Saul şi fiind de acord cu Tatăl că această natură merita moartea, a venit de bună voie la cruce şi a purtat natura aceea căzută către moartea ei necesară şi inevitabilă... Prin acest mare sacrificiu, Hristos a luat măsuri pentru moartea naturii lui Adam în tine şi în mine, dacă suntem dispuși să aducem această natură degenerată la cruce şi să o pironim acolo.[43]

3. Faptele credinţei, de Christian Edwardson

În anul 1942, Edwardson a abordat subiectul întrupării  şi a naturii umane a lui Hristos dintr-un alt unghi. El discută 2 Ioan 7 care declară că amăgitorul şi Antihristul „nu recunoaşte pe Isus Hristos ca venind în trup”. În opoziţie cu argumentul că Papalitatea nu poate fi Antihristul, deoarece Catolicismul nu neagă întruparea lui Hristos, Edwardson scrie: Acest argument este însă întemeiat pe o înţelegere greşită provocată de trecerea cu vederea a unui cuvânt din text. Antihristul nu urma să nege faptul că Hristos a venit în trup, ci urma să nege că El n-a venit în acelaşi fel de trup ca al neamului omensc. El a venit să mântuiască. ... De această deosebire vitală atârnă adevărul real al Evangheliei. A făcut Hristos tot drumul spre pământ să facă legătura cu omul căzut sau numai o parte, astfel ca noi să avem sfinţi, papi şi preoţi care să mijlocească pentru noi la Hristos care a plecat prea departe de omenirea căzută şi de nevoia ei de a face o legătură directă şi personală cu păcătosul? Aici se găseşte marea despărţire care separă Protestantismul de Romano-Catolicism.

Edwardson pătrunde în taina mântuirii omului: Prin păcat omul s-a despărţit de Dumnezeu, iar natura sa căzută se împotriveşte voinţei divine. ... Numai prin Hristos, Mijlocitorul nostru, poate fi salvat omul din păcat şi adus din nou în legătură cu izvorul purităţii şi al puterii. Dar ca să se producă această legătură, Hristos a trebuit să fie părtaş atât la natura lui Dumnezeu cât şi la natura omului, încât El, cu braţul puterii divine, să se prindă de Dumnezeu şi cu braţul Său omenesc să îmbrăţişeze pe om, cuprinzându-i pe amândoi în persoana Sa. În această unire a omenescului cu divinul constă „taina” Evangheliei, secretul puterii de a înălţa pe om din degradare.

Edwardson a căutat să explice de ce a fost nevoie de întruparea lui Hristos: Omul căzut era acela care trebuia răscumpărat din păcat. Și ca să poată veni în legătură cu el, Hristos a trebuit să se coboare pentru a lua natura noastră asupra Lui (nu doar un trup mai înălţat). „Căci după cum copiii sunt părtaşi cărnii şi sângelui, tot aşa şi El Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele... Prin urmare a trebuit să se asemene fraţilor Săi” (Evrei 2:14-17. Acest text este redat în aşa mod încât să nu poată fi înţeles greşit. Hristos a avut parte de acelaşi trup şi sânge ca al nostru; El a venit în „trup”. Negarea acestui fapt este semnul Antihristului.[44]

4. Vinul Babilonului roman, de Mary E. Walsh

Aşa cum sugerează titlul, această carte compară învăţătura Catolică cu Scripturile. Mary E. Walsh, autoarea, fusese timp de 20 de ani o catolică dedicată.[45]

În capitolul dedicat imaculatei concepţii, Mary Walsh scrie: Tot ceea ce Maria a dat lui Hristos a fost trupul Său omenesc. Este o lege a naturii care spune că cineva nu poate să dea ceea ce nu are, iar Maria, fiind umană în toate aspectele cuvântului, nu putea să împărtăşească fiului ei natura divinităţii.[46]

Apoi, după ce a arătat atât aspectul divin cât şi cel uman al naturii lui Isus, Mary Walsh citează Rom. 8:3 şi Evrei 2:14-l7, 18 ca să ajungă la concluzia: În genealogia  lui Hristos aşa cum este dată de Matei, găsim că Isus este fiul lui David şi în acelaşi timp fiul lui Avraam. Este suficient pentru cineva să studieze numai caracterele lui David şi al lui Avraam pentru a afla că ei au fost umani şi au avut înclinaţii către păcat. În felul acesta vedem ce fel de natură umană a moştenit Hristos de la strămoşii Lui.[47]

La începutul anilor 1950 au fost publicate alte câteva lucrări căutând să explice de ce a fost necesară întruparea şi ce a realizat Hristos trăind o viaţă fără păcat într-un trup păcătos.  Cartea lui A. B. Lickey, Hristos cel veşnic şi cartea lui W. B. Ochs, Cred acest lucru, ambele publicate în anul 1951 de Review and Herald Publishing Association[48], au menţinut învăţătura tradiţională adventistă din ultima sută de ani.

Pentru a încheia cercetarea noastră, vom mai studia  încă doi autori a căror mărturie este deosebit de valoroasă deoarece a venit la o vreme când se implementase o schimbare radicală: F. D. Nichol, editorul şef al Review and Herald din 1945-1966 şi autor al multor cărţi şi W. H. Branson, preşedinte al Conferinţei Generale din 1950 până în 1954.

5. Răspunsuri la obiecţii, de F. D. Nichol[49]

În anul 1952, Nichol s-a simţit obligat să răspundă criticilor îndreptate deseori împotriva adventiştilor în aceşti termeni: Adventiştii de Ziua a Şaptea învaţă că Isus a fost născut cu o natură păcătoasă, asemenea tuturor oamenilor. Aceasta arată lămurit că şi inima Lui a fost „nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea” (Ier. 17:9). În armonie cu aceasta, ei mai îvaţă că Isus ar fi putut să cadă când a avut misiunea pe pământ ca Mântuitor al omului - că a venit în lume cu riscul înfrângerii şi a pierderii veşnice. Dar Biblia declară de repetate ori că Hristos a fost sfânt, că „El n-a cunoscut păcat” şi că El nu avea să greşească, nici să fie descurajat.[50]

Răspunsul lui Nichol se găseşte, mai întâi de toate, în două articole în Review and Herald, reproduse în cartea Răspunsuri la Obiecţii[51], publicată în acelaşi an. Prefaţa a fost scrisă de W. H. Branson, pe atunci preşedinte al Conferinţei Generale. Acest volum, scria el, dă un răspuns clar şi convingător la obiecţiile ridicate de unii critici ai doctrinelor susţinute de Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea... Cu o aprobare sinceră, deci, recomand această carte oricărui lucrător al Evangheliei. Ea se va dovedi un ajutor de nădejde în întâmpinarea atât a atacurilor din partea criticilor teologici cât şi la întrebărilor sincere din partea unui cercetător cu dubii.[52]

În răspunsul său, Nichol n-a spus că criticii erau greşiţi în ce priveşte credinţele adventiştilor privitoare la acest subiect. El a căutat să arate pur şi simplu că aceşti critici erau greşiţi când au tras concluzia că Adventiştii de Ziua a Şaptea sunt vinovaţi de o erezie înfricoşătoare.[53] În adevăr, remarca Nichol, Adventiştii nu s-au pronunţat niciodată categoric în această problemă, în declaraţia lor de credinţă. Singura pronunţare în literatura noastră care poate fi considerată ca autoritate în această privinţă o constituie cele scrise de E. G. White.[54] Mai mult, criticii au citat un extras din cartea Hristos, Lumina Lumii pentru a dovedi că ei nu erau greşiţi în judecata lor, iar Nichol face acelaşi lucru pentru a confirma că Hristos a trebuit să fie în toate lucrurile asemenea fraţilor Săi.

Aceasta este credinţa adventistă. Şi noi susţinem această credinţă deoarece simţim că este în armonie cu revelaţia şi cu raţiunea. Sprijinindu-se pe textele biblice obişnuite (Rom. 8:3; Evrei 2:16,14,17 şi 4:15), Nichol demonstrează: Criticii caută să evite puterea acestor pasaje declarând că, în ceea ce-L priveşte pe Hristos, „ispitit” înseamnă „încercat”, sau „probat”. Dar textele acestea subliniază faptul că natura ispitei lui Hristos a fost aceeaşi cu acelea care au venit asupra oamenilor. În adevăr, aceste Scripturi fac o deosebire - atunci când Hristos a fost ispitit, El n-a păcătuit. Nu acelaşi lucru se poate spune despre oameni. Într-o măsură mai mare sau mai mică, toţi am căzut în faţa ispitei.Textul nu ne spune că Hristos nu putea să păcătuiască, ci că El n-a păcătuit. Dacă în natura Sa omenenască Îi era cu neputinţă să păcătuiască, de ce Pavel nu ne-a descoperit aceste texte? Aceasta ar fi fost o revelaţie extraordinară.[55]

Apoi Nichol continuă să arate că adventiştii nu sunt singurii care susţin acest punct de vedere. El citează o întreagă pleiadă de teologi din diferite denominaţiuni protestante înainte de a încheia: Credinţa adventistă despre Hristos este că El a fost cu totul divin şi cu totul uman, că natura Sa umană a fost supusă aceloraşi ispite spre păcat care ne confruntă şi pe noi, dar El a biruit ispita prin puterea dată de Tatăl şi că El poate fi descris foarte literal ca fiind „Sfânt, fără pată, fără vină” (Evrei 7:26).[56]

Unele dintre epresiile lui Nichol din alte declaraţii au condus pe unii să creadă că el era susţinătorul unei noi interpretări care se ridicase în vremea aceea.[57] Dar ce a scris el cu privire la ispitele lui Hristos sugerează că nu era cazul. Notaţi comparaţia dintre cei doi Adami: Hristos a câştigat în ciuda faptului că El a luat asupra Sa „asemănarea cărnii păcătoase” cu tot ce implică efectele distrugătoare şi otrăvitoare ale păcatului asupra trupului şi a sistemului nervos al omului, precum şi efectele lui asupra mediului -  „Poate ieși ceva bun din Nazaret?[58].

Într-o notă adăugată la Obiecţia 94, Nichol a explicat expresia „trup păcătos”: Criticii şi mai ales aceia care văd Scripturile prin ochii învățăturii calvine, citesc în expresia „trup păcătos” ceva ce teologia adventistă nu cere. Astfel, dacă folosim expresia „trup păcătos cu privire la natura umană a lui Hristos, aşa cum au făcut unii dintre scriitorii noştri, suntem vulnerabili unei înţelegeri greşite. În adevăr, noi înţelegem prin această expresie că „Isus a luat asupra Sa sămânţa lui Avraam” şi a fost făcut „în asemănarea cărnii păcătoase”, dar criticii nu doresc să creadă acest fapt.[59]

După mărturia lui Kenneth H. Wood, multă vreme editor asociat sub F. D. Nichol şi a succesorului său ca editor şef între 1966 şi 1982, Nichol a susţinut totdeauna, în conversaţii şi în discuţii, credinţa că Hristos a venit în lumea aceasta cu natura căzută a omului. Aceasta explică de ce Walter Martin a declarat: Conferinţa Generală a separat pe Nichol de mine. I s-a interzis să intre în legătură cu mine.[60]

6. Ispăşirea şi Drama veacurilor, de W. H. Branson

Punctul de vedere exprimat de W. H. Branson în diferite articole este confirmat  în două din cărţile sale. În prima dintre ele, Ispăşirea, publicată în anul 1935 el declară că aceasta a fost din totdeauna învăţătura bisericii până atunci. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Creatorul universului, a luat asupra Sa natura noastră şi a devenit om. El a fost născut dintr-o femeie. A devenit „sămânţa lui Avraam”. El a devenit unul dintre noi.[61]

În anul 1953, în timp ce Branson era Preşedintele Conferinţei Generale şi probabil, conştient de apariţia noii interpretări, scria în ultima sa lucrare Drama veacurilor: Isus a preluat trupul şi sângele omului. El a devenit membru al neamului omenesc. El a devenit asemenea oamenilor... Aceasta a fost umanitate reală. El nu Şi‑a asumat natura îngerilor, ci pe aceea a lui Avraam. El a fost „făcut asemenea fraţilor Săi în toate lucrurile”, El a devenit unul dintre ei. A fost supus ispitei; a cunoscut groaza suferinţei şi n-a fost străin de niciun vai obişnuit oamenilor.[62]

Apoi W. H. Branson îşi explică poziţia cu privire la participarea lui Hristos la natura căzută a omenirii: Pentru ca Hristos să înţeleagă slăbiciunile naturii omeneşi, El a trebuit să o experimenteze. Pentru ca să simtă împreună cu oamenii în încercările lor şi El a trebuit să fie încercat. El a trebuit să sufere foamea, slăbiciunea, dezamăgirea, durerea şi persecuţia. El a trebuit să păşească pe aceleaşi cărări, să trăiască în aceleaşi condiţii şi să moară de aceeaşi moarte. De aceea a devenit os din oasele noastre şi carne din carnea noastră. Întruparea Lui a fost în natura omenească reală.[63]

Concluzie

Cercetările noastre care au acoperit un secol de hristologie adventistă, din anul 1852  până în anul 1952, ne permit să afirmăm că teologii şi administratorii bisericii au vorbit la unison cu privire la subiectul persoanei lui Isus Hristos şi a lucrării Sale în favoarea mântuirii omului.

Cu toate că la început găsim sentimente semi-ariene cu privire la subiectul natrurii divine a lui Hristos printre conducătorii bisericii, acestea au fost abandonate înainte de încheierea secolului. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte natura umană a lui Isus nu a existat nicio divergenţă. Încă de la început, Biserica Adventistă a dat pe faţă o unanimitate remarcabilă în învăţătura sistematică privitoare la acest subiect.

Studiul Noului Testament i-a condus pe pionierii soliei şi pe urmaşii lor să înţeleagă întruparea, implicând nu numai credinţa că Isus a venit în trup, ci mai pe sus de toate „într-un trup asemănător trupului păcatului”. Şi deoarece această învăţătură se opunea radical  bisericilor tradiţonale, era necesar să fie repetată constant pentru noii convertiţi la solia adventă. Această doctrină a fost considerată piatra de încercare a Creştinismului autentic, ca fiind lanţul de aur în care sunt prinse mărgăritarele doctrinei, pe scurt, ca punctul vital al religiei regeneratoare şi răscumpărătoare a lui Isus.

Cam prin anul 1950 însă, s-a ridicat o nouă interpretare: Hristos n-a luat asupra Sa natura umană căzută, ci pe aceea a lui Adam dinainte de cădere. Desigur că o astfel de schimbare drastică de interpretare a întâlnit o reacţie pe măsură. De aceea este foarte important să luăm în consideraţie acest pas nou în istoria hristologirei adventiste pentru a înţelege cauzele actuale ale controversei care sapă chiar în inima bisericii. Şi mai important decât toate, este necesar să ne ascuţim sensibilitatea pentru a discerne între învăţătura care este în acord cu Evanghelia de cea care nu este. Potrivit celor spuse de Ioan, testul adevăratului Spirit al lui Dumnezeu se concentrează asupra conceptului că Isus a venit în trup (1 Ioan 4:1-3).

 

[1] Ellen G.White, Testimonies for the Church - vol.9, p. 10. Inițial în Life Sketches of Ellen G.White (Pacific Press Pub. Assn., 1915) p. 195

[2] Joseph E.Steed în Review and Herald, 6 sept. 1917.

[3] R. S. Owen, în Review and Herald, 29 mai 1924.

[4] J. A. Rippey, în Signs of the Times, 5 mai 1924.

[5] L. A. Wilcox, în Signs of the Times, 22 martie 1927.

[6] E. G. White, Hristos lumina lumii, p. 117.

[7] Wilcox în Signs of he Times, 22 martie 1927.

[8] W. W. Prescott, în Australian Signs of the Times, 7 ian. 1924; 4 mai 1936; 7 august 1936; în Review and Herald, 1 mai 1924; 22 aug. 1929; 6 nov. 1930;  27 febr. 1936; 15 aprilie 1937; în Signs of the Times 15 ian. 1929;  22 febr. 1929.

[9] W. H. Branson, în The Watchman, iulie, aug. 1932; Australian Signs of the Times, 30 oct. 1933; 1 nov. 1937.

[10] Idem.,  în The Watchman, aug. 1933.

[11] Idem., în Signs of the Times, 8 nov. 1936.

[12] Idem., în The Watchman, iulie 1932.

[13] A. V. Olson a fost primul preşedinte al Uniunii Latine (1917-1920, apoi preşedine al Divziunii sud-europene (1920-1946) şi în final preşedinte al Conferinţei Generale. El a fost autorul cărții Cei 13 ani de criză 1888-1901 (Review and Herald Pub. Assn., 1966).

[14] Idem., în Review and Herald, 6 aug. 1942.

[15] Idem., în Ministry, ian. 1962.

[16] M. V. Campbell, în Review and Herald, 5 oct. 1950.

[17] Cerctarea noastră se limitează la Diviziunea Sud-europeană cuprinzând următoarele ţări: Austria, Belgia, Bulgaria, Cehoslovacia, Franţa, Grecia, Ungaria, Israel, Portugalia, România, Spania, Elveţia, Iugoslavia şi coloniile franceze din Africa.

[18] Acest aspect deosebit al Hristologiei Adventiste n-a fost inclus în cursurile Seminariilor teologice. În manualul lui de doctrină  L’Histoire du Salut, Alfred Vaucher afirmă pur şi simplu că Isus a devenit om.

[19] Jules Boureau în Signes des Temps, mai 1950.

[20] Tell Nussbaum a fost preşedintele Conferinţei Bisericilor Adventiste din Franţa (1910-1914), El a fost tatăl Dr. Jean Nussbaum, cunoscut în lumea întreagă pentru activitatea lui în domeniul libertăţii religioase şi ca fondator al revistei Conscience et Liberte.

[21] Tel Nussbaum în Revue Adventiste, 15 nov. 1923.

[22] Revue Adventiste, 1 şi 15 dec. 1925; 1 şi 15 ian. 1926.

[23] Jules Cesar Guenin, Une pierre de touche, Jesus Christ venu en chair. Vezi Enciclopedia Adventistă de Ziua a Șaptea, pp. 544, 545

[24] Ibid., p. 3, 4.

[25] Ibid., p. 4, 5.

[26] Ibid., p. 5. Vezi Ellen White, Hristos Lumina lumii, p. 117.

[27] Ibid.

[28] Ibid., p. 6.

[29] Idem., în Revue Adventiste, 15 dec. 1925.

[30] Idem., în Revue Adventiste, ian. 1942.

[31] Idem.,  în Signes des Temps, iul., aug., sept. 1938.

[32] James Howard, Revue Adventiste , 15 iul. 1927.

[33] B. E. Beddoe, Revue Adventiste, 15. ian. 1929.

[34] Charles Gerber era la vremea aceea editor şef la periodicele Signes des Temps (1933-1940), Revue Adventiste (1933-1939) şi Vie et Sante (1939-1969)

[35] Gerber, Le chemin du Salut.

[36] Idem., Signes des Temps; oct. 1937.

[37] Sabbat School Lessons Quarterly, first quarter, 1921, p. 16.

[38] Ibid., second quarter, 1921, p. 13-14.

[39] Ibid. third quarter, 1921, p. 20.

[40] Ibid, first quarter, 1929, p. 15. Toate exemplele citate de William Grotheer în  Interpretive History of SDA Doctrine of Incarnation, p. 56-57.

[41] Meade Macguire, vezi SDA Encyclopedia, p. 825.

[42] Idem., Viaţa de biruinţă (Review and Herald Pub. Assn., 1924), p. 17, 18.

[43] Ibid., p. 43.

[44] Christian Edwardson, Fapte ale credinţei, Southern Pub. Assn., 1942, p. 204-205, în William H. Grotheer Interpretive History of SDA Doctrine of Incarnation, pp. 58.59

[45] Mary E. Walsh, Vinul Babilonului, p. 3., în William H. Grotheer Interpretive History of SDA Doctrine of Incarnation, pp. 59.60

[46] Ibid., p. 132.

[47] Ibid., p. 134.

[48] A. E. Lickey, Christ forever (Review and Herald Pub. Assn., 1951), W. B. Ochs This I Believe  (Review and Herald Pub. Assn.)

[49] Vezi SDA Encyclopedia,  articolul lui F. D. Nichol, p. 974-975. Concomitent cu lunga sa carieră ca redactor-șef la Review and Herald, el a fost de asemenea redactor al Comentariului Biblic AZȘ. A fost autorul a aproximativ 20 cărți.

[50] Nichol, Review and Herald, 10 şi 17 iulie, 1952.

[51] Nichol, Răspunsuri la obiecţiuni (Review and Herald Pub. Assn., 1952),Obiecţiunea 94, p. 389-397.

[52] Ibid., p. 23-24.

[53] Ibid., p. 389.

[54] Ibid., p. 390.

[55] Ibid.,p. 391.

[56] Ibid., p. 397.

[57] Vezi William H. Grotheer, Interpretive History of SDA Doctrine of Incarnation, p. 70-72 şi Ralph Larson, Cuvântul S-a făcut trup, p. 221, 223.

[58] Nichol, Ibid, p. 393.

[59] Idem., Răspunsuri la obiecţiuni, p. 397.

[60] Vezi R. Larson, Cuvântul S-a făcut trup, p. 223; Adventist Currents, iulie 1983, p. 18.

[61] Branson, Ispăşirea (Pacific Press Pub. Assn., 1935), p. 14.

[62] Idem., Drama of the Ages (Review and Herald Pub. Assn., 1980), p. 97-98.

[63] Ibid., p. 98.